Gazeta Transilvaniei, octombrie 1895 (Anul 58, nr. 218-241)

1895-10-28 / nr. 239

Macţinnsd. Miinistraţiunea, în Tipografa: Braşov, piaţa mare Nr. 30. Scrisori nefrancate nr. se primesc. —Manuscripte du se re trimet. INSERATE se primesc la Administraţiune în Braşov şi la urmatoarele Birouri de anunciuri: în Viena: M. Dukes, Heinrich Schalek, Rudolf Grosse, A. Oppenks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Danneper, în Budapesta : A. V. Goldberger, Eckstein Bemed, în Bucuresci: Agence Havas, Succursale de Roumanie; în Hamburg: Karolyi & Liebmann. Preţulaserţiunilor: o seria garmond pe e coloana 6 cr. şi 80cr. timbru pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a 8-a o seria 10 cr. sau 30 bani. „Gazeta“ iese în flacare ii. Accuamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 12 fl., pe şese luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Dumineaa 2 fl. pe an. Pentru România și străinătate: Pe un an 40 franci, pe ş£se luni 20 fl., pe trei luni 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la toate ofictele poștale din întru și din afară și la doi. colectori. lOinamentul pentru Brasov administrațiunea, piața mare, Ter frai Inului Nr. 30 etagiu 1., pe un an 10 fl., pe sese luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu dusul în casă. Pe un an2 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Cu esemplar 6 cr. v. a. său 15 bani. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 239. Braşov, Vineri-Sâmbată, 28 Octomvre (9 Noemvre) 1895. XI 3L ILUTIX. Neaprobarea. Cercurile politice din monarchia noastra sunt viu agitate prin faptul, că alegerea lui Lueger ca primar al Vienei n’a fost aprobată. Pre când cei din Pesta jubileză că monarchul a refuzat a aproba ca primar al vechei reşedinţe imperiale pe un „adversar al dualismului şi al liberalismului unguresc,“ în Viena domnesce cea mai mare iritaţiune în sinul poporaţiunei, care pănă în momentul din urmă a fost de credinţă, că Lueger va fi întărit. Demonstraţiunî mai seriose nu s’au întâmplat pănă acuma în Viena, 1. dar este o notă forte caracteristică a timpului, ca totă mânia celor ce au părtinit şi au dorit întărirea seîndreptă acuma în contra Maghiarilor, susţiind ei că neaprobarea este a se mulţumi numai înrîurinţei şi stăruinţelor acestora pe lângă monarchul şi pe lângă cabinetul Badeni. Pe tote tonurile şi în tote variaţiunile se vorbesce acil în Viena de amestecul Maghiarilor şi de presiunea, ce au esercitat-o ei asupra ministrului-preşedinte Badeni cu scop de a împiedeca confirmarea lui Lueger ca primar. Şi cum că acolo este mare fierberea şi iritaţiunea din cauza aceasta, o dovedesce şi atitudinea foilor guvernamentale unguresc!, care caută acum în tot chipul a se desvinovăţi, că ar fi voit se înfluinţeze cumva asupra factorilor competenţi din Austria în acestă cestiune. Nu le prea succede înse foilor jidano-maghiare de a se curăţa de imputarea, ce li se face, mai ales după ce nu se pot stăpâni de-a da espresiune celei mai vine bucurii, că lucrul s’a petrecut aşa cum s’a petrecut. Unele caută se-o sucască şi se-o resuească, vorbind de consideraţiunea, ce trebuia se-o aibă guvernul austriac faţă cu raporturile de drept public dintre Austria şi Ungaria şi care trebuia se ş i îndemne a nu propune spre confirmare pe un Lueger, contrar declarat al dualismului şi al supremaţiei „Evreo-Maghiarilor“. Pe basa aceasta „Pester Lloyd“ vorbesce chiar de îndreptăţirea ce-o avea de a face se se audă glasul seu admonnător în cestiunea de primar al Vienei. Nu se poate întări pactul cu Austria, ba nici nu se poate susține, orice numita Joia, dacă în Viena vor ajunge se domnască „tendențe atât de periculoase, demagogice“, ca cele, ce după ea, le urmăresce dincolo de Laitha partida antisemită. Ba merg așa departe în ura lor cei de la pressa ungurască, încât nici nu vor se recunoscă, că antisemiţii ar fi o partidă politică şi cer prin urmare ca ministeriul Badeni se caute a-ş i combate cu „mijloace şi mai drastice“ ca pănă acuma. Puţin le pasă celor ce astfel vorbesc de libertatea constituţională, de autonomia comunală a celor din partea de dincolo a monarchiei. Ei vor se domneasca şi, dacă nu pot îsbuti altfel, stau pe lângă acsioma „forţa primeaza dreptul“. Astfel de porniri înse nu pot avea nicidecum un sfârşit bun. Şi acesta o va dovedi şi caşul de ţaţă. Deja s’a audit în Viena strigătul de resboiu în contra presiunei maghiare. Lueger însuşi se fi declarat, că el va inaugura o campanie în contra Maghiarilor şi a pactului, şi uşor se poate întâmpla, ca se le devină forte incomod, dacă cu antisemiţii se vor alia şi clericalii şi alte elemente oposiţionale. In asemeni împrejurări esclamarea fotei guvernamentale unguresc!, că acum „s’a făcut începutul spre mai bine“ pate se se întorcă în contrarul seu şi se fîă un început al sfârşitului îngâmfărilor ne mai suferite. FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Violoncelul lui Servais. O notiţă istorică. Francisc Servais, celebrat violoncelist, călătoria prin Europa, cam pe la jumătatea acestui secol. Rossini, asistând la un cont cert dat de Servais, afis: „Numai trei omeni esistă, pe cari i-am iubit în viaţa mea, aceştia sunt Paganini, Sivori, şi acest Servais“. Şi judecata marelui artist de astă dată era mai mult decât dreapta şi meritată. In copilăria sa, Francisc Servais, a fost ucenic la o cismărie. Tatăl său Batista Servais, trecea de un adevărat artist, dar nu în musica, ci în meseria sa de cismar, şi în special în confecţiunea sandalelor şi a ghetelor. Tinărul Francisc părăsi meseria tatălui său, adecă abandona calapodul, pentru a se devota acului și foarfecei, făcându-se croitor, și deci cu aceasta meserie te vedea cum el moștenea toate capacitățile paterne; cum tatăl său însă, înfilele de sărbatoare, cânta la biserică, străngănind mai mult decât cântând pe vioră, tînărul Francisc îşi arăta şi pentru acesta ocupaţia a tatălui său simpatic, însă lui îi plăceau trei instrumente: clarineta, violina şi contrabasul. Marchizul de Sauve, care era forte bogat, aucjind de calităţile şi aplicaţiunile tînărului Servais, a voit să cunoscă pe tînărul şi melancolicul musicant, şi apoi l’a scos dela croitorie şi l’a trimis pe socotala sa la conservatorul din Bruxelles. Aci el în curând deveni un bun artist, şi în cele mai mari oraşe ale Europei era bine primit, unde reporta mari succese și triumfuri.... In călătoria sa, într’una dinfilele anului 1841, ajunse Servais la Petersburg, unde trăia principesa de Yonsonpoff, care se trăgea dintr’o mare familiă istorică, a Sultanilor din Constantinopol, Egipt și Antiochia, de pe la întâia jumătate a acestui secol. Printre toate lucrurile preţiose ce le avea acestă principesă, rămase dela familia sa, era şi o veche cutie cu încuetare de argint, în care se afla un violoncel aşefat cu mare îngrijire, ce purta inscripţia: „Antonius Stradivarius Cremonensis 1701*. Se cricea, de cătră cunoscători, că acest instrument era un cap de operă din şcola italiană. Familia îl păstra ca pe un lucru preţios, şi era unicul model în format antic. Principesa scoase violoncelul, care de atâţia ani dormia în elenganta-i cutie, şi i-l dădu artistului, rugându-1 să execute ceva pe el... şi Francisc Servais esecuta.... Vechia inimă adormită a lui Stradivarius se redeşteptă în aceasta casă, el scotea suave accente şi lamente de amor, griji de durere, palpitaţiuni dulci şi freamăte de pasiune. Ascultătorii, răpiţi, oftau şi plângeau. După ce înceta şi lăsă arcul din mână, principesa îifise: „Măestre, pe când cântai, inima lui Stradivarius, pe care D-ta ai evocat’o, mi-a ajuns la urechiă şi mi-a reamintit multe lucruri; el mi-a spus, că acest instrument a fost construit înadins pentru D-vostră, pentru D-vostră, căci într’ofi veţi veni să executaţi ceva pe acest instrument ; dar cum în anul 1701, nu eraţi născut, el i’a dat în păstrarea familiei mele, şi noi aveam obligaţiunea de a vă da acest lucru. Luaţi doar violoncelul D-vostră, măestre , este Stradivarius, care îmi comandă“. Francisc confus, nu voia să primească prețiosul dar, însă princesa îi zise : „Măestre îți repet, este Stradivarius, care îmi comandă; nu face durere inimei lui, pe care ai evocat-o“. Francisc se închina la cuvintele generoasei dame, înainte de plecare însă princesa îi ceru o promisiune, ca întorcânduse la Petersburg, se vie întotdeauna la ea și să o facă să audă vechia inimă a lui Stradivarius. * Doué-efect și cinci de ani după aceea, Servais se reîntoarse el la Petersburg, și după cum promisese se duse și pe la castelul principesei de Yonsonpoff. De astădată însă el nu mai era singur, ci însoţit de fiul său Iosif. Principesa voi să audă din nou violoncelul. Şi Iosif îl atinse. După ce isprăvi, Francisc întreba pe principesa : — „Ce lucruri v’a şoptit de astă-dată domnă, vechia inima lui Stradivarius?“ — „Mi-a şoptit“, replica bătrâna damă, „că tot d-ta est! acela care cântă, numai că ai cu 25 ani mai puţin, precum şi eu sunt tot aceea, însă cu 25 mai mult.“ Chiar în acel an (era anul 1866), sărmanul Francisc Servais muri, dar inima lui trăia, după cumfie ea pricipesa, prin fiul său Iosif, care reînvia triumfurile tatălui seu. * In tomna anului 1885, Iosif Servais se afla la principele de Climay în bogatele sale posesiuni, ce le poseda în provincie, unde petrecuse ofi veselă. în toatefilele, înainte de masă, se duceau la vânat. După masă Iosif era rugat să execute câte ceva La afacerea şcofelor grăniţeresci. Prefacerea şcolelor române grăniţeresce din fostul Regiment I de graniţă în şcole comunale, după cum se vede, nu va merge tocmai aşa de neted, precum a crectut ministrul-preşedinte Banffy şi colegul seu Wlassics. Vedem, că încă înainte de a li se fi adus în mod oficial la cunoscinţă foştilor grăniţeri acesta hotărîre, sateliţii guvernului de prin comitate au şi început se esploateze noua situaţiune în favorul intereselor lor de partid. Fiscigăbireul dela Bran, cu ocasiunea aîegerei de membri comitatensî, în Tobanul vechiu, nu s’a genat de a-i spune în faţă învăţătorului grăniţer N. Pop, că el este de-acum înainte „amploiat de stat“ şi că, prin urmare, e dator a se conforma ordinului, de-a alege ca membri în congregaţiunea comitatului numai funcţionari, cari în congregaţia se fie siliţi de-a lucra după porunca mai marilor şi nu după cum cer interesele locuitorilor comitatului. E învederat, că le va veni forte greu Românilor grăniţeri să-şî pună fondul lor în serviciul unor şcole, ai căror învăţători, pe lângă aceea, că nu vor putea da tinerimei instrucţiunea necesară în limba maternă, dar vor trebui să stea şi în serviciul intereselor de partid ale elicei de la putere. Sunt însă afară de acesta şi alte pedeci, cari de fapt fac imposibilă realizarea planurilor de transformare a guvernanţilor unguri, cari cu atâta îngâmfare cântau filele trecute osana biruinţei ideei de maghiarisare pe ruinele şcălelor noastre grăniţeresci. Mai întâiu nu în toate comunele şctilele grăniţeresci sunt totodată proprietatea fondului grăniţerilor. Aşa de esemplu avem comuna Ţinţari, unde edificiul şcolei grăniţerescî este proprietatea bisericei. In Tohanul vechiu şcola grăniţerască este clădită pe proprietatea bisericei. Caşuri de acestea vor fi, de sigur, mai multe. Ei bine, cum se va pute pretinde, ca bisericele să-şî cedeze proprietatea lor în favorul unor şcole comunale? Un conflict de feliul acesta s’a ivit deja în comuna Ţinţarî, unde Marţia trecută, cum ni se comunică, s’a prsenestat fiscigăbirăul cu ordinul de sus, de-a publica hotărîrea de transformare a sealei, cerând totodată să se alâgă un scaun scolastic comunal în locul, celui grăniţăresc. In consciinţa dreptului, ce-’l au asupra sealei, autorităţile locale bisericesc! s’au opus provocării fiscigăbirăului, de-a alege scaun şcolar comunal, căci deşi acea şcola a fost sprijinită din fondul grăniţeresc, ea însă este proprietatea bisericei. Este firescă acestă procedere a autorităţii bisericesc! din Ţinţarî, căci a ceda în caşul acesta ar fi însămnat a renunţa de bună voiă la un drept nealienabil al lor. Nu ştim ce paşi se vor fi întreprins pănă acum din partea comitetului administrator al fondurilor grăniţeresci pentru de-a remonstra contra prefacerei şcolelor grăniţerescî în şcole comunale. Ceea ce ştim însă şi vedem este, că acţiunea din partea autorităţilor unguresce s’a început, or foştii grăniţeri sunt aduşi în cea mai mare încurcătură.