Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1912 (Anul 75, nr. 1-23)

1912-01-15 / nr. 11

Nr. 11 Braşov, Duminecă în 15 (28) Ianuarie 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe i/1 an 12 cor., pe // an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/, an 20 :-: franci, pe i/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe l/t an 10 coroane, pe y4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Două arme. Mai ales două arme de luptă au popoarele oprimate: adunările poporale şi pressa. Aceste popoare n-au la îndemână puterea de stat, prin care să se opereze cu efect la întocmirea unei gospodării publice binefăcătoare și n au în mânile lor nici vistieria ţării, cu ajutorul căreia să întemeeze aşezăminte şi instituţii de folos general, ci reduse fiind numai la propria lor ajutorare, ele trebue să recurgă la mijloacele posibile, în prima linie la adunări poporale şi la pressă, prin cari să caute să-şi asigure situaţia şi vieaţa. Escluşi fiind cetăţenii, cari alcătuesc aceste popoare, dela toate funcţiunile înalte publice, închise fiind pentru ei porţile administraţiei şi justiţiei, tractaţi fiind ca nişte fii maşteri din partea puterii de stat, ei altă scăpare nu găsesc decât în sprijinul reciproc şi în sfatul frăţesc şi învăţătura binevoitoare, pe cari şi le dau împrumutat. Tocmai pentru aceea, aceste arme, cari au o chemare aşa de mare, atât adunările poporale cât şi pressa la naţiunile oprimate trebue să aibă un timbru special, care evident are menirea să le ridice şi să le deosebească de adunările şi pressa neamurilor, cari se îmbuibă în belşug de drepturi şi de plăceri. Neamul irlandez de pildă ca niciunul altul a înţeles în mod desăvârşit rostul acestor arme şi le-a întrebuinţat cu o acurateţă şi pricepere, cum poate nici un alt neam nu le-a ştiut întrebuinţa. Toţi fruntaşii Irlandezilor, cari conchemau şi ţineau adunări poporale, purtau în sufletul lor cea mai desăvârşită înţelegere a rolului lor de educatori. Mulţi, foarte mulţi dintre ei s-au apropiat de înălţimea lui D’Occonell de pildă. Acest „mare agitator" al Irlandei şi unul dintre cei mai distinşi oratori ai timpurilor era întruchiparea perfectă a omului de luptă, a bărbatului pricepător de situaţii, pătrunzător de gânduri şi în el se concretiza întreg idealul de emancipare politică naţională a neamului irlandez. Dar marele capital de calităţi distinse al acestui bărbat era compus din toate capitalele singuratice de raţiune profundă şi de sentimente distinse ale tuturor fruntaşilor irlandezi, cari au jertfit minte şi inimă pentru libertatea Irlandei. D’Occonell este astăzi amintit în istoria acestei ţări ca o figură legendară, care e espresiunea colectivă a unui şirag întreg de oameni, a tuturor acelor figuri distinse, cari au purtat greul luptei pentru mântuirea ţării lor din jugul englez. Prin graiul lui, care se prezenta ca o desăvârşită tălmăcire a înaltelor aspiraţiuni şi a tuturor calităţilor distinse cari stăpâneau şi stăpânesc sufletul neamului irlandez — prin vorba lui entuziastă, cuminte, plină de flacără, a vorbit o pleiadă întreagă de oameni cari îşi înţelegeau perfect rolul. Adunările poporale ale Irlandezilor au fost în vremile lor de restrişte adevărate şcoli academice, de la tribuna cărora porneau cele mai strălucite îndrumări, cele mai folositoare învăţăminte şi cele mai înţelepte aprecieri de situaţii. Aici, în aceste adunări se lămurea situaţia politică, se desluşia înţelesul programului naţional, se ţineau prelegeri economice, se luminau chestiuni din istoria culturală, se lămurea chestiunea de organizaţie, se frisa tactica de luptă etc... Şi cuvântul vorbitorilor era ascultat cu evlavie şi era mărturisit în toate faptele, pe care Irlandezii le puneau la cale. Căci fără pată erau vorbitorii şi cuvântul lor era espresiunea simţămintelor, iar fapta era tălmăcirea credincioasă a vorbei lor... Tot aşa şi pressa. Ca păzită parcă de o mână divină, a avut norocul să fie oglinda întregului surplus de curăţenie morală, pe care o are orice popor apăsat. Ea şi-a împlinit în toate timpurile cu credinţă rară chemarea, căci cei ce o făceau, erau cele mai distinse valori morale ale neamului irlandez. In sanctuarul ei n-a fost iertat, ca să coboare nici un suflet întinat, căci Provedinţa sau poate vreun Zeu protector al neamului irlandez s-a îngrijit ca să alunge de la porţile sanctuarului pe cel ce venea cu garduri de sacrilegiu. In lumea curată a pressei stăpânea acelaş spirit superior şi curat al figurei legendare, pe care am numit-o D’Occonel. Aici ca şi în adunările poporale plana duhul acestui bărbat și tot ce se scria, era trecut prin controlul riguros al acestui duch. E de prisos să mai amintesc la ce rezultat au ajuns Irlandezii cu aceste arme, cu cari au operat atât de cuminte. In scurt timp ei vor avea parlamentul propriu, autonomia, pentru înfăptuirea căreia au luptat de veacuri. ... Şi, nu fac nici o aberaţie, când cutez să spun, că orice popor oprimat, cu ajutorul adunărilor poporale şi al pressei, cari au fost puse la cale şi purtate de valori inescepţionabile din punct de vedere moral , au ajuns mai curând sau mai târziu la emanciparea politică dorită. Noi Românii din statul ungar, ca popor per eminentiam oprimat tot cam numai de cele două arme ne putem folosi în inteţita luptă, ce o purtăm pentru conservarea existenţei noastre. Şi avem nădejdea, că atâta vreme, cât adunările noastre poporale ca şi pressa vor fi puse sub conducerea acelor bărbaţi, cari până acum s au adeverit ca valori inescepţionabile din punct de vedere moral, lupta noastră va da cele mai frumoase rezultate. Drept aceea scopul nostru nemijlocit e ca sâ păstrăm cu deplină conştienţiozitate nimbul moral al întrunirilor noastre publice ca şi al pressei. Şi aceasta sperăm, că ne va şi răuşi. In adunările poporale, unde vorbitorul e mai iute şi mai cu succes supus controlului — nu ne temem, că vor cuteza să se prezinte valori dubioase; în pressă însă, unde controlul e mai greu de exercitat, se întâmplă uneori, că se strecoară şi existenţe mai puţin morale. Ochiul nostru să fie deci vecinic deschis şi fără zăbavă să grăbim, ca să delăturăm din sanctuarul pressei pe cei ce intenţionează să pescuiască în tulbure şi să protestăm din tot sufletul împotriva oricărui ziar românesc, care ar avea inconştienţa, ca să dea ospitalitate acestor existenţe criminale. Confraţii de la „Tribuna" de pildă au făcut o greşeală de neiertat, când şi-au oferit ziarul lor condeiului murdar al jidanului Vernescu, dat afară din redacţia „Românul“. Tipurile de pănura acestui individ trebuesc izgonite fără cruţare din sanctuarul pressei noastre, căci accentuez: orice ziar de la noi care cutează să consfinţească astfel de tipuri, comite de-adreptul o crimă, care aruncă o umbră ciudată asupra ziarului însuşi şi care, fără contrazicere, are aparenţa unui atentat conştient îndreptat împotriva vieţii naţiunii noastre însăş. Pressa noastră are o chemare mare şi sfântă. Iar ca ea să-şi poată împlini această chemare şi ca să poată fi într’adevăr oglinda curată a capitalului de moralitate depus în sufletul neamului nostru — trebue să fie condusă de bărbaţi, cari n’au nici un bucluc cu legile moralei ş’al căror cuvânt să fie espresia vie a consecventei noastre virtuţi strămoşeşti. In lumea acestei presse n’au ce căuta existenţele dubioase, naufragiaţii morali şi delicuenţii conştienţi sau inconştienţi, făcuţi sau născuţi. La noi pressa e puterea, care cântăreşte mai mult decât ori care capital în cumpăna evoluţiunei noastre politice, culturale şi economice. In situaţia masteră, în care ne aflăm, — un neam strein în propria noastră ţară — n-avem astăzi armă mai puternică, forţă mai efectivă decât pressa. Prin ea ne afirmăm credinţele noastre, ne spunem gândurile şi ne tălmăcim aspiraţiunile noastre. Ea este compasul, după care se îndreptează prin mijlocul tempestăţilor vremii corabia nădejdilor noastre, ea e făclia, care luminează cărările noastre şi tot ea e sentinela, care stă de pază la căpătâiul nostru şi dă signalul de alarmă în vremile când noui puvoiuri de duşmani îşi îndreaptă atacul împotriva noastră. Să grijim deci ca această comoară furii să nu ni-o *fure 'şi^ca strălucirea pressei^noastre să stea la acelaş nivel cu pressa altor neamuri oprimate, cari ca şi nici luptă pentru mântuirea vieţii lor. Să grijim, ca ea să fie^şi să rămână oglinda curată a mentalităţii româneşti şi să nu lăsăm ^niciodată ca în sanctuarul ei să pătrundă spiritul de gheşeft aşa de murdar al Ovreiului — ci cu bici de foc să scoatem din acest sanctuar pe toţi aceia, cari ar vrea să-l schimbe într-o casă de convenţii, de tocmeală, de azil al minciunii şi de speculă murdară... Pressa şi adunările noastre poporale să rămână mereu o unitate de forţe efective şi morale, care să fie totdeauna în poziţia ca să poarte cu succes lupta noastră împotriva adversarului comun. Şi aceasta de dragul celui mai scump tezaur, ce are orice fiinţă, de dragul vieţii noastre. Chestia triplei alianţe. *Neue Freie Presse* este informat că ministrul de externe german a avut discuţii foarte importante cu ministrul de externe al Italiei San Giuiliano şi cu primul ministru Giolitti asupra revoltei triplei alianţe. Tratativele de la Roma nu au avut nici un rezultat cu toate că atât la Berlin cât şi la Roma sunt convinşi că tripla alianţă trebueşte rericită. Această chestie întâmpină deocamdată greutăţi mari create la Viena. Sunt speranţe însă că săptămâna viitoare aceste greutăţi vor fi înlăturate la Berlin. Un tălmăcitor al vieţii româneşti din Ardeal: Alexandru Ciura- Unul dintre fruntaşii tinerei generaţiuni de scriitori români e fără îndoială prozatorul Alexandru Ciura. Deja »Icoanele« şi alte scrieri mai mărunte ale tinereţii i-au profeţit renumele la care a ajuns prin noul său volum de nuvele şi schiţe întitulat »Amintiri«. Acest volum a apărut ca primul număr al »Bibliotecii scriitorilor de la noi*, îngrijit de d-l Oct. C. Tăslăuanu, şi e fără îndoială cea mai bună carte din câte a scos autorul până acum, fiind chemată să aducă o serioasă contribuţie artei noastre naţionale, ce se află pe prima treaptă a dezvoltării sale, căci d-l Ciura e unul dintre reprezentanţii de frunte ai »Primăverii« noastre literare, înzestrat de natură cu o fire impresionistă, cu un suflet larg şi bun, cu un spirit ager şi observator, d-nul Ciura oprindu-se cu duioşie la unele scene din vieaţă, le-a studiat şi le-a analizat cu ochiul unui gingaş observ) Alexandru Ciura „Amintiri“ schiţe şi nuvele, Orăştie, Editura „Librăriei Naţionale“ S. Bornemisa, 1911, un volum de 262 pg. cu portretul şi iscălitura autorului. Preţul 1 col. 60 f. 4-20 f. porto postai, vator şi astfel le-a fixat pe hârtie cu simplitatea unui măiestru povestaş, creând cu o originalitate evidentă, care se bazează pe faptul, că scrierile d-lui Ciura cearcă senzaţii noui, nemai avute încă, ş’apoi tot ce trezeşte în suflet un ecou nou, nemai auzit şi simţit Încă e original. Şi In mare parte numai aceste senzaţii li trădează originalitatea. Tocmai aceasta e cauza din care se explică simpatia ce o are orice suflare românească faţă de autorul, din ale cărui producte a avut fericita ocazie să guste... Frânturi din vieaţa naivă a studentului de liceu şi a universitarului cu sufletul dezrădăcinat şi plin de zbuciumări, scene din vieaţa patriarhală a soţilor atât de mult simpatici şi amintiri din frageda şi nevinovata copilărie, toate aceste motive atât de variate formează subiectele celor 23 schiţe şi nuvele cari alcătuiesc volumul de *Amintirii al dlui Ciura. Toate se prezintă întovărăşite de sentimentul duios şi unaori melancolic al autorului. Câtă duioşie se desprinde din schiţa»Iertarea va simţi numai acela, care a gustat în vieaţa sa dimpreună cu ţăranul din cupa de venin şi dulceaţă a vieţii de la ţară Moţul pripăşit în acest colţ de oraş din «creerul munţilor» îşi aşteaptă cu nerăbdare ortacii, ce i s’au dus demult la ţară pentru a şi câştiga o bucată de pâine udată cu lacrimi. Merge azi, merge mâine pe coama dealului ca t să priviască în necuprinsul zărei nu cumva se arată ai săi, pentru a-şi mai împarte cu dânşii povara grea a durerilor. Şi îi vin ortacii într’o seară tristă de toamnă, mai tristă decât sufletul său şi dimpreună cu ei îi trec pragul amintiri din vieaţa sa fericită, vieaţă a cărei fericire s’a rupt brusc prin divorţul capricios al nevestei sale, lăsându-l astfel înghiţit de valurile vieţii izolate şi ticăloase. Şi la lumina palidă a luminărei ascultă glumele şi vorbele ortacilor săi, iar întrun târziu după ce aceştia se culcă Întinşi pe cojoace, pecând Moţul se luptă în spasmurile agoniei, o femeie se strecoară peste prag în tindă, şi la rugarea ortacilor pentru a o ierta — căci era nevastă-sa — Moţul răspunde cu cuvintele caracteristice, cu întreaga filosofie a unui om din popor: «Dumnezeu iartă. ... poate să ierte. ... eu nu pot» ... Şi-apoi încruntat se întoarce spre părere şi moare. Aceasta e bucata, care remarcă mai bine talentul şi puterea d-lui Ciura de a zugrăvi sufletul ţăranului, fără multă trudă, aşa cum îl imbie clipa trecătoare. Conflictele vieţii sufleteşti a omului de la ţară în această schiţă îşi află cea mai aleasă întrupare artistică şi de aceea nu mă siiesc să spun, că aceasta e cea mai bună bucată din întreg volumul.... In pagini colorite cu o adevărată şi străvezie lumină romantică sunt prezentaţi: dascălul, care vorbeşte atâtea limbi, cu modestia şi cuminţenia unui dascăl dela sate din *Dascalul Cojoc*, «Pop Moldovan», în a cărui barbă albă poţi citi tremurarea din internul lui a unui suflet milostiv şi cucernic şi înalta sa chemare de apostol al sătenilor, şi „ Vâlva băii, în care se zugrăvesc fidel credinţele superstiţioase ale minerilor despre vâlva, care îşi resbună pe muncitorii din bae. Amintiri duioase din copilărie nise dau în bucăţile intitulate: *Lalage», ›.M‚nţi*, ■ ‚Tata-Moş*, *Gherasim*, tBaia-Buhii», ‚Septembre». In toate aceste nuvele sunt îmbrăcate în haina materialului artistic, clipe, cari au fermecat cândva zilele din copilărie, şi la cari intorcându-se autorul acum, cu sentimentul şi gândul plin de duioşie ca la nişte comori pierdute şi rămase în urmă, acoperite de mrejile ceţoase ale trecutului îndepărtat, îi apar nespus de senine, fericite şi duioase. Toate aspiraţiunile şi dorinţele copilaşilor, ce nu cunosc încă rostul lumii, teama lor de a se depărta de căminul părintesc atât de prietenos şi binevoitor, dorul locului natal, după ce au mers în oraşele cu zidurile înalte pentru a se adăpa la izvorul ştiinţei, zburdălniciile lor pe câmpul plin de verdeaţă dezmierdaţi de ploaia razelor de soare, ce cad dogorâtoare pe capetele lor bălane şi răcoriţi de apa rece şi proaspătă a izvoarelor, meditapunea ce i-o îmbie unui suflet de copil prietenia copilărească cu Lalage şi moartea surorei sale mititele, toate aceste sunt privelişti din copilărie, cari au lăsat o adâncă impresiune în autorul lor şi deci a fost natural să ni le redea In formă de schiţe şi nuvele. In «Revedere», «Comoara», «Homunculus* etc., se văd fidel trăsăturile caracteristice ale vieţii moţilor, cari vor să se despartă de vatra părintească şi cari gonesc nebunatici după bani Precum se vede dl. Obira în alegerea subiectelor dispune de o legată variaţiune. Dar în tratarea acestora nu caută decât rareori, să pătrundă mai adânc în infernul omului. Autuin se mulţumeşte totdeauna cu plutirea la suprafaţa personagiilor sale şi nemişcându-ie partea de dinafară, sub care se află ascunzişurile legăturilor de cari se conduc în lumea lor sufletească, nefiind adecă psiholog adânc, subiectele ce le tratează ni le prezintă aşa cum i le îmbie realitatea şi ocaziunea ei, şi apoi subliniate cu câteva trăsături artistice duioase, ni le dă cu excluderea aproape definitivă a marilor probleme casnice şi naţionale, pe cari numai întâmplător le întâlnim ici . l .. .. . " .