Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1910 (Anul 73, nr. 240-263)
1910-11-26 / nr. 260
Prgm 2 GAZETA TRANSILVANIE! Nr. 260 —1910 ferenţe, preoţimea de pe amvon, tinerimea noastră prin contactul zilnic cu cei mai înapoiaţi ai noştrii, cu cei dela coarnele plugului, să lăţească numele şi vestea faptelor acestui providenţial om. Căci numai aşa vom putea rezista atacurilor esterne, dacă având oameni mari îi vom şti în adevăr preţui, faptele lor vor fi cunoscute în toate păturile neamului nostru. Numai aşa să poate cultiva sentimentul naţional cu folos, numai aşa acest sentiment poate aduce foloase reale. Căci dacă întârziem a face aceasta, dacă aceiaşi nepăsare faţă de o dovadă atât de eclatantă a celei mai neţermurite iubiri de neam, ne poate lăsa şi pe viitor reci, — noi, cei cu durere faţă de acest neam obijduit, nu putem decât să ne plecăm capul disperaţi, şi să murim în credinţa, că Pronia divină prea s’a grăbit ca să-şi revarse îndurarea-i asupra noastră, şi cu nişine va trebui să recunoaştem, că încă n’a fost destul de vrednic neamul nostru, ca să i se hărăzească acel bulgăr imens de aur, care e inima lui Vasile Stroiescu. Un dascăl românesc. Un nou dar al d-lui Stroiescu. Poetul nostru Oct. Goga a scris un articol în »Tribuna«, arătând greutăţile pe care le întâmpină studenţimea română, mai cu samă la universitatea din Cluj, unde n-au un local de întrunire, o bibliotecă etc. pentru a se cultiva un sens naţional românesc. Cuvintele înduioşătoare ale d-nului Goga, au înduplecat pe d-l Vasile Stroiescu, inima de aur, marele binefăcător al poporului român, să dăruiască zece mii de cor., prin d-l Dr. Mihu, pentru întemeiarea uneibiblioteci pe sama studenţilor români universitari din Cluj. Cu fapta nobilă a d-lui Stroiescu ne ocupăm la loc de frunte în norul de azi. Dieta. In dietit s-a continuat desbaterea asupra proiectului de indemnitate. A vorbit dintre ai noştri deputatul Dr. Ştefan C. Pop, a cărui vorbire o dăm pe scurt în alt loc al foaiei noastre. In zilele din urmă şoviniştii au voit să împedece pe Croaţi de-a ţinea vorbiri în dietă in limba croată. Croaţii însă nu se lasă şi au declarat în dietă, că se vor folosi şi de aci înainte de dreptul lor. De preste săptămână. Alegerile in comitate. Rezultatul alegerilor congregaţionale în comitatul Sibiiului n-a prea fost mulţumitoare pentru noi Cauza, precum ni se scrie, a fost mai cu seamă, ţinuta duşmănoasă a alegătorilor saşi. Bunăoară, compatrioţii saşi din cercul Nocrhiului, n-au voit să stea de vorbă cu Românii de acolo, ca să încheie pact. Ştiindu-se în majoritate au declarat conducătorilor români, că acum e puterea în mâna lor, fac ce vreau, iar Românii când vor ajunge la cârmă să facă ce vor vrea. Adecă şi-au luat avere de prepotenţi, dar s-o ţină minte. In cercul Reteagului din comitatul Solnoc-Dobâca, în mare parte românesc, s-au ales 4 unguri, cu voturile româneşti. Cauza este şi aici lipsa de organizare şi nepăsarea Românilor. Ni se scrie de acolo, că dintre ai noştri, abia au luat parte 23 preoţi şi doi învăţători, şi primarii comunali, veniţi din oficiu. In rândul trecut, prin interesare, Românii au scos în acest cerc 6 membrii de-ai noştri. Dar acum, cei câţiva, cari erau de faţă, decât să voteze cu streini, mai bine au mers acasă, când îl auziai vorbind.. E! ăsta era feciorul unuia slavă, pripăşit pe la moşia lui unchiu-meu. Era cu vre o câţiva ani mai mic ca mine. Ţin minte, că-l trimetea unchiu-meu la tata cu donicioarele de zmeură ; venia cu picioarele goale. Dela o vreme nu mai știam de el, — îl pierdusem din vedere când, hăt! peste vreo douăzeci și mai bine de ani, m’am pomenit cu el la mine, ca să-i dau un petic de pădure de pe moșia mea. I l-am dat. D’atunci, om muncitor, i-a mers bine. Pământ nu putea să cumpere, că era străin, dar îi mergea vestea, că are bani. îmi părea bine, că s’a pricopsit, săracul. Altminteri cuviincios, respectuos, trebuia să-i zic de trei ori: »șezi jos«, când venia pe la mine, ca să se hotărască să se așeze pe marginea scaunului... Intr’o zi mă pomenesc cu văru-meu Vasilache Matraca. — Lam cunoscut, dela Ploești... întrerupe unul. — Ala. Amanzaman ! să-l împrumut cu patru mii de lei. Eu bani n’aveam la mine, trebuia să mă duc la București să iau dela depunere. Nu și nu, că lui îi trebuia chiar atunci. Mă gândiam de unde să-i găsesc napristan, când, cum eram in pridvorul casei, văd trecând pe uliţă pe Hristache bulgarul. Ii bat în geam şi se urcă sus. Zic: «Domnule Hristache, nu ţi se întâmplă dumitale patru mii de lei în bani, până Luni, când m’oi duce la Bucureşti să ţi-i aduc?» Zice: «Ba da», şi-mi aduce patru mii de lei pe care-i dau lui vărul Vasilache. Iau condeiul şi-i dau o chitanţă, pe cum că am primit dela el 4000 de lei cu soroc peste cinci zile. Ca naiba ! Duminecă îmi vine vierul dela vie cu ştirea, că s’a aprins magazia. Luni nu m’am putut duce la Bucureşti, nici Marţi... Marţi seara întâlnesc pe Hristache al meu. Zic: «Iartă-ică, că nu m’am putut ţine de cuvânt, c’a trebuit să mă duc la vie». Unde mă scutură de mână şi-mi răspunde: «Nu face nimica, frate». Mă uit la el... Mi s’a părut cam băut; n’am zis nimic. A doua zi începea curtea cu juri şi preşedinte nebunul ăla de Verusi, care te osândia la amendă şi nu vrea să ştie. N’am putut să plec nici Miercuri, nici joi... Vineri mă întâlnesc iar cu bulgarul. Zic: «Iaca şi iaca de ce n’am putut pleca la Bucureşti». Ei! ce credeţi dumneavoastră? atunci am înţeles eu temeiul vorbii tatii (dumnezeu să-l ierte!): cui ești dator te ia peste picior. Bulgarul, nici una nici alta, mă bate peste umeri, așa cum mă bătu doctorul: «Nu face nimic, nene Alecule». Auzi dumneata: Nene Alecule, el mie!!! Ptiu! — Ei și ce-ai zis! întrebă unul. — Nimic. M’am întors repede acasă, cu gândul să apuc trenul... era pr’ea târziu ! Toată noaptea uite aşa m’am perpelit. Măcar că trenul pleca tocmai la 8, m’am sculat şi m’am îmbrăcat dela 5, de grijă să nu-l scap. Nevastă-mea: «Lasă, că te duce Luni, te condamnă Verusi la amendă». Aş! Sa fi ştiut că mă condamnă la închisoare şi tot plecam... De când sunt nu mi s’a părut că umblă trenul mai încet ca la întoarcere, îmi venea să saiu din el, s’o iau la fugă, s’ajung mai repede acasă. Cum am sosit, seara la 9, zic vizitiului: «Nu deshăma şi du-te peste drum la Hanul roşu la Hristache bulgarul şi adu-l încoace. Să-i spui, că am zis eu să aducă şi o chitanţă». S’a întors trăsura fără el; se culcase. Trimet pe fecior: «Acu să mi-1 aduci! Să nu vii fără el». In sfârşit, după o jumătate de das de aşteptare, soseşte. — «Ce e, Coane Alecule?» Zic: «Şezi jos şi scoate chitanţa». — «Dar de ce atâta grabă?» — «Şezi», zic. «Uite patru mii de lei. Uite şi zece lei dobânda. Doisprezece la sută f tac la 4000 pentru un an 480, — pentru I o luna 40, — pentru o săptămână 10; mai poftim şi 10 lei pe deasupra». Se uita la mine nedumerit. Zic: «Acum să-ţi spui şi pentru ce atâta grabă. Nu vreau, ca mâne, când mă-i întâlni să-mi zici pe nume, că alaltăieri mi-ai zis «frate», ieri «nene Alecule» şi mâine, dacă n’apucam să-ţi plătesc acum, îmi ziceai «Alecule» şi mie nu-mi place. Eu nu zic pe nume decât slugilor mele, încolo la nimeni. Ei, vrea de-aici încolo să fii politicos şi cuviincios? bine, te primesc ca până acum cu dulceaţă şi cu cafea, nu? Sănătate! nu te cunosc, nu mă cunoşti... Te aşteaptă trăsura la capul scării, poftim». D’atunci n’a mai dat pe la mine; când îl întâlniam, mă saluta şi trecea pe partea aialaltă.... Aşa şi cu firfisonul ăsta. îmi pare rău că i-am tăiat-o; dar iar mă gândesc, că dacă nu i-o făceam aşa, mâine mă bătea peste pântece, poimâne mă trăgea de mustaţă«. Buni băeţi ăştia din ziua de azi... deştepţi... or fi ştiind carte multă, dar nu ştiu să se poarte. Nu se uită la tine, că eşti cu părul alb. Pac! pac! te bate peste.. Maică Precistă, Doamne!... (DinLumea Dreptăţii...) Mandatul dep. Şerban. Pe ziua de 5 Decemvre, era să se pertracteze la Budapesta, în comisiunea de verificare, protestul ridicat de cei 18 patrioţi făgăraşeni, contra alegerei de deputat dietat a lui Dr. N. Şerban. Pertractarea s-a amân nat, acum a treia oară, tocmai pe 7 Martie 1911. Din dietă. Deputatul naţionalist, d-nul Şt. C. Pop, a rostit un frumos discurs în dieta din Budapesta. Era vorba ca să se voteze proiectul de indemnitate, adecă dreptul ca guvernul să poată cheltui din banii ţărei pe anul 1911 şi fără budget, până când acesta se va putea vota după lege. D-l Dr. Pop a spus, că n’a voit să vorbească până acum, ca să nu creadă Ungurii, că d sa ar vrea să împedece lucrările pornite pentru împăciuirea Românilor cu Maghiarii. Dar a văzut, că guvernul tot mai sufere, ca Românii să fie prigoniţi pentru limba, pentru cântecile ba chiar şi pentru portul lor. Cu ocaziunea alegerilor, şi de la alegeri încoace jandarmii provocau şi ameninţau de câte ori vedeau câte-o panglică tricoloră roşu-galben-vânăt şi rupeau fără cruţare aceste panglici ori unde le gâsiau, fie pe haine, fie în părul femeilor şi în pălării. Dacă purtătorii lor, să opuneau, jandarmii intrau în casele oamenilor organizând adevărate vărsări de sânge. Tricolorul acesta nu e tricolorul României, ci al Transilvaniei, de care s’au folosit Românii şi la anul 1848. Tot acest tricolor, e şi al capitalei Budapesta, al oraşului Aiud şi al asociaţiunei culturale din Cluj. Deci, pentru ce îl distrug jandarmii, când îl poartă o femeie română. D-nul Dr. Pop constată, că încercările de pace cu Românii, guvernul nu le-a făcut cu deputaţii naţionalişti, adevăraţii reprezentanţi ai poporului român de aici, ci cu alţi. Descrie apoi multe din nelegiuirile şi abuzurile făcuta de jandarmi, şi apoi încheie zicând, că sub astfel de împrejurări, pacea nu se poate face şi cum prigonirile să ţin şi acum lanţ, d-sa declară, că nu votează proiectul de indemnitate. A vorbit lung şi bine d-nul Dr. C. Pop“. Poate mai vorbea încă, căci multe sunt năcazurile bietului popor românesc, dar preşedintele l-a făcut să’nţeleagă, că deoarece a vorbit timp de două oare să termine, căci regulamentul dispune, că mai mult nu poate vorbi. Numai cu opt voturi. In ultimul nostru număr poporal, am fost adus ştirea, că, deputatul basarabean, Gulikin, şi-a ridicat glasul în Duma rusească şi a făcut propunerea, ca elevii din şcoalele elementare din Rusia, să fie instruiţi în limba lor maternă. La felicitarea ce i s’a trimis din Basarabia, deputatul Gulichin a răspuns directorului foaiei „Basarabia" prin fir telegrafic următoarele: „Modificarea crută de inijj© fost respinsă prin opt voturi ale deputaţilor basarabeni. Sunt prea mâhnit. Membrul Dumei imperiale , Gulichin“. Numărul votanţilor în aceia şedinţă a Dumei a fost 610. Dintre aceştia, au votat în favorul limbei româneşti 147 iar 163 contra. Cele 8 voturi contra sunt tocmai voturile deputaţilor basarabeni: Sinodino (grec) Tretiacenco (rus) Demianoviciu (armean) Parischevici (belorus) şi patru români de origine: Crupenschi, Soltuz, preotul Chepetchi şi Cara-Vasili. D-zeu să-i ierte! Nădejdea de isbândă în viitor nu trebuie pierdută. Câştigul moral e mare, când aproape jumătatea Dumei imperiale a votat pentru limba noastră. Pentru Românii din Bucovina. Deputatul român bucovinean, d-nul Grigorovici, a interpelat în dieta austriacă, pe ministrul de războiu, pentru ducerea feciorilor români din Bucovina, să facă armata infanţia. Căci acolo, feciorii noştri, necunoscând limba, nu-şi pot îndeplini datorinţele militare, decât cu mare greutate. Deci a cerut de la ministrul de războiu, ca Românii bucovineni să facă armata în regimente româneşti. Mulţumirea naţionalităţilor. Cu ocaziunea ţinerei unei şedinţe a comisiunei financiare, ministrul preşedinte Khoen, a ţinut o vorbire mai lungă, în care a pomenit şi despre mulţumirea naţionalităţilor. A promis, că în primăvară se va organiza serviciile funcţionarilor administrativi, în felul, ca şi naţionalităţile să fie mulţumite. Căci, funcţionarii inferiori, prost plătiţi nu-şi fac datorinţa conscienţios, din care cauză urmează neajunsuri şi agitaţii între naţionalităţi. Numai să nu ne alegem din tot lucrul cu ridicarea salariilor, şi tot cu isprava de până acum, a funcţionarilor, cari nu ne cunosc limba. Deprinderi ruşinoase. Una dintre cele mai rele şi mai ruşinoase deprinderi ale multora din ţăranii noştri, este tirania şi sălbătăcia ce o arată faţă de soţiile lor. Un „nărav“, ca şi care mai uricios şi mai dejositor, nu numai pentru nebunii cari îl au, ci pentru întreg neamul nostru, nici că nu se mai dă, este bătaia soţiilor. Să povestesc un caz, care m’a făcut prima oară în viaţa, să-mai fie ruşine, că lumea de pe lângă mine ştia că sunt Român. Spre însărare, într’o zi frumoasă de toamnă, mă aflam la marginea de jos a dumbrăvei Sibiiului în aşteptarea tramvaiului electric, ca sa mă duc în oraş. Ca şi mine, mai aşteptau încă vr’o 4—5 venerabile părechi bătrâne, domni şi doamne din Sibiiu, dintre cari numai una îmi era cunoscută. Stând de vorbă cu această păreche de veche cunoştinţă, iese pe o cale de câmp un car tras de doi bouleni, încărcat cu bostani, ca să apuce în drumul Răşinarilor. înaintea boulenilor greu împovăraţi mergea femeia, cam de 28—60 de ani iar alăturea cu carul bărbatul, cu pipa ’n gură, de vorbă cu un prietin. Când să dea în drumul de ţară, boulenii grăbesc cârnitura, ca s’apuce mai curând peste podenciu în drumul mare. Omul, ca să nu-i apuce roata pe la capul podenciului se repede rabiat şi croieşte una cu biciul booleanului de cea, încât acesta să ’ncârligă şi cu soţul său spăriat, trec pe lângă femeia de dinaintea lor, o doboară în mijlocul drumului