Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1915 (Anul 78, nr. 236-259)

1915-11-26 / nr. 256

♦ Ideile democratice şi războiul. Cum şi când se va sfârşi răz­boiul ? Iată întrebarea care de mai bine de şaisprezece luni stăpâneşte gândurile tuturora. Nervii nu sunt încordaţi şi în mintea,­j noastră fră­mântăm şi cumpenim vecinie, cifre factori, avantaje, desavantaje. Soco­tim şi răspunsul e vecinie aceeaşi aşteptare, speranţă, nedumerire Evident că pentru o învingere definitivă nu e de ajuns să ai arme bune, haine bune, organizaţie b­ună, masse enorme de oameni, mai trebue ceva, trebue forţa morală a individului, trebue idealul care să te călăuzească, trebue căldura su­fletului şi conştiinţa vie a motive­lor cari te mână la luptă. Un scri­itor oarecare zice că Napoleon dacă n’ar fi fost condus numai de dorul de cucerire ci da un ideal, ar fi putut să domineze lumea şi să-şi realizeze idealul Dar forţa aceasta morală a individului nu este un lucru care se câştigă uşor, printr’o ordinaţiune ministerială sau printr’un cuvânt legănat. Ea e rezultatul unui pro­gres conţinut al unei evoluţiuni. Cum de ajung astăzi puterile centrale şi mai ales Germania, cum de ajung şi statele vestice să aibă această forţă morală şi cum de Rusia, marea, sfânta, vecinica Ru­se se prăbuşeşte lipsită de această forţă morală? Cauza principală o găsim la statele vestice în răspândirea idei­lor democratice iar la Rusia în ne­înţelegerea sau în înţelegerea prea târzie a forţelor care rezidă în ide­ile democratice. Evul mediu consideră statul ca un patrimoniu al principelui. Organizaţia aceasta superioară a colectivităţii „statul“, e lăsat în grija principelui care II adminis­­trează după buna sa chibzuiala, fără ca cetăţenii si albi vreun drept să-şi bată capul cu el. In­dividul vede în stat, un ce­cu de­săvârşire strein de el. El n’are nici un motiv să se încălzească pentru el, cel mult să-l urască de câte ori statul ii îngrădește libertatea prea din cale afară. Răsboaiele sunt răs­­boaiele principilor, pacea tot a lor precum al lor e întreg statul. A­­ceastă înstrăinare produce o indi­ferenţă şi vedem oameni mari ca Goethe ba chiar şi marele patriot Picht , din epoca antinapoleoniană,­­ că privesc sfatul cu o răceală şi indiferenţă care ne lasă astăzi ui­miţi. Nici epoca absolutismului lu­minat nu schimbase întru nimic concepţia statului. E drept că s’a făcut mult pentru popor, dar tot ce să făce­a era privit prin prisma intereselor principelui. Principiul „Totul pentru popor, nimic prin popor“ arată mai bine că mulţimea nu avea ce să caute în conducerea statului. Statul era pentru popor o grije, o sarcină, care se manifesta mai ales prin dări şi nimic mai mult. Revoluţiunea franceză, care schimbă acest fel de concepţii, pune bazele morale ale învingerilor la Napoleon. Germania surprinsă de evenimente, lipsită de conştiinţa im­portanţei statului, cade la prima lo­vitură a Franţei. Este o asemănare oarecare între Rusia de astâzi şi Germania de atunci, întocmai cum să predau astăzi Ruşii cu zecile şi sutele de mii, aşa să predai Pru­­sienii atunci. Cetăţile cădeau aproape fără luptă, soldaţii aruncau armele, generalii să predau cu întraga ar­mată, doar Bukow şi Blücher mai rezistă. Timpul după Jena a fost cel mai ruşinos al istoriei prusiene Şi cum s’au schimbat. Războiul li­berării din 1814—15, după ce do­­minaţiunea străină deşteptase inte­resul şi dragostea pentru statul li­ber, sguduise conştiinţa amorţ­ă. Ceea ce principii nu făcuseră, făcu jugul streinului. Astfel începe redeştep­tarea germană. De atunci s’a schimbat şi con­cepţia statului. Ideile liberale au în­ceput să pătrundă în cercuri tot mai largi. Bismark Introduce votul uni­versal, legile escepţionale în contra socialismului puse în aplicare în urma atentatului lui Nobiling contra bătrânului împărat Wolhelm I, sunt scoase din vigoare — luptele so­ciale pornesc — duşmănie, ură so­cială, răsboiul internaţionalei roşii împotriva internaţionalei de aur. Dar din toate frământările acestea să cristalizează tot mai mult interesul tuturora faţă de statul naţional, con­ştiinţa unei organizări comune care e în interesul tuturora, convingerea că statul nu e o creaţiune a prin­cipelui sau a unei oligarchii ci e creaţiunea colectivităţii în interesul colectivităţii. Reformele sociale por­nite de sus, întăresc prin fapte vii convingerile acestea, acolo nu sunt desmoşteniţi, nu există pariu, ci sta­tul îmbrăţişează cu dragoste pe toţi. E convingerea că statul e şi al meu şi al tău, e avere­a noastră a tutu­rora, nu e strein de noi şi pentru noi. Rezultatul acestei concepţii de­mocratice a fost entuziasmul enorm şi unanim cu care s’a pornit în Ger­mania acest răsbo­i. Fiecare ştie că’şi apără averea, îşi apără neamul, îşi apără trecutul. Nimeni nu ştie de dominaţiune streină — toţi au ace­iaşi comoară sufletească, aceiaşi forţă morală. Altfel este în Rusia. Acolo con­cepţia medievală a statului este su­verană. Zecile de naţionalităţi su­pusa cnutului rusesc, gem şi mor; ei sunt sclavii vremurilor noastre. Statul dela ei cere bani şi sânge— şi la dă bici şi desonoare. Se poate ca un astfel de popor să se lupte cu entuziasm? Ce e în sufletul său altceva decât vrajbă­­şi ură? Dar nici Ruşilor adevăraţi nu le merge mai bine. Statul nu-l vedeau de­cât prin prisma teoriei theocratice. Fataliştii se încred leneş numai în mila Dumnezeiască. Ţarul sfânt, ţarul alb îi este totul, în grija lui suntem daţi, el se va îngriji de noi. Petru cel Mare a vrut să rupă cu acest tataro-bisantinism. Dar re­formele lui mari au fost mai mult esterne, sufletul nu l’au putut schim­ba ci numai corupe. E interesant că acest mare împărat, n’a știut să vadă atunci în sufletul rusesc. Primul lucru pe care l’a făcut întors dintr’o lungă călătorie în Eu­ropa, a fost că dând o serată şi’a îmbrăcat bufomii în costume de car­naval, le a dat câte un foarfice şi a dat ordin să tae părul şi bărbile Invitaţilor. Se zice că numai pa­­triarchul cu alţi doi a scăpat de a­­ceastă ruşine. Petru cel mare a schimbat por­tul poporului său, a rupt cu desă­vârşire cu trecutul, a schimbat tot ce se poate vedea—dar n’a putut schimba sufletul rusesc așa după cum nu s’a putut schimba nici su­fletul său. Să zice că Petru cel mare a chinuit cu însăși mâna sa pe nefericitul său fiu Alexis mort în urma torturilor suferite. Cu toată încercarea brutală a lui Petru cel mare de a occidenta­­liza imperiul său, fondul rămâne i­­dentic. Mojicul e sclav, conştiinţa colectivităţii nu e călăuzită de ra­ţiune ci de instinctul de holdă. Târziu după catastrofa dela Mucden şi revoluţia care urmează, s’a por­nit un curent de reforme democra-­­ tice cari ar fi putut să renască Ru-­­ sia. Timpul a fost prea scurt. Rusia a fost surprinsă de răsboiu încă în haina ei tataro bisantină, fără conş­tiinţa masselor despre valoarea sta­tului, fără conştiinţa responsabilită­­ţei fiecărui individ în cadrele co­­lectivitâţii, bisuindu se pe puterea magică a ţarului alb — şi fugind — din rândurile datoriei în momentul în care să cere jertfă individuală. E jertfa ţarismului orb şi al egois­mului unor suverani cari n’au în­­ţel­es că forţa nu residă în formule magice ci în conştiinţa vie a mul­ţimii creată de ideia democratică a libertăţii Nr. 256 Braşov, Joi 26 Noemvrie (9 Decemvrie n.) 1915 Anul IXXV nr. # 5 Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe un an 24 cor.; pe l/, an 12 cor.; pe 3 luni 6 cor., pentru România şi streinătate pe un an 40 lei; pe */­ an 20 lei. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Apare seara. In fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr.1115. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi învoială Manuscrisele nu se înapoiază. TELEFON Nr. 226. Intr'o noapte furtunoasă. (Pine.) Ceasornicul ţăcănea, numărând cu o exactitate nemiloasă, părticelele vieţei mele ce dispăreau fără urmă. Auzeam zgomotul înăbuşit al zăpezei ce cădea mereu. Furtuna Îşi indoise furia. Feli­narul se stinse. Oblonul ferestrei scâr­­ţîi, ramurile copacilor loveau cu îndă­rătnicie streaşină , suspine, gemete, ur­lete, bocete, murmure, şuerături răsu­nară ; toate acestea se topeau Intr’o armonie înfiorătoare ce învăluea inima de nelinişte. Dar, de­odată, ceva ciudat se petrecu. Pata nedesluşită a ferestrei străluci de o lumină albăstrue şl fosfo­rescentă, care se mări şi se Întinse re­pede până pe păreţii odăai. Şi in aceas­tă lumină albastră apăru, venind din­cotro nu ştiu, un nor gres, albicios, fu­­mariu, sămânat tot cu scântei ce a­­minteau ochii omeneşU, care, ca şi cum ar fi fost sub influenţa unei mişcări re­pezi şi tainice, se legăna Intr’un chip ciudat. Norul se sucea, se topea, devenea mai străveziu, să rupea în bucăţi mă Îngheţa de spaimă şi de frig, mi se pă­rea nesfârşit, ameninţător, şi din aceşti aburi se înălţa un murmur mânios Pe urmă, bucăţi bine hotărâte, se desfă­cură din el. Limpezi în lumina albastră ce le scălda, bucăţile se răsuceau ale­ne şi îmbrăcau încet, încet, forme cu­noscute, obişnuite ochilor mei. Gole, mai la fund, stăteau copii, umbre de copii; mai Înapoi o faţă de bătrâtu cu barba albă, femei... ...De unde vin aceste umbre şi ci­ne sunt? se întreba mintea mea plină de mirare şi groază. Gândul meu nu era ascuns acestor oaspeţi ai unei nopţi furtunoase. — Cine suntem şi dincotro venim? răsună un glas gros, un glas ce răsuna Încet şi rece. Aminteşte-ţi ! Nu ne re­cunoşti ? Tăcut, ridicai capul, tăgănitod ori­ce legătură cu putinţă cu aceste um­bre. Şi ele se legănau într’o mişcare neobişnuit de mare ca şi cum ar fi i­­mitat un joc solemn ritmat de vijelie. Siluete ce abea se deosebeau, pe jumă­tate străvezii, se înghesuiau în tăcere in faţa mea. De­odată deosebit printre ele un bătrân, bătrânul cel orb, ţinând de cingătoare o babă gârbovită, care mă privea cu ochi plini de mustrare. Soirenţele le erau pline de fulgi, de o strălucire orbitoare şi în jurul lor Îm­prăştiau frig. Ii cunoşteam, dar ce cău­tau aici?.. — Ne recunoşti acum ? Nu deosebeam dacă glasul ce au­zeam era glasul vijeliei sau al conşti­inţei mele, dar la acest glas era un ac­cent poruncitor, ce mă subjuga. —■ Care va să zică, ne-ai văzut cine sântem? continuă glasul; şi ceilalţi de asemenea, sânt eroii povestirilor tale : copii, femei, bărbaţi, pe cari i-ai făcut să sufere pentru plăcerea celor ce te cetesc. Bagă de seamă, priveşte, au să treacă toţi prin faţa ta şi ai să-ţi poţi da socoteala cât de numeroase şi vred­nice de plâns sânt aceste prăsimuiri ale minţei tale. îndată, umbrele începură să treacă şi cele dintâi fură un băeţaş şi o fe­tiţă semănând cu două flori mari de zăpadă împrăştiind o lumină ca a lungi. — Iată, de­ocamdată, doi copii, pe cari i-ai făcut să moară sub fereastra unei case înlăuntrul căreia strălucea copacul de Crăciun. Ţi-aminteşti, ei pri­veau copacul tremurând de dorinţă şi înmărmuriră acolo, îngheţaţi, ne mai putându se mişca. Micuţii mei eroi trecură în tăcere prin ţaţă mi şi periră ca n­şte aburi in lumina albastră. In locul lor sa ivi o femee vlăgu­ţă, cu faţa veştedă. — Aceasta e mama aşteptată cu neliişte, care, tot in scara de Crăciun, să grăbea să ajungă în sat, ca să aducă copiilor săi darari sărăcăcioase căpă­tate de p­e departe şi er se peri pe drum. Priveam umbra cu groază şi milă. Şi cortejul trecea mereu ! Glasul neînduplecat strgi numee eroilor d­e operele mele triste. Şi aceşti eroi — fantome, pluteau în faţa mea, vestmin­tele lor albe­­­ndulau, tremuram de frigul ce răspândeau aceste umbre în­fiorătoare şi tăcute. Mişcări e lor încete şi durerea nespusă a privirilor lor perdute mă sdro­neau... La urma urmei, ce vreau de te­mine ? Ce înţeles aveau aceste năluciri? Cel din urmă, bătrânul cel orb, cu sdrenţe de zăpadă băţoase, ajunse Încet înaintea mea, mă pironi cu och­i săi fără­ străljcire, deschişi peste măsură. Barba-i şirateei de promoroacă şi ţurţuri de gh­aţă ii spânzurau la gură. Bătrâna zâmbea cu un surâs fericit de ropi­, dar surâsu-i era impetrit înghe­ţi­t în cutele nepăsătoare ale o­­brajilor. Ia sfârşit, velenin­e periră în aer, dar vijelia cânta mereu refrenul său melancolic şi-mi stârnea în suflet un simţământ da­ravo­tă. Privisem toate aceste fantasma­­gorii, în tăcere, prin perdeaua somnului; dar acum ceva răsărise în mine şi vroeam să vorbesc. Umbrele se adu­nară iar intr’un singur grup şi formară ca un nor nedesluşit, în care zăream ochi de toate culorile, ochii persona­jelor mele ce mă privdaU dureros. Din ce in ce îmi era mii pe îndemâna şi mă simţeam ruş­nat sub aceste priviri nemişcate şi molrte. Viteza îşi înoată urletul şi toate zgomotele se risip­ră cu ea. Nu mai auzeam nici tic-tacul ceasornicilui, nici urletul zăpezii, nici glasul ca mi vorbise. Tăcerea era desăvârşită şi nălu­cirea stătea atârnată în aer şi părea că aşteaptă un semn misterios. Şi eu, de asemenea, aştept un înfrigurat, din toate puterile ce-mi mai rămăsese în sufl­­u-mi sleit. Starea aceasta dură mult şi eU puteam să-mi smulg privirile dela această nălucire, până C3 în sfârşit strigai: — D-zeule. Ce-i asta? Ce înţeles au toate aceste? Atunci glasul domol şi nepăsător, răsună din nou: — Răspunde-ţi singur la aceste­­a. C avântam d-nei Maria B. Baiulescu, ţinută la deschiderea adunării ge­nerale a „Rem­. Femeilor Române“ din Braşov. Onorată Adunare generală, Stimatelor Doamne, Ce greu şi apăsat a călcat bă­trâna vreme în anul de faţă. Chiar de la ultima noastră iamâ­nira presu­puneam că vor urma v foroase catas­trofe, dar totuşi nutream în suflatul nostru speranţa că nu paşte un înde­lungat term­en, va răsări soarele mân­­tuirii şi al păcii. Speranţa noastră a fost însă zădăr­nicită. Zi de zi­le mergea învălmă­­şala războiului devenea din ce în ce mai mare. Alte state nouă beligerante se înlănţuiră în dansul macabru ce’l joacă Înţeleaptă Europă cu milioanele de oştiri ti­tonice, ce stau şi se sfarmă faţă în faţă d­intr’o eră de înaltă elvi­­lisaţiune. Şi noi, cei de-acasă, am suferit sub aceste împrejurări triste, purtând durerea pentru toţi fii ţărai şi în spe­cial pentru fii iubitului nostru neam, cari luptă neînfrânţi şi cad jertfă eroismului şi datorinţei lor impliaite. Totuşi putem vorbi de o fericire, când constatăm că bunul Tată ceresc a ocrotit acest colţ da pământ, încât am fost feriţi, de a auzi înfricoşatul bubuit al tunurilor, de a vedea i­mbuls flă­cărilor mistuitoare, ca nimicesc oraşele şi marele înfl­oritoare şi de a rătăci alun­­gaţi pe drum­uri ca nenorociţi fugari. Numai acestei împrejurări datorim şi faptul că şcoala noastră iubită,­­fătul acestei Reuniuni , a putut ră­mânea în viaţă, trecând prin revasta crisa fatală. Ce e drept susţinerea acestei şcoli a cerut în decursul anului şcolastic, îndoite şi extraordinare jertfe, după cum vă veţi fi putut convinge din Ra­portul, ce vi l’am înaintat, dar totodată vaţ’ fi putut şi constata, că atât co-I mîtetul precum şi organele şcolare I a făcut, tot ce a stat în puterea unei corporaţiuni, ca să red­ucă şi să uşureze starea financiară în vremurile de o nemaipomenită scumpete şi o lipsă totală de eleve. Astfel am adus această jertfă pe altarul culturii şi al binefacerii ştiind că o facem în gândul şi intenţiunele DVoastră stimate membre, am ţinut pfipt cu greutăţi şi stavile ca să sal­văm instituţucea noastră de peire şi distrugere, fiindcă este mâniria acestei Reuniuni între Roun­âni. Pe câtă temere şi îngrijorare ana avut,—iată că anul scolastic 1915—16. ne-a sosit sub cele mai favorabile auspicii şi peste aşteptările noastre. Astăzi sântem sigure, că şcoala şi Internatul nostru va supravieţui şi că a eşît ca un Fanix renăscut din această criză mortală. Putem avea siguranţa întineririi sale în toate direcţiunele; — o mare familie de eleve stau sub scutul nos­tru. Fiicele poporului nostru, setoase de dorul î­nvăţământului, ne au sosit un mare număr, ca să se adape la acest izvor regenerator de principii reale, positive sănătoase şi neapărate de lipsă pentru existenţa poporului nostru. Deci astăzi când depunem man­datul nostru în mânile D-voastră, stăm cu fruntea ridicată, fiind conştii, că ne-am împlinit datorinţa, atât faţă de scopurile Reuniunii, cât şi ca acţiune caritativă, ce ne impune războiul. Am ajutorat din răsputeri în toate părţile unde ni se ceru sprijinul, ali­nând foame, lacrămi şi suferinţe,—fără să cerem ajutorul Reuniunii—am bătut mereu la uşile D-voastră, iar D-Voatră ne-aţi deschis şi ne-a­ţi dat nu numai a­­jutorul material ci v’aţi asociat cu dragă inimă la munca noastră. Acum când încheiim trei ani de activitate, ce ne-aţi încredinţat-o, nui ţin de d dorinţa să mii adaos şi căte­va cuvinte pe care le adresez totodată şi celorlalte Reuniuni surori, înainte de toate ţin a Vă lega de inimă continuarea acţiunei de binefacere în ajutorarea războiului, pentru­ că, pre­cum nu conteneşte ostaşul a ţine piep­tul său ca pavăză pentru apărarea ţării, aşa să nu contenim nici noi a oferi ajutorul nostru, cel­or ce sufer de ră­nile duşmanului şi celor rămaşi acasă şi se sbuciumă îa cel mai amar traiu şi miserie. Nu vom întrelăsa dară nici anu’, acesta cu ocas­­aea Sfintelor Sărbători a­le Naşterii Domnului, a alerga la iubiţii noştrii ostaşi răniţi din spitalele noastre, pentru a le aduce o mângâiere şi a­ le procura cel puţin în acea seară sfântă câteva clip­te de bucurie şi a-i î stări din nou în credinţă, prin glasul bisericii noastre. Este adevărat că jertfele ce ai să cer sânt din zi, în zi mai mari,—insă femeia este capabilă să aducă aceste jertfe Eite un vechiu adevăr­­,că femeia este legată de ţara şi­­de pământul său.

Next