Gazeta literară, ianuarie-iunie 1966 (Anul 13, nr. 1-26)
1966-01-06 / nr. 1
ION VLASIU: O singură iubire sif. Oarecum paralelă cu aceastfi a treia carte autobiografică a lul Ion Vlasiu, Însemnările publicate recent In revista Tribuna vin să sublinieze Încă o dată calităţile sale de memorialist, O singură Iubire este a treia carte din ciclul-jurnal Început de Vlasiu In 1938. Am plecat din sat, tipărită mai mnul de Miron Neagu la Sighişoara, cuprinde anii copilăriei şi debutul In artă. Drum spre oameni Încearcă să precizeze o atitudine etică şi clteva coordonate artistice. O sin-gură Iubire va fi urmată de voumul Lumea largă. Jurnalul epic Întocmit de Vlasiu este o lectură antrenantă prin prezentarea unor realităţi apropiate, cu persoane şi personalităţi Încă în viaţă sau de curînd dispărute. Vlasiu nu recurge la nume fictiv* pentru a-şi ascunde eroii ci 11 prezintă deschis : sculptorul Romul Ladea, scriitorul Virgil Birou, ziaristul Octavian Streagu, editorul Miron Neagu din Sighișoara, poetul Emil Giurgiuca, prozatorul Pavel Dan, profesorul Ion Chinezu, pictorii Catul Bogdan sau Eugen Giscă etc. Paginile lui Vlasiu sunt deopotrivă folositoare Istoriei artei și Istoriei literaturii româneşti dintre cele două războaie. Sunt edificatoare, de exemplu, precizările făcute de autor In legătură cu unele reviste din Ardeal : Gund românesc (Cluj), Pagini literare (Turda), Abecedar (Brad). Calde şi pline de prospeţime sunt notele despre poetul George Boldea, uitat pe nedrept. De multe ori autorul face critică de artă : kLirismul picturii lui Giscă e ca un plin, fără speranţe, poetic, subteran. Flori, fiinţe, peisaje au conţinut asemănător ; tema e pretext. Pictor al tristeţilor învăluite, colorist. Picturile lui au un scris ca o răscruce...’! Singura iubire e arta. Sculptorul mărturiseşte că doreşte să facă „o sculptură ca o flacără, să strălucească frumuseţea vieţii In ea“. Dar viaţa e aspră, condiţiile în care luptă sunt groaznice : „Dorm pe o scindură acoperită cu o hirtie, chinuit de foamea albă a laptelui". O parte a Însemnărilor demască elementele trădătoare ce pregăteau fascizarea ţării. Autorul, care e şi personajul principal al cărţii ,e prezent prin două ipostaze : monolog retrospectiv, concretizat prin pagini de Jurnal Intim şi dialog cu toţi oamenii pe care-i întilneşte. Cartea e străbătută de două mari efluvii : iubirea pe care o caută în fiecare fată şi pe care n-o poate găsi, şi arta. Viaţa se hrăneşte din dragoste, arta e tot o iubire — „Imbold spre noutate şi frumos”. Un laitmotiv al cărţii este imaginea satului natal, Ogra, de unde-i vin toate puterile telurice, filtrate printr-o înţelepciune folclorică. Cea de a treia parte a Jurnalului său e o autobiografie spirituală şi în acelaşi timp o mărturie istorică cu duble valenţe (documentare şi artistice), pentru că dincolo de rostul informativ al paginilor sale autorul organizează materia epică la limite dintre Jurnal şi roman. Comparind aceste pagini cu Însemnările publicate de curînd In Tribuna pui totuşi o întrebare : nu cumva mai mai larg, mai epic, cu dialoguri şi rrtonologuri alternante dezavantajează lectura? Se pare că notaţia mai lirică, mai condensată şi implicit mai spirituală e mai reprezentativă pentru Ion Vlasiu. Mărturiile în spaţiu şi timp ale artiştilor sunt necesare. Ce interes ar fi trezit un Jurnal al lui Luchian sau Brâncuşi ! Emil MANU Către sflrşit va deveni ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Berlin. Tatăl domnului ministru fusese In tinereţe un renumit hoţ de cai. Apoi se făcuse geambaş. 11 chema state Serea, zis Bate- Labă, zis şi Serea Chiorul. Din Bate-Labă a tăcut Dalabă, iar mai tlrziu şi-a zis Dalaban. Fiul domniei-sale, ministrul a găsit cu cale să introducă discret un t în cuprinsul numBrtff, devenind astfel Daltaban... Insă excelenţa sa are ambiţii mari. Iată-l, în primele pagini, citind cu voce solemnă consoartei şi oaspeţilor din Almanahul nobililor. Titulaturile pompoase ale granzilor de Spania 11 fac să-şi umfle pieptul, în timp ce doamna ministru Adelaida Daltaban, născută Parisache, suspină de plăcere. Tot mai nestăpinită devine dorinţa amindurora de a poseda un titlu nobiliar. Drept care, fiul bivolarului din Câmpia Dunării Îşi ticluieşte o genealogie ilustră şi, invocind latifundii imaginare, obţine — contra cost — din partea Comandorului Ordinului mult visatul titlu de „comes de Altabano atque Seraschler" Iar stimabila sa jumătate ajunge „nobilissima Adelaida”. Sintem in primii ani de după Imitul război mondial. Urmele acestuia se resimt in Roma, ca şi In Întreaga Italie. Zilnic, ziarele vorbesc de greve, demonstraţii, relatează despre acţiunile teroriste ale fasciştilor lui Mussolini. Ţara e zguduită pinâ in străfunduri. In rapoartele pe care le trimite in ţară, Eustaţiu Daltaban evită cu dibăcie ştirile neplăcute. Acestea l-ar putea deranja pe Şeful de la Bucureşti, deprins să doarmă un jilţ. Încredinţat că totul în lume merge cum nu se poate mai bine. Tactica ministrului adjunct nu dă greş. Domnului Daltaban de Seraschier li merg toate strună. De rest puţin li pasă. Are, ce-i drept, la un moment dat, o neplăcere, dar efemeră. Rechemat în urma unui denunţ al unui subaltern, este, curînd după aceasta, avansat. Problemele de conştiinţă le rezolvă cum nu se poate mai simplu. Mişcările de mase despre care află zilnic din presă şi de care are prilejul să ia cunoştinţă şi direct, Intr-o seară, ii relevă obligaţia ce o are, ca orice om, de a opta. Are de ales între „roşii“ şi „galbeni”. Bineînţeles, alege „galbenii". Urmarea va fi o tot mai vădită orientare spre dreapta, spre fascism. La Berlin, in atmosfera politică tot mai mult influenţată de agitaţiile naziste, se va simţi în elementul său. Continuare a volumelor Fără frac şi Joben, 1932, şi Perfecţii diplomaţii, 1963 — acesta din urmă, varianta dezvoltată a celui dinţii, Domnul Daltaban de Seraschler emană, declarat, din aceeaşi preocupare de iniţiere a cititorului în culisele diplomaţiei. Ca unul căruia lumea diplomatică li este familiară, Al. Duiliu Zamfirescu mediază cititorului cunoaşterea multor situaţii şi moravuri din trecutul politicianist. Părind mai mult memorialistică deghizată decit construcţie epică (se fac, de altfel, directe referiri la N. Titulescu, in a cărui memorie este închinată cartea). Domnul Daltaban Seraschiev conţine, incontestabil, elemente pentru definirea unor tipuri de „diplomaţi perfecţi“ precum — îndeosebi — personajul principal şi denunţătorul acestuia, tinărul Petelea. Se conturează şi alte profiluri (politicieni, afacerişti, artişti) care puteau dobindi mai multă pregnanţă printr-o supraveghere mai severă, prin condensarea materiei cărţii. Al.D.ZAMFIRESCU: Domnul Daltaban de Seraschier s...oriunde vei fi, niciodată să nu trimiţi veşti rele. Iar şefului totdeauna să-i cînţi în strună“. Urmînd cu sfinţenie aceste precepte, domnul Eustaţiu Daltaban face o carieră strălucită. La începutul cărţii este adjunct al ambasadorului României la Roma. cronica literară Ion alexandru:„viaţa deocamdată“ La o viraţă cind tinerii mai bat încă sfioşi sau agresivi şi orgolioşi la uşile redacţiilor, Ion Alexandru e un poet cunoscut, apreciat, trecut în toate bilanţurile literare, mai totdeauna însoţit de atribute ce sperie prin energicul lor optimism. Această unanimitate ale vederi asupra unui poet... dezamăgeşte şi criticul venit mai tlrziu tn Intîmpinarea unui volum de versuri se vede pus deodată în situaţia tristă de a aprecia ceea ce toată lumea apleudă de mult. Pentru a tulbura puţin apele, el ar trebui să respingă ceea ce alţii laudă cu atita rîvnă, dînd astfel posibilitatea spiritului critic, paralizat de excesiva jubilare, să funcţioneze normal. Ar fi însă un act metodic inutil, un gest de neîngăduită frivolitate, cită vreme realitatea operei duce spre o judecată de valoare fără echivoc. Ion Alexandru e, oricum ai judeca lucrurile, un poet cu o individualitate puternică, hotărît să scrie o operă esenţială, depăşind experienţa imediată, comună. Viaţa deocamdatăcu un titlu ce aminteşte de Paul Eluard şi Robert Desnos, suprarealişti fascinaţi de concretul vieţii imediate !) reabilitează realul ca simbol liric, ca sursă pentru o poezie gravă, filozofică, tinzînd să sondeze în straturile nevăzute ale universului. De la început e evident că poetul are ceea ce se cheamă „simţ al elementelor“ şi că simbolurile sale încearcă să definească momentele fundamentale ale existenţei. Curiozitatea e că Ion Alexandru acceptă situaţiile cele mai simple, fenomenele comune, ca renaşterea şi eroziunea materiei, izbucnirea de vitalitate sau regresiunea în ordine naturală,descoperind, aici, simboluri ce ne pun, deodată, în relaţie cu universul. Poezia, în genere, problematizează o înclinaţie spre speculaţie, transformă „îndoiala“ în element de reflecţie, judecind încă o dată totul, surprinzînd mecanismele lumii fenomenale. Regimul ei cel mai prielnic este senzaţia de mister şi inefabil, de grandios şi pitic în structura materiei. Acest aer metafizic“ (dacă putem spune aşa, luînd termenul în accepţiunea lui mai veche), necesar marii poezii, face solemnă expresia lirică, dă observaţiei curente gravitate, în aşa chip încît totul pare a deveni absolut, hotărîtor, în ordine poetică. Trecînd peste delicioasele teribilisme, mult mai numeroase în volumul de debut (Cum să vă spun), provenite dintr-un firesc inconformism al vîrstei, din oroarea de inerţii, proprii, iarăşi, unei tinereţi curioase, categorice, educată în spiritul purităţii comuniste şi pasiunii pentru nou, poezia apare, acumViaţa deocamdată, ci o consecinţă a analogiilor îndrăzneţe cu natura şi se împlineşte, în expresia ei cea mai profundă, în cadrele unui animism cu un fond filozofic foarte pronunţat. Totul e supus procesului activ al observaţiei : materia în starede agregaţie sau disoluţie, anxietăţile virstei, elanurile erotice, misterul fiziologic, succesiunea anotimpurilor şi, prin corespondenţă, a generaţiilor şi vîrstelor biologice, vicleşugurile timpului. Îndoiala de, cum spuneam, metodică, o stare proprce contemplaţiei, o încruntare foarte juvenilă în faţa lucrurilor existente, definite, fixate în ordine şi specii. Ambiţia e de a afla esenţa lor adevărată, pretextînd rătăciri în cadrul unei limbi necunoscute. Ion Alexandru aplică un principiu de poezie, comun expresioniştilor, derivat din ideea că în spatele lucrurilor obscure se află o realitate mai adîncă a existenţei, că lumea vegetală are o fire a ei, la care poetul trebuie să ajungă. A descoperi sufletul universului mineral şi vegetal, mecanismul intim, am spune noi, care acţionează în acest plan al existenţei, constituie actul poetic decisiv. De la expresionişti (prin Blaga) sau din animismul folcloric, Ion Alexandru ,primeşte această idee şi o introduce într-o mitologie proprie, singulară prin expresia şi reprezentările ei. De la început, nota radicală, energică ne atrage atenţia. Naşterea poetului nu e efectul unei conjuraţii a spiritelor nevăzute, potrivit unei alegorii mai vechi, ci un act propriu de demitizare, de sfărimare a decorurilor frumos lucitoare. „Teribilul actor“ apare, aşadar, pe scena vieţii, cu pumnii încleştaţi, spărgînd cartoanele, mod teribil, prăpăstios, de a spune că esenţa poeziei stă în sinceritate şi adevăr. Misterul genezei, ca atare, e învăluit în somn şi uitare (categorii poetice blagiene) ; sigur e că cel ce avea să mediteze cu încruntare la toate acestea s-a născut după ce, într-o toamnă ceţoasă, „pierdută de mult“, sora lui mai mare a murit, grăbindu-i astfel venirea pe lume, în locul rămas gol. O forţă compensatoare, acţionează, aşadar, în univers, echilibrează fatal lucrurile. „De aceea“ — trage o încheiere poetul, forţînd ideea în direcţia paradoxului — „sînt şi mai înalt, crescut în prelungirea ei, / şi am ajuns mai repede la vîrsta îndoielii — Mă pregătesc de toamnă în plină primăvară / şi vara gerul iernii în oase îl ascult. / Golul surorii mele îl port eu în lume, / Cind voi muri ara să fiu mort de mult“ (Sora mea). Cu aceeaşi psihologie abisală se desparte poetul de copilărie (Scindură de balans). Procesul însuşi de creştere e văzut ca o trecere spre necunoscut, dintr-un univers într-altul, cu senzaţia copleşitoare de neştiut, de spaimă. Portretul pe care şi-l întocmeşte poetul e de tot comun, fără nimic demonic, numai structura unui teribil inconformist mai scoate din anonimat silueta unui individ „blond, cîrn, lungan şi cu urechi barbare“. Fizionomia stranie pe care, de la Baudelaire încoace, poetul modern şi-a fixat-o cu voluptate, supralicitînd liniile păgîne, inaderenţa morală, conştiinţa damnării, e modificată aici, păstrînd doar aerul neguros de insurgent, exasperat de inerţiile universului : „Ochii scobiţi în craniu cu aşchie de bronz, / Unul de pază la răsărit, celălalt, la apus, / Armele — braţe — atîrnate de umeri / Păzesc un răzvrătit presupus“ (Portret). „Văpaia firii“ sale e depusă în vulturi, luceafărul îşi coace, în craniul lui de lut, „copitele de foc“. Genunchiul „calcă“ sufletul pe piept de oameni, acest înfricoşător adolescent se apropie „cu ruga cea mai bună“, dar intransigent, vindicativ, anxios, ieşind din comuna fraternitate, el prevesteşte : „Lipiţi-vă urechea de zidul cel mai surd, / vulturii mai trec spre miazănoapte“ (Spre miazănoapte). Indreptînd telescopul spre zonele vieţii interioare, descoperă o linişte rău prevestitoare, straturi depuse în virtutea unui proces lent şi obscur care acaparează fiinţa punînd-o sub semnul vitalităţii şi al dezagregării universale (Înăuntru). Rădăcina ţărănească a poetului e în modul cel mai hotărît celebrată în mai toate poemele cu o notă specială în Cosmosul meu, artă poetică de un orgolios naturism. Cu aceleaşi gesturi degajate, sarcastice, potrivnice convenţiilor, e adusă în poezie păşunea, cu arbori străvechi şi scorburi mari, cu viespi, roiuri de furnici, mari copţi, lanuri în pîrg, colibe de lemn pe roţi, durdari visători, cu specii variate de flori şi ierburi ce cresc pînă la burta cailor etc., ca pentru a răspunde, orgolios, discreditului cu care primeşte critica o astfel de figuraţie poetică. Ca şi în volumul precedent, Ion Alexandru arată o gravă nepăsare pentru opiniile curente, mai ales cele literare, voind să dovedească prin aplicaţii concludente că se poate face poezie bună cu un material socotit compromis. Nota ironică, în versurile de început. Înverşunarea, atitudinea aproape inimoasă, de acum, se aşează în spatele acestor elemente comune de figuraţie poetică dîndu-le altă sonoritate. Poezia însăşi e întoarsă, spre final, spre o metaforă interiorizată, delirantă : „Bivolul meu aici să se hrănească. / Fulgere lungi de caracatiţe spuzate / în ochii lui cu timpul s-ar depune / aşa cum soarta farurilor în zăpuşeala mării. / Cînd seceta va bate în pămînt, / ţăruşi de sare şi de piatră mută / răgind bivolul meu / să-mi spargă-n coarne pieptul cu fîntîni / Şi-n hohote să năvălească-n mine“. O reprezentare mai abstractă, în seria acestor arte poetice sau definiţii pline cu tîlc, aflăm în Schiorul, unde refugiul alpin, piscul sticlos, sălaş al vulturilor şi al zăpezilor sempiterne, nu-s decit simbolul poeziei împlinite în absolut, în zona de sus a spiritului. Această figuraţie romantică, frecventă, e în modul cel mai personal introdusă într-un sistem de reprezentări (dominantă fiind aceea ibseniană a călătorului pierdut în cețuri învolburate, a rătăcirii ineluctabile), care singularizează simbolul. Oscilînd între aceste două imagini, cînd delicat infantil, cînd iscoditor și teribil, cu toate aripile deschise într-un zbor energic, Ion Alexandru eun poet cum nu se poate mai profund pentru vîrsta lui, neliniştit şi profetic, graţios plastic în versuri. In modul încruntat de mai înainte el aruncă o privire scrutătoare universului, îl contemplă (fără seninătatea poetului neoclasic), grăbit mai totdeauna să noteze impresiile, să sondeze în misterul lucrurilor naturale. Influenţa lui Blaga e aici evidentă, deşi figuraţia poetică e alta. De la autorul Nebănuitelor trepte ia, mai ales, atitudinea favorabilă în procesul „cunoaşterii” poetice (indescriptibila melancolie). A sta întins pe spate ca să asculţi, în linişte, „cum rugineşte toamna pămîntul pe orbită“, cum vintul spintecă orizontul iar ploaia bate cu degete de ceară (Şi iată) e o atitudine tipic blagiană, fermecătoare, personală prin afectarea deplinei înţelegeri a enigmelor din natură. Sensul poemului e de fapt altul, etic, inconformist, insă pînă a ajunge aici poetul străbate un spaţiu larg, unde speciile lumii vegetale, astrele par a determina, cu toată eterogenitatea lor, soarta individului. Această erezie astrologică devine sursă veritabilă de poezie, prin posibilitatea ei de a face să trăiască materia în diversitatea formelor ei. Pământul celebrează viaţa lutului, renaşterea şi catalepsia lui hibernală, suferinţa colosală a materiei. Ca un paradis — mecanica generaţiilor, remineralizarea, Barca şi Elegie— degradarea lentă, triumful anorganicului. Această sensibilitate la tragicul materiei ar părea excesivă şi pur literară (cum pare la alţi poeţi care din oroare de optimismul purtat ca o mască, adoptă o poză mohorîtă, fără nici o legătură cu percepţia lirică adevărată!) dacă spiritul n-ar vibra atît de intens în faţa vieţii pietrelor, copacilor, ierbii, a pămîntului, într-un cuvînt a lumii materiale, supuse, ca şi omul, unui destin cu nimic mai înfricoşător. Unghiul de percepţie e aparent mai îndepărtat. In realitate poetul caută un punct de referinţă, o stare a materiei, pentru a defini mai bine neliniştile proprii. Acest paralelism, foarte vechi în poezie, e uneori (Minzul, Asemănare, Veghe, Dar ploile, poeme fermecătoare !) exprimat printr-o confuzie voită a sensurilor, o ambiguitate deliberată a imaginii. Mînzul e un poem al destinului, al devenirii tragice în ordinea naturalului. Veghe comentează tot aşa migraţia păsărilor, tristeţea hibernală, nostalgia de vegetal, amorţirea lemnului şi senzaţia de mortificare, de intrare în neantul alb al gheţurilor. Aceste analogii găsesc un temei în plus in lirica erotică, unde, de totdeauna, arborii şi animalele suple au constituit posibilităţi de comparaţie. Ion Alexandru, le dezvoltă în cadrele unui lirism de data aceasta ponderat, graţios muzical (Asemănare, Dar ploile, Acolo, Dor, Vîrtej) : „Aprinsă eşti sub scoarţa de cireş / Şi nedormită şi rîzînd de mine / Şi dezvelită pe genunchi prea tare / Se-aude-un imn încrucişînd pahare“. Aici şi în alte versuri, Ion Alexandru e preocupat stăruitor, ca şi Labiş, de forţa... inerţiei, văzind în ea un principiu negativ ce acţionează în univers, se insinuează în lumea ideilor, în cîmpul vieţii afective şi sociale, împiedicind să se manifeste principiul creator. Atingind această zonă, lirismul din Viaţa deocamdată devine polemic, prevestitor, inconformist, în chip specific juvenil, exprimînd, într-o formulă proprie, ceva din spiritul de fervoare revoluţionară a lumii noastre socialiste. Iarnă grea, Zidul, Armăsarii, Oare, Păianjenii. Şi iată, Ar fi mai bine, sînt asemenea poeme tinereşti, înverşunate şi teribiliste, obstinate de mistificările, clişeele, rutina şi imixtiunile din cîmpul comun de observaţie literară. Poetul, care păstrează o filozofie a naturalului, nu poate privi cu ochi buni cum pisica slăbeşte din cauza persecuţiei portarului de bloc şi avertizează că tigrul adormit în casnica felini n-ar putea să se dezmorţească (Portarul). N. Manolescu a observat bine că poetul alcătueşte, pentru a scăpa de neliniştile sale, o „mitologie caricaturală“ unde domină păianjenii devoratori, ascunşi prin colţuri, întizînd invizibile lassouri. Poemele care justifică cel mai bine titlul volumului : Optior, Aceeaşi fată, Braconaj. E nevoie, intimplare, sunt nişte secvenţe dure de viaţă, cu un înţeles amar. Aici poetul dă o replică optimismului vodevilesc, ca şi mai înainte in poemele neguros polemice, dar nu totdeauna cu aceeaşi forţă lirică. Fără a uza de solemne a urării, lirismul lui Ion Alexandru îndeamnă la reflecţie, sapă în adîncul gîndirii noastre : e patetic şi delicat, neliniştit, încordat, substanţial în toate ipostazele lui. Viaţa deocamdată figurează destinul unui talent realmente excepţional, fascinat pînă la durere de faptele văzute şi nevăzute ale existenţei. Nu-i aceasta oare condiţia marii poezii ? Eugen SIMION ''■INA 2 • Dumitru MICU TITA CHIPER: Şase paşi in şase zile Fără Îndoială, intre semnăturile feminine din presa noastră literară aceea a Titei Chiper vesteşte un temperament greu de confundat. El tinde şi reuşeşte tot mai mult să configureze o fizionomie artistică. Reportajul pare să fie, dieocamdată, genul socotit cel mai convenabil unui ochi ascuţit şi expansiunii unei inteligenţe acide şi pline de umor. Am recitit reportajele publicate anul trecut în „Gazeta literară” : Bicazul, Şantierul naval Galaţi, Ambianţe argheziene, La Alecsandri, Politehnica ş.a. E aici mai mult decit posibilitatea de a surprinde imediat esenţialul din vălmăşagul impresiilor şi de a descoperi totodată faptul unic, pitoresc, excepţionalul, care dau sarea articolului de gazetă , este o capacitate remarcabilă de a reface în scris atmosfera locului, fără patetisme de circumstanţă sau efuziuni lirice, numai prin informaţia pură distribuită ca pietrele într-un mozaic. Evocarea Mărţişorului, asupra căruia pluteşte prezenţa argheziană, anunţă un reporter de clasă înaltă şi acest gen de reportaje literare, care cere o foarte serioasă pregătire, pare să constituie una din direcţiile în care Tia Chiper se poate realiza cu mai mult succes. şase paşi în şase zile păstrează verva spumoasă, ritmul acela de perpetuum mobile, poantele neaşteptate din scrierile reportericeşti. Un reportaj de o factură particulară, cu intenţii pedagogice clare. Autoarea ia pe copil de mină spre a le arăta cum se zideşte un bloc, cum se construieşte un vapor, ce este o hidrocentrală, ce se Intimplă la o policlinică pentru şcolari. E o încercare de a scrie reportaj pentru copii Intr-un limbaj care ia în răspăr gravitatea didactică şi dădăceala condescedentă. Cititorul mie va reţine, poate, cite ceva din sfaturile strecurate şi din indicaţiile tehnice servite In metafore. Maturul căruia cartea li cade in mină e captivat tocmai de soluţiile la care s-a oprit autoarea pentru a traduce datele imediate intr-un limbaj special debitat intr-o proză ritmată şi cu rime interioare. Pină şi avertismentul faţă de accidente este făcut în acelaşi fel : „Uşor pe lingă macarale, că nu-i de joaca! Cine ştie ce pot ele să mai facă ! Acum ne trezim, de pe şantier, ridicaţi pină-n cer”. Această fantezie literară, care este totuşi prima carte a Titel Chiper, confirmă condeiul vioi cunoscut, deşi nu cred că anunţă un scriitor pentru copii, cu preocupări statornice. E o jucărie, însă din acelea care pot amuza şi pe oamenii mari. Dan ZAMFIRESCU BOCCACCIO: Viaţa lui Dante Cu mici implicaţii de eseu, «curatul portret biografic şi omagial pe care — el însuşi florentin — la aproximativ patru decenii de la moartea ilustrului sau Înaintaş, autorul Decameronului i-l închină lui Dante, ca pe un mic tratat de laudă şi admiraţie, în afară de faptul că inaugurează cronologic seria de „vieţi” şi de manuale ori studii scrise de-a lungul secolelor despre exilatul de la Ravenna, respiră totodată acea tulburătoare dragoste fără de care nu s-ar fi născut vreodată nici mărturiile despre Rodin ale lui Rilke, nici cele despre Shakespeare ale lui Victor Hugo, sau despre, Cervantes ale lui Unamuno, sau despre Baudelaire ale lui Sartre, sau despre Eminescu ale lui Arghezi. Desigur, în nici unul din aceste opuscule unice și grave nu ne vor impresiona cu prioritate excesele de amănunte istorice, nici spiritul critic, şi unele şi altele, devenite în timp apanajul lăudabil al unor alte soiuri de cercetări şi de cercetători. Dar temperatura la care sînt scrise fac din ele nişte insule de aur in largul oceanelor literare. Fiindcă de-abia în ultimii vreo douăzeci de ani culturii noastre i-a fost aminte cu adevărat, la capitolul : traduceri, să înceapă a însemna ceea ce-şi zicea că este, n-o să ne mai mirăm că paginile lui Boccaccio despre acela căruia i-au rămas „oasele îngropate în pămînt străin şi urmaşii risipiţi prin casele altora” apar aşa de tîrziu. Tălmăcirea, cuvîntul introductiv şi aparatura critică sint ale lui Ştefan Crudu şi mărturisesc, pe lîngă virtuozităţi, seriozitate. Numărul de note din josul paginilor (suficient — pentru a explica, rezonabil — pentru a nu obosi) intervin aproape de fiecare dată numai acolo unde era oportun să întregească o idee, un sens şi numai în proporţia în care serveşte corect rigoarea. Şi pe vremea lui Boccaccio, oamenii se lăsau adesea tentaţi de îndeletnicirile cu rezultate imediat avantajoase pentru ei, motiv care-i îndeamnă să sublinieze că — spre deosebire de contemporanii lui „şi despreţuind bogăţiile trecătoare“ — Dante „nu s-a aplecat către studiile lucrative“, ci a căutat deliciile preocupărilor de spirit, găsindu-şi mulţumire în frecventarea sublimelor altitudini ale acestora. Insă, în direcţia aleasă, el a stăruit cu o voinţă neobişnuită.Nici frămîntările pricinuite de rubîre, nici lacrimile îndurerate, nici grija de casă, nici ispititoarea gloriei slujbelor publice, nici exilul nenorocit şi nici sărăcia de neîndurat nu au fost vreodată în stare să-l îndepărteze, cu puterea lor, pe Dante al nostru de cel mai de seamă scop al său, adică de sfintele studii“), impresionînd deopotrivă prieteni şi adversari, denigratori şi minţi ce-i admirau, ştiindu-i şi spunîndu-i nu fără o egală naturaleţe — poet, filozof sau teolog. Ceea ce-l obsedează pe tinărul biograf, care la moartea lui Dante n-avea decit opt ani, este un fel de nu cîte-au fost îmi vin în minte, el cate-ar fi putut să fie. Adică treapta de strălucire a inteligenţei şi vastitatea operei la care ar fi putut să urce un astfel de geniu, care — persecutat şi stingherit — a reuşit să lase totuşi patriei sale şi lumii o zestre inegalabilă, dacă în locul blidului cu fiere i s-ar fi întins mina ce-o merita. Confundată cu viaţa sa, conştiinţa lui Dante capătă în ochii urmaşului înţelesuri grave şi călătoria lui Alighieri prin paradis, prin infern, prin purgatoriu, căreia Boccaccio i-a zis cel dinții divină, se încarcă în perspectivă istorică de simboluri şi de avertismente neliniştitoare, lingă acele cuvinte-flăcări : Dacă mă duc, cine rămine ? Dacă rămin, cine se duce ? Spuse ori numai atribuite lui. In orice caz neucise de timp, fie că le laşi — fie că le scoţi din anecdota lor, prin statornicie ori prin transferuri, ele ilustrează un exemplar mod de fuziune între om şi operă, iar rezultatul e însăşi această colosală personalitate care n-a epuizat încă uimirea posterităţii . Dante. Ion CARAION „VIATA ROMANEASCA" NR. 11/1965 COMEMORAREA LUI DANTE E plăcut să te laşi purtat de mină de Edgar Papu, acest neobosit cunoscător al Evului Mediu. Spre demonstrarea ,,Caracterului popular al Divinei Comedii" el recurge la argumente estetice şi filologice : gustul poporului pentru epos, alegorie şi senzaţional, folosirea limbii italiene „inculte" in locul latinei, elementul grotesc terifiant sau caricatural, de extracţie populară etruscă ori italică . In sfîrşit, chiar titlul de „comedie" are sensul popular medieval opus, ori măcar alterat, faţă de cel care i se dădea in antichitate. Erudiţia temeinică desfăşurată fără ostentaţie, stăpinirea perfectă a materialului, stilul ingrijit, nici prea sec, nici prea înflorit, sunt, independent de eficienţa demonstraţiei, remarcabile. Un alt eseu interesant se intitulează „Eliot şi Dante" , beneficiind de o informare serioasă. Petru Popescu ţese cu răbdare şi fineţe firele care-i unesc pe cei doi poeţi atât de reprezentativi pentru epocile lor. Bine documentat este şi „Locul lui Coşbuc printre dantologi de Alex. Duţu, faţă de care avem unele rezerve în ce priveşte stilul cam preţios. In schimb articolul semnat de Ion Schintec - „Dante, poet liric" nu e altceva decit o însăilare de fişe de lectură superficială, colecţie de truisme luate de ici de colo. însuşi autorul are o clipă de îndoială : „Poate n-a fost organizată convenabil demonstraţia lirismului dantesc. Totuşi sper să fi reieşit în ce măsură marele florentin a fost un spirit neliniştit, fremătător, căutător, explorator al noului , că in opera sa întîlnim exaltarea vieţii naturale şi a iubirii..." POEZIE ŞI PROZA E limpede că poezia publicată în ultimul timp e superioară prozei , constatare făcută, printre alţii, chiar de Şerban Cioculescu într-un interviu apărut in „Contemporanul“. Ceea ce se confirmă şi în acest număr al revistei. Poemul lui Al. Philippide „Călătorie şi popas“ are o ţinută aparent clasică, versul cadenţat, maiestuos, salvat de monotonie printr-o savantă poliritmie. Poetul vrea „Un timp al său elastic şi subtil / In care epoci varii, şi vechi şi noi sunt date / Deodată toate", o nemurire concretă, încremenită vizual (desfiinţarea timpului se face cu ajutorul televiziunii), şi prin asta certă. Versurile lui Ion Vinea, elegant melancolice, poartă o lumină grea, uleioasă. Au apărut atîtea postume incît e timpul să fie strînse într-un volum. Remarcăm în poezia lui Florin Mugurefortul spre levitaţie întîlnit şi la alţi poeţi, confraţi de generaţie. Promotorul unei astfel de poezii în literatura actuală este Nichita Stănescu. Totuşi Florin Mugur are o notă personală, vizibilă in poeziile „Război“ şi „Alt poet". Proza Adei Orleanu, cam prolixă, cu sforţări pentru autenticitatea lexicală a dialogului, nu e lipsită cu toate astea de un anume farmec al pitorescului. CRITICA POEZIEI I. Negoiţescu trasează cu evidentă voluptate conturul estetic al poeziei lui Geo Dumitrescu. Plăcerea criticului vine din constatarea că structura poetului ramie „nealterată, egală în unitatea sa". Atît în versurile cu adieri suprarealiste din „Libertatea de a trage cu pușca", asemănătoare cu ale beatricilor americani de mai tîrziu, cît şi în poezia mai recentă, îmbogăţită imagistic, sînt constante citeva trăsături : reflexivitate lirică, oroare de conformism formal şi moral (în perioada burgheză) dar şi de sentimentalism. Un alt till, mai degajat, eseiştia aş spune, are Paul Georgescu. Prezentlndu-l pe Miron Chiropol, prima operaţie critică este aceea de desprindere a acestuia din concertul tinerei generaţii de poeţi a căror trăsătură globală este exuberanţa. „Miron Chiropol nu se proiectează în viitor, ci caută să se apropie de lucruri, ca de mari mistere, cu blîndeţe..." „O mare simplitate umbrită de gravitate m-a făcut să mă gîndesc la Blaga". Apoi încă un pas şi ajungem la Rilke , dar nu e vorba de influenţa literară, ci de „o afinitate electivă" care „ aşează l» aceeaşi familie spirituală unde îl găsim şi pe Blaga. De relevat răbdarea şi atenţia cu care criticul caută să stabilească nota personală a tinărului poet. Sunt relevate în poezia lui Miron Chiropol o sfială solemnă (nu-i solemnitatea secretul poeziei ?), o anume distanţare faţă de obiect care ajută cunoaşterii (ecou blagian), versul de o „curăţenie zveltă“ şi acea sinceritate „intimă şi liniştită“ pe care o recomandă Rilke. D. TIVENEAG ADĂUGIRI LA O ANCHETA In continuarea anchetei Întreprinsă de Gazete literară sub titlul Anul literar 1965 aş dori să semnalez cîteva aspecte caracteristice privind fenomenul literaturii naţionalităţilor conlocuitoare. In ceea ce priveşte literatura maghiară, anul ce s-a scurs poate fi numit un an al afirmării scriitorilor tineri. Dacă poezia tinerilor a îmbogăţit In ultimii ani In mod creator tabloul general al poeziei in limba maghiară. In 1965 fenomenul s-a repetat şi In proză. Demn de amintit este primul roman al scriitorului Veress Zoltán, o lucrare de proporţii, care dovedeşte un acut simţ al construcţiei epice şi o remarcabilă putere de pătrundere psihologică. Proustian, aşa cum constatase critica. Veress ist afirmă originalitatea prin portretele nuanţate ale contemporanilor, prin problematica sa etică, printr-o minuţioasă cunoaştere a universului spiritual al omului contemporan. Valoarea acestui prozator e apropiată de aceea a unui Papp Ferenc, autor consacrat, cu activitate bogată » In acest an. Alţi tineri ca Szabo Zoltán, cu un roman foarte reuşit pentru tineret, Balint Tibor, cu nuvele de o mare concentrare şi punind acute probleme sociale, Sinko Zoltán, debutind cu un excelent volumaş de proză satirică au contribuit la diversificarea peisajului prozei in limbă maghiară. In poezie ar trebui remarcate cel putin trei volume de versuri, care se ridică cu mult deasupra nivelului mediu de creaţie lirică , al lui Szilăghi Domokos, poet ce caută sinteze lirice pentru exprimarea sentimentelor omului contemporan, cel al lui Lăszloffy Aladar, poet de tip whitmanian, preocupat in primul rină de implicaţiile dialectice ale fenomenului istoric, si in sfirjit cel al lui Majtény Erik, poet cunoscut, care se desparte definitiv, in acest volum al său, de o poezie tributară retorismului, reuşind să construiască un univers liric de mare intensitate sentimentală şi de gîndire. Un eveniment de seamă al anului trecut a fost publicarea volumului al doilea al scrierilor alese ale lui Gaăl Gábor, figură proeminentă a criticiiarxiste din ţara noastră. Volumul cuprinsde publicistica literară a autorului, de o mare diversitate şi arie de cuprindere. Literatura critică a mai fost reprezentată de volumul de eseuri al lui Balogh Edgar, precum şi de studiul amplu de estetică al lui Csehi Gyula. Şi pentru literatura de limbă germană fenomenul de afirmare a tinerilor scriitori este caracteristic. In anul ce s-a scurs s-au afirmat o serie de poeţi tineri, salt deopotrivă cantitativ şi calitativ, ce s-a materializat într-o antologie cuprinzind şaisprezece nume. In paginile revistei Neue Literatur şi-au făcut debutul mai mult decit promiţător două scriitoare : Erika Scharf şi Gertrud Gregor, prima cu proză itonică, iar a doua cu o fluvelă amplă, în care autoarea aă dovadă de stăpinirea mijloacelor realismului contemporan. Proză bună au mai publicat în anul trecut Arnold Hauser, Franz Heinz şi Lotte Berg, iar Paul Schuster şi-a publicat al doilea volum din trilogia Cinci litri de ţuică In care se regăsesc cunoscutele calităţi ale autorului: vervă epică, causticitate dusă pina in zonele majore ale Ironiei, virtuţi de portretist. Am vorbit mai pe larg de senitorii tineri, dar asta nu înseamnă că celelalte generaţii de scriitori au fost inactive. In această ordine de idei trebuie semnalat noul volum de versuri al lui Szemlér Ferenc, fragmentele de roman ale lui Oscar Walter Clsek, volumul de versuri complete precum şi noi poezii apărute in reviste ale lui Horvath Imre, noul roman al lui Nagy István, versurile lui Horvath István, ale lui Franz Liebhard, poemul lui Székely Janos despre Gheorghe Doja, nuvelele satirice ale lui Bajor Andor, etc. Tabloul nu ar fi complet dacă nu am aminti, in încheierea acestor note fugare şi, desigur, incomplete, poemele în limba sîrbă ale lui Vladimir Ciocov, precum şi romanul în limba idiş al lui Martin Rispler. SZÁSZ János POEZIE — G. Călinescu : Opere, vol. I (Poezii, 1937, Lauda lucrurilor, 1963 — şi şapte poezii Inedite). — Editura pentru literatură. — Ion Banuţă : Lacrima diavolului. — Editura tineretului. — Ion Petrache : Intilnire de seară. — Editura pentru literatură. ★ — Dante Alighieri : Divina Comedie, in româneşte de Eta Boeriu. Note şi comentarii de Al. Duţu şi Titus Pirvulescu. Editura pentru literatură universală. — Heine : Poezii, traducere de I. Cassian-Mătăsaru. Prefaţă de Sevilla Bayer-Raducanu. — Colecţia „Cele mai frumoase poezii”. Editura tineretului. — Giorgios seferis : Poezii. Traducere şi prefaţă de Aurel Rău. — Colecţia „Cele mai frumoase poezii“. Editura tineretului. — Karel Jonckheere : Poeme. Traducere şi cuvînt Înainte de Mihai Beniuc. — Colecţia „Cele mai frumoase poezii“. — Editura tineretului. PROZA — Tudor Arghezi : Răzleţe (povestiri). — Editura pentru literatură. ★ — Charles Dickens : David Copperfield, 3 volume. Traducere de Ion Comşa. Prefaţă şi tabel cronologic: Ana Cartianu. — B.P.T., Editura pentru literatură. — Rabindranath Tagore : Gora. Traducere din limba engleză de Henriette Yvonne Stahl, cu o prefaţă de Petru Comarnescu. — ColecţiaClasicii literaturii universale“, Editura pentru literatură universală. — Ernest Hemingway : Pentru cine bat clopotele. In româneşte de D. Mazilu. Prefaţă de Radu Lupan. — Editura pentru literatură universală. — H. G. Wells : Oul de cristal, opere alese vol. IV : Povestiri ştiinţifico-fantastice. Traducere de Victor Kernbach. C. Vonghizas şi B. Bereanu. — Editura tineretului. — Erkmann—Chatriau. Doamna Tereza şi Jupin Gaspard Fix. Traducere, note şi prefaţă de Theodosia Ioachimescu. — Colecţia „Clasicii literaturii universale”. Editura pentru literatură universală. — Hans Fallada , încotro, omule ? Traducere de Suzi Hirsch, prefaţă de Romul Munteanu. — Editura pentru literatură universală. — Go Mo-jo : Ospăţul lui Confucius, versuri, povestiri, teatru. Traducere din limba rusă de Vlaicu Barna, Anda Boldur, Alice Gabrielescu şi Nina Gafiţa. Prefaţă de Al. Oprea — Editura pentru literatură universală. — Proză umoristică engleză. Antologie de Vera Călin şi Silvian Xolfescu, cu o prefaţă de Vera Călin. — B.P.T., Editura pentru literatură. CRITICA — Mircea Tomuş : Gheorghe Şincai, monografie. — Editura pentru literatură. CARTE PENTRU COPII — Delavrancea : Bunicul şi Bunica. — Editura tineretului. — Mihai Novicov : Trei in grotă, povestiri — Editura tineretului. — Corneliu Leu : Balade. — Editura tineretului. ŞTIINTA-ARTE — Ion Popescu-Puţuri şi alţii . ■ La contribution de la Roumanie à la victoire sur le fascisme. — Colecţia „Biblioteca Historica Romániáé“, Editura Academiei Republicii Socialiste România. — Al. Graur : La româniţi du roumain. — Colecţia „Biblioteca Historica Romániáé", — Editura Academiei Republicii Socialiste România. 1. V 1 Desen de VIRGIL NICOLAE GHINEA • GAZETA LITERARĂ