Gazeta literară, iulie-decembrie 1963 (Anul 10, nr. 27-52)

1963-07-04 / nr. 27

Proletari din toate tarile, uniti-va! Anul X nr. 27 (48S)—­ Joi 4 iulie 1963 ORGAN SĂPTÂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARA ROMÎNĂ 8 pagini 50 bani CREIOANE Un Opril într-o ramură-nflorită E-agățat un cuib, în tei. Ramura e legănată, Legănîndu-și cuibul ei. Vîntul murmură prin floare Adormind-o cu descîntul. Pasărea surîde-n aripi, Cunoscînd că-i numai vîntul. Mi-a zburat delifuri din floarea Sufletului pasărea, Aripi ca-ntre fulgi cicoarea, Verde-n piept ca mazărea. O tot caut de atunci Prin pădure, prin copaci. Pasăre cu aripi lungi, Unde eşti și ce mai faci... Se împlinesc în acest iunie 1963, cincizeci de ani de cînd s-a stins, cu mintea întunecată, spiritul luminos care a fost Ilarie Chendi, scriitorul lu­cid, vioi, incisiv, măsurat, entuziast, ironic şi plin de poezie. A fost fulgerat de aceeaşi nemiloasă boală ce ni l-a răpus pe Eminescu şi, cîteva zile înainte de moartea lui Chendi, pe Şt. O. Iosif. Pe Ilarie Chendi, desenatorii vre­­mei îl prezentau ca pe un Mefisto­­spadasin. El era, totuşi, un om plin de omenie, un tandru, o inimă caldă, dornică de afecţie şi de prietenie, îşi dăruia prietenilor toată afecţiu­nea şi căldura inimii lui de romantic întîrziat. Necruţător cu mediocrităţile, ironi­­zînd excesele personalităţilor excep­ţionale (cheme-se aceştia Al. Mace­­donski sau N. Iorga), Ilarie Chendi a trecut prin viaţă ca un om munci­tor, ordonat, cu toate aparenţele lui de boem incorigibil. In curent cu mişcarea culturală uni­versală, el prezenta, cel dintîi, acum aproape şaizeci de ani, cititorilor noş­tri, pe Bernard Shaw şi alţi corifei ai literaturii mondiale. Trecuse munţii ca mulţi tineri tran­silvani. Abia după ce s-au scurs cei zece ani regulamentari de exil s-a reîntors pe plaiurile natale, în 1908, la Sibiu, unde mă aflam atunci şi eu, ca secretar de redacţie al re­vistei săptămînale „Ţara noastră“, di­rijată de Chendi şi de Octavian Goga. Ii cunoscusem cu vreo doi ani îna­inte, la Bucureşti, în redacţia „Vieţii literare şi artistice“ pe care o condu­cea, împreună cu alţi doi fruntaşi scriitori ardeleni, George Coşbuc şi Ion Gorun (Al. Hodoş). Redacţia acestui săptămînal cu mare circulaţie se afla pe strada Enei la numărul 7, într-o casă cu etaj, faţă-n faţă cu Biserica dintr-o zi, casă apar­ţinînd pictorului Carol Satmary şi apoi fiului acestuia, Alexandru Satmary, pictor şi el. Ilarie Chendi locuia în camera cea mai spaţioasă de la etaj, cu ferestrele spre biserică. Un „salon“ pe care, pe vremuri, îl ocupase şi Mi­hail Eminescu. Acolo m-am dus, într-o zi, băieţel timid, cu un caiet de versuri la sub­ţioară. In penumbra încăperii am văzut adîncit intr-un fotoliu, un domn pu­ţintel, cu bărbuţă, care parcurgea o gazetă. Nici n-a ridicat capul cînd am intrat. Era George Coşbuc. Poeziile cu care bateam la uşa „Vie­ţii literare" (n-aveam mai mult de şaptesprezece ani) şi se chemau „lZări senine1­1 (pe urmă „Nopţile albastre") le prezentasem editurei „Minerva“ al cărei referent literar era poetul St. O. Iosif. Acest bun prieten al meu de mai tîrziu şi care mi-a scris pe ultimul său volum de poezii „Celui care vine de la cel care se duce", St. O. Iosif, îmi respinsese stihurile prezentate „Minervei“ sfătuindu-mă, printr-o scrisoare, să renunţ la poeticescul meşteşug. Nu i-am adus aminte niciodată blin­­dului, delicatului St. O. Iosif de acel descurajator răvaş care, precum ve­deţi, nu m-a descurajat... Lui Ilarie Chendi i-au plăcut ver­surile adolescentului. A început să le publice la loc de frunte. încetul cu încetul, mă făceam cunoscut. . Trei băieţi urmam să cucerim Par­­nasul român : Lázár Iliescu, Victor Rath şi cu mine. Criticul temut, acel teribil Mefisto­­spadasin, m-a primit, cu dragoste de frate mai mare, mi-a tipărit apoi, schiţe şi nuvele, precum şi cronici rimate pe cari le semnam R. Victor, cea mai mare parte parodii ale poe­ţilor de-atunci, gen pe care, după ciţiva ani, l-a ilustrat mult talentatul Gh. Topîrceanu. Ilarie Chendi m-a luat apoi ajutor de secretar. Redactam împreună, re­vista tipărită în atelierele „Adevăru­lui“ pe hîrtie velină, gălbuie. In fie­care vineri seara „Viața literară“ era încheiată. Mirosea proaspăt a cer­neală. Constituia trofeul nostru san­tammal. — Gata număru’, Eftimică, exclama Ilarie Chendi, cu o tinerească jovia­litate. — Gata, zapciule ! (Eu îi spuneam „zapciule“, el. .Goga Victor EFTIMIU (C­ontinuare in pag. 6) Carie Chendi îngreuiate de pămîntul din răzoare Petalele au năzuit să zboare, Cum nu fuseseră sortite la-nceputuri, Desprinse de ţărînă şi desfăcute fluturi.­ Dar înşelate-n rîvna cît mai sus, Să se-nvîrtească-n jurul lămpilor s-au pus. Zace pe cărţi un fluture întins, După ce candela şi mie mi s-a stins. Nu se­ aștepta că, rupt de pe tulpină, îl va ucide visul fanatic de lumină. ACTUALITAT­ E 1 RIGORILE PROZEI SCURTE A existat o perioadă în care critica literară desfăşura o activitate revendicativă în jurul schiţei şi, în genere, al prozei sfnite, o perioadă a pledoariilor şi îndemnu­rilor, (poate de aceea, în vocabularul multora, schiţa, povestirea deveniseră, prin­tr-o forţare a graniţelor, un adevărat „gen“ — „geniul scurt“). Cauza odată cîştigată, critica şi-a schimbat, firesc, obiectivele, trecînd la ana­lize şi încercări de sinteză. S-a discutat, cu puncte de vedere interesante, asupra împletirii reportajului cu proza de ficţiune în schiţele unor tineri, asupra semni­ficaţiei dezbaterilor cu caracter etic abordate în proză etc. Toate acestea în urma faptului că in publicaţiile literare şi-au făcut loc din ce in ce mai mult lucrări care intr-o formă concentrată atacă teme de o imediată actualitate. Se impune, deci, continuarea şi adîncirea dis­cuţiei. Citind, o serie de schiţe şi povestiri publicate de re­vistele literare în ultimul timp, înclini să le raportezi la ceea ce aş numi formula ideală a speciei, implicit la „micile“ capodopere ale literaturii universale ; aceasta nu dimitre o nevoie de comparaţie sub raportul valoric, ci din sentimem­tul că undeva trebuie să fie dată măsura integrală a posibilităţilor artistice proprii unei specii pe care unii, mai ales dintre tinerii prozatori, se pare că nu vor s-o considere dificilă, pretenţioasă. Căci a fi scurt nu înseamnă a spune puţin, după cum a spune mult nu pre­supune neapărat a fi lung. în Moartea funcţionarului de pil­dă, Ceihov a definit într-un episod decisiv un întreg uni­vers moral, rod al unui sistem opresiv prelungit în cele mai intime zone ale conştiinţei, după cum Caragiale a concentrat în Domnul Goe... esenţa unui tip de educa­ţie. Astfel de schiţe îţi oferă întotdeauna ceva mai mult, peste limita particulară a momentului sau personajului, îţi deschid infinite perspective asupra vieţii social­­morale, asupra unei epoci chiar. Vreau să spun că schiţa sau povestirea are posibilitatea (şi sarcina artis­tică) de a servi un sens uman larg şi bogat , de a co­munica un adevăr definitoriu, eventual hotărîtor în plan individual şi totodată o descoperire în plan uman ge­neral, în sfîrşit, o concluzie inedită şi interesantă pri­vind compartimentul de viaţă oglindit. Din păcate, multor schiţe apărute in paginile publica­ţiilor noastre literare, le lipseşte ambiţia de a re­aliza o investigaţie mai întinsă şi mai profundă a vieţii, de a descoperi acele elemente caracterizatoare (pentru per­sonaj sau împrejurare) care să intereseze într-un grad înalt pe cititor. Intîlniim bucăţi de proză în care, în loc să se spună muit pe un spaţiu restrîns, se spune ex­trem de puţin, aproape nimic (nimic revelator, fireşte) pe un spaţiu ce, evident, devine imens, ca o haină de împrumut, în raport cu puţinătatea substanţei artis­tice. Atenţia prozatorului se transferă pe arii periferice ale realităţii (e vorba atît de realitatea exterioară cit şi de cea interioară, psihologică), ideea, de obicei ane­mică, este sufocată sub apăsarea unor detalii fără sem­nificaţie. In schiţa Cei doi şi clipele, apărută in Iaşul literar nr. 2 sub semnătura lui Mircea Radu Iacoban, „cei doi“ tineri eroi sunt confruntaţi cu scurgerea ire­versibilă a „clipelor“ : el trebuie să-i mărturisească ei sentimentele de care este animat, dar amină atît de mult explicaţia decisivă, dintr-o timiditate firească vîrsite­, încât „clipele“ se consumă şi „cei doi", vai, nu realizează pasul hotărîtor. In acest timp, eroul, Marin, se îndeletniceşte cu o dezgustătoare vînătoare de lilieci, relatată în amănunţime de autor, şi cu o conversaţie anodină, care nu comunică nimic cu privire la identita­tea rporal-psihologică a personajelor. Unica descoperire pe care o face atît scriitorul cît şi cititorul este... timi­ditatea eroului. Nu e totuşi prea puţin ? Dacă în două dintre schiţele publicate în Tribuna nr. 16/1963 (respectiv Mapa de vinilin şi Nevermoore), Pa­vel Aioanei reuşeşte să reliefeze momente caracteris­tice şi revelatoare, în cea de a treia schiţă. Vechiul prieten, se chinuie inutil să extragă semnificaţii pro­funde dintr-un fapt convenţional, neinteresant. O fami­lie de colectivişti îşi cumpără un aparat de radio care, fireşte, aduce în casă un semn al noii civilizaţii ; tatăl şi fiul par încîntaţi de achiziţie, în timp ce mama, ori de cite ori rămîne singură acasă, se întoarce la vechiul Dumitru SOLOMON (C ntim­&r* t n9 a 8­6) Siutghiol Fotografia : SANDU MENDREA pag. 2: S. CIOCULESCU medalion liric pag. 8: HEMINGWAY povestire in pag. 5: FÂNUȘ NEAGU rîpa pag. 4­ NICOLAI VELEA întrerupere vîndătite intr-o lumină-a foc scăpărătoare, Se-ntinde-amiaza zilei pe oraş. Biserica, în coif, ca un ostaş, O dogoreşte-n secetă arşiţa. Ce bine-i stau pridvoarelor ei şiţa Şi petecul de prispă, de umbră şi răcoare ! De-aş fi biserica din poarta mea, încinsă cu picturi medievale, Să-i mai deschid altarul n-aş putea, Cu stranele mai şubrede şi goale. Un vultur în văpaie se ridică. Pe cît se-nnalţă mi-e mai frică. Gîndule înger nu zbura. Noroc ! Să vezi că şi vulturele ia foc. Iunie 1963 TUDOR ARGHEZI 41 Prins de-amintiri din tinereţea mea, Eu mi-am luat vioara de-altă dată, Să mai încerc şi-acuma o sonată, Şi mi-am plecat obrazul cald pe ea. Dar degetele-mi tremură pe strune Şi-am înţeles că iar nu se mai poate, Că sîrmele nu sînt nici ele bune, Că s-au uscat şi sînt osificate. Arcuşul scîrţîia un fel de plîns. Doar cîntecul era în mine viu Şi cu vioara lui cu tot l-am strîns în cutioara lor ca-ntr-un sicriu. Mi-a fost cîndva şi flautul aproape Şi tinereşte-am încercat să caut A-mi pune dragostea în cînt de flaut, Dar mîna n-a mai nimerit pe clape. Şi nici din flaut n-am putut să cînt, Că n-am nici suflul de odinioară Şi-am scos din el, mai trist ca din vioară, Lugubru şuierat prelung de vînt. Am început atunci să cînt din gură, Că-n jur cînta întregul meu popor, Şi am cîntat şi eu cu el în cor, Şi cînt de dragoste şi cînt de ură. în ritm cu el mi-am potrivit şi pasul Şi m-am găsit iar tînăr şi vioi Şi-am învăţat şi alte cînturi noi în care-mi simt tot mai puternic glasul. Şi acest cînt strabate-ntreg pămîntul, Că vorbele-i sînt calde şi umane, Că-l cîntă-n lume mii şi milioane Şi ca pe un polen îl duce vîntul. Acesta e şi cîntul tinereţii, în el­e tot,­­ şi dragostea cea pură Pe care şi-o şoptesc din gura-n gură în nopţi cu lună,­­ fetele, băieţii... Mogoşoaia 2 iunie 1963 Demostene BOTEZ B

Next