Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-01-03 / nr. 1

m . V., DE LA COMITETUL PENTRU PREMIUL DE STAT AL REPUBLICII POPULARE ROMÍNE La Comitetul pentru Premiul de Stat s-au primit propuneri pentru acordarea Premiului de Stat al Re­publicii Populare Române pe anul 1962. Comitetul pentru Premiul de Stat a examinat aceste propuneri și re­comandă a fi distinşi cu Premiul de Stat pe anul 1962 următorii autori pentru lucrările menţionate : III. IX DOMENIUL LITERATURII ŞI ARTEI 1. Titus Popovici. „Setea“ — roman propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 2. Marcel Breslaşu. „Pentru activitatea poetică desfă­şurată în perioada 1956—1961”, propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 3. Oscar Walter Clsek. „Foc de vreascuri — roman (lim­ba germană) propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 4. Franyó Zoltán. „Pentru traducerile din lirica ro­­mînă și universală din anii 1956— 1961” propuse de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 5. Dumitru Ghiaţă „Ciclul de lucrări de pictură rea­lizate în perioada 1956—1961“ propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 6. Henri Catargi. „Ciclul de lucrări de pictură reali­zate în perioada 1956—1961” propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 7. Paul Erdős. „Ciclul de desene Viaţă nouă în Oaş” propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 8. Mircea Basarab. „Pentru activitatea dirijorală des­făşurată în perioada 1956—1961" propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 9. Dumitru Capoianu. „Pentru lucrările : Concert pentru vioară şi orchestră, Divertisment pentru orchestră de coarde şi doi clarineţi, cinci cîntece din Ardeal şi muzica din filmele Homo Sapiens, Scurtă istorie şi Şapte arte“ propuse de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 10. Liviu Ciulei. „Pentru regia şi interpretarea din filmul Valurile Dunării” propus de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 11. Eugenia Maria Popovici. „Pentru creaţiile realizate în pie­sele de teatru : Surorile Boga, Arbo­rele genealogic, Maria, Apus de soa­re şi Bădăranii” propuse de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 12. Horea Popescu. • „Pentru regia pieselor Baia şi A­ristocraţii” propuse de Comitetul de Stat pen­tru Cultură şi Artă. 13. Arh. Cezar Lăzărescu, ing. Ni­­colae Laszlo, arh. Ludovic Staade­­cker, arh. Lucian Popovici, arh. Vio­leta Constantinescu, arh. Mina Lau­­rian, ing. Ion Neacşu şi ing. Mihai Barbaiant. „Ansamblurile de odihnă de la Eforie (etapa a II-a) şi Mamaia” propuse de Comitetul de Stat pen­tru Construcţii, Arhitectură şi Siste­matizare. 14. Arh. Victor Sebestyen, arh. Constantin Frumuzache şi ing. Ni­­colae Cezar Temeliu, „Ansamblul de construcţii din centrul oraşului Galaţi” propuse de Comitetul de Stat pen­tru Construcţii, Arhitectură şi Siste­matizare. 15. Arh. Horia Maicu, arh. Tiberiu Ricci şi arh. Ignace Şerban, „Sala Palatului R. P. Romíne” propusă de Comitetul de Stat pen­tru Construcții, Arhitectură și Siste­matizare.★ In conformitate cu prevederile Decretului nr. 170/1961 privind Pre­miul de Stat al Republicii Populare Romíne, recomandările Comitetului pentru Premiul de Stat se supun opiniei publice pentru observaţii şi aprecieri. După primirea observaţiilor şi a­­precierilor, Comitetul pentru Pre­miul de Stat va definitiva lista lu­crărilor şi a autorilor lor şi o va supune spre aprobare Consiliului de Miniştri. Observaţiile și aprecierile vor fi trimise, pînă la data de 27 ianuarie 1963, Comitetului pentru Premiul de Stat, la sediul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, București, Piața Victoriei. JOC ROMÎNESC Mari şi furioase jocuri se desfac dintr-o pădure, Cînd se-apropie de margini, rădăcinile se zmulg Şi se-aruncă albe-n aer, şi se tăvălesc în aer Suplă pulpa unui fluier pe călcii se invirteşte, Zdruncinat pămîntul vuie pe la orizont, şi urcă Praf de călăreţi şi roate de căruţe, cite patru Se rostogolesc ca sorii răsturnaţi, fugari din cer. Tremură orbita mare a pămîntului, de paşi. Ce-i în inima pădurii, in acel vulcan de frunz» In acea încăierare de pămînt şi rădăcini, In răsadul verde-negru adîncit prin înălţimi Pînă-n zare unde vede ochiul tinăr şi bătrin, Cum se schimbă-n oameni fagii şi femeile surîd înviind întîi la gene din tremurători mesteceni. S-a-mbătat soarele-n beciul unui cer rotund, aprins, Curge vinul în obraze, spicul se-ndulceşte-n roşu, Lume multă se aşează pe p­­aînt ca să privească Ritmu-ncăierat deasupra bîtelor de căluşari . Ei au feţele frumoase, concentrate ca o stemă a mişcării luminoase şi­ a înflăcărării ţării. Constanţa BUZEA I­deea călătoriei de-a lungul unei ape, de la izvor şi pînă la vărsarea ei, este extrem de atrăgătoare pentru un reporter, dar mai poate fi ea fructificată intr-un volum de repor­taj după ce Geo Bogza şi-a scris neuitata „Carte a Oltului“ ? Desigur că Iiie Por­­caru şi-a pus şi el această întrebare atunci cînd s-a apucat să lucreze la cartea sa despre Du­năre, acceptind deci, cu bună ştiinţă, riscul unei comparaţii care-l obligă la foarte mult. Pentru Purcaru acest risc e cu atit mai mare cu cit ea reporter descinde din şcoala bogziană ; tempera­mental el este un liric tumultuos, care nu-şi stă­vileşte exploziile de patetism, tonul avintat, înăl­ţările retorice. Iată pentru ce una din preocu­pările cronicarului va fi aceea de a constata dacă Purcaru izbuteşte sau nu să iasă din umbra ilus­trului model. Vom face de la Început observaţia că accente bogziene există in carte, vizibile mai mult in paginile de meditaţie poetică, de reflecţie asu­pra destinului, „prin excelenţă uman", al ma­relui fluviu. Apar aici şi personificările simbo­lice, şi comparaţiile giganteşti, şi inflexiunile solemn-patetice — proprii artei lui Bogza. Mai ales în partea Introductivă se face simţită o anu­mită poftă de a rosti, cu gravitate, fraze solem­ne : „şi lanţul a căzut, iar porţile fluviului — porţile vieţii — au rămas deschise. Să încerce să le mai Închidă cineva ! Să Încerce să le mai înlănţuie cineva ! Aţi văzut vreodată Dunărea înmîniată ?“ (p. 12). Mă grăbesc insă a arăta că prezenţa unor astfel de elemente (nu covârşitoare ca număr) se manifestă in special, in latura stilistică, fără a impieta şi asupra viziunii repor­terului, a perspectivei din care el scrie, structu­ral diferită de cea a lui Bogza. „Cartea Oltului" este, înainte de toate un amplu poem in care realitatea înconjurătoare e raportată mereu la scara geologiei, a mişcărilor ei cosmice. Semnifi­caţiile umaniste ale cărţii sunt transmise la un mod parabolic : istoria Oltului, investit cu per­sonalitate omenească, este aceea a unor colosale lupte in care, pentru infringerea infinitelor ob­stacole, se consumă imense energii vitale. Re­­luind procedeul bogzian de a urmări, într-o carte, cursul unei ape, Purcaru îşi propune să atingă alte ţeluri. Mult mai aproape de reporta­jul propriu-zis, scrierea sa realizează, cum fă­cuse şi Pop Simion in „Paralela 45“, o secţiune transversală a ţării, menită să pună in lumină marile cuceriri­­lim­anii socialismului. E bine ci autorul evită să mimeze marile înfiorări cosmice care-l zguduiseră pe Geo Bogza in „Cartea Oltu­lui“, făcindu-ne — să percepem — pulsul actua­lităţii imediate, curente. Itinerarul urmat de Ilie Purcaru — cursul ro­­mînesc al Dunării, de la Baziaş pînă la vărsarea în Mare — a mai fost descris, cîndva, de Al. Vla­­huţă în a sa „Romînie pitorească“. Acolo ne în­tâmpina însă o succesiune de peisaje convenţio­nale, care aduceau asupra oamenilor şi locurilor­­o imagine idealizată, de album ilustrat. Astăzi, pentru cititorul care pune atîta preţ pe autentici­tate, pe mărturia experienţei directe, trăite ne­mijlocit (şi poate mai puţin pe expresia „fru­moasă“ dar rece, impersonală) scrierea lui Vla­­huţă trezeşte mai slabe ecouri. Purcaru a Înţeles acest lucru şi s-a abţinut, pe cit i-a stat în pu­tinţă, de la orice poetizare deşi — să recunoaş­tem — ispitele erau mari : splendidul defileu al Dunării, mirifica insulă Ada Kaleh, priveliştile pitoreşti ale bălţilor şi Deltei, lumea portuară etc., etc. Cu rare execepţii, în „Harpe şi ape" elementele decorative, peisagistice, descripţiile propriu-zise sunt subordonate unei alte preocu­pări, aceleia de a transmite cititorului, prin inter­mediul unei bogăţii de fapte şi mărturii, ceva din tumultul construcţiilor, din procesul v­oiri­­lor sociale şi economice aduse de socialism pe meleagurile străbătute. In descrierea aşezărilor riverane reporterul nu se grăbeşte, aproape fiecare punct al traseului constituie pentru el un loc de investigaţie unde ar dori să zăbovească îndelung. Turnu Severin de pildă, „oraşul florilor“, îl cîştigă pe Purcaru în aşa măsură incit, după cum ne spune, se desprinde „cu anevoie" spre a porni mai departe. Dacă ar fi posibil ar proceda şi el ca un alt confrate care a venit la Severin pentru două-trei zile, telegrafiază redacţiei : „«Mai rămîn. Proble­me importante !» şi rămîne pe o bancă a gră­dinii publice..." înfloritoarele gospodării colec­tive milionare din cîmpia dunăreană (Dorobanţu, Modelu), lacurile din marginea cîmpiei (Nedeea, Greaca, Suhaia) unde cîndva a pescuit Sadovea­­nu, marile construcţii gălăţene, ultramodernul combinat de celuloză de la Brăila sunt obiec­tive care ar putea constitui, ele singure, subiec­tul unei cărţi. Despre fiecare din­tre ele repor­terul ar dori să spună tot ce se poate spune, dar formula cărţii sale ii cere să urmeze, fără mari popasuri, cursul apelor Dunării, pînă la „stingerea“ lor In mare, dincolo de „Mila O“, acolo unde „fluviul se varsă in cer". Şi totuşi tablourile se succed destul de lent, uneori ai impresia că re- ILIE PI­R­CAI !. ..HARPE APE“ porterul caută, cum se zice, să „tragă de timp“. II impinge la asta o ambiţie : aceea de a des­cifra vestigiile istoriei. Cu o pasiune nedomolită se afundă în reconstituirea vremurilor apuse, neadmiţînd să treacă mai departe pină nu a compus o imagine cuprinzătoare a evoluţiei în timp a locurilor prin care trece. Chipuri şi mo­mente din istorie se perindă prin faţa cititoru­lui chemat să participe la o amplă şi de multe ori instructivă rememorare a trecutului. Sunt puse la contribuţie vechi documente şi cronici, inscrip­ţii, folclorul, însemnări ale călătorilor de demult (chiar Herodot este, adeseori, invocat) — scopul fiind, desigur, acela de a lumina şi mai puternic progresul înregistrat în anii noştri în toate dome­niile. Remarcăm, în treacăt, îndemînarea repor­terului de a reînvia, epic, momente din istoria veche (construirea podului lui Traian, a monu­mentului de la Adamelissi, trecerea Dunării de către armatele romane), secvenţe care dovedesc talent de evocator. Trebuie apreciat de asemeni faptul că, reţi­­nîndu-se să exploateze literar pitorescul locuri­lor descrise, reporterul nu cade in cealaltă ex­tremă, adică în relatarea seacă, strict informa­tivă. Faptelor înfăţişate, Purcaru vrea să le des­copere semnificaţiile adinei, în primul rînd de ordin istoric şi social. Interesant în acest sens este capitolul despre construirea celor trei po­duri peste Dunăre, „trei arcuri în timp, cum se numeşte autorul, fiecare dintre ele reprezentând, într-un anume sens, procese dintre cele mai ca­racteristice pentru epoca ridicării lor : podul lui Apolodor din Damasc, care „a decis, prin con­secinţele lui de durată, formarea poporului din­tre Dunăre şi Carpaţi“, cel al lui Anghel Saligny, purtând „semnificaţia unei renaşteri“, „deschizînd drumul către civilizaţia industrială“ şi, în fine, „Podul prieteniei“ care „inaugurează o altă eră în istoria poporului român, era civilizaţiei socia­liste, a frăţiei cu toate popoarele“. Care sunt, în cartea lui Ilie Purcaru, procedeele reporterului ? Rareori portretul (şi atunci realizat din linii mai mult generale, greu de reţinut : „Oameni din lumea­­tăcerii", „Docherul“, „Incori­­jibilul Tănăsoiu“) şi de cele mai multe ori evo­carea, comentariul eseistic. Scriitorul vrea să compună imagini de ansamblu ale locurilor stră­bătute prin acumularea unor detalii, a unor im­presii notate pe viu şi de natură să trezească, mai totdeauna, numeroase asociaţii literare şi istorice. Expunerea nu se conformează, în ge­nere, unei logici prea riguroase, reporterul își permite să se întoarcă din drum spre a relua • SI idee părăsită mai înainte, sau să interpoleze în text date statistice, versuri, fragmente de scri­sori — scopul urmărit fiind acela de a crea o impresie de mozaic și de a sparge monotonia unei relatări care ar fi decurs, altfel, poate prea egal. Efectul este pozitiv, expunerea distingindu- se prin culoare şi un anume ritm interior care menţine treaz interesul cititorului pe aproape în­treg parcursul celor 200 de pagini ale cărţii. Nu-i putem trece totuşi cu vederea lui Purcaru anumite porţiuni searbede, în care frazele curg convenţional şi plat, şi asta, din păcate, tocmai acolo unde cartea se referă nu la trecutul istoric ci la realităţi prezente, deci acolo unde, de fapt, el face reportaj propriu-zis : „Doi medici aju­taţi de trei oficianţi veghează zilnic la sănătatea acestei populaţii harnice şi voioase (s.n.) Au con­struit un dispensar şi pentru dobitoace. Un dis­pensar mare, mai mare chiar decit casa lui Gheorghe Aliman, iar puii, mieii, purceii, răţuş­­tele, toată populaţia gureşă din satele, ocoale şi ferme se bucură de îngrijirea unui personal nu­meros şi calificat“. Cam in acest stil sunt scrise capitolele consacrate gospodăriilor colective din cimpia Dunării (Dorobanţi, Curcani, Modelu). Aici reportajul devine tern iar prezenţa reporterului impersonală. Şi nu numai aici. Există în carte, totuşi, o prea mare încărcătură a comentariilor exterioare, un abuz de consideraţii tangenţiale pe marginea unor evenimente sau fapte,­­ mai ales cu prilejul incursiunilor in trecut. Toate acestea stânjenesc observaţia directă, punind o distanţă prea mare între cititor şi realitatea ime­diată pe care acesta doreşte să o cunoască. Re­flecţiile pe marginea datelor furnizate de vechile documente, şi chiar de istoria mai recentă for­mează obiectul unui număr prea mare de pagini publicistice — scrise, e drept, agreabil — dar lăsind uneori o impresie de diletantism. Il preferăm pe Purcaru în postura „reporterului frenetic“, bătăios, împins de demonul curiozităţii profesionale către escapade riscante. Ne place să-l urmărim de pildă in expediţia sa — ca sca­fandru — in adincul tulbure al apelor Dunării, sau ir. avion deasupra întinderilor nesfîrșite de stuf, sau afundindu-se într-o lotcă pe vreun ca­nal pierdut al Deltei. Sint, acestea și altele cîte­va, capitole deosebit de captivante, ele stârnesc în cel mai înalt grad participarea cititorului, ridi­­cind cartea lui Ilie Purcaru deasupra unui sim­plu „album de fotografii și cîntece“, cum o sub­intitulează autorul cu excesivă modestie. G. DIMISIANU ki trei tineri poeţi în colecţia „Luceafărul“ ki ■ !‡. A iiJ- «SSfc .?», kB kB %•‹ W y? Ww CORNELIU ŞERBAN : „Cuvinte pentru mîine“ Imagiarul, cu ramificaţii bogate, une­ori suprasaturat de sugestii, asociaţiile neaşteptate cu care ne-au obişnuit mai toţi reprezentanţii generaţiei poeţilor tineri, nu-şi află un adept şi un Corneliu Şerban. Cu „inima beată de sinceritate", atent la multiplele sale frămintări inte­rioare şi capabil să ni le comunice cu o emoţie făţişă, el cultivă o expresie simplă, traducind vibraţii intense in imagini pufine şi lapidare. Uneori expre­sia este nudă, se rezumă la sensul co­mun al cuvintelor: „Noi suntem­ oamenii timpului nou, / al căror trecut e mai cu seamă prezentul / şi al căror prezent e mai ales viitorul“ („Mai suntem­ oamenii timpului nou“), alteori versurile iau un caracter aforistic, tânărul poet fiind şi un meditativ. Intr-o poezie închinată lui Lenin, îşi mărturiseşte ataşamentul său profund la lupta partidului, fiindcă aceasta „in matematica leninistă,­­ nu-i decit drumul cel mai scurt care leagă visul de faptă“ („Gindindu-l pe Lenin“). Metafora are aici o deosebită sobrietate, insă trebuie specificat că nu in detalii are cititorul de descoperit frumuseţea versurilor acestui tinăr poet d­­in tonul liric de ansamblu. Un puternic sentiment de comuniune cu mulţimea, face din Corneliu Şerban un cântărel al optimismului caracteristic construcţiei socialiste, un cântărel al luminii, al bucuriei, al „entuziasmului erei". Elanul implică insă şi luciditate, exigentă, sentimentul răspunderii cetăţe­neşti. („Trebuie". ..Gind", „Anti-micbur­­rheze" ) Din această perspectivă tinărul poet va evita aic­i „peisajul cu schele, citadin cit şi „noua dimensiune a tim­pului“ înfăptuită prin colectivizarea agr­i­culturii. Dar, cum observă In treacăt şi prefaţatorul cărţii, realitatea socialistă apare încă la Corneliu Şerban In tablouri lirice sumare, insuficient concretizate, ca intr­o acuarelă subtire. Universul intim este mult mai precis conturat In poezii ca „Dear fi mama...“, „Surorii mele“, „Proces intim", ca şi intr-o suită de „stări lirice“ relevabile prin franche­ţea confesiunii. Versurile de dragoste au şi ele densitate, delicate nuanţări afec­tive. Nu mi se pare însă de loc fericită încercarea autorului de a-l „reabilita“ ne­miticul Narcis, printr-o i iterpretare­­ forjată, neizbutită a „amorului de sine“. Ne aşteptam ca tema să trezească cu totul alte simțăminte în sufletul unui poet care ne-a spus atât de convingător: „pentru mine, casa mea e lumea“. Leonard GAVRILIU i­­o kJ w W ^­w E greu, desigur, ca un poet tinăr, începător, să-şi definească timbrul personal de la primele versuri publicate. Totuşi, unele nuanţe se pot distinge. Ion Acsan face eforturi vizibile, uneori cu bune reuşite, spre concentrare. De aici înclinaţia sa către pilla­­tienele „poeme într-un vers“ şi către simple „ca­trene“. Cultivînd poezia de notaţii, exprimarea poe­tică concentrată, Ion Acsan izbuteşte să ne ofere cîteva piese demne de reţinut. De pildă : La der­­deluş : „Îmi caut printre sănii, un van, copilăria...“­ sau Septembrie : „Am ascultat aseară cum moare-n frunze vara...“. Exprimarea concisă, prin excelenţă metaforică, sugerarea unei idei sau a unui sentiment major printr-o imagine construită cu fineţe şi pre­cizie, constituie partea cea mai realizată a poeziilor lui Ion Acsan. Iată de exemplu, poezia „Noaptea de 23 August“ : „O noapte ca o pline pe fiecare masă, / Ca înturnarea celor plecaţi pe front, acasă , / O noap­te ca o ploaie peste cîmpia arsă... / O noapte­­nico­vală frîngînd bătrîne lanţuri". Abia la început de drum, in stadiul căută­rilor şi încercărilor, Ion Acsan nu are puterea să se menţină continuu la acelaşi nivel. în cuprinsul aceleiaşi poezii intilnim imagini con­densate fericit intr-unul sau două versuri, dar şi exprimări naive, lipsite de relief, stîngăcii care ar putea fi evitate printr-o muncă mai atentă asupra expresiei. De pildă : „Gonind mereu din gînduri şi lume bezna rece / Cu degetele noastre ca nişte suliţi zece“. Sau : „Ne ţiuie-n ureche in dimineţi albas­tre / înalta tensiune a visurilor noastre". Sau: „caii Bistriţei* cu lichide copite. Versurile din această plachetă de debut ne îndrep­tăţesc să credem că talentul autorului se va dezvolta nu in direcţia poemelor ample, de largă respiraţie, ci a poeziei succinte de notaţii lirice ascuţite. Ca un exemplu edificator cităm poezia „Întoarcerea astronautului“ : „Uite, genele-mi sunt grele / De atîta praf de stele / Uite, am în buzunar / Un căuş de colb lunar. / Uite, ţi-am adus pe ghete / Pulbere din cinci planete“. Ion Acsan ni se dezvăluie, deocamdată, un minia­turist, un poet care işi tălmăceşte ideile şi senti­mentele intr-o construcţie lirică reţinută, dar capa­bilă de o vibraţie lirică autentică. Teodor VTRGOLICI k& HI w I U ^ ADRIAN MUNŢIU: „V­ir­sta cunoaşterii“ Poeziile lui Adrian Munţiu exprimi dorinţa de cunoaştere şi bucuria de a descoperi înaltele valori ale lumii socia­liste. („Ca-ntr-o mare in mine adun / Ză­rile toate ce-mi bat la fereastră“), il caracterizează de asemeni pe poet Ionul avintat şi un optimism caracteristic tine­reţii. Un ciclu întreg din volum este de­dicat muncii constructive („Ca să se facă lumină“). Peisaje în plină transfor­mare ; evocarea unor fapte caracteristice pentru eroismul cotidian al oamenilor muncii ; tablouri ale oraşelor noastre renăscute — compun o imagine a înfăp­tuirilor acestor ani. Motivul frecvent al „ferestrei deschise, ca două aripi în larg“ e tocmai o mărturie a dorinţei de cunoaştere, de asimilare a marilor adevăruri pe care le afirma timpul nostru. Noile realităţi din ţară declan­şează elanurile tinărului poet : „Ca nişte torente mari în primăvară“ (...) „cînte­­cele toate ce-mi tresar în piept / Să se umfle şi sä curgä-afarä“. Debutul lui Munţiu se desfăşoară sub semnul efortului de clarificare a ideilor poetice, de folosire a sugestiei şi expre­siei plastice : „începe să doară / Fiecare sunet uitat în vioară, lacome, arcuşu­rile toate îmi sună / Cînd le atinge cît­ un licăr de lună“. Nu întotdeauna impulsul „vîrstei cunoaşterii“ găseşte însă echivalenţe artistice fericite. Decla­rative şi fără suficientă emoţie ni se par versuri cum sunt acestea: „Dar me­talele noastre nu vor mai strînge / Oameni în lanţuri şi recoli în sînge. / Fiecare secundă arsă pe rug / învie Intr un fier de plug, / Fiecare trup în ţărînă ud­» / Creşte în licărul nostru da vie"... etc. Alteori, Intervine o viziune sentimental dulceagă, care distonează cu accentele tonice ale versurilor despre tinereţe din volum. Apare uneori o poză, • Intenţie de ”a scrie frumos“ cu orice preţ : „Aştept să-mi treacă vîntul c­e nori peste Umple / Cum trece un arcul peste vioară“. Despre efortul creator al tineretului pe şantierele construcţiei, despre munca socialista ca o cale înaltă de realizare a valorilor epocii — teme frecvent abor­date in volum — Munţiu a scris clteva poeme izbutite, străbătute de o reali emoţie. In această direcţie ar fi de dorit să-şi concentreze eforturile in viitor. Miron DRAGU ION ACSAN: „Primăvară cosmică“

Next