Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)
1963-01-03 / nr. 1
m . V., DE LA COMITETUL PENTRU PREMIUL DE STAT AL REPUBLICII POPULARE ROMÍNE La Comitetul pentru Premiul de Stat s-au primit propuneri pentru acordarea Premiului de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1962. Comitetul pentru Premiul de Stat a examinat aceste propuneri și recomandă a fi distinşi cu Premiul de Stat pe anul 1962 următorii autori pentru lucrările menţionate : III. IX DOMENIUL LITERATURII ŞI ARTEI 1. Titus Popovici. „Setea“ — roman propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 2. Marcel Breslaşu. „Pentru activitatea poetică desfăşurată în perioada 1956—1961”, propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 3. Oscar Walter Clsek. „Foc de vreascuri — roman (limba germană) propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 4. Franyó Zoltán. „Pentru traducerile din lirica romînă și universală din anii 1956— 1961” propuse de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 5. Dumitru Ghiaţă „Ciclul de lucrări de pictură realizate în perioada 1956—1961“ propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 6. Henri Catargi. „Ciclul de lucrări de pictură realizate în perioada 1956—1961” propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 7. Paul Erdős. „Ciclul de desene Viaţă nouă în Oaş” propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 8. Mircea Basarab. „Pentru activitatea dirijorală desfăşurată în perioada 1956—1961" propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 9. Dumitru Capoianu. „Pentru lucrările : Concert pentru vioară şi orchestră, Divertisment pentru orchestră de coarde şi doi clarineţi, cinci cîntece din Ardeal şi muzica din filmele Homo Sapiens, Scurtă istorie şi Şapte arte“ propuse de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 10. Liviu Ciulei. „Pentru regia şi interpretarea din filmul Valurile Dunării” propus de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 11. Eugenia Maria Popovici. „Pentru creaţiile realizate în piesele de teatru : Surorile Boga, Arborele genealogic, Maria, Apus de soare şi Bădăranii” propuse de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 12. Horea Popescu. • „Pentru regia pieselor Baia şi Aristocraţii” propuse de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. 13. Arh. Cezar Lăzărescu, ing. Nicolae Laszlo, arh. Ludovic Staadecker, arh. Lucian Popovici, arh. Violeta Constantinescu, arh. Mina Laurian, ing. Ion Neacşu şi ing. Mihai Barbaiant. „Ansamblurile de odihnă de la Eforie (etapa a II-a) şi Mamaia” propuse de Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. 14. Arh. Victor Sebestyen, arh. Constantin Frumuzache şi ing. Nicolae Cezar Temeliu, „Ansamblul de construcţii din centrul oraşului Galaţi” propuse de Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. 15. Arh. Horia Maicu, arh. Tiberiu Ricci şi arh. Ignace Şerban, „Sala Palatului R. P. Romíne” propusă de Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare.★ In conformitate cu prevederile Decretului nr. 170/1961 privind Premiul de Stat al Republicii Populare Romíne, recomandările Comitetului pentru Premiul de Stat se supun opiniei publice pentru observaţii şi aprecieri. După primirea observaţiilor şi aprecierilor, Comitetul pentru Premiul de Stat va definitiva lista lucrărilor şi a autorilor lor şi o va supune spre aprobare Consiliului de Miniştri. Observaţiile și aprecierile vor fi trimise, pînă la data de 27 ianuarie 1963, Comitetului pentru Premiul de Stat, la sediul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, București, Piața Victoriei. JOC ROMÎNESC Mari şi furioase jocuri se desfac dintr-o pădure, Cînd se-apropie de margini, rădăcinile se zmulg Şi se-aruncă albe-n aer, şi se tăvălesc în aer Suplă pulpa unui fluier pe călcii se invirteşte, Zdruncinat pămîntul vuie pe la orizont, şi urcă Praf de călăreţi şi roate de căruţe, cite patru Se rostogolesc ca sorii răsturnaţi, fugari din cer. Tremură orbita mare a pămîntului, de paşi. Ce-i în inima pădurii, in acel vulcan de frunz» In acea încăierare de pămînt şi rădăcini, In răsadul verde-negru adîncit prin înălţimi Pînă-n zare unde vede ochiul tinăr şi bătrin, Cum se schimbă-n oameni fagii şi femeile surîd înviind întîi la gene din tremurători mesteceni. S-a-mbătat soarele-n beciul unui cer rotund, aprins, Curge vinul în obraze, spicul se-ndulceşte-n roşu, Lume multă se aşează pe paînt ca să privească Ritmu-ncăierat deasupra bîtelor de căluşari . Ei au feţele frumoase, concentrate ca o stemă a mişcării luminoase şi a înflăcărării ţării. Constanţa BUZEA Ideea călătoriei de-a lungul unei ape, de la izvor şi pînă la vărsarea ei, este extrem de atrăgătoare pentru un reporter, dar mai poate fi ea fructificată intr-un volum de reportaj după ce Geo Bogza şi-a scris neuitata „Carte a Oltului“ ? Desigur că Iiie Porcaru şi-a pus şi el această întrebare atunci cînd s-a apucat să lucreze la cartea sa despre Dunăre, acceptind deci, cu bună ştiinţă, riscul unei comparaţii care-l obligă la foarte mult. Pentru Purcaru acest risc e cu atit mai mare cu cit ea reporter descinde din şcoala bogziană ; temperamental el este un liric tumultuos, care nu-şi stăvileşte exploziile de patetism, tonul avintat, înălţările retorice. Iată pentru ce una din preocupările cronicarului va fi aceea de a constata dacă Purcaru izbuteşte sau nu să iasă din umbra ilustrului model. Vom face de la Început observaţia că accente bogziene există in carte, vizibile mai mult in paginile de meditaţie poetică, de reflecţie asupra destinului, „prin excelenţă uman", al marelui fluviu. Apar aici şi personificările simbolice, şi comparaţiile giganteşti, şi inflexiunile solemn-patetice — proprii artei lui Bogza. Mai ales în partea Introductivă se face simţită o anumită poftă de a rosti, cu gravitate, fraze solemne : „şi lanţul a căzut, iar porţile fluviului — porţile vieţii — au rămas deschise. Să încerce să le mai Închidă cineva ! Să Încerce să le mai înlănţuie cineva ! Aţi văzut vreodată Dunărea înmîniată ?“ (p. 12). Mă grăbesc insă a arăta că prezenţa unor astfel de elemente (nu covârşitoare ca număr) se manifestă in special, in latura stilistică, fără a impieta şi asupra viziunii reporterului, a perspectivei din care el scrie, structural diferită de cea a lui Bogza. „Cartea Oltului" este, înainte de toate un amplu poem in care realitatea înconjurătoare e raportată mereu la scara geologiei, a mişcărilor ei cosmice. Semnificaţiile umaniste ale cărţii sunt transmise la un mod parabolic : istoria Oltului, investit cu personalitate omenească, este aceea a unor colosale lupte in care, pentru infringerea infinitelor obstacole, se consumă imense energii vitale. Reluind procedeul bogzian de a urmări, într-o carte, cursul unei ape, Purcaru îşi propune să atingă alte ţeluri. Mult mai aproape de reportajul propriu-zis, scrierea sa realizează, cum făcuse şi Pop Simion in „Paralela 45“, o secţiune transversală a ţării, menită să pună in lumină marile cuceririlimanii socialismului. E bine ci autorul evită să mimeze marile înfiorări cosmice care-l zguduiseră pe Geo Bogza in „Cartea Oltului“, făcindu-ne — să percepem — pulsul actualităţii imediate, curente. Itinerarul urmat de Ilie Purcaru — cursul romînesc al Dunării, de la Baziaş pînă la vărsarea în Mare — a mai fost descris, cîndva, de Al. Vlahuţă în a sa „Romînie pitorească“. Acolo ne întâmpina însă o succesiune de peisaje convenţionale, care aduceau asupra oamenilor şi locuriloro imagine idealizată, de album ilustrat. Astăzi, pentru cititorul care pune atîta preţ pe autenticitate, pe mărturia experienţei directe, trăite nemijlocit (şi poate mai puţin pe expresia „frumoasă“ dar rece, impersonală) scrierea lui Vlahuţă trezeşte mai slabe ecouri. Purcaru a Înţeles acest lucru şi s-a abţinut, pe cit i-a stat în putinţă, de la orice poetizare deşi — să recunoaştem — ispitele erau mari : splendidul defileu al Dunării, mirifica insulă Ada Kaleh, priveliştile pitoreşti ale bălţilor şi Deltei, lumea portuară etc., etc. Cu rare execepţii, în „Harpe şi ape" elementele decorative, peisagistice, descripţiile propriu-zise sunt subordonate unei alte preocupări, aceleia de a transmite cititorului, prin intermediul unei bogăţii de fapte şi mărturii, ceva din tumultul construcţiilor, din procesul voirilor sociale şi economice aduse de socialism pe meleagurile străbătute. In descrierea aşezărilor riverane reporterul nu se grăbeşte, aproape fiecare punct al traseului constituie pentru el un loc de investigaţie unde ar dori să zăbovească îndelung. Turnu Severin de pildă, „oraşul florilor“, îl cîştigă pe Purcaru în aşa măsură incit, după cum ne spune, se desprinde „cu anevoie" spre a porni mai departe. Dacă ar fi posibil ar proceda şi el ca un alt confrate care a venit la Severin pentru două-trei zile, telegrafiază redacţiei : „«Mai rămîn. Probleme importante !» şi rămîne pe o bancă a grădinii publice..." înfloritoarele gospodării colective milionare din cîmpia dunăreană (Dorobanţu, Modelu), lacurile din marginea cîmpiei (Nedeea, Greaca, Suhaia) unde cîndva a pescuit Sadoveanu, marile construcţii gălăţene, ultramodernul combinat de celuloză de la Brăila sunt obiective care ar putea constitui, ele singure, subiectul unei cărţi. Despre fiecare dintre ele reporterul ar dori să spună tot ce se poate spune, dar formula cărţii sale ii cere să urmeze, fără mari popasuri, cursul apelor Dunării, pînă la „stingerea“ lor In mare, dincolo de „Mila O“, acolo unde „fluviul se varsă in cer". Şi totuşi tablourile se succed destul de lent, uneori ai impresia că re- ILIE PIRCAI !. ..HARPE APE“ porterul caută, cum se zice, să „tragă de timp“. II impinge la asta o ambiţie : aceea de a descifra vestigiile istoriei. Cu o pasiune nedomolită se afundă în reconstituirea vremurilor apuse, neadmiţînd să treacă mai departe pină nu a compus o imagine cuprinzătoare a evoluţiei în timp a locurilor prin care trece. Chipuri şi momente din istorie se perindă prin faţa cititorului chemat să participe la o amplă şi de multe ori instructivă rememorare a trecutului. Sunt puse la contribuţie vechi documente şi cronici, inscripţii, folclorul, însemnări ale călătorilor de demult (chiar Herodot este, adeseori, invocat) — scopul fiind, desigur, acela de a lumina şi mai puternic progresul înregistrat în anii noştri în toate domeniile. Remarcăm, în treacăt, îndemînarea reporterului de a reînvia, epic, momente din istoria veche (construirea podului lui Traian, a monumentului de la Adamelissi, trecerea Dunării de către armatele romane), secvenţe care dovedesc talent de evocator. Trebuie apreciat de asemeni faptul că, reţinîndu-se să exploateze literar pitorescul locurilor descrise, reporterul nu cade in cealaltă extremă, adică în relatarea seacă, strict informativă. Faptelor înfăţişate, Purcaru vrea să le descopere semnificaţiile adinei, în primul rînd de ordin istoric şi social. Interesant în acest sens este capitolul despre construirea celor trei poduri peste Dunăre, „trei arcuri în timp, cum se numeşte autorul, fiecare dintre ele reprezentând, într-un anume sens, procese dintre cele mai caracteristice pentru epoca ridicării lor : podul lui Apolodor din Damasc, care „a decis, prin consecinţele lui de durată, formarea poporului dintre Dunăre şi Carpaţi“, cel al lui Anghel Saligny, purtând „semnificaţia unei renaşteri“, „deschizînd drumul către civilizaţia industrială“ şi, în fine, „Podul prieteniei“ care „inaugurează o altă eră în istoria poporului român, era civilizaţiei socialiste, a frăţiei cu toate popoarele“. Care sunt, în cartea lui Ilie Purcaru, procedeele reporterului ? Rareori portretul (şi atunci realizat din linii mai mult generale, greu de reţinut : „Oameni din lumeatăcerii", „Docherul“, „Incorijibilul Tănăsoiu“) şi de cele mai multe ori evocarea, comentariul eseistic. Scriitorul vrea să compună imagini de ansamblu ale locurilor străbătute prin acumularea unor detalii, a unor impresii notate pe viu şi de natură să trezească, mai totdeauna, numeroase asociaţii literare şi istorice. Expunerea nu se conformează, în genere, unei logici prea riguroase, reporterul își permite să se întoarcă din drum spre a relua • SI idee părăsită mai înainte, sau să interpoleze în text date statistice, versuri, fragmente de scrisori — scopul urmărit fiind acela de a crea o impresie de mozaic și de a sparge monotonia unei relatări care ar fi decurs, altfel, poate prea egal. Efectul este pozitiv, expunerea distingindu- se prin culoare şi un anume ritm interior care menţine treaz interesul cititorului pe aproape întreg parcursul celor 200 de pagini ale cărţii. Nu-i putem trece totuşi cu vederea lui Purcaru anumite porţiuni searbede, în care frazele curg convenţional şi plat, şi asta, din păcate, tocmai acolo unde cartea se referă nu la trecutul istoric ci la realităţi prezente, deci acolo unde, de fapt, el face reportaj propriu-zis : „Doi medici ajutaţi de trei oficianţi veghează zilnic la sănătatea acestei populaţii harnice şi voioase (s.n.) Au construit un dispensar şi pentru dobitoace. Un dispensar mare, mai mare chiar decit casa lui Gheorghe Aliman, iar puii, mieii, purceii, răţuştele, toată populaţia gureşă din satele, ocoale şi ferme se bucură de îngrijirea unui personal numeros şi calificat“. Cam in acest stil sunt scrise capitolele consacrate gospodăriilor colective din cimpia Dunării (Dorobanţi, Curcani, Modelu). Aici reportajul devine tern iar prezenţa reporterului impersonală. Şi nu numai aici. Există în carte, totuşi, o prea mare încărcătură a comentariilor exterioare, un abuz de consideraţii tangenţiale pe marginea unor evenimente sau fapte, mai ales cu prilejul incursiunilor in trecut. Toate acestea stânjenesc observaţia directă, punind o distanţă prea mare între cititor şi realitatea imediată pe care acesta doreşte să o cunoască. Reflecţiile pe marginea datelor furnizate de vechile documente, şi chiar de istoria mai recentă formează obiectul unui număr prea mare de pagini publicistice — scrise, e drept, agreabil — dar lăsind uneori o impresie de diletantism. Il preferăm pe Purcaru în postura „reporterului frenetic“, bătăios, împins de demonul curiozităţii profesionale către escapade riscante. Ne place să-l urmărim de pildă in expediţia sa — ca scafandru — in adincul tulbure al apelor Dunării, sau ir. avion deasupra întinderilor nesfîrșite de stuf, sau afundindu-se într-o lotcă pe vreun canal pierdut al Deltei. Sint, acestea și altele cîteva, capitole deosebit de captivante, ele stârnesc în cel mai înalt grad participarea cititorului, ridicind cartea lui Ilie Purcaru deasupra unui simplu „album de fotografii și cîntece“, cum o subintitulează autorul cu excesivă modestie. G. DIMISIANU ki trei tineri poeţi în colecţia „Luceafărul“ ki ■ !‡. A iiJ- «SSfc .?», kB kB %•‹ W y? Ww CORNELIU ŞERBAN : „Cuvinte pentru mîine“ Imagiarul, cu ramificaţii bogate, uneori suprasaturat de sugestii, asociaţiile neaşteptate cu care ne-au obişnuit mai toţi reprezentanţii generaţiei poeţilor tineri, nu-şi află un adept şi un Corneliu Şerban. Cu „inima beată de sinceritate", atent la multiplele sale frămintări interioare şi capabil să ni le comunice cu o emoţie făţişă, el cultivă o expresie simplă, traducind vibraţii intense in imagini pufine şi lapidare. Uneori expresia este nudă, se rezumă la sensul comun al cuvintelor: „Noi suntem oamenii timpului nou, / al căror trecut e mai cu seamă prezentul / şi al căror prezent e mai ales viitorul“ („Mai suntem oamenii timpului nou“), alteori versurile iau un caracter aforistic, tânărul poet fiind şi un meditativ. Intr-o poezie închinată lui Lenin, îşi mărturiseşte ataşamentul său profund la lupta partidului, fiindcă aceasta „in matematica leninistă, nu-i decit drumul cel mai scurt care leagă visul de faptă“ („Gindindu-l pe Lenin“). Metafora are aici o deosebită sobrietate, insă trebuie specificat că nu in detalii are cititorul de descoperit frumuseţea versurilor acestui tinăr poet din tonul liric de ansamblu. Un puternic sentiment de comuniune cu mulţimea, face din Corneliu Şerban un cântărel al optimismului caracteristic construcţiei socialiste, un cântărel al luminii, al bucuriei, al „entuziasmului erei". Elanul implică insă şi luciditate, exigentă, sentimentul răspunderii cetăţeneşti. („Trebuie". ..Gind", „Anti-micburrheze" ) Din această perspectivă tinărul poet va evita aici „peisajul cu schele, citadin cit şi „noua dimensiune a timpului“ înfăptuită prin colectivizarea agriculturii. Dar, cum observă In treacăt şi prefaţatorul cărţii, realitatea socialistă apare încă la Corneliu Şerban In tablouri lirice sumare, insuficient concretizate, ca intro acuarelă subtire. Universul intim este mult mai precis conturat In poezii ca „Dear fi mama...“, „Surorii mele“, „Proces intim", ca şi intr-o suită de „stări lirice“ relevabile prin francheţea confesiunii. Versurile de dragoste au şi ele densitate, delicate nuanţări afective. Nu mi se pare însă de loc fericită încercarea autorului de a-l „reabilita“ nemiticul Narcis, printr-o i iterpretare forjată, neizbutită a „amorului de sine“. Ne aşteptam ca tema să trezească cu totul alte simțăminte în sufletul unui poet care ne-a spus atât de convingător: „pentru mine, casa mea e lumea“. Leonard GAVRILIU io kJ w W ^w E greu, desigur, ca un poet tinăr, începător, să-şi definească timbrul personal de la primele versuri publicate. Totuşi, unele nuanţe se pot distinge. Ion Acsan face eforturi vizibile, uneori cu bune reuşite, spre concentrare. De aici înclinaţia sa către pillatienele „poeme într-un vers“ şi către simple „catrene“. Cultivînd poezia de notaţii, exprimarea poetică concentrată, Ion Acsan izbuteşte să ne ofere cîteva piese demne de reţinut. De pildă : La derdeluş : „Îmi caut printre sănii, un van, copilăria...“ sau Septembrie : „Am ascultat aseară cum moare-n frunze vara...“. Exprimarea concisă, prin excelenţă metaforică, sugerarea unei idei sau a unui sentiment major printr-o imagine construită cu fineţe şi precizie, constituie partea cea mai realizată a poeziilor lui Ion Acsan. Iată de exemplu, poezia „Noaptea de 23 August“ : „O noapte ca o pline pe fiecare masă, / Ca înturnarea celor plecaţi pe front, acasă , / O noapte ca o ploaie peste cîmpia arsă... / O noaptenicovală frîngînd bătrîne lanţuri". Abia la început de drum, in stadiul căutărilor şi încercărilor, Ion Acsan nu are puterea să se menţină continuu la acelaşi nivel. în cuprinsul aceleiaşi poezii intilnim imagini condensate fericit intr-unul sau două versuri, dar şi exprimări naive, lipsite de relief, stîngăcii care ar putea fi evitate printr-o muncă mai atentă asupra expresiei. De pildă : „Gonind mereu din gînduri şi lume bezna rece / Cu degetele noastre ca nişte suliţi zece“. Sau : „Ne ţiuie-n ureche in dimineţi albastre / înalta tensiune a visurilor noastre". Sau: „caii Bistriţei* cu lichide copite. Versurile din această plachetă de debut ne îndreptăţesc să credem că talentul autorului se va dezvolta nu in direcţia poemelor ample, de largă respiraţie, ci a poeziei succinte de notaţii lirice ascuţite. Ca un exemplu edificator cităm poezia „Întoarcerea astronautului“ : „Uite, genele-mi sunt grele / De atîta praf de stele / Uite, am în buzunar / Un căuş de colb lunar. / Uite, ţi-am adus pe ghete / Pulbere din cinci planete“. Ion Acsan ni se dezvăluie, deocamdată, un miniaturist, un poet care işi tălmăceşte ideile şi sentimentele intr-o construcţie lirică reţinută, dar capabilă de o vibraţie lirică autentică. Teodor VTRGOLICI k& HI w I U ^ ADRIAN MUNŢIU: „Virsta cunoaşterii“ Poeziile lui Adrian Munţiu exprimi dorinţa de cunoaştere şi bucuria de a descoperi înaltele valori ale lumii socialiste. („Ca-ntr-o mare in mine adun / Zările toate ce-mi bat la fereastră“), il caracterizează de asemeni pe poet Ionul avintat şi un optimism caracteristic tinereţii. Un ciclu întreg din volum este dedicat muncii constructive („Ca să se facă lumină“). Peisaje în plină transformare ; evocarea unor fapte caracteristice pentru eroismul cotidian al oamenilor muncii ; tablouri ale oraşelor noastre renăscute — compun o imagine a înfăptuirilor acestor ani. Motivul frecvent al „ferestrei deschise, ca două aripi în larg“ e tocmai o mărturie a dorinţei de cunoaştere, de asimilare a marilor adevăruri pe care le afirma timpul nostru. Noile realităţi din ţară declanşează elanurile tinărului poet : „Ca nişte torente mari în primăvară“ (...) „cîntecele toate ce-mi tresar în piept / Să se umfle şi sä curgä-afarä“. Debutul lui Munţiu se desfăşoară sub semnul efortului de clarificare a ideilor poetice, de folosire a sugestiei şi expresiei plastice : „începe să doară / Fiecare sunet uitat în vioară, lacome, arcuşurile toate îmi sună / Cînd le atinge cît un licăr de lună“. Nu întotdeauna impulsul „vîrstei cunoaşterii“ găseşte însă echivalenţe artistice fericite. Declarative şi fără suficientă emoţie ni se par versuri cum sunt acestea: „Dar metalele noastre nu vor mai strînge / Oameni în lanţuri şi recoli în sînge. / Fiecare secundă arsă pe rug / învie Intr un fier de plug, / Fiecare trup în ţărînă ud» / Creşte în licărul nostru da vie"... etc. Alteori, Intervine o viziune sentimental dulceagă, care distonează cu accentele tonice ale versurilor despre tinereţe din volum. Apare uneori o poză, • Intenţie de ”a scrie frumos“ cu orice preţ : „Aştept să-mi treacă vîntul ce nori peste Umple / Cum trece un arcul peste vioară“. Despre efortul creator al tineretului pe şantierele construcţiei, despre munca socialista ca o cale înaltă de realizare a valorilor epocii — teme frecvent abordate in volum — Munţiu a scris clteva poeme izbutite, străbătute de o reali emoţie. In această direcţie ar fi de dorit să-şi concentreze eforturile in viitor. Miron DRAGU ION ACSAN: „Primăvară cosmică“