Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1910 (Anul 73, nr. 240-263)

1910-11-26 / nr. 260

Prg­m­ 2 GAZETA TRANSILVANIE! Nr. 260 —1910 ferenţe, preoţimea de pe amvon, ti­nerimea noastră prin contactul zil­nic cu cei mai înapoiaţi ai noştrii, cu cei dela coarnele plugului, să lă­ţească numele şi vestea faptelor acestui providenţial om. Căci numai aşa vom putea rezista atacurilor esterne, dacă având oameni mari îi vom şti în adevăr preţui, faptele lor vor fi cunoscute în toate păturile neamului nostru. Numai aşa să poate cultiva sentimentul naţional cu folos,­­ numai aşa acest sentiment poate aduce foloase reale. Căci dacă întârziem a face a­­ceasta, dacă aceiaşi nepăsare faţă de o dovadă atât de eclatantă a celei mai neţermurite iubiri de neam, ne poate lăsa şi pe viitor reci, — noi, cei cu durere faţă de acest neam obijduit, nu putem decât să ne ple­căm capul disperaţi, şi să murim în credinţa, că Pronia divină prea s’a grăbit ca să-şi revarse îndurarea-i asupra noastră, şi cu nişine va tre­bui să recunoaştem, că încă n’a fost destul de vrednic neamul nostru, ca să i se hărăzească acel bulgăr imens de aur, care e inima lui Vasile Stroiescu. Un dascăl românesc. Un nou dar al d-lui Stroiescu. Poetul nostru Oct. Goga a scris un articol în »Tri­buna«, arătând greutăţile pe care le întâm­pină studenţimea română, mai cu samă la universitatea din Cluj, unde n-au un local de întrunire, o bibliotecă etc. pentru a se cultiva un sens naţional românesc. Cuvintele înduioşătoare ale d-nului Goga, au înduplecat pe d-l Vasile Stroiescu, inima de aur, marele binefăcător al popo­rului român, să dăruiască zece mii de cor., prin d-l Dr. Mihu, pentru întemeiarea unei­­biblioteci pe sama studenţilor români uni­­versitari din Cluj. Cu fapta nobilă a d-lui Stroiescu ne ocupăm la loc de frunte în norul de azi. Dieta. In dietit s-a continuat desba­­terea asupra proiectului de indemnitate. A vorbit dintre ai noştri deputatul Dr. Ştefan C. Pop, a cărui vorbire o dăm pe scurt în alt loc al foaiei noastre. In zilele din urmă şoviniştii au voit să împedece pe Croaţi de-a ţinea vorbiri în dietă in limba croată. Croaţii însă nu se lasă şi au declarat în dietă, că se vor folosi şi de aci înainte de dreptul lor. De preste săptămână. Alegerile in comitate. Rezultatul alegerilor congrega­­ţionale în comitatul Sibiiului n-a prea fost mulţumitoare pentru noi Cauza, precum ni­ se scrie, a fost mai cu seamă, ţinuta duşmănoasă a alegătorilor saşi. Bună­oară, compa­trioţii saşi din cercul Nocr­hiului, n-au voit să stea de vorbă cu Românii de acolo, ca să încheie pact. Ştiindu-se în majoritate au declarat conducăto­rilor români, că acum e puterea în mâna lor, fac ce vreau, iar Românii când vor ajunge la cârmă să facă ce vor vrea. Adecă şi-au luat avere de prepotenţi,­­ dar s-o ţină minte. In cercul Reteagului din comita­tul Solnoc-Dobâca, în mare parte ro­mânesc, s-au ales 4 unguri, cu votu­rile româneşti. Cauza este şi aici lipsa de organizare şi nepăsarea Ro­mânilor. Ni­ se scrie de acolo, că din­tre ai noştri, abia au luat parte 2­3 preoţi şi doi învăţători, şi primarii comunali, veniţi din oficiu. In rândul trecut, prin interesare, Românii­ au scos în acest cerc 6 membrii de-ai noştri. Dar acum, cei câţiva, cari erau de faţă, decât să voteze cu streini, mai bine au mers acasă, când îl auziai vorbind.. E! ăsta era fecio­rul unuia slavă, pripăşit pe la moşia lui unchiu-meu. Era cu vre­ o câţi­va ani mai mic ca mine. Ţin minte, că-l trimetea un­­chiu-meu la tata cu donicioarele de zme­ură ; venia cu picioarele goale. Dela o vreme nu mai știam de el, — îl pierdu­sem din vedere când, hăt! peste vre­o două­zeci și mai bine de ani, m’am po­menit cu el la mine, ca să-i dau un petic de pădure de pe moșia mea. I l-am dat. D’atunci, om muncitor, i-a mers bine. Pă­mânt nu putea să cumpere, că era străin, dar îi mergea vestea, că are bani. îmi pă­rea bine, că s’a pricopsit, săracul. Altmin­teri cuviincios, respectuos, trebuia să-i zic de trei­ ori: »șezi jos«, când venia pe la mine, ca să se hotărască să se așeze pe marginea scaunului... Intr’o zi mă pome­nesc cu văru-meu Vasilache Matraca. — Lam cunoscut, dela Ploești... în­trerupe unul. — Ala. Aman­zaman ! să-l împrumut cu patru mii de lei. Eu bani n’aveam la mine, trebuia să mă duc la București să iau dela depunere. Nu și nu, că lui îi trebuia chiar atunci. Mă gândiam de unde să-i găsesc napristan, când, cum eram in pridvorul casei, văd trecând pe uliţă pe Hristache bulgarul. Ii bat în geam şi se urcă sus. Zic: «Domnule Hristache, nu ţi se întâmplă dumitale patru mii de lei în bani, până Luni, când m’oi duce la Bucu­reşti să ţi-i aduc?» Zice: «Ba da», şi-mi aduce patru mii de lei pe care-i dau lui vărul Vasilache. Iau condeiul şi-i dau o chitanţă, pe cum­ că am primit dela el 4000 de lei cu soroc peste cinci zile. Ca naiba ! Duminecă îmi vine vierul dela vie cu ştirea, că s’a aprins magazia. Luni nu m’am putut duce la Bucureşti, nici Marţi... Marţi seara întâlnesc pe Hris­tache al meu. Zic: «Iartă-ică, că nu m’am putut ţine de cuvânt, c’a trebuit să mă duc la vie». Unde mă scutură de mână şi-mi răspunde: «Nu face nimica, frate». Mă uit la el... Mi s’a părut cam băut; n’am zis nimic. A doua zi începea curtea cu juri şi preşedinte nebunul ăla de Verusi, care te osândia la amendă şi nu vrea să ştie. N’am putut să plec nici Miercuri, nici joi... Vineri mă întâlnesc iar cu bulgarul. Zic: «Iaca şi iaca de ce n’am putut pleca la Bucureşti». Ei! ce credeţi dumnea­voastră? atunci am înţeles eu temeiul vorbii tatii (dumnezeu să-l ierte!): cui ești dator te ia peste picior. Bulgarul, nici una nici alta, mă bate peste umeri, așa cum mă bătu doctorul: «Nu face ni­mic, nene Alecule». Auzi dumneata: Nene Alecule, el mie!!! Ptiu! — Ei și ce-ai zis! întrebă unul. — Nimic. M’am întors repede acasă, cu gândul să apuc trenul... era pr’ea târ­ziu ! Toată noaptea uite aşa m’am perpe­lit. Măcar că trenul pleca tocmai la 8, m’am sculat şi m’am îmbrăcat dela 5, de grijă să nu-l scap. Nevastă-mea: «Lasă, că te­­ duce Luni, te condamnă Verusi la amendă». Aş! Sa fi ştiut că mă con­damnă la închisoare şi tot plecam... De când sunt nu mi s’a părut că umblă tre­nul mai încet ca la întoarcere, îmi venea să saiu din el, s’o iau la fugă, s’ajung mai repede acasă. Cum am sosit, seara la 9, zic vizitiului: «Nu deshăma şi du-te peste drum la Hanul roşu la Hristache bulgarul şi adu-l încoace. Să-i spui, că am zis eu să aducă şi o chitanţă». S’a întors trăsura fără el; se culcase. Trimet pe fecior: «Acu să mi-1 aduci! Să nu vii fără el». In sfârşit, după o jumătate de das de aşteptare, soseşte. — «Ce e, Coane Alecule?» Zic: «Şezi jos şi scoate chi­tanţa». — «Dar de ce atâta grabă?» — «Şezi», zic. «Uite patru mii de lei. Uite şi zece lei dobânda. Doisprezece la sută f tac la 4000 pentru un an 480, — pentru I o luna 40, — pentru o săptămână 10;­­ mai poftim şi 10 lei pe deasupra». Se­­ uita la mine nedumerit. Zic: «Acum să-ţi­­ spui şi pentru ce atâta grabă. Nu vreau, ca mâne, când mă-i întâlni să-mi zici pe nume, că alaltăieri mi-ai zis «frate», ieri «nene Alecule» şi mâine, dacă n’apucam să-ţi plătesc acum, îmi ziceai «Alecule» şi mie nu-mi place. Eu nu zic pe nume decât slugilor mele, încolo la nimeni. Ei, vrea de-aici încolo să fii politicos şi cu­viincios? bine, te primesc ca până acum cu dulceaţă şi cu cafea, nu? Sănătate! nu te cunosc, nu mă cunoşti... Te aşteaptă trăsura la capul scării, poftim». D’atunci n’a mai dat pe la mine; când îl întâl­­niam, mă saluta şi trecea pe partea aialaltă.... Aşa şi cu firfisonul ăsta. îmi pare rău că i-am tăiat-o; dar iar mă gândesc, că dacă nu i-o făceam aşa, mâine mă bătea peste pântece, poimâne mă trăgea de mustaţă«. Buni băeţi ăştia din ziua de azi... deştepţi... or fi ştiind carte multă, dar nu ştiu să se poarte. Nu se uită la tine, că eşti cu părul alb. Pac! pac! te bate peste.. Maică Precistă, Doamne!... (Din­­Lumea Dreptăţii...) Mandatul dep. Şerban. Pe ziua de 5 Decemvre, era să se pertracteze la Budapesta, în co­­misiunea de verificare, protestul ridi­cat de cei 18 patrioţi făgăraşeni, con­tra alegerei­ de deputat dietat a lui Dr. N. Şerban. Pertractarea s-a amân nat, acum a treia oară, tocmai pe 7 Martie 1911. Din dietă. Deputatul naţionalist, d-nul Şt. C. Pop, a rostit un frumos discurs în dieta din Budapesta. Era vorba ca să se voteze proiectul de indem­nitate, adecă dreptul ca guvernul să poată cheltui din banii ţărei pe anul 1911 şi fără budget, până când a­­cesta se va putea vota după lege. D-l Dr. Pop a spus, că n’a voit să vorbească până acum, ca să nu creadă Ungurii, că d sa ar vrea să împedece lucrările pornite pentru îm­păciuirea Românilor cu Maghiarii. Dar a văzut, că guvernul tot mai sufere, ca Românii să fie pri­goniţi pentru limba, pentru cântecile ba chiar şi pentru portul lor. Cu o­­caziunea alegerilor, şi de la alegeri încoace jandarmii provocau şi ame­ninţau de câte ori vedeau câte-o pan­glică tricoloră roşu-galben-vânăt şi rupeau fără cruţare aceste panglici ori unde le gâsiau, fie pe haine, fie în părul femeilor şi în pălării. Dacă purtătorii lor, să opuneau, jandarmii intrau în casele oamenilor organizând adevărate vărsări de sânge. Tricolo­rul acesta nu e tricolorul României, ci al Transilvaniei, de care s’au fo­losit Românii şi la anul 1848. Tot acest tricolor, e şi al capitalei Buda­pesta, al oraşului Aiud şi al asocia­­ţiunei culturale din Cluj. Deci, pen­­tru­ ce îl distrug jandarmii, când îl poartă o femeie română. D-nul Dr. Pop constată, că în­cercările de pace cu Românii, gu­vernul nu le-a făcut cu deputaţii naţionalişti, adevăraţii reprezentanţi ai poporului român de aici, ci cu alţi. Descrie apoi multe din nelegiu­irile şi abuzurile făcuta de jandarmi, şi apoi încheie zicând, că sub ast­fel de împrejurări, pacea nu se poate face şi cum prigonirile să ţin şi acum lanţ, d-sa declară, că nu votează proiectul de indemnitate. A vorbit lung şi bine d-nul Dr. C. Pop“. Poate mai vorbea încă, căci multe sunt năcazurile bietului popor românesc,­­ dar preşedintele l-a făcut să’nţeleagă, că deoare­ce a vorbit timp de două oare să ter­mine, căci regulamentul dispune, că mai mult nu poate vorbi. Numai cu opt voturi. In ultimul nostru număr popo­ral, am fost adus ştirea, că, deputa­tul basarabean, Gulikin, şi-a ridicat glasul în Duma rusească şi a făcut propunerea, ca elevii din şcoalele ele­mentare din Rusia, să fie instruiţi în limba lor maternă. La felicitarea ce i­ s’a trimis din Basarabia, deputatul Gulichin a răspuns directorului foaiei „Basarabia" prin fir telegrafic urmă­toarele: „Modificarea c­rută de inijj© fost respinsă prin opt voturi ale de­putaţilor basarabeni. Sunt prea mâh­nit. Membrul Dumei imperiale , Gu­­lichin“. Numărul votanţilor în aceia şedinţă a Dumei a fost 610. Dintre aceştia, au votat în favorul limbei româneşti 147 iar 163 contra. Cele 8 voturi contra sunt tocmai voturile deputaţilor basarabeni: Sinodino (grec) Tretiacenco (rus) Demianovi­­ciu (armean) Parischevici (belo­rus) şi patru români de origine: Cru­­penschi, Soltuz, preotul Chepetchi şi Cara-Vasili. D-zeu să-i ierte! Nădej­dea de isbândă în viitor nu trebuie pierdută. Câştigul moral e mare, când aproape jumătatea Dumei im­periale a votat pentru limba noastră. Pentru Românii din Bucovina. Deputatul român bucovinean, d-nul Grigorovici, a interpelat în dieta austriacă, pe ministrul de războiu, pentru ducerea feciorilor români din Bucovina, să facă arma­ta in­fan­ţia. Căci acolo, feciorii noştri, necunoscând limba, nu-şi pot îndeplini datorinţele militare, decât cu mare greutate. Deci a cerut de la ministrul de războiu, ca Românii bucovineni să facă armata în regi­mente româneşti. Mulţumirea naţionalităţilor. Cu ocaziunea ţinerei unei şe­dinţe a comisiunei financiare, mi­nistrul preşedinte Khoen, a ţinut o vorbire mai lungă, în care a pome­nit şi despre mulţumirea naţionali­tăţilor. A promis, că în primăvară se va organiza serviciile funcţionari­lor administrativi, în felul, ca şi naţionalităţile să fie mulţumite. Căci, funcţionarii inferiori, prost plă­tiţi nu-şi fac datorinţa conscienţios, din care cauză urmează neajunsuri şi agitaţii între naţionalităţi. Numai să nu ne alegem din tot lucrul cu ridicarea salariilor, şi tot cu isprava de până acum, a funcţionarilor, cari nu ne cunosc limba. Deprinderi ruşinoase. Una dintre cele mai rele şi mai ruşinoase deprinderi ale multora din ţăranii noştri, este tirania şi sălbă­­tăcia ce o arată faţă de­­ soţiile lor. Un „nărav“, ca şi care mai uri­­cios şi mai dejositor, nu numai pen­tru nebunii cari îl au, ci pentru în­treg neamul nostru, nici că nu se mai dă, este bătaia soţiilor. Să povestesc un caz, care m’a făcut prima oară în viaţa, să-mai fie ruşine, că lumea de pe lângă mine ştia că sunt Român. Spre însărare, într’o zi frumoasă de toamnă, mă aflam la marginea de jos a dumbrăvei Sibiiului în aş­teptarea tramvaiului electric, ca sa mă duc în oraş. Ca şi mine, mai aşteptau încă vr’o 4—5 venerabile părechi bătrâne, domni şi doamne din Sibiiu, dintre cari numai una îmi era cunoscută. Stând de vorbă cu această pă­­reche de veche cunoştinţă, iese pe o cale de câmp un car tras de doi bouleni, încărcat cu bostani, ca să apuce în drumul Răşinarilor. înain­tea boulenilor greu împovăraţi mer­gea femeia, cam de 28—60 de ani iar alăturea cu carul bărbatul, cu pipa ’n gură, de vorbă cu un prietin. Când să dea în drumul de ţară, boulenii grăbesc cârnitura, ca s’apuce mai curând peste podenciu în dru­mul mare. Omul, ca să nu-i apuce roata pe la capul podenciului se re­pede rabiat şi croieşte una cu bi­ciul booleanului de cea, încât acesta să ’ncârligă şi cu soţul său spăriat, trec pe lângă femeia de dinaintea lor, o doboară în mijlocul drumului

Next