Gazeta Transilvaniei, octombrie 1912 (Anul 75, nr. 216-240)
1912-10-14 / nr. 227
) Criză pretutindenea. Barometrul social a scăzut în mod simţitor. Teoria lui Marius parcă nici când n’a dat o luptă mai serioasă cu realitatea ca în zilele noastre. Raportul dintre roadele pământului şi înmulţirea omenirii îşi perde tot mai mult echilibrul ş’o parte mare din plebea suferindă e ameninţată să fie sfâşiată de foame. Această desechilibrare socială îndeamnă pe oameni la cuceriri. Poftele cresc, instinctul de conservare încordează pasiunile şi omul constrâns de forţa împrejurărilor se aruncă asupra deaproapelui său pentru a-i răpi bucata de pâne din mână reînviind şi stabilind astfel iarăşi iară primitivul dat „normalul“ principiu: homo homini lupus. Instinctul de conservare, care în vremile mai nouă şi-a mai apropriat o însuşire de capitală importanţă, caracterul naţional, provoacă astăzi cea mai înverşunată criză din câte s’au pomenit. Alimentele se scumpesc într’un mod îngrozitor, preţurile lor întrec aproape venitele omului. Banul e scos aproape din circulaţie şi i se răpeşte astfel omului instrumentul, pe care evoluţiunea mai nouă socială l’a instituit de un atot puternic nervus verum gerendarum. Prin acest fapt omul e atins direct în putinţa lui de a trăi, de a exista, e atacat în cea mai elementară parte a fiinţei sale, în vieaţa sa fizică. Iar la acest atac se mai adaugă atentatele, pe cari cei îmbuibaţi, cei sătui de pâne şi de drepturi le fac împotriva celor flămânzi şi setoşi după dreptate. La atacul de ordin fizic se mai adaugă deci şi cel de ordin spiritual şi astfel izbit in toată întregimea sa, instinctul de conservare dă naştere astăzi la cele mai acute conflicte între oameni. In aceste cauze de ordin elementar se reasumează astăzi conflictul balcanic. Pentru aceea curge atâta sânge omenesc prin văile Balcanului şi tot aici se reduce neastâmpărul şi întreagă situaţia nervoasă, care stăpâneşte astăzi popoarele Europei în deosebi. Stadiul în care a ajuns această criză e cât se poate de critic. Cei puternici nu voiesc, iar cei slabi nu pot să sfarme temeliile aceleia. Un conflict general se desenează în cea mai fioroasă perspectivă pe conturile viitorului. Raţiunea nu mai poate înfrâna pasiunile, cari clocotesc cu o furie nestăpânită şi cari ameninţă să înece în flacăra lor pe toţi aceia, cari stau în calea sălbaticului instinct de conservare... Şi cum privesc aceste triste conturi ale viitorului, fără voie mă gândesc la sărmanul meu neam românesc. Criza generală îşi face ravagiile sale şi’n mijlocul lui. Ea pătrunde ca un sloi de ghiaţă în inimile noastre şi ca o mână sinistră ne scrie pe frunte: Mene, tekel, fares, îngrijoraţi privim în viitor şi gândul nostru se împedecă mereu de massele de vrăşmaşi, cari ne încunjură ca într’un cerc de fier. Fără o perspectivă sigură în viitor observăm prin întuneric, cercăm ici, batem la uşa cutare şi nicăiri nu ni se deschid porţile. Şi ce e mai rău, instinctul nostru de conservare se reduce aproape numai la partea lui fizică. Caracterul strict naţional e atât de puţin desvoltat la noi, încât cele mai grozave lovituri, cari ni se adresează, le primim cu o nepăsare cinică. Lipsiţi de o cultură mai înaltă nu avem putinţa de a pătrunde nexul fiziologic dintre caracterul naţional şi vieaţa noastră fizică, nu putem şi nu ne dăm silinţa de a înţelege legătura de importanţă vitală între aceste două elemente, cărora vremile de azi le-au dat putere de normă biologică—socială. Cutare bulă papală izbeşte direct în vieaţa noastră individuală şi naţională şi noi în loc să ne închegăm într’un singur corp pentru a para ucigaşa lovitură, ne apucăm de ceartă pe teme confesionale şi ne hârăim şi ne muşcăm ca animalele sălbatice. E acesta un semn de decandenţă, care umple de îngrijorare sufletele acelora, pe cari ii doare sincer inima de soartea acestui neam. Mulţimea mare blândă şi bună, care nici când n’a cunoscut separatismul confesional, ci care în toate timpurile cu o consecvenţă nestrămutată şi-a mărturisit şi şi-a apărat fără şovăire legea românească stă buimăcită şi nu găseşte de loc cărarea, care are s-o scoată la lumină, căci unii dintre conducătorii ei strigă: „veniţi apostoli“, iar alţii riportează: „nu veniţi apostoli!“ Ce poate însemna această învălmăşeală de strigăte contrastante? Ce poate însemna la noi astăzi accentuările cu aplomb de «unit» şi „neunit“? Răspunsul numai unul poate fi : suntem total sdruncinaţi sufleteşte, tot bagajul de prejudecăţi strâmte stăpâneşte cu tiranie fiinţa noastră şi micile patimi cu toate interesele lor brutale, egoiste primează orice sforţări de emancipare naţională-culturală. Sinistrele semne: Mene, tekel, fares ard pe fruntea noastră şi nu e nimenea care să sfarme mâna ce scrie aceste cuvinte ameninţătoarei. Eroii nu lipsesc cu desăvârşire. Nimenea — doar poate vreo escepţie neştiută — nu se înduplecă ca să renunţe la interesele personale de dragul de a sluji şi salva interese obşteşti. O criză completă şi cu mult mai gravă în consecinţe ameninţă deci vieaţa noastră socială şi va trebui să facem sforţări uriaşe, supranaturale ca să delăturăm această criză. Barometrul vieţii noastre sociale e atât de scăzut, încât sfântul soare va trebui să-şi coboare toată comoara sa de raze, ca să-l mişte din stadiul în care se află azi. Ni-e trebue devotament şi entuziasm fanatic, ni-e trebuesc eroi gata de jertfă, ni-e trebuesc martiri ca să putem scutura din toropeala şi ignoranţa sa un neam, care merită şi poate avea o soarte mai bună. ÎKâ 11 Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe 1/, an 12 cor., pe 1/ an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe */, an 20 franci, pe i/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe ‘/, an 10 coroane, pe i/4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Pîn iaimitul. Cu sfântă smerenie m-am închinat întotdeauna acelora, cari ridicându-se mult deasupra muritorilor de rând, şi-au jertfit şi-şi jertfesc comoara lor spirituală şi materială pentru binele obştesc. Aceştia sunt martirii, cari în vârtejul luptelor şi frământărilor zilnice îşi uită de propria lor persoană, aceştia sunt divinii eroi ai lui Carlyle, cari cu inima liniştită şi cu zâmbetul pe buze îşi jertfesc eul propriu pe altarul neamului şi al societăţii omeneşti. In faţa acestora voi toţi cei din umbră descoperiţi-vă capetele, căci generaţiile ce se desprind din fiinţa voastră, lor are să le mulţămească vieaţa. Smeriţi îngenunchiaţi înaintea cadavrului lor, căci acel cadavru e jertfa, e sacrificiul poftei voastre de a trăi, e scânteia eternă a instinctului vostru de conservare, e sufletul mare şi nevăzut, din care transpiră tot prisosul vostru de vieaţă. Acel trist dangăt de clopot, care străbate spaţiul necuprins prin tăcerea mută a văzduhului, purcede ca o solie adresată timpurilor viitoare, din cari pătrunde până la noi pe aripile tremurătoare ale sunetului de clopot graiul viguros al urmaşilor noştri, cari aduc prinos de mulţămire fiinţei, ce şi-a jertfit întreagă comoara vieţii sale pentru ei. Suntem un neam sărac. Atmosfera greoaie, în care trăim, ne înăbuşe aproape răsuflarea. Sbuciumul nostru, grozava noastră frământare pentru a ne mântui dramul de vieaţă care ne mai bate în suflete, e atât de dureroasă şi atât de desnădăjduită, încât de dragul mântuirii noastre cerem ca cât mai mulţi martiri şi tot mai mulţi eroi să se înşirue printre rândurile noastre. Am ajuns aproape ca să impunem ca o datorinţă supremă acest martiraj, acest eroism fiecărui om care dispune de anumite mijloace pentru a împinge cu un pas mai departe alergarea noastră spre limanul mântuirii. Şi dacă vreunul dintre cei ce pot sluji interesele noastre, nu-şi face datorinţa, atunci nu-l mai considerăm de al nostru, ci cu o răceală de ghiaţă ne purtăm faţă de el. Acest spirit păgânesc ni l-a creat sălbaticul instinct de conservare, el a devenit o lege, pe care toată lumea trebue s-o respecteze. Cine n-o urmează, cine-o calcă în picioare, devine exilatul neamului, pe urma lui nu arde nici-o lacrimă şi nici-un orfan nu-şi împreună mânile pentru rugăciune şi nici-o făclie nu-şi tremură lumina pe cărarea pe care înaintează acest exilat, căci nici-o vieaţă n-a răsărit şi nici-un suflet nu se nutreşte din fiinţa lui dispărută. Alta e însă atitudinea noastră faţă de cel care ţine legea. Din adâncul sufletului nostru se desprinde de sine cea mai frumoasă virtute omenească: recunoştinţa şi toată inima ne joacă în lacrima pe care o fărâmăm în faţa celui ce s-a răstignit pentru noi, pentru urmaşii noştri, pentru generaţiile ce vin şi ne simţim cutropiţi de o atot- stăpânitoare putere, care se prezintă ca un eflux, ca un efect al prisosului de vieaţă ce-l vor avea fiii noştri. Iată de ce mi-a tresărit sufletul, când am auzit primul dangăt de clopot ce suna ca un glas desprins din meleagurile eternităţii pe urma virtuoasei bătrâne, Maria D. Pascu. Acest trup rece îmi părea plin de vieaţă, din el ţâşnia un izvor de nesecată tărie, care avea să însemneze un capitol de biruinţă în înviforata luptă ce o poartă neamul meu pentru salvarea vieţii sale. Idealismul meu era adus în cea mai desăvârşită armonie cu fiinţa, care se jertfise pentru noi. Nu găsiam nimic mai natural decât această înbrăţişare a idealului cu realul, a spiritului cu materia, căci în agitata noastră luptă numi pare de loc nenatural ca chestiunile de materie, ca faptele filantropice, ca daniile mari sau mici să fie considerate ca un motiv pentru realizarea idealului nostru. Acest dualism alcătuit din materie şi spirit este temelia pe care se zideşte rostul luptelor noastre. Fiecare dintre noi trebue să jertfească într’un fel sau altul capitalul de care dispune. Maria D. Pascu s’a supus liniştită acestei porunci supreme. Ea nu ştia şcoală multă, dar inima ei mare i-a ridicat mintea cu mult peste învăţătura muită a celor lipsiţi de inimă. Ea a înţeles mai bine decât multe capete căptuşite cu învăţătură rostul vremii şi prin gestul ei superior nu şi-a împlinit decât datorinţa. Ş’această datorinţă a smuls recunoştinţa noastră. Prin ea Maria D. Pascu s’a făcut nemuritoare. Sufletul ei va trăi mereu şi va adăpa vieaţa şi energia multor generaţii cari vor veni în urmă. In încrucişarea mânilor acelor orfani cari se vor ruga pentru ea, va bate sufletul ei şi-n munca rodnică, pa care o vor desfăşura acei orfani în interesul acestui neam, va bate inima ei şi toate faptele mari şi bune ce le vor face acei orfani vor fi faptele ei, căci din sufletul ei nemuritor izvorâse. Ea va trăi mereu în generaţiile ce vor veni şi chipul ei va străluci pe feţaie acelora ca o icoană la care smerit ne închinăm. Această icoană va fi a noastră, a tuturora, a neamului întreg şi ea va valora mai mult, decât chipul unui frate care în tirănia lui îşi uită de cea mai elementară datorinţă, pe care trebue s’o aibă faţă de sora sa lipsită. Acest frate, cea mai urâtă espresie a egoismului feroce şi a interesului brutal va dispărea în umbră şi slava va fi a străinului, care prin faptele sale nobile a devenit parte întregitoare a sufletului nostru şi motiv de conservare , pentru noi şi fii noştri. Moartea fratelui tiran însemnează o completă nimicire, o dispariţie totală, dar moartea străinului nobil e mijlocul prin care acesta renaşte, reînvie din propria sa ceauşe, pentru a trăi cu mai multă forţă şi a-şi validita cu mai mult prisos de energie eul său superior. Toţi eroii şi martirii timpurilor trăesc şi astăzi şi vor trăi mereu câtă vreme va mai rămânea un dram de vieaţă în materia din această lume. Iar recunoscătorul nostru neam nu va uita nici pe femeia, care prin jertfa sa a aşezat o peatră la temelia idealului după care însetăm cu toţii. Ea tot ce-avut — mult sau puţin, nu impoartă — i-a dat neamului său şi de aceea vieaţa ei nu se va stinge decât deodată cu vieaţa acestui neam. Voicu Niţescu. M. Sa la Budapesta. Ştirea, că partidul socialist va aranja o demonstraţie cu ocazia venirii M. Sale la Budapesta, a atins neplăcut guvernul. Lukács a conferat în chestia aceasta cu Tisza şi aşa s’a răspândit vestea, că M. Sa, la intervenţia guvernului, nu va veni la Budapesta. Referitor la ştirile aceste guvernul a dat un comunicat, în care se anunţă, că cu privire la venirea M. Sale la Budapesta nu s’a făcut nici o dispoziţie şi prin urmare nu se poate vorbi despre eventuale schimbări în programul de călătorie. La Situaţie- Consiliul de miniştri de alaltăeri s’a ocupat cu chestiunea căilor ferate bosniace. — Ştirea despre ivirea de divergenţe între Lukács şi Tisza, precum şi ştirea, că Polonyi ar fi fost încredinţat din partea prim-ministrului Lukács de a interveni la politicianii croaţi în interesul păcii, se desminte. — Kossuth şi contele Károly Mihály, întrebaţi, că ce va aduce ziua de 30 Oct., ziua deschiderei camerei, au răspuns cu următoarea ghicitoare: Deoarece situaţia politică nu s’a schimbat dela ultima şedinţă a comitetului esecutiv opoziţional, este uşor de ghicit, că ce va hotărâ comitetul esecutiv, care se va întruni Luni în ajunul şedinţei camerei. Adecă: Pavlik — redivivus! Alegerea de prezident în AmericaIn curând are să se facă alegerea de prezident al Statelor unite din America. Sunt trei candidaţi serioşi la postul de prezident: Taft, Rossewelt şi Dr. Wilson, guvernatorul provinciei NewJersey. Faţă de alegere se manifestă un interes deosebit. Şanse bune de reuşită are Dr-ul Wilson. Ziua alegerii poate însă aduce surprinderi. întâlnirea celor patru regi balcanici Victoriile problematice ale trupelor balcanice aliate au produs atâta însufleţire între Bulgari, Sârbi, Muntenegrini şi Greci, încât cei patru regi au hotărât să se întâlnească zilele aceste pe câmpul de războiu, ca să pecetluiască alianţa popoarelor lor încheiată în zile atât de critice. In cazul însă când împrejurările ar îngreuna o întâlnire pe câmpul de războiu, întrevederea va avea loc, după terminarea războiului, la curtea regală a Greciei, cu prilejul jubileului de încoronare al Regelui George. Această întrevedere are de scop pe lângă pecetluirea alianţei: împărţirea Turciei europene. Atât numai, că mândrii crai de la răsărit au uitat de bătrâna Europa, care mai are şi ea un cuvânt de zis. Sau poate s’a dus pe copcă mult trâmbiţatul »status quo«?! Capitularea Kirkilisei- Lupte înspăimântătoare — In ajunul luptei dela Adrianopole — Rusia ajutorează Bulgaria. Ştirea Agenţiei bulgare, că armata bulgară a cucerit alaltăeri după o luptă sângeroasă de 3 zile oraşul Kirkilise, ne arată din nou, cât de necontrolate şi tendenţioase sunt ştirile, ce se transmit de pe câmpul de război. Până ori aceste ştiri ne înfăţişeau pe Turci ca învingători, iar astăzi vine ştima oficială din Sofia, că Bulgarii au ocupat Kirkilise, ce-i drept după perderi colosale de vieţi omeneşti, şi că Turcii sunt în plină retragere spre Adrianopole. Adecă tocmai contrarul de la ştirile de eh-aialtaeri. Şi pentru ca dezastrul Turcilor să fie complet, se relatează în acelaşi timp din Belgrad, Cettinje şi Atena, că Sârbii au ocupat localitatea Kumanovo şi sunt în drum spre Veskiib, că oraşul Scutari este serios ameninţat de Muntenegreni şi că Grecii înaintează victorioşi spre Salonic. Dar tocmai din cauza sorgintei necontrolabile a acestor ştiri trebue să le primim cu rezerva cuvenită, cu atât mai vârtos, cu cât avem impresia, că la anumite zile anume se dă comanda în toate taberile statelor aliate, ca să se trimbite în lume victoriile lor cu scopul vădit de-a însufleţi taberele combatante şi pe cei de-acasă.