Gazeta Transilvaniei, septembrie 1910 (Anul 73, nr. 191-214)

1910-09-26 / nr. 211

REDACŢIUNEA, •Tipografia şi Adminiatraţiuneu mm BRAŞOV, Piaţa-mare #0. Scrisori n«flranc*te n« te prîaaaac. . Manuscripte nu te retrimit — INSERATE: se primesc la Administraţiune Braşov şi la birourile următoare: Viena la M. Duke« Naohf., Heinrich Bchttlek, Rudolf Mobb*. In Bu*apenta 1* Eckateiu Bernit, lull*» I*opold, Blockner I. PHEŢUL INSERATELOR! Un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarid . Suvoială. Reclame pe pag. a 8-a 1 şir 20 bani. Telefon: Nr. 226. Nr. 211. Brașov. Duminecă, 16 Septemvrie 19 octomvrle muBUwrfJMi’maaawttww ~ „GAZETA“ apare ZILNIC. Abonament, pentru Austro-Unpar.lao un an: 7.A cor. pe luni 12 cor. pe trei luni 6 cor —N-rii de Duminecă : patru cor. pe an. PfintruRomânia si străinătate: un an 40 franci, pe șase luni 26 franci, pe trei luni 10 frjioci. N-rii de Dumineca 3 fr. an. Se poate prenumără la toate oficiile poştale precum şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov: La Administraţia „GAZETEI“, pe 1 an 20 C. Pe 6 luni IOC. pe trei Iuni 50. Codosul acană . Pe un an 24 Cor. Pe 6 Iuni 12 Cor. Pe trei luni 6 Cor. ţin exemplar 10 bani. — At&t ab.*namiuit.Ue cftt fl Sneerttmiile ne pl&tac painte. ei 1910. Autonomia Transilvaniei. ii. Am încheiat eri zicând, că dela uniune s’au schimbat lucrurile în Ardeal. A venit adecă peste părinţii noştri dieta dela Cluj de nefastă amintire din 1848, cu strigătele „Unió" vagy „Halál" cu mai nefasta revoluţie, care prefăcu în scrum şi cenuşă o mare parte a ţarei. Unirea sau mai bine zis fusiunea şi contopirea totală s’a realizat mai târziu, contra protestului marei majorităţi a populaţiunei, a Românilor şi Saşilor şi a şters orice amintire de Transilvania şi fiinţa ei de stat. Dar pe cine a sdrobit fusiunea şi cui i-a declarat moartea sau peirea? Poporului român? Dar poporul român trăieşte neînfrânt încă pe aceste plaiuri şi se simte încă destul de viguros şi revendică cu tenacitate autonomia Ţarei Ardealului. Fusiunea, căci unire cu autonomie proprie a fost totdeauna — a adus cu sine mai întâiu ruina marei proprietăţi ardelene, calicirea aristocraţiei şi scăpătarea a o mulţime de familii laborioase şi oneste, făcându-le să ia lumea în cap indiferent de naţionalitate şi religie. Noblesse oblige, zice francezul. Grofii şi baronii ardeleni după fusiune şi confusarie venind îndată în contact direct şi nemijlocit cu aristocraţia ungurească, cea posesoră a sute de zecimi de fugara de cel maibun pământ, au început a imita şi desvolta şi ei fastul şi luxul acelora — uitând de cruda realitate, că solul Transilvaniei nu este egal de fertil şi reclamă mai mari cheltuieli decât cel de pe Alföld. Apoi au venit pe capul nostru cu comasările şi segregările şi spargerea păşunilor comunale, în scopul de a-şi reduce din cheltuieli de regie la administrarea moşiilor, uitând, că solul Transilvaniei aproape la fiecare pas îşi schimbă calitatea şi nu se poate lărgi. — Resultatele au fost strâmtorarea poporului muncitor cu vitele în hotar şi cu culturile, neputând lua concurenţa în cereale cu România şi Ungaria de pe puste şi Alföld ul mănos. De aci a provenit nu peste mult timp emigraţiunea braţelor de muncă cu sutele de mii, Făcut, Români şi Saşi la America şi în România, pe cari Transilvania nu le mai putea hrăni acasă. Acum proprietarii mari ei înşişi dau asalt proprietăţii mari cu parcelările şi colonizaţiunile cu unguri, doar îi vor scăpa de sărăcie şi de mizeria lucie prin preţurile exagerate ce pretind dela stat. Proprietatea mare dela 200—500 jug. abia mai este 5,4 % dela 500—1000 jug 4,7 %, iar peste 1000 jug. 1800 sau în total cam 28,4 % deci nici l/3 parte din suprafaţa totală a ţării. Dar câte din aceste economii mari mai sunt ale lor şi câte au ajuns în mâna alor noştri şi cu deosebire în ale Jidanilor, în mâna cărora este marfă de vânzare?! Din cele rămase încă în stăpânirea grofilor şi baronilor avitice, câte mai sunt proprietate reală nu fictivă — adecă neînglodate în datorii? Aproape nici una şi unicul mijloc de salvare al ei îl văd în colonizaţiuni, în lichidarea ei. Din cele 160 herghelii mari, cari erau odată când se aduceau vite din România, câte au mai rămas astăzi? Şi Transilvania muntoasă în lipsa de industrie şi comerciu avea un bun sarazim pentru braţele supranumerare de muncă în proprietatea mare. Ea a căzut, fără a se mai putea renaşte vreo fiară ! Ea a căzut şi era firesc lucru să decadă, fiindcă s-au astupat canalele de respiraţiune în afară ale ţarei întregi. îndată după fusiune a venit războiul vamal cu România, care ne-a plantat la toţi parul la uşe în interesul proprietarilor mari de pe pustele ungare, ca să nu le facem concurenţă. Sub titlul ameninţării cu pesta bovină, ne trezim, că nu ne este permis să mai aducem direct produsele şi mărfurile turmelor şi cirezilor noastre din România pe căile bătute de secoli, pe la Oituz, Şanţ, Timiş, Turnu-roşu etc. ci cu un înconjur mare şi fel de fel de şicane peste Orşova-Timişoara-Arad. Măsurile erau îndreptate în aparenţă numai contra Mărginenimei române, aflată pe un grad de prosperare materială destul de înfloritoare. Resultatul însă a fost ruinarea cu desăvârşire a industriei ardeleneşti de esport, înfloritoare de sute de ani; lovitura au resimţit-o mai tare Saşii şi Săcuii, decât Românii. Dar şi Românii s’au resimţit mult, au pierdut număroasa clasă de negustori de comerciu levantin în Făgăraş, Braşov, Sibiiu, Orăştie etc. etc. şi capitalurile lor nu neînsemnate. Bunăstarea materială şi influenţa Iaşilor, politică şi economică, era bazată unic pe industria lor de esport prosperă, în strânsă legătură cu economia mare de vite a mărginenimei noastre. Lăsăm cifrele să vorbească din cele 2 emporii ardelene de comerciu : A) Braşov 6) Meseriaşi anii 1870 1884 1895 1905 Sporul acesta în decurs de 40 ani. In plus emigranţi vreo 50,000 Români şi 12,000 Saşi în America şi 300,000 Săcui în România. Ca cultură şi bunăstare Transilvania era cu 200 ani înaintea României şi Ungariei. Astăzi este cu mult înapoia lor: fără agricultură, fără industrie, fără comerciu. România şi-a creiat 2 universităţi, vre-o 35 licee, şcoale superioare de poduri şi şosele, de silvicultură, agricultură — noi Românii din Transilvania abia avem 3 gimnazii, dar şi acelea abia îşi susţin viaţa. Copii de români, în şcoalele săteşti sunt martirisaţi cu câte 36 oare de limba maghiară după sistemul Apponyian, iar în gimnaziile statului, unde 1/2—3/4 din elevi sunt Români, ei nu aud un cuvânt în limba mamei lor. Cu banii noștri s’au regulat Tisa, Dunărea, Raba etc. România are Oltul dela Lotru plutitor pentru transportul ieftin al lemnelor; pădurile noastre sunt date în îngrijirea Slo v) Negustori anii 1870 1884 1895 1905 germani 82 127 128 210 români 110 179 200 250 unguri și armeni 28 56 71 108 jidani 10 24 471 greci 145 6 110 alte națiuni2 5 6) total 246 396 458 678 germani 707 561 492 528 români 96 158 168 194 unguri 192 307 314 455 jidani7 10 131 greci1 2 2 48 alte neamuri5 9 6) total1008 1047 995 1225 B) Sibiiu a) Negustori anii 1870 1884 1895 1905 germani 76 142 192 176 români6 12 30 92 unguri7 14 19 24 jidani7 19 261 51 alte naţiuni1 6 9/ total 97 193 276 343 b) Meseriaşi : germani 483 628 645 690 români 15 32 75 141 unguri 42 81 100 93 jidani2 8 101 66 alte naţiuni1 4 3 total 543 753 833 990 »FOILETONUL GAZ. TARNS.« Mamă... A fost odată un împărat şi oîmpărăteasă, sănătoşi şi voinici, dar tot mâhniţi, fiindcă de aproape zace ani, de când se luaseră, duceau degeaba dorul unui copil măcar. Venind vremea să plece împăratul la război departe, cum trebue să se întâmple ori cărui împărat într’o poveste, după ce şi-a sărutat soţia, i-a zis : — Măria Ta, eu acuma plec şi numai Cel-de-sus ştie când ma’i întoarce.’ Să te găsesc sănătoasă! Dar să şti că la ’ntoarcere trebue să găsesc şi copil în casă , de unde nu, pâine şi sare cu mine nu mai mănânci! Pe urmă a încălecat şi a plecat cu oştile. A trecut deja astea o lună.. au trecut trei ... cinci... aproape nouă — suna a pace — și nici un senin. De grijă și de supărare, sta biata împărăteasă în odaia ei, fără să mai vază pe nimeni decât pe o bătrână credincioasă, care o crescuse pe ea de mică, de când rămăsese fără mamă ; sta închisă cu bătrâna, ofta și se jelea ... Ce o să se facă ea, când o da cu ochii de soţul ei? Văzând că se prăpădeşte de inimă rea, i s’a făcut bătrânei milă, şi s’a gândit cum i-ar mai risipi gândurile negre. Şi aşa, într’o zi, pe la scăpătatul soarelui, a luat-o, şi amândouă, îmbrăcate ca nişte cocoane de rând, sănu le cunoască nimeni, s’au dus la plimbare într’o pădure. Acolo umblând ele încet, duse pe gânduri, iată că găsesc o ţigăncuţă zdrănţoasă şi lihnită, stând jos pe o buturugă în acea singurătate, cu un dănciuc aproape gol în braţe ... Ii dedea ţâţă ; el sugea şi ea plângea. — De ce plângi fetico? a întrebat-o bătrâna. Cutu să nu plâng coconiţă?... M’a amăgit hoţul, şi după ce şi-a bătut joc de mine, a fugit în lume şi m’a lăsat să umblu aşa, gonită dela părinţi, cu pruncu ’n braţe!... Nu mă mai ţin picioarele de nemâncată. . . şi pruncu’ nu vrea să ştie — cere ... Şi n’am încat inimă să-mi fac seama sigură , să-l omor şi pe el şi să mă omor şi pe mine... că dă Dumnezeu prunci cui nu-i trebue, la o păcătoasă ca mine, şi la cine trebue, nu-i dă împărăteasa, a oftat adânc auzind vorbele astea atât de duioase. — E băiat? a’ntrebat cocoana a bătrână. — Băiat săru’mâna ! — De câte luni ? — La noapte e de zece zile. Bătrâna stă la gânduri o clipă și, pe urmă zice : — Fetico, ești tu cuminte? — N’am fost pân’acuma, coconiță, săru’mâna ; da de-acu încolo, să fie ea a dracului care o mai ... De prisos să ne mai lungim la povestit cu de-amănuntul toate ... Destul să spunem că, peste un an de la plecare, întorcându-se împăratul biruitor dela război, a găsit acasă mare mulţumire : cocon împărătesc de trei luni în vârstă, dar crescut cât unul de un an... şi doica, o mândreţe de fată oacheşe, îmbrăcată numan’n mătăsării, ca orice doică de cocon împărătesc ... şi sînul! ... şi s’a bucurat foarte mult împăratul despre toate. S’a făcut botez cu paradă mare şi s’a înveselit norodul întreg, că, fireşte, soarta împărăţiilor este legată de a împăraţilor — şi l’au botezat Florea Voevod. Creştea voinicelul, şi nu mai putea o lume după el, că, ce-i drept, mare minune de băiat! iar doica, la care mulţi sa uitau lung, le spunea : — Ia, nu vă mai uitaţi aşa, parcă n’aţi mai văzut copil! să nu mi’l deochiaţi! Când a ajuns băiatul la vre-o şase anişori, împăratul a însărcinat pe un curtean da credinţă să-l înveţe mânuirea armelor, călăria, înnotatul, jocurile lelurite şi cântarea din harfă şi din gură, — însfârşit toate trabuesc pentru desăvârşirea unui tânăr care va să ’mpărăţească. Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoţea mereu la ceasurile de învăţătră; astfel învăţătorul, care preţuia şi el mult pe şcolarul său aşa de deştept şi cu frumoase apucături vitejeşti, văzând-o zi cu zi, a ajuns să o placă atâta, încât, a răbdat cât a răbdat, până n’a mai putut, şi a cerut-o în căsătorie ; iar dânsa plăcându-i de asemenea, că era om de seamă şi mândru, şi-l vedea că ţine şi el mult la băiat, bucuroasă l-a luat. Şi i-au cununat chiar împăratul cu împărăteasa, dându-le mare cinste şi daruri scumpe. Când a intrat în biserică mireasa — gătită de nună-sa sub ochii nunului — cu flori şi beteală de aur în păru-i negru, cu chipul şi trupul, şi cu zâmbetul şi mersul acelea, păşind aşa de cuminte, nici îndrăzneaţă, dar nici sfioasă — a rămas toată lumea ’ncremenită, nu altceva, că’n adevăr era o arătare. Mai mulţumit ca oricine de această căsătorie, a fost tânărul Florea-Voevod; el îi iubea mult, şi pe mama doica şi pe învăţătorul lui; avea şi de ce: şi ei il iubeau pe ei destul. Când îl vedeau aruncându se pe cal sălbatec, prins de coamă ’n fuga mare, şi când se’ntorcea cu calul, adineauri nebun.