Gazeta literară, ianuarie-iunie 1966 (Anul 13, nr. 1-26)

1966-01-06 / nr. 1

A­ I MIHAI POPESCU SĂ VORBIM DE... ATENŢII propus de Anul Nou, îmi spunea un tovarăş cu o muncă de oarecare răspundere în sectorul de creaţie : „Am cunoscut un om înzestrat pe care l-am îmbrăţişat cu toată dragostea. L-am recomandat ori de cîte ori am crezut că este indicat să realizeze o anume lucrare, l-am apărat proiectele meritorii. L-am susţinut în toate împrejurările avînd con­vingerea că particip la promovarea unui talent Cunoscîndu-l mai îndeaproape am început să-l preţuiesc şi ca om. Are tot felul de căutări şi incertitudini. Este neobosit în a se ţine la curent cu tot ceea ce este nou. Citeşte, studiază, învaţă. Este de o deosebită probitate profesională. In fine un băiat remarcabil pe care, vorba românului, îl ţin la icoană. De aceea m-am împrietenit cu el. Am fost împreună în diferite ocazii. L-am invitat la mine a­­casă, de fiecare dată bucurîndu-mă că asemenea oameni cresc şi se dezvoltă odată cu noi şi sub ochii noştri. De ziua mea onomastică mi-a făcut un dar. Crede-mă ! Primesc cu greutate cadouri. De altfel nici n-am prea avut parte. In mahalaua în care am văzut lumina zilei nu se obişnuia. Era multă sărăcie şi multă tristeţe. De aceea într-o asemenea împrejurare mă încearcă o jenă de neexplicat. Nu ştiu cum să mă comport. Sunt mai mult de­cit stingher. Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu daca să desfac ambalajul. Să enunţ complimente ? Să mulţumesc emoţionat ? Am vrut să-l refuz. Mi-a mărturisit că îl jignesc, că-mi poartă multă consideraţie şi o nespusă amiciţie, l-am răspuns că sînt de a­­cord cu butada că generozitatea este o manifestare de egoist ; sîn­tem darnici că ne face nouă, şi în primul rînd nouă, plăcere. Am mai vorbit ce-am mai vorbit, el a insistat în fel şi chip şi uite aşa m-am pricopsit cu un port-ţigaret metalic care îţi dă blazon şi te artetocratizează. în preziua revelionului a venit cu un pachet al cărui volum m-a speriat. Din el a scos un serviciu de pahare de toată frumuseţea. Stînjenit am dat să-l refuz dar n-a fost cu putinţă. De atunci au trecut doi ani, între timp a devenit cineva. Este solicitat. Are lucrări peste lucrări. E ocupat peste poate din care cauză ne vedem mai rar, ca să nu spun foarte rar. Acum, de bună seamă, nu mai are nevoie de mine, ceea ce nu mă supără. Totuşi, tihna de acum dintre mine şi el n-aş putea spune că nu-mi prilejuieşte o oarecare amărăciune. Dar nu despre aceasta este vorba. Aş vrea să mă înţelegi. Nu sînt doritor de a primi cadouri. De doi ani însă, de la el, de cînd a devenit cineva, n-am mai primit nici un dar şi... nu-mi găsesc liniştea. Să fi fost tabachera şi sticlăria spert ? Asta mă înnebunește și-mi vine sa dau de pâmînt cu toate paharele". TRAIAN FILIP ÎNCHIPUIŢII Inteligenţa vie ei ştiu cu iscusinţă în mici şi mici fărime s-o tragă în magnet. Un înţelept din pupă cu greu să iasă-nvaţă. Prostia-ntr-o clipită i-a şi jurat veşmîntul. E grea filozofia, tot astfel vorba, cîntul, Şi nu uşor desfereci mireasma unui sunet Pe care-n suferinţă poetul l-a tunat. Dificultatea iute un mediocru prinde Şi înarmat cu dînsa cutează şi bravează. Prin false temenele s-apropie de idoli Şi chipul lor de aur îl prind într-o matriţă. Civilizat, isteţici cunoaşte şi tiparul — Pe mii şi mii de file licenţele străine în grabă le aruncă, comete, -n univers. Albume îţi prezintă, fotografii şi fişe. Exotic ca să pară din ce-a furat mai ieri. El crede că sămînţa ideii să rodească oriunde poate astăzi, pe solul nimănui, în arte nu există o singură intrare. Pe porţile cetăţii se îmbulzesc destui Şi pîn-la judecată duc trai tihnit zevzecii. Cei care sînt şireţi, ca vulpile învaţă Din zbor să prindă, falnic, o pasăre măiastră Cei care sunt şireţi învaţă, ca şacalii, Morminte să dezgroape şi să le jefuiască. Cei care sint şireţi, chivernisiţi şi snobi, La modă ştiu să-şi taie scumpe haine Şi peste noapte să devină abstracţi şi psihopaţi. Ei la Paris n-au fost, dar pot să-ţi spună Ce greu te-apasă plumbul în turn de fildeş alb. îţi rîd în nas de nu ştii cum sună-n Westminster, în bronz onest cadenţe de vag shakespearian. Cu tehnica ei sunt în pas, cunosc decoruri, Au şi păreri întemeiate de simfonii, sonate, Şi bărbi îşi lasă timpuriu ca să se vadă Că s-au născut bătrîni şi plictisiţi de toate. Vor ca urîţi să fie şi-n bar, ca-n expoziţii, Stau noapte după noapte şi săptămîni întregi, Să vadă fiecare cum moartea o degustă încet, cochet, apatic, discret sau desperat. Ei arta de-a se-ascunde prea bine o cunosc. Frumosul nu le place şi spre unii aspiră, Crezînd că în acesta nu mulţi sunt pricepuţi. Ştiu bine să defaime şi să compătimească Pe toţi acei maeştri ce au avut o cheie Ca să deschidă templul cu nuduri de femei. Noi ştim ce e infernul — ne spun adesea ei — Cu stoicism trăim răniţi adine de ochii Ce nu vor să ne vadă şi se feresc scîrbiţi. Dreptatea, adevărul cu sete le hulim, Pe alte legi mînia vrem să o reclădim. Priviţi-ne, noi sîntem acei ce nu se văd, Şi vrem să ne cunoaşteţi cu duhid, nu cu mintea, Căci noi umblăm în haine de veşnic carnaval GAZETA LITERARĂ • LAOKOON De două mii de ani — cum e firesc —­ e tot mai mare soclul. Pieţe, vetre cu dalele lor galbene-l sporesc adăugind asfaltul lingă pietre. Bătrînul e la fel : un urlet mut îl ţine-n umbra-i deasă, dintr-o parte se vede barba care i-a crescut cu firul alb, decolorat de moarte. Copiii sînt mai mulţi. Şi vin mereu. Ca-n vremurile vechi, cînd fiecare fiinţă îşi avea destinul său şi frumuseţea scrisă-n mădulare, ei urcă şi-mpietresc , sălbatic grup în care-nchipuind prelungi eşarpe, plingînd sub daltă, f­iecare trup e sugrumat de propriul său şarpe. AGONIA Şi nu a fost nevoie să-l ridice : era un dig poros. Treceau prin el miros de pini uscaţi, aripi complice şi sunete mascate-n chip şi fel. Dar dintre toate, cele mai pagine se dovedeau furtunile de-april. O, gura care tot mai vrea să-ngîne, cu buze sparte, vorbe de copil !... învolburată fu întiia undă, apoi şuvoiu-ntreg se limpezi. Pîndeau pe boltă, gata să-i răspundă, luceferi pregătiţi din zori de zi. Cînd soarele i se fixă-n orbite, noi, încercînd sfioşi să-i coborîm pleoapele cu margini împietrite, ne-am prăbuşit cu toţii-n alt tărîm. TRIPLĂ RĂSFRlNGERE In rîu, de-odată, am văzut cum piere mesteacănul răsfrînt, răpit de-un val. Oare nu este tot aşa — părere — pentru străinul care stă pe mal fiinţa noastră, lumile, — răsfrinte într-un alt rîu, la rîndul lui răsfrînt ? Mesteacănul n-a încetat să cînte, aşa cum eu nu încetez să cint... ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ AŞ VREA SĂ ŞTIU Aş vrea să ştiu, grozav aş vrea să ştiu înfăţişarea lui adevărată ! Să-l simt cum se ridică dintr-odată şi populează ochiul meu pustiu. Va fi o arătare închegată sau doar un abur vag şi străveziu ? Oare şi-n somnul lui este tîrziu ? Dacă-l trezesc, viaţa mea se gată ? Grozav aş vrea să ştiu. Deşi pleoapa nu va mai bate-a doua oară apa aşa cum a bătut-o cînd s-a-nchis. Şi totuşi — ce teribilă-ncercare : să văd pe dinafară ochiu-n care mă desfăşor, o clipă, ca un vis... ELEMENTELE NOPŢII Prin ochi de cucuvăi un iris mare se uită-n noi. Şi vede-un iris mic ce-ascunde sub culori o destrămare, un vînt sub care nu mai e nimic. Iar ochiul stă. Şi stă şi cucuveaua. Doar vîntul trece, frunza, şi acel pumnal ce-mpunge chiar în iris steaua. O. noapte cu mirosuri de măcel, fundal pictat de dincolo de scenă, pe care Lear îl poartă-n ochiul lui ! Ce linişte... O umbră de hienă pîndeşte-n noapte umbra nimănui. ÎNTOARCEREA DIN LIMB Şi iar ieşim, cu feţele curate, din dubla, apriga singurătate a dragosei, din limbul orb şi surd în care-am alăptat un vis absurd. Am fost acolo fluviul şi matca, vinatul înhăţat din mers şi batea in care se mai zbate glezna lui, noi înşine, prezenţă­ a nimănui. Şi iarăşi auzim în atmosferă înfometatul răget de panteră şi, locuindu-l, ne mirăm cumplit c-a fost un timp cînd nu l-am auzit. convorbiri literare DESPRE LIMBAJUL ARTISTIC (III) — Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sint foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sint chiar fugte. Ele seamănă întrucitva cu plantele, ele sîint chiar plantte. Au un fel de a trăi al lor, cînd, libere zboară în aer ca păsările, cind, hibernează în peşterile literelor ca urşii, cînd, trăiesc in simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vînătoare, hăituiesc sau sînt hăituite, sau aidoma plantelor în­floresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămînţează cel mai fertil pămînt arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sînt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pămîntesc, ca ani­malele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci, ele locuiesc pe globul creie­rului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele,, ci prin numele lor, prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. O, dar ar putea să existe cuvinte în sine aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine ? Desigur, şi populaţia lumii abstracte are dreptul de a fi în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi spri­jină „însinele“ pe zona naturală a materiei tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină „însinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plă­­miii lui verzi sînt la vedere, dar rădăcina lui este în pămînt. Cuvintele au rădăcina lor în creierul uman și atunci ele sint aidoma copacilor ,sînt plante dar după aceea ele pornesc în sfera abstractă a auzului pe care și locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergînd pe limbile vorbitoare. Ele sint asemenea vinatului mereu gonite din urmă b­e-m­puşcătura privirii, de explozia timpanelor, decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gîm­­ditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsîndu-le me­reu în pura lor abastracţiune. Atunci ele îşi cedează starea lor de animal abstract şi se întorc în starea de plantă abstractă şi din nou se însămînţează în creierul născuţilor şi uneori şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar cuvintele şi lumea lor sunt puternice. Odată am avut o revelaţie : se făcea că trupul mi se transformă treptat — treptat, în cuvinte. Se făcea că însuşi trupul meu, apăruse dintr-o teribilă goană a lumii, alergau atomii după atomi, se izbeau între ei cu o izbitură atît de tare îneît unul în altul intrau şi nu mai puteau să se des­­lipească. Alergau moleculele în nebună goană spre viitor, şi se izbeau între ele din lipsă de loc căci viitorul e numai o fîșie și numai pe el se poate alerga. Alergau celulele pîmă cînd se transformau în plante, plantele se înghesuiau între ele pînă cînd deveneau de carne. Carnea se sprijinea atît de puternic în ea însăși, incit interiorul ei devenea de os. Alergau ani­malele atît de înghesuite unul intr-altul pînă cind vîrful alergărilor lor deveni maimuţă şi maimuţa om Se făcea că oamenii alergau pînă cînd se schimbau în cuvinte, si oh, puternicele cuvinte la rîndul lor alergau născînd idei. Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, de la cel artificial, la cel abstract. Cuvintele şi lumea lor sint puternice, ele nasc idei Numai cuvintele nasc idei pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lumii. Mă gîndeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă gîndesc la o fiziologie a cuvintelor. Mîine mă voi gîndi la o gramatică a lor. Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe apă. Există o civili­zaţie a cuvintelor aşa cum există o civilizaţie a ma­teriei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt or­ganizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sînt organizate în gîndirea în imagini şi în gîndirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gîndirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abun­denţa ! Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sint mai aspre, mai independente; se orînduiesc numai aşa cum vor ele, după legile lor intime, şi noi trebuie să le acceptăm pentru că ele au în primul rînd ca ideal adevărul. Gîndirea în imagini luîndu-şi cu precădere ca ideal frumosul este gîndirea caniculară a copilăriei şi a adolescenţei. Gîndirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vîrsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de gîndire Ce se pierde ? Se pierde diferenţa specifică, acel „nu ştiu ce" dintre gîndirea în imagini şi cea noţio­­nală, acel „nu ştiu ce" care formează materia pură a limbajului artistic. Lumea cuvintelor se subsumează artelor şi ştiinţe­lor. Artele şi ştiinţele simt formele superioare ale co­municării umane în ceea ce are ea mai abstract. Cu­vintele sunt fiinţe vii, nu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat. Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imagi­naţia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, cea de formă tactilă sculptura. Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a gin­dirii în imagini. Ea mi se pare cea mai apropiată de esenţa abstractă a cuvintelor. De aceea poate că și sunt atît de îndrăgostit de poezie. Nichita STANESCU PROBLEMA DIVERSITĂŢII (U r m a r e din pag. 1) cazuri. Fără astfel de manifestări personale, in planul dezbaterilor literare, nu sunt posibile nici controversele, nici curentele de opinii, nu e posibil, in fine, un climat literar viu şi fecund. Ideile literare şi estetice ale lui Macedonski au influenţat poate mai mult decit poezia sa. Pole­­mieile unor scriitori ca Arghezi, Ion Barbu, Rebreanu, Camil Pe­­trescu sau M. Sebastian ori ale unor critici ca Ibrăileanu şi Lo­­vinescu au întreţinut o eferves­cenţă spirituală şi au precizat citeva orientări. Consecvenţi cu ei înşişi, e necesar ca scriitorii să-şi prelungească acţiunea ope­rei şi pe terenul discuţiilor lite­rare, promovînd ideile care ii re­prezintă, care ii angajează, idei adeseori subiective, dar nu mai puţin stimulatoare. Nu numai criticii sunt chemaţi să între­ţină public confruntările de idei şi de atitudini ; artiştii înşişi, cu tot pasionalismul lor accen­tuat, e de dorit să anime un co­locviu care tinde să devină som­nolent. Să ne amintim de poeţi ca Whitman, Apollinaire, Maia­­covski, Lorca, Brecht — activi propagatori ai propriilor idei şi iniţiative poetice, susţinători ai unor formule — evident — par­ţiale, dar nu mai puţin justifi­cate prin creaţia, prin experienţa şi structura lor intimă. Pentru ca diversitatea reală a peresonalităţilor creatoare să de­vină eficientă, fructuoasă, e ne­voie de cit mai multe manifestări literare şi publicistice, de un soi de competiţie — i-am spune ro­mantică — a punctelor de ve­dere. Să nu lăsăm condeiele să lîncezească în exerciţii lipsite de convingere şi de elan. Critica dispune azi de nume­roase concepte pentru a denumi varietatea fenomenelor care se petrec intr-o literatură, într-o largă ambianţă artistică. Termeni ca : formule, structuri, modali­tăţi, metode, stiluri, orientări, grupări, şcoli, curente etc., s-au născut tocmai din necesitatea de a preciza şi a circumscrie ni­ilî­­tudinea curenţilor ce străbat viaţa artistică şi culturală a unui po­por. Asupra lor ar trebui discutat mai mult, nu dintr-un pedantism oarecare şi nu pentru a ajunge la definiţii unice, necontroversabile, ci pentru a stabili mai ri­guros pe ce realităţi artistice se întemeiază. Ar fi interesant de văzut şi în ce măsură asemenea noțiuni pot fi aplicate, cu succes sau fără, scrisului contemporan. E o sugestie. SUNETELE La Nicolae Velea, acasă, ajungi pe o scară îngustă şi răsucită, cu multe trepte, printre lunecări de pi­sici şi curenţi contrari. Cînd, rătăcind, în sus, prin acest labirint, crezi că ai pătruns în chilia lui, de fapt ai ieşit doar, ca să intri din nou, amăgit, în altă ieşire. Neobişnuit cu strîmtorile spaţiului citadin (doar cu şesul liber al observaţiei interioare) valul pe care îl şterge în treacăt mă face să mă gîndesc la preşedintele cooperativei agricole dintr-o nuvelă a sa, care, la fel, stîngaci şi masiv, rade în mers cu trupul orice perete potrivnic. — Dacă tot spui că îţi place schiţa în care Plesnicuţe­ e desfătat şi biciuit de sunetele uneltelor lui, să-ţi po­vestesc de unde a pornit... Intr-o­­iarnă am dormit la un om din comuna Ceacu, raionul Călăraşi. Venisem acolo să scriu un reportaj. (De altfel l-am şi scris, se numeşte optzeci de con­vingeri). Acest om trăia foarte bine. Avea o casă largă­­ şi luminoasă pe care ar fi invidiat-o orice orăşean. Mi-a descris în culorile cele mai pline viaţa pe care o ducea. Nu exagera cu nimic. Dimineaţa, pe la patru, îl simt că se scoală chinuit din somn, îşi freacă obrajii şi oftează. „Ce ai ?“ îl întreb. „Mi-am auzit­ căruţa“. In­tr-adevăr pe drum trecea un şir de căruţe. „Şi poţi s-o desluşeşti care e a dumitale ?“ „Pot, cum să nu. Auzi-o !“ ...Am ascultat. Pentru mine toate zgomotele se învăl­măşeau monoton. Pe urmă zgomotul căruţei s-a stins, omul s--a povîrnit în pat şi a adormit iar... — Ciudăţeniile pe care ţi le reproşează unii critici se pare că de aici încep... — Se poate. S-a discutat stăruitor, cu mai multă sau mai puţină pătrundere, grav, ironic, patetic şi sarcastic despre sugelile sufleteşti, complicaţiile false ale ţăra-,. nului di­r proza’ tînără sau mai puţin tînără. Am mai afirmat odată că asta ţine de exclusivism. — Sau de puterea, necesară în cultură, de a te obiec­tiva, nu ? — Făcînd afirmaţia de mai sus, mă refeream la lipsa de adeziune sensibilă, dreaptă şi exactă, la ceea ce, intrînd în sfera ta de preocupări, neglijezi, înţelegi dar te faci că nu pricepi, numai pentru că aparţine altcuiva. De pildă există scriitori care practică literatura de com­portament­ faptică (se înţelege că şi-o explică „înţepată de idee“) care se ruşinează în faţa modalităţii epicii de­­ analiză. Dar au ei înşişi pagini de despicări şi nuan­ţări analitice, adeseori pătrunzătoare. — Cum s-o fi explicînd ruşinarea aceasta ? Nu cum­va ea se datoreşte vechii prejudecăţi a unora care se­pară „proza de acţiune“ de „proza de observaţie“, so­cotită mai puţin spectaculoasă ? Literatura de compor­tament numai, fără forţa de analiză, nu ajunge nici­odată la esenţele umane. Cred că aceste­­ împărţiri intră în sfera discuţiilor sterile, — vers alb sau cu rimă, eroi cu pete sau fără. — S-a discutat mult pînă cînd problema s-a complicat­, ea însăşi în nesfîrşite subtilizări. Şi nemaiavînd cum să trăiască din ea însăşi, pentru că trăia din ea însăşi, nesprijinită de fenomenul literar căruia pretinde că i se aplică, s-a sleit şi de la o vreme e aproape pără­sită, iar ecourile ei răzbat sporadic şi pierdut. Mi-aş permite citeva consideraţii. A existat o literatură care a fixat în pagini memorabile, strălucite, comunicarea om-natură, comunicare fie ca expresie a euforiei, fie ca modalitate de rezistenţă în faţa unei ambianţe so­ciale neprietenoase, ostile. Mă refer la Sadoveanu, Agîr­­biceanu, în parte şi la Rebreanu. In condiţiile mecanis­mului relaţiilor capitaliste, această osmoză se rupe. Simplificind, omul nu mai fuge nici în pădure, nici în munte. Se retrage în el însuşi, unde îşi înalţă, deliberat, perdele de protecţie îndărătul cărora îşi apără struc­tura. In socialism omul intră cu aceleaşi date, cu ve­chile perdele de protecţie. — Văd că ai o preferinţă pentru acest termen. Ai făcut, mi se pare, şi silvicultura... — Da. Şi m-am retras. — De ce ? — Din cauza Dendrologie­. Studiul scoarţei copaci­lor... — Mă ispiteşti să cred că încă de pe atunci te pre­ocupa mai mult conţinutul, trunchiul, te interesau mie­zurile, nu scoarţa, învelişurile. — Nu-i chiar aşa. La o­ deschidere a cursurilor rec­torul ne-a spus că preocuparea noastră este să asigurăm confortul oamenilor. Prin lemn, adică birouri, şifoniere, scaune, cuiere... înţelegi. Şi cum eu nu prea am vocaţie pentru confort... — Pricep. Ai plecat la filologie. Să revenim. — Eram la perdelele de protecţie. Dinapoia acestora, omul se apără, se îndoieşte,­­judecă şi acceptă. Deşi rea­litatea nouă vine în prelungirea aspiraţiilor şi intere­selor lor, eroii de care ne ocupăm o primesc cercetînd-o îndelung, ca şi cum ar bate cu unghia într-un vas, ca să-i verifice calitatea. Şi, bineînţeles, cu obişnuitele în­­tîrzieri, îndepărtări, reveniri, ocolişuri, şi iar îndepărtări şi reveniri, pînă la acceptarea totală, organică. — Nu crezi că insişti prea mult pe... — Nu. Altceva vreau să spun. Intrat în sistemul unor relaţii generoase, eroul prozei noastre are o mare nos­talgie despărţindu-se de deprinderile vechi. Nemaiavînd de cine se apăra, de cine fugi, reflexele lui se dovedesc inutile. Fiind însă adine înrădăcinate în firea lui, sunt greu de părăsit. Şi atunci ele încep să funcţioneze în gol, devin jocuri. —­ Aceste... cum să le zic ? — Ştrengării de om mare... — Au fost notate cu farmec de D. R. Popescu. — Aş mai adăuga ceva. Dacă pe planul conştiinţei şi al clarităţii logice, fenomenul înţelegerii este îm­plinit, pe teritoriul dialecticii intime, adică acolo unde s-au înmagazinat deprinderile, gesturile mici, ironice­ şi înspăimîntate, atîtea experienţe şi nelinişti — lucrurile, tocmai din pricina complexităţii lor, merg uneori mai puţin lesnicios. In ceea ce scriem, trebuie să comunicăm ceea ce ne oferă şi la ceea ce ne obligă realitatea: în­toarcerea eroilor noştri la atitudinea deschisă, largă, şi curajoasă, la esenţe. Constantin TOIU O PAGINA 3

Next