Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1889 (Anul 52, nr. 244-267)

1889-11-26 / nr. 264

Braşovfi, 25 Noemvre v. Auc­endu veştile rele ce sosescu mereu din Beiuşu, din acestu cen­tru alu Româniloru Bihorenî, ce­titorii noştri se voru fi întrebându plini de mâhnire şi îngrijire: Ce-i cu Beiuşulu? Unde este spiritulu bărbătescu şi românescu alu fra­­ţiloru Beiuşenî, care era odinioră mândria naţiunei? De ce tăcu în­fundaţi înghiţându lovirile cele mai amare ale teroriştiloru dela putere ? Ce tăcu Beiuşenii, pentru­­ Dumnedeu, mai trăiescu ori au amorţită cu totulu? Mărturisimu, că nu numai o­­dată ne-amă pusă şi noi aceste întrebări, căci cu lunile nu mai afiarnu nimicii din Beiuşă şi nu­mai din când în când rosbia pănă la noi, ca şi pe furişă, câte ună strigată de durere, câte o oftare grea, din care cu întristare înţe­­legeamă, că Beiuşiulu sufere greu, că societatea română de acolo este bolnavă. Avemă se mulţămimă unei foi unguresc! şoviniste din Oradea­­mare, acelei foi, care de ani de­­file aţiţă mereu în contra Româ­ni­loră din Beiuşu şi a gimnasiu­­lui loră, că s’a ridicată puţină velulă, ce acoperea viaţa din Beiuşu. Şi ce privelişte se desfăşură înaintea ochiloră noştri! Vulcanulă maghiarisării cloco­­tesce sub picioarele Românilor. Beiuşenî, stândă se-i înghiţă cu gimnasiu cu totă, şi ei ce facă? îşi petrecu în teatrală ungu­­rescîi, presenteza frumoase buchete şi cununi de flori cântăreţelor­ maghiare şi facă eserciţii în a striga: „halljuk!“, „újra!“ şi „él­jen!“ In timpuri normale şi în alte împrejurări, când limba şi naţio­nalitatea Româniloră Beiuşienî ar fi respectată de cătră omenii stă­­pânirei şi când şcolele lord s’ar bucura de o desvoltare liniştită sub scutula legiloru, acésta desco­perire, ce nî-o face foia unguréscu dușmană none, nu ne-ar fi sur­prinsă aşa de multă. Dar acuma tocmai, când uneltirile unguresci în contra Româniloră Beiuşenî şi a gimnasiului loră şi-au ajunsă culmea, mărturisimu, că ne-au în­grozită. Căci bine se luămă aminte cum stau lucrurile astăzi în Be­iuşă. Şoviniştii dela putere şi-au dată pe faţă tendinţele de ma­­ghiarisare şi abia au trecută doue luni de când ministrulă de instruc­ţiune a atentată la viaţa gimna­siului din Beiuşă printr’ună ordină, prin care călcându-se legea ome­­nesca şi dumnecjeasca se impune limba de propunere maghiară în clasele superioare ale gimnasiului. Uneltirile duşmane românismului crescu pe di ce merge şi foile şoviniste unguresci mereu calom­­niază şi suspiţionază pe dascălii români şi întrega societate română din Beiuşă. Agitaţiunea în contra Românilor­ se face sistematică şi după una plană bine chibşuită, parola clasi fiindu: „că Românii Beiuşenî nu suntă credincioşi statului şi că prin urmare şcolele loră tre­­buiescu maghiarisate, ca se nu mai respăndescă spiritu anti-patrioticu“. Intr’unu timpu era vorba, că şcolele din Beiuşă nu corespundă pe deplină cerinţeloră legii, că le lipsesce aci una, aci alta. Ei bine, tote aceste scăderi şi lipsuri au fostă delăturate prin îngrijirea pă­­rintesca şi prin generositatea Prea Sânţiei Sale episcopului Pavelă. De ce era dór se se mai lege adversarii limbei şi ai culturei nóastre, déca nu de patriotismulu Beiuşeniloru, ca se motiveze unel­tirile loră de maghiarisare ? Nu au crimit­­re toţi din tote părţile neîncetată, că trebue se ne fa­­cemă cu trupă şi sufletă Maghiari, ca se putemă fi „buni patrioţi“? Beiuşenii mai multă ca alţii semtă şi vedă, ca adversarii noş­tri au pusă acei la ordinea dilei maghiarisarea curată, ca singurulu leacu în contra pretinsului spiritu „anti-patrioticu“, şi cum răspundă ei la acusaţiunile şi lovirile, ce se îndreptă asupră-le? Ni-o spună declarările, ce le publică faia „Szabadság“ din Oradea-mare, ni-o spune d-lă Se­veră Bocşană, care di°e­ că „de regulă Românii forméză majori­tatea publicului în teatrală ungu­­rescă de acolo, pe care’lă spriji­­nescă cu căldură“, ni-o spune cântăreţa maghiară Deraeny, care zice, că „Românii i-au presentată frumóase buchete şi cununi de flori“. Credă pre Beiuşenii, că cu mo­dulă acesta se potă apera mai bine în contra tendinţelora de maghia­risare şi ca vedendu adversarii lor, cum imbrăţişăză ei teatrală maghiară se voru lapoda de gân­­dulă de a maghiarisa gimnasiulu din Beiuşu? Avemă prea multă respectă de trecutulă Româniloră Beiuşenî şi suntemu prea convinşi, că inima loră bate cu căldură pentru sortea neamului loră, decâtă ca se ad­­mitemu fiă măcară pe unu mo­menta, că ei ar fi renunţată la lupta pentru apărarea limbei şi a naţionalităţii loră, de aceea sun­temu de părere, că în urma unei nenorocite judecaţi ce s’au formată în mijloculă loră asupra stării lu­­crurilor­, ei în adeveră credă, că prin aceea că se voru arăta pre­venitori iaţă cu totă ce e ma­ghiară voră delătura dela sine bă­­nuiéla, că ar fi duşmanii naţiei şi ai limbei unguresc!. Acésta se vede şi din amintita declaraţiă a d-lui Bocşanu, care aduce sprijinulu, ce’lă dau Româ­nii beiuşenî teatrului ungurescă de acolo, ca dovadă „că în Be­iuşu nu este nimeni insultată pen­tru vorba unguréscu.“ Fata şovinistă din Oradea îm-1 putase adecă Româniloru, că au demonstrată în contra limbei ma­ghiare la o representaţiă, când ei în adeveră — spre onoarea loră fră disă — au demonstrată în contra unui cântecă batjocoritoră pentru Români. Dreptu „mulţumire“, că a pri­mită buchete dela Români, cân­­tărăţa amintită maghiară le-a cân­tată adecă într’o sără şi câte­va cântece românesci, între cari umilă jumătate după melodia ungurescá şi cu textu unguresca batjocori­toră ca ,,az oláhok, az oláhok faczi­­pöben járnak“ (Valahii, valahii um­blă cu papuci de lemnă ş. a.) Nu era nimica mai naturală, decâtă ca acesta se indigneze pe as­cultătorii români şi câţi­va dintre ei au şi strigată „abzug“. Şi ăraşi nu era ni­mică mai naturală, de­câtu ca şoviniştii, dreptu mulţămire, ca Românii sprijinescu teatrulu loră, se strige în foi în contra loră şi se tragă în jocă şi pe un profesoră gimnasial ca „aţiţătoru.“ Şi arăşi nu era nimic mai firescă lucru, decâtă ca fişpanulu, viceş­­panulu şi ceilalţi mic! despoţi se pornescă o nouă cercetare din causa acesta. Şi în adeveră suntemu infor­maţi, că fişpanulă a ordonată din incidentulu acesta cercetare şi că s’ a pusă în mişcare solgabireulă, jaraşbireulu şi gendarmeria. Iată cum lucreză terorism­ulu ungurescă în Beiuşă, totă mai multă încurajată de atitudinea fricosă a Româniloră de acolo! Se înţelege, că şi de astadata comedia s’a terminată fără a se puté dovedi nici unu felu de„rea­­vrétire în contra statului“, dar óare nu vedă Românii Beiuşenî, nu vedă conducătorii loră, că cu câtă voru fi mai îngăduitori faţă cu pretensiunile esagerate şi nedrepte ale adversarilor­, cu câtă îi voru netedi şi giugiuli mai mai multă, cu atâtu mai necruţătoru voru FOILETONUL II „GAZ. TRANS.“ Xi­u.m­iri.sire­a. Din Tolstoj, Je Mofulü. De firi deosebite erau domnii pe timpul­ iobăgiei. Erau domni, cari se gândeau la Dumnedeu şi la ceasul­ morţii lor­, şi simţiau milă de omeni; erau însă şi de aceia, cari, fără de altmintre­lea se vorbiau reii despre morţi, nu erau mai buni decâtă cânii. Nici unii înse nu puteau fi mai rei, de cum erau admi­nistratorii, adecă iconomii moşiiloril­­eşiţi dintre iobagi. Născuţi în murdărie, apoi aleşi la domnia! Tocmai ei necăjiau mai tare. Unii astfelft de administratorii se încuiba în moşiia domnescă. Omenii fă­ceau robotă. Multă pămentă era, bună pămentă, şi apă şi lived! şi păduri; pen­tru toţi ar fi ajunsă, pentru domni, cum şi pentru ţărani. Dar domniile prinse de administratură pe unula dintre io­bagii săi dela altă moşiă. Administratorul îi uşurpa totă pute­rea şi încăleca pe grumazură ţăraniloră. Elă însuşi era însurată şi tată a două fete măritate, îşi adunase bani şi astfelă putea trăi, fără so păcătuescă; dar elă era pismătareţă şi se m­ămoli pănă în gâtă în păcate. îngâmfarea lui începu cu aceea, că trimitea pe ţărani la robotă, când aceştia nu erau datori să mergă. Elă întocmi o ţiglărie, pe femei şi pe bărbaţi îi puse să lucre în ea —■ şi ţi­glele le vindea pentru sine. Ţăranii merseră la Moscva, ca să se plângă dom­nului moşiei în contra administratorului, dar nu putură pătrunde la elă. Administra­­torul­ însă afla, că ţăranii s’au dusu să se jăluescă în contra lui, şi voi să’şi răsbune. De aci încolo ţăranilor­ li­ se făcu vi­aţa şi mai grea. Intre ţărani erau omeni necredincioşi şi nereligioşi; ei pa­rau stricându-şi loră şi d’aproapelui lor­. Pe Incetula ajunse lucrula acolo, că ţăranii se temeau de administratoră, ca de o fieră sălbatică. Când mergea elă prin sală cu trăsura, toţi se ascundeau dinaintea lui, ca de lupă, unde puteau numai să nu-i iesă înaintea ochilor­. Elă vedă bine acesta şi se întărîtai şi mai tare, vădândă că oamenilora le este frică de elă. Bătăi, lucru îndoită şi’ntreită mai multă . . . ţăranii abia puteau suferi chinurile. Se întemplase, că au fostă omorîţi mişei de felulă acesta. Ţăranii se res­­gândiră la acesta şi se adunară în se­cretă. Cei mai cu inimă dintre ei di­­seră fără sfiela. Vomă suferi îndelungă încă pe ună astfelă de blăstămată ? Să omori pe unulă de aceştia nu-i nici ună păcată. Odată, aprope de Pascu, otm­eii se adunară în pădure. Administratorulă po­runcise să curățe pădurea domnescă. Era pe la amedi când se adunară și se în­țeleseră. Cum se trăimă noi mai departe? Elă ne stîrpesce cu rădăcină cu tată. Nici diua, nici noaptea nu avemă odihnă, n’avemă noi, n’au femeile noastre. Decă nu-i place ceva, îndată ne legă şi ne bate cu biciulă. De loviturile lui a murită Simionă. Şi ce chinuri a sufe­rită Anisima în butucă! De ce se mai aşteptămă! De seră vine. De va fi eră afurisită, să’lă tragemă josă de pe cală... o lovitură cu toporulă şi s’au sfîrşită tote. Ilă îngropămă în pămentă ca pe mnă câne... nu mai este. O singură condiţia: toţi garantămă pentru unulă, nime nu se face trădător­.“ Aşa vorbi Vasilie Minaievă! Elă era celă mai întărîtată asupra adminis­tratorului, care’lă bătea cu biciulă în totă săptămâna, îi momise şi nevasta de’lă părăsi şi se duse la elă ca bucă­­tărusă. Sera sosi administratorulă călare. Numai­decâtă începu să înjure pe ţă­rani, că nu taie arborii cum ar trebui. Din întâmplare între cei tăiaţi găsi m­ă teiu tinerii. „Eu n’am poruncită să se taie tei“, strigă elă. „Cine a tăiată teiulă? Vor­biţi, iute! ori vă bată pe toţi cu bi­ciula.“ Elă întreba în ală cui rându a stată teiulă. I-au arătată pe Sidoră. Admi­nistratorulă îlă apuca, îlă lovi în faţă, de’lă năpădi sângele. Şi pe Vasilie l’a bătută cu biciulă, pentru­ că i-a găsită grămada prea mică. După aceea se în­­torse acasă. Sera eră se adunară ţăranii, și Va­silie începu­ să vorbeasca: -Gazeta i­ese în fiecare col-ADOBanienii pentru Austro-'7«*«)»: P»­ima anu 12 fl., pe sase luni 6 N­., Pe trei luni 3 ft. Pentru România si straian­at». Pe vmu anu 40 franci, pe aese lani 20 franci, pe trei lani 10 franci. Se prenumără la toate oficiele poştale din întru şi din afara şi la doi. colectori. Abonam­entulu pentru Biatott: la administraţiune, piaţa pare Nr. 22, etagiulu I.: pe unui ani 10 fl., pe şase luni 5 fl., pe trei lunî 2 fl. 50 cr. Cu duaulu foi casă . Pe ună ană 12 fl. pe şese luni 6 fl., pe trei larii 3 fl. Unu esempiaru b cr. v. a. sau 15 bani. A tata abonamentele căti si inserţiuniU* suntă l se plăti înainte. Redacti­unea, Ainamistratuirea si Tipografia: BRAŞQVU, piaţa mare Nr. 22. Scrisori nefrancate nu se priv­ească. Manuscripte nu se re­trimită Birourile de anunciuri: Braşovu, piaţa mare Nr. 22. Inserate mai pi;iraescu în Viena Rudolf u Mosse, tlausensteiuA Vogler (Oltó Maas), Heinrich Schalek, Alois Hernäli M.Dukes, A, Oppelik,J■ Dan­­neberg; în Budapesta: V, Gold­berger, Anton Mezei, Eckstein Bervnt: fn Frankfurt: U. L. Daube : \n Ham­burg : A. Steiner. Preţul­ inserţiunilor n­ oseriA farmon du pe o coleim fi­er. şi 30 cr. timbru pentru o pu­blicare. Publicări mai d iese după tarifă şi învoială. Reclame pe pagina III-a ci seria 10 cr. v. a. sau 30 bani. Nr. 264.—Am­in LII. Braşovt, Duminecă 26 Noemvre (8 Decemvrie I 1889.

Next