Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)

1967-01-05 / nr. 1

1/ „NE EXPRIMAM ÎNCREDEREA CA ANUL CARE VINE VA ADUCE SUCCESE TOT MAI MARI ÎN CONSTRUCŢIA SOCIALISMULUI, IN VIAŢA MINUNATULUI NOSTRU POPOR, ÎN FĂURIREA VIITORULUI STRĂLUCIT AL SCUMPEI NOASTRE PATRII“ (Din Cuvintarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, secretar general al C. C. al P. C. R., rostită la posturile de radio și televiziune cu prilejul Anului Nou) ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA . PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA Anul XIV. Nr. 1 (740) # Joi 5 ianuarie 1967 8 pagini: 1 leu 1967-ÎNCREDERE ŞI OPTIMISM De acolo, de departe, de lingă ripa unui pîrîu gîlgîind sub zale de gheaţă, dintre sălcii scorburoase unde dorm zîne mici şi vîrcolacii ies în noaptea de Anul Nou să ciopîrţească luna şi să presare aşchii de stele pe mor­mintele străbune, îmbrobodită pînă sub ochi în şalul de lînă, cu franjuri, şi peceţi lăsate de degetele timpu­lui, mama a bătut în cuie uşa casei bătrîneşti, a slobozit câinele din lanţ şi cu traista-n spate, ca Moş Crăciun, a venit să-mi aducă, într-un fir uscat de busuioc, copilăria buimacă mistuită în bucuriile ei amorţite-n uitare, ce nu se întoarce decit o dată pe­ an­­ clopoţelul, circeile rugi­nite, harapnicul împletit în „şapte cosiţe de mătase, cît viţa de groase", botul caprei de lemn şi căluţul cu coa­mă de hurmuz şi hîrtie colorată. A lăsat şiragul de covrigi agăţat în cui, căldarea pe prag, cu apă neîncepută, colacii în tingiri, panerul „cu grîul de semănat" şi nucile pregătite, şi a venit să-şi asculte nepoata, nepoţii, gîngurind prima urătură, prima colindă : „După dealul cel mai mare, Răsărit-a mândru soare...“ „Dealul cel mare", cu tot hronicul vîrstelor şi per­manenţa datinilor, a rămas acolo, departe, lingă căsuţa dintre răchitele gârbovite de chiciură, ca un argint side­ral, în noaptea adîncă, lîngă mormântul nins al bunicii,­­o lîngă care trec, ca-n vis, cete vesele de urători, scu­­­ turînd clopoţeii ca pe o vie aducere aminte, şi suflîndu-şi în mîinile îngheţate. Trec suflînd aşa, înghiontindu-se vesel şi scuturîndu-şi clopoţeii sau rîsul, de vreo două mii de ani, de cînd duc în lume, într-una, urarea binefă­cătoare a pămîntului : „Mîine anu’ se-nnoieşte..." • Din copilăria bunicilor, din noi şi de dincolo de noi, ca o permanenţă a neamului, urarea vine şi trece peste cumpăna anului. Firul de busuioc, aşezat pe masă, lîngă paharul cu vin, ne aduce — ca un nesfârşit dor de conto­pire — întreaga ţară într-un val tumultuos de bucurie, o buc­urie mai mare decît a anului trecut, mai deplină şi mai bogată, urcînd pe o treaptă nouă, înscrisă în conştiinţa noastră de sine, a continuităţii româneşti, a existenţei noastre ca oameni ai acestor locuri. După ce am ascultat — simţind adânc încrustată în noi clipa aceasta care stă parcă să aştepte, să ne dea răgazul să măsurăm dimensiunile anului trecut şi să ne dimensionăm forţele pentru anul cel nou —, după ce-am ascultat urarea străbună — dar de-a pururi proaspătă şi tulburătoare —, după ce ne culcăm copiii şi simţim plu­tind în toată casa bucuriile şi visurile acelor ţinuturi fermecate care-i aşteaptă pe ei şi pe noi, să le explorăm alături de ei, rămînem faţă-n faţă cu noi înşine, cu paha­rele ridicate, ascultând timpul care galopează din nou. Sentimentul acesta răscolitor şi unic, în noaptea aceasta unică, ne pune din nou în mişcare , clipă de înzecită răspundere şi de lucidă considerare a tuturor înfăptuirilor, luciditate care implică o nouă şi sporită răspundere faţă de tot ce se înfăptuieşte în întreaga ţară. în noaptea aceasta unică, înnobilaţi de sentimentul acesta răscolitor şi unic, de răspundere, ascultăm cuvân­tarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al C.C. al P.C.R., rostită la posturile de radio şi televiziune cu prilejul Anului Nou, adresată nouă, tuturor : „întîmpinăm anul 1967 cu încredere şi optimism, cu hotărîrea nestrămutată de a adăuga noi înfăptuiri edificiu­lui înălţat de poporul român în anii socialismului, de a face noi paşi înainte spre măreţele ţeluri stabilite de Congresul al IX-Iea al partidului“. Anul şi-a luat avînt. Pretutindeni, la posturi, oamenii urmăresc să aducă la îndeplinire, cît mai desăvîrşit posibil, ţelul perfecţionării muncii în toate direcţiile, în toate sectoarele vieţii sociale. Timpul, oricît ar părea acum de necuprins în dimensiunile unui an întreg, e chibzuit cu precizie ştiinţifică, rezultatele generozităţii sale fiind întrutotul asigurate.^ 5?­oJjf—lui Al. Ivan GHILIA In acest număr : REPRODUCERI DIN EXPOZIŢIA BIENALĂ DE PICTURĂ ŞI SCULPTURĂ LECTURI INTERMITENTE XVII Ultimul volum de poeme, Nevoia de cercuri. Anexa : „Libertatea de a trage cu puşca" (Editura pentru literatură, 1966), al lui Geo Dumitrescu, îşi întîmpină, din prag chiar, cetitorul, cu una din acele inovaţii, puţin comună, de a cărei necesitate autorul însuşi se îndo­ieşte, dar a cărei îndreptăţire, cu toate că venind din partea unui umorist, e nu numai serioasă, dar şi întrutotul justificată. E vorba de copioasa „explicaţie", ce ocupă aripile interioare ale copertei, sfîr­­şind pe ultima copertă, din care jumătatea de sus e prinsă, ca şi la volumul anterior, Aventuri lirice, de un prea frumos portret al poe­tului, şi-n care Geo Dumitrescu aduce două precizări de ordin biblio­grafic. Intîia se referă la volumul său de debut, Libertatea de a trage cu puşca, din 1946, cuprinzînd poeme dintre 1940—1943, pro­iectat, chiar anunţat, să apară înainte de Eliberare dar, din pricina cenzurii, amînat pînă după, şi-n care explică motivele ce l-au deter­minat să-l tipărească drept anexă a volumului de faţă. Şi, în primul rînd , restrânsă circulaţie, explicabilă, a volumului de debut, socotită cu drept cuvînt păgubitoare, cînd poetul a cărui evoluţie o urmăreşti, crescu, ca-n basmul fiului de împărat, intr-un an ca-n zece, aşa cum atestă amplele poeme, militante, din cel de al doilea volum, Aventuri lirice (1963) şi cu atît mai mult volumul de faţă (1966) cu cele două ale sale distincte emisfere, comentariu pe marginea istoriei contem­porane şi poezie de dragoste. Al doilea motiv este într-un fel, mai in­tim, mai legat de esenţa însăşi a poeziei debutului, în care, cu înseşi cuvintele sale, poetul vedea „mesajul unei tinere nerăbdări, înfrigurat de nevoia comunicării, a strigătului imediat, în căutare de ecou, ceea ce, atunci, putea şi era necesar să însemne şi un coeficient de parti­cipare la vasta operaţie de reconstituire obştească a speranţei şi dorin­ţei de libertate“. Din „coeficientul (acesta) de participare“, poezia începătoare a lui Geo Dumitrescu, cu toate că experienţele poetice se întind, cum arată anii notaţi în josul poemelor, uneori şi pînă la cinci ani pentru cîte o poemă, şi scrupulul acestor gestaţii e o notă bună, păstrează două ecouri, în poemele : „La moartea unui fabricant de ilu­zii" din 1941 şi „Libertatea de a trage cu pușca" din 1943, amîndouă din ciclul ce conferă şi titlul primei culegeri. „Fabricantul de iluzii" nu e altul decît veacul acesta al XX-lea, însîngerat de două dintre cele mai catastrofale războaie, căruia poetul îi aplică stigmatul de „veac stupid“, deşi după Léon Daudet, stupid fusese cel de al XIX- lea, ceea ce nu exclude ca toate să fie, chiar cînd sînt de aur, rînd pe rînd, și deopotrivă de stupide. Acestui veac „putred înainte de timp“, Geo Dumitrescu îi adresează cîteva apostrofe, însă, cum se poate ve­dea, temperate de o uşoară, ironică, melancolie : „Hei, hoţoman bă­­trln, veacule muribund, / Ai isprăvit prin a pieri de păcatele tale — / Din cavourile tăcute şi negre de sîrm­ă ghimpată / Nu te vor scoate o mie de mii de macarale / / Fanfaron, perfid, te lăudai cu lumină şi generozitate / cine va spune că eşti cel mai modern şi cel mai deştept; / ce-am să rid cînd oi vedea mîinile tale murdare de bani şi de sînge / definitiv încrucişate pe piept. / / Nu, nu, să nu crezi că te mai iu­besc, veac nemilos, / veac stupid al tuturor elanurilor grave şi puerile — / Cu toate că m-ai învăţat să silabisesc cuvintele sonore şi agrea­bile­­ pe care-mi place să le ronţăi zilnic ca pe nişte pastile“. Celă­­lalt poem, al căruia singur titlul spune îndeajuns, disertează pe tema acelui veşnic flagel, al războiului, pe care umorişti şi filosofi, de la Aristofan pînă la Kant nu obosesc să-l denunţe. Cu groapa de mor­­mînt sub picioare, omul continuă să discute despre „libertatea de a trage cu puşca şi discuţia n-o opreşte nici chiar misterioasa apariţie PERPESSICIUS (Continuare in pagina 4) ’'»'Al ! A k • ' • • -A'*' ’­*' URAREA STRĂMOŞILOR De Anul Nou 1967 simt nevoia să mă a­­dresez sutelor de mii de cititori ai Scînteii, cu urările tradiţionale de viaţă lungă şi bogată în sănătate şi bucurii. Primiţi-te, iu­biţi cititori, cu aceeaşi dragoste cu care mă gîndesc la dumneavoastră în fiecare dimi­neaţă cînd deschid gazeta, ca simbolul tu­turor fericirilor pe care vi le doresc. Marile realizări ale activităţii anului care sfîrşeşte ne făgăduiesc alte realizări dacă se poate şi mai mari datorite tinere­ţii şi energiei socialiste. Scumpa noastră Românie a ştiut să-şi facă locul cuvenit între popoare. Hărnicia şi inteligenţa i-au asigurat ţării noastre un prestigiu invidiat. România noastră o ştim cu toţii, cît şi popoarele streine, că e ţara prieteniei ade­vărate şi a poeziei. In fiecare din noi antă mereu mai proaspete tradiţiile reînnoite. In numele lor urarea LA MULȚI ANI, pe care o iau din gura strămoșilor, este și rămîne pe veci actuală. Tudor ARGHEZI (din Scînteia nr. 7209 — 31 decembrie 1966) ARHIVĂ SENTIMENTALĂ OBLIGAŢIA UNUI MULŢUMESC perative de comoditate forma­lităţile colegiale s-au simpli­ficat. Mă gîndesc la stupefacţia unui tînăr confrate, fîstîcit în faţa miinii întinse de un dis­tins scriitor care, după ce s-a prezentat ceremonios, i-a fă­cut copilandrului confidenţa unui mulţumesc pentru un stîn­­gaci poem de debut. Era Oscar Walter Cisek, acest aristocrat al culturii, mîndru de a servi în limba lui Goethe lumea spi­­rituală a lui Eminescu, şi de a saluta cu pălăria ridicată d­easupra frunţii fiecare început de promisiune. Intr-o altă oca­zie, în faţa unui alt debut era Tudor Vianu, într-o alta, tot fără martori, dar într-un mo­ment la fel de memorabil — era George Călinescu. Sunt nume cu care voi asocia întotdeauna, graţie gestului şi a gîndirii, decalogul ţinutei intelectuale fără cusur. Pornind de la acest mulţumesc sunt nevoit să-l las ca un postum şi inutil omagiu în teritoriul lor, într-un Parnas al ţinutei fără căi de acces. Şi totuşi... Dezvoltarea unui rodnic cli­mat spiritual, crearea acelui „bulion de cultură“ — cum spunea Fundoianu — fără de care nu se poate emancipa eul creator sînt legate şi de rela­ţiile moleculare din recipientul cultural, de alchimie gingaşă a însuşi acestui proces. De unde să începi acest mul­ţumesc ? E o regulă care s-ar putea pierde, ca şi pînă alaltăeri bună ziua în şcoală, în faţa dascălului stînjenit de precoci­tatea doctă a elevului imper­tinent, corigent şi genial. De la ce silabă să porneşti ?... E un ritual cărturăresc statutat la noi acum aproape o sută de ani prin salutul unui Iosif Vulcan către un june bucovinean, ritual parafat mai apoi prin omagiul resemnat al unui Alecsandri adus aceluiaşi poet, ritual în­tărit de gestul prin care muri­bundul Luchian saluta precoci­tatea unui Dărăscu sau prin ardenţa cu care iconoclastul Arghezi îi făcea loc în cultură unui Urmuz. Reciproca încep de la Epigonii şi se termina la omagiul prin care Sadoveanu se închina codrului nesfîrşit de poeţi neştiutori de carte care l-a învăţat rafinamentul limbii. Intre aceşti poli ai culturii se interpun accidentele. Au fost puţine. Pe cele nescuzabile, vechi şi amare, le înţelegem. Ele au fost la vremea lor atît­ de vijelios sancţionate încît şi azi ne cutremurăm. Bietul Ma­­cedonski. Dar prin cazul lui a fost dată proba peremptorie a unui organism spiritual atît de sănătos care nu putea să nu expulzeze din sînul lui, cu consecinţa în eternitate, tot ceea ce stînjenea funcţionarea ar­monică şi deplină a actului creator. Cui să-i dăm acest mulţu­­mesc ? El e o tablă deschisă pe care va trebui să înscriem nume. El e o invitaţie la cor­dialitate, la respectul activ al actului cultural, o încercare de a readuce în atenţie noţiunea de stimă faţă de gestul gratuit dar atît de ancorat în absolut al dăruirii. Relative şi ades în­veninate de adversităţi fără sens sînt raportările noastre la acest gest incontingent cu tri­vialitatea, nobil şi pur. Cineva totuşi vrea să ne con­vingă, arătîndu-ne din cînd în cînd muchia de bardă a unor cuvinte arheologic clasate, că literatura nu e o bătaie cu flori la Şosea, ci o cinstită şi fa­milială bătaie, cu fatalele ei Paul ANGHEL (Continuare în pagina |­ La început de an nou mă simt dator să scot din „ar­hivă“ un mulțumesc foarte bă­­trîn, prăfuit prin neîntrebuin­­țare, inutil ca o foaie de ca­lendar de pe vremea lui Anton Pann. Mă întreb cui să-l des­tinez ?... Anacronica maşinărie, înduioşetoare ca şi ceasul cu cuc al mătuşii Raicu, greoaie ca balonul cu nacelă, zgomo­toasă ca tramvaiul cu cai, stîn­­jeneşte confortul apartamentu­lui modern în care abia încap c­îteva gînduri şi cîteva­­cărţi. Unde să-i faci loc ?... Din im­ POEZII, POEŢII DESPRE POEZIE ŞI DESPRE EI ÎNŞIŞI: AL. ANDRIŢOIU, ANA BLANDIANA, ILIE CONSTANTIN, ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, GEORGE LESNEA, DRAGOŞ VRÂNCEANU - pag. 3-5-7 NICOLAE TIC: „NU TRAGEŢI UN CAII DE LEMN" (sfirşit)-pag. 4-5 J. R. JIMENEZ: „JURNAL DIN CUBA“-pag. 8 REVELIONUL REVISTELOR LITERARE vizat de neagu rădulescu—pag. 2 RRM&negRan ' 1 ..............­ MIHAI RUSU SUDORI IN CAZANGERIE

Next