Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1914 (Anul 77, nr. 1-22)
1914-01-15 / nr. 10
Nr- 10. Braşov, Miercuri 15 -28 Ianuarie 1914 Anul LXXVII REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 ABONAMENTUL; Pe un an . . . 24 Oov Pe o mm. de an IS * Pe trei luni. „ 6 „ Pentru România $! străinătate ; Pe »n ai» . . . 40 '«• ?• o june de an 30 „ INSERATELE se primesc la adminitraţie. Preţul după tarif şi Învoială» SEtiBTON 31- 2CS, ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Manuscrisele nu se manspoiaafc. Chestiunea română. Tratativele cu Românii. II. Ce motive l-au îndemnat pe şeful actualului guvern ungar, ca să între în tratative cu Românii ? Iată o întrebare care s a pus de mulţi şi la care s-au dat răspunsuri diferite, întrebarea îşi are importanţa sa şi deci trebuia să-i dea un răspuns şi contele Tisza. „De douăzeci de ani mă preocupă această chestiune — răspunde Tisza — şi de douăzeci de ani mă sbat să găsesc mijloacele prin cari s-ar putea deslega această gravă problemă“, întregeşte mult îngrijitul conte. Să admitem, că Tisza ar spune adevărul. Şi trebue să admitem. Căci trei milioane de oameni ori chiar patru, căci deja la 1850 — pe vremea statisticei nemţeşti —, eram mai bine de 2 milioane şi jumătate, trebue să numere ceva şi să apese în cumpăna vieţii unui stat. Această uriaşă massă de oameni dădea mult de gândit guvernanţilor maghiari deja într’un timp când Românii erau într’adevăr numai o „massă“, o massă brută, o cantitate de oameni prin excelenţă neglijabilă. O mică răsfoire numai a istoriei acestei ţări ne îngăduie să descoperim atâtea legi, ordonanţe, dispoziţii, hotărâri care mai de cari mai aspre împotriva valahilor barbari, împotriva „tâlharilor“, cari s-au strecurat pe furiş în strămoşeasca moşie a acelora, cari şi au uitat că ei veniseră din Azia cu mult în urma acelor „tâlhari“ şi , cari având norocul să dispună dintru început de bagheta magică a forţei au sfidat adevărurile evoluţiei, care admite în temeiul legilor fireşti o anumită civilizaţie, o cultură chiar fie numai de domeniul inimei pe seama unui popor, care-şi făureşte istoria în mod consecvent de mai bine de 3000 de ani. Uitaseră norociţii sorţii, că acest pământ era cu mult înainte proprietatea unui popor cu adânci urme de civilizaţie şi de aceea îi tratau ca pe nişte toleraţi, cari aveau să se târască pe glie usque ad beneplacitum celor cari instituiseră în locul dreptului domnia forţii şi a ilegalităţii. E un adevăr stabilit al psichologiei, că nu poţi urî decât pe o fiinţă care prezintă anumite calităţi superioare. Şi nu te poţi teme de un laş, ci numai de acela, care prin fizicul şi spiritul său provoacă în fiinţa ta anumite reflexii de îngrijorare şi care oferă toată posibilitatea de a-ţi periclita comodităţile, prestigiul, siguranţa, ori chiar viaţa. Guvernanţii noştri ne-au urât întotdeauna. Ne-au urât pentru că au descoperit în noi instinctiv o forţă, care ameninţa propria lor forţă, care avea să stingherească exclusivitatea domniei lor. Dar când acea massă începu să devină un organism conştiu de sine ?! Teama începu să se pronunţe atunci tot mai serios. O enervare sguduitoare îi cuprinse pe guvernanţii noştri şi când băgară de seamă că cetele oţelite, cam sub comanda regelui munţilor săpau mormântul gloatelor lui Hatvani şi soţiiKossuth însuş, îngânfatul guvernator de la Debreţin, trimise solie de pace Valahilor atât de dispreţuiţi! Kossuth cel dintâi a încercat o pace cu Românii. Sinceră ori nesinceră, dar el cel dintâi a simţit în toată puterea sa gravitatea chestiunei româneşti El a descoperit în ea forţa care până atunci zăcuse ascunsă în piepturile suferinde ale milioanelor de iobagi români. După revoluţie „împăciuitorii“ au tăcut, ori au lucrat în taină cu Românii din Principatele dunărene. O pace cu Românii din Transilvania şi Ungaria nu mai putea fi discutată în mod sistematic căci sta în cale absolutismul A venit însă era constituţională. Ş’atunci guvernele cari de formă făceau politica imperiului, ori — să admitem — a Tronului ş’a unei ţări constituţionale, dar în fond cimentau şi ajutau organizarea, întărirea şi afirmarea idealurilor hoşutiste — au început din nou încercări de-a pătrunde la inima Românilor. Nu vom aminti pe cei de bună credinţă, căci aceştia au fost puţini şi de altfel erau de tot isolaţi, ci ţinem să amintim pe un Wekerle, Szilágyi, Hieronymi, Tisza Kálmán, tatăl fericitului împăciuitor de azi etc. Wekerle spunea, că „chestiunea naţionalităţilor, deşi nu cunoaşte o astfel de chestiune, a început să devină tot mai acută“. Contrar opiniunei actualului şef de guvern, Şvabul maghiarizat, Wekerle ţinea să se ocupe de chestiunea naţionalităţilor »deşi nu cunoştea o astfel de chestiune“, numai din motivul, că „cererile naţionalităţilor au fost cultivate şi şi-au primit viaţa din străinătate«. De altfel dl Wekerle era şi este de sigur şi azi de acord cu contele Tisza: „că chestiunea naţionalităţilor, incluzive chestiunea română nu poate fi rezolvată prin legi separate, ci numai prin o lucrare consecventă“ (Tisza îi zice: „încredere reciprocă“, ca să nu-i zică vorbe, vorbe). Hiertnymi era numit ministrul „împăcării“ şi el îşi justifică această atribuţiune perfect prin cel mai de valoare act al său: ordinaţiunea dela 1894, prin care a declarat desfiinţat partidul naţional. Cu toată isprava asta, Hieronymi rămase până la moarte omul împăcării tocmai fiindcă nu putu împăca pe nimeni deşi propaga „severitate contra agitatorilor şi blândeţe faţă cu poporul“ şi cu toate că recunoştea „unele plângeri drepte“ ale acestui prea blând popor. Szilágyi, fostul ministru de justiţie, încă se bălâbănia cu ideea păcii Iată ce spuse el într’un moment de frumoasă inspiraţie: „Mâna noastră e întinsă, fie cine o poate primi, e bine primit fiecare, dar cu o condiţiune: ca să se împace loial cu această stare de lucruri. (Tisza botează această frază. El zice aşa: ideea de stat naţional maghiar unitar! Un fel de: Nabuchodonosor!) Coloman Tisza, fericitul părinte al norocosului său fiu de azi spunea, „că el recunoaşte, că chestiunea naţionalităţilor a existat totdeauna în Ungaria, dar că cu toate astea legea (în special legea electorală) nu trebuie modificată în favorul Românilor“, încercările lui de a domoli pe Români şi de a încheia cu ei un cinstit „modus vivendi“ i-a dat acestui domolitor titlul onorific de sdrobitor al naţionalităţilor un fel de monument aere perennius, zidit în curs de 15 ani de strajnică guvernare. Şi acum după aceştia şi alţii mai mărunţi iată cea mai nouă ediţie: Contele Ştefan Tissa. El de douăzeci de ani se sbuciumă să rezolve chestiunea română. Şi-l credem. A mai încercat. In 1910 s’a adresat cu toată seriozitatea moderaţilor, pe cari tot el a încercat să şi-i facă. A făurit tragedia unui om, pe care l’a ucis şi care trăieşte şi azi plictisit de viaţă ca orice Ahasverus. Dar contele n’a izbutit. Moderaţii erau nişte figuri de ceară, cari s’au topit în mâna creatorului. In vremea asta ceasul unui destin care trebuia să-şi afirme voinţa a prins să bată cu putere stranie. Contele Tisza s’a văzut silit a se apropia de adevăr. Era prea puternic ecoul acestuia, decât ca să aibă putinţa de a-l sfida. S’a apropiat de partidul naţional, de inima neamului românesc ş’a început să „schimbe idei« cu reprezentanţii adevăraţi ai acestuia. Astfel contele Tisza discută astăzi chestiunea română îndemnat nul numai de anumite consideraţii esterne, ci de întreg complexul de valori, pe care-l comportă această chestiune. Leo Tolstoi, despre Ivan prostul şi despre cei doi fraţi ai lui, Simion soldatul şi Zaras păntecosul, şi despre sora lor mută Malania, cum şi despre diavolul cel bătrân şi despre cei trei pui de draci. — Fin». — XII. Astfel plecă diavolul fără ca să poată umili pe Ivan, prin soldați. Acum se schimbă în domn elegant, şi veni să se aşeze In împărăția lui Ivan. Voia să-l nimicească cu bani, ca pe Taras, pântecosul. »Voiesc să vă fac bine, zise el, să vă fac cu minte. — Vreau să-mi clădesc la voi o casă şi să fac o fabrică«. »Ei, de pe partea noastră!, ziseră oamenii, rămâi la noi, dacă ţi place“. Domnul elegant dormi peste noapte şi a doua zi se duse în piaţă cu un sac mare de galbeni şi cu o foaie de hârtie în mână: »Voi trăiţi ca porcii, să vă învăţ eu, cum să trăiţi. Zidiţi-mi o casă după planul ăsta. Voi veţi lucra, nu vă arăt cum, şi munca v’o plătesc cu aur«. Şi le arătă aurul. Proştii se mirară: ei nu se folosiau de bani, ei schialbau între sine obiectele, şi plăteau cu lucru. De aur se minunau. »Frumoase bazaconii« ziceau ei, şi începură să deie domnului, în schimbul aurului, lucruri de ale lor. Diavolul începu să împrăştie printre oameni bani, ca şi la Taras, şi oamenii începură să-i deie în schimb tot felul de lucruri, şi să-i lucre pentru ei. Diavolul bătrân se bucura şi-şi gândea: »Trebile merg bine! Am să-l prăpădesc pe prostul de Ivan, cum am prăpădit şi pe Taras, şi-l voiu cumpăra cu tot calabalâcul lui. Numai cât proştii, după ce adunară galbeni mulţi, începură a-i cinsti femeilor pentru colane la gât... toate fetele îşi împleteau în păr galbeni, chiar copiii începură a se juca pe strade cu galbeni! Toţi aveau galbeni destui, şi nu voiau să-i mai primească. Clădirea mare însă a domnului elegant nu ajunsese nici până la jumătate, de altă parte provizie de bucate şi de vite pentru anul întreg încă nu avea. Domnul chemă oamenii la lucru şi să-i aducă bucate şi vite, şi pentru orice lucru le făgădui mulţi galbeni. Dar, nimenea nu merse să-i lucre, nimenea nu-i ducea nimic. Cel mult dacă alerga câte un băiat, ori o fetiţă cu câte un ou, să-l schimbe pe câte un galben; alţii nu mergeau la ei, aşa, că domnul, acuş nu mai avea ce să mănânce. Domnului elegant i se făcu foame şi se duse în sat, să cumpere ceva pentru masă. Intră în o curte şi îmbie unei femei un galben pentru o găină. Ţăranca nu primi. »Eu şi aşa am destui !« Se duse apoi la o sărmană muncitoare, voia să cumpere o haringă (peşte), îi întinse un galben. »Mia nu mi trebueşte, dragă domnule, zise ea; eu n’am copii ca să se joace cu galbenul, şi apoi, ca să am şi eu galbeni, mi-am luat şi eu trei bucăţi«. Trecu la un ţăran să ceară pâne. Ţăranul nu luă bani. »N’am lipsă de ei!« zise el. Dacă nu să primeşti în numele Domnului Christos, zise el, atunci aşteaptă puţin, mă duc la nevastă, să-ţi taie o bucată de pâne*. Staraoschi începu să scuipe şi fugi de la el. Nu numai, că n’a vrut să primească în numele Domnului Cristos, dar nici de numele Domnului n’a vrut să audă. Astfel nu şi-a căpătat pâne. Oamenii aveau destulă. Ori unde se ducea diavolul cel mare, nimenea nu voia să-i dee nimic pentru bani, şi toţi ziceau: »Adi altceva, ori vină şi lucră, ori primeşte în numele Domnului Cristos. Dracul însă nu avea decât bani, să lucre nu avea poftă, iar să primească în numele Domnului Cristos, nu putea primi. Haraoschi se mâniă Ce vreţi mai mult, zise el, dacă vă dau bani ? Pentru bani vă puteţi căpăta, ce vreţi, vă puteţi lua lucrători? Proştii însă nu voiră să ştie da toate astea. »Nu, ziceau ei, nouă nu ne trebue bani. De la noi nu se cere nici o dare ce să facem noi cu banii?« Diavolul bătrân se culcă necinat. Şi Ivan prostul încă auzi de întâmplarea domnului. Oamenii veniră la ei şi’l întrebară : »Ce să facem ? A venit la noi un domn elegant, îi place să bea şi să mănânce bine, şi să se îmbrace frumos, de lucrat insă nu vrea, în numeie lui Cristos nu se roagă, numai bani de aur Împarte la toţi. La început îi dădeau oamenii de toate, până nu aveau galbeni destui, acum nu vreau să-i mai dee nimic. Ce să facem ca el, în sfârşit, să nu moară pe capul nostru, de foame ?« Ioan îi ascultă până în capăt. E’, ce să faceţi ! Zise el, să-i daţi de mâncare. Daţi-i de mâncare pe rând, ca la păstor.« Ce puteau face? Diavolul bătrân începu să mănânce pe rând, la fiecare casă; ajunse să mănânce şi la Ivan Diavolul veni la Ivan la masă tocmai când sora mută a lui Ivan aduna oamenii la mâncare. Se întâmpla de multe ori, că cei mai leneşi o înşelau, veneau mai curând la mâncare, şi mâncau toată fiertura. Astfel muta a venit la ideia şireată, să cunoască pe cei leneşi după mâni... cine avea la mâni bătături de lucru, era lăsat la masă, cine n’avea bătături, căpăta rămăşiţele. Diavolul bătrân se aşeză la masă, dar muta îi apucă mâniie, se uită la ele, nu văzu bătături la ele, văzu că mâniie sunt curate şi netede şi că unghile sunt chiar prea lungi. Mata începu să bombănească și scoase pe diavolul de la masă. Nevasta lui Ivan zise cătră ei: »Nu trebue să te superi pe ea, domnule elegant, cumnata nu lasă pe nime la masă, care n’are bătături de lucru la mână. Aşteaptă niţel, îndată ce au mâncat oamenii aceştia, vei căpăta şi tu, ce mai rămâne. Diavolul bătrân se simţi vătămat, că, ca împăratul, vreau să’l pună la mâncare cu porcii. El zise cătră Ivan : »Proastă lege stăpâneşte în ţara ta, că toţi trebue să muncească cu mâ. O convorbire cu d-l Nicu Filipescu. Fostul ministru de răsboiu N. Filipescu despre pactul româno-maghiar şi despre relaţiunile între România şi Monarchie. Ziarul «Az Est« continuă să publice intervievuri cu bărbaţii de stat, ai României asupra chestiunei Românilor din Ungaria. In nnul de astăzi a apărut o convorbire cu fostul ministru de răsboiu Nicu Filipescu, care a autorizat prin semnătură sa pe ziaristul Adorján să publice declaraţiunile sale. Iată aceste importante declaraţiuni: Nu ştiu — a zis d-l Filipescu — în ce stadiu se află tratativele contelui Tisza cu Românii ardeleni.... Părerea mea este, că m’aşi bucura din tot sufletul, dacă tratativele ar fi încoronate de succes. Cunosc numai cn hniarcente generale punctele, în jurul cărora continuă tratativele. Dar aceasta mie indiferent. Românii din Ungaria ştiu ce au să ceară şi ce pot dobândi. In cazul, când tratativele ar avea rezultat, aceasta s’ar face cu consentimentul lor şi numai ei au să judece în chestia lor. Ce mă priveşte, eu aştept dela rezultatul acestor tratative restabilirea bunelor relaţia’i, cari au existat între cele două state înainte de isbcnirea crizei balcanice. Dacă în schimb tratativele n-ar duce la un rezultat — atunci o spun pe faţă — restabilirea bunelor relaţiuni ar deveni pentru toate timpurile imposibilă. Noi nu dorim să ne amestecăm în afacerile interne ale Ungariei. Ba din contră, dacă tratativele ar duce la un rezultat, a-şi considera de duşman al Românilor din Ungaria pe orice om, care s’ar amesteca în aceste chestiuni, cari interesează esclusiv pe supuşii români de sub coroana Sf. Ştefan. De altă parte când spun, că în cazul eşuării tratativelor de pace relaţiunile între cele două ţări n-ar mai putea fi atât de sincere şi amicabile ca mai înainte, aceasta nu poate însemna un amestec ci simplamente faptul, că e o imposibilitate a sta în alianţă cu acei, cari nu recunosc pe seama conaţionalilor noştri din alte ţări acele drepturi, cari sunt prevăzute direct în legile maghiare. — Din partea diplomaţiei austroungara nu ne am împărtăşit de acel sprigin deplin, la care am crezut că avem drept să contăm în decursul crizei balcanice... Speranţe în acest sprijin deplin, la care am contat, ne a făcut chiar să suportăm, deşi cu anevoie, situaţiunea creată Românilor din Ungaria. Lipsa acestui sprijin a trebuit să abă însă ca urmare îndepărtarea noastră de Monarchie în loc de a ne apropia şi mai mult. Dacă Austro-Ungaria ar fi mers mână în mână cu România în porta externă, ceea ce, după părerea mea, ar fi motivat legăturile noastre strânse şi ar fi scuzat faptul, că am abandonat chestia Românilor din Ardeal. — Austro Ungaria ar fi trebuit să primească pretenziunile noastre reduse ca ale ei proprii, precum a făcut-o aceasta în chestia Albaniei, a oraşului Scutari sau a portului sârb dela Adriatică. Dar Austro Ungaria n a făcut altceva decât I ne-a dat sfaturi platonice şi fără efect, iar bunăvoinţa ei faţă de noi n a fost mai deosebită ca acea a celorlalte puteri, cu cari am întreţinut legături mai puţin strânse. Intr’un moment al crizei balcanice — aceasta a fost până acum un secret, dar acum vi l destăinuesc şi vă împuternicesc să-l publicaţi — am învitat