Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1916 (Anul 79, nr. 1-23)

1916-01-15 / nr. 10

GAZETA TRANSILVANIEI %►.. --I «-■»’ " * »»•■»« - ■ ' mmi/ia*. - —4/'* ^ i 1 .• : **&£$**- ■-■ - ViiJAlftW ■_ ....W. [fflii irn^r'^"^ 'b - ■ * ..-/«In „ •.#■*'*■ ZIAR POLITIC NAȚIONAL. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe un an 24 cor.; pe 7, an 12 cor.; pe 3 luni 6 cor., pentru România și streinătate pe un an 40 lei; pe un an 20 lei Apare seara, In fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi învoială Manuscrisele nu se înapoiază. TELEFON Nr. 226. Kaiserul. Rfisboiul este deslănţuirea tu­turor energiilor. O întrecere fără de sfârşit a tuturor forţelor colective şi individuale ale popoarelor. Forţe intelectuale, forţe morale, forţe eco­nomice, de nervi, de braţe şi de pumni, toate Îşi cer partea lor în măsurarea titanică. E cert, că acela va rămânea neînvins, care a ştiut mai de cu vreme să te închine idolului forţei, acela care va dispune de mijloace mai reale ca să-şi păstreze şi înmulţească puterea până la sfărşit. Hohenzollernii au fost­ întotdeauna oameni practici. Au avut pricepere organizatoare, au ştiut că în forţă residă superioritatea dominaţiunei şi au avut intuiţia istorică. Nu lumea, nu umanitatea, nu cultura universală au fost isvorul a­cţi­unei lor, ci interesul şi mărirea nea­mului lor Inaimne de toate, înche­garea naţiunei germane intrun stat consolidat şi puternic. Germania de astăzi este fără îndoială ca organizaţie de stat opera Hohenzollerilor. Coloniştii din oit, oameni resoluţi, în vecinică luptă cu natura şi cu duşmanul, după cum arată Lampischt, sin­gura lor preocupare colectivă fiind organisarea în vederea duşmanului — spre deosebire de Germania vestică, patria unui Goethe şi Schiller — au fost elementul Hohezolle­­rnilor. Din provincii răsleţe într’o muncă fară de odihnă, încetul cu încetul şi-au consolidat statul, au zdrobit tendinţele centripetale din interior şi au ajuns să creieze Prusia lui Frederic cel Mare. In secolul al XIX-lea au mers un pas şi mai departe, au unit na­ţiunea germană, împărţită în zed­ de principate, au gonit Austria ca un element antinaţional din uniu­nea germană şi au creiat sub lu­minata conducere a lui Bismark im­periul german. Dar nici Bismark şi cu atât mai puţin împăratul Wilhelm nu erau mulţumit cu resultatul do­bândit. Bismark după consolidarea statului german, a mers un pas mai departe, a căutat să joace rolul Franţei dinainte de 1870,71 să domineze cu autoritatea şi pu­terea armelor sale Europa. In con­gresul din Berlin 1878 e stăpânul situaţiei. Dar Bismark nu voia să se amestece în afacerile mondiale. Eu­ropa era suficientă pentru tendin­ţele sale. Impăratul Wilhelm II rupe cu tradiţia bismarck­ană şi cu o voinţă de fel încearcă s­ă între­ba con­certul lumii. In 4 iulie 1900 el zice: » Oceanul este absolut necesar pen­tru puterea germană. Dar oceanul mai dovedeşte că pe el şi departe dincolo de el, fără Germania şi fără împăratul german, nu să mai pot lua dispoziţioni hotărâtoare. Şi ca simbol al tendinţei aces­teia de espansiune îşi creiază o flo­tă puternică în speranţa că prin ea va sfărâma hegemonia engleză pe mare, sau va sili Anglia să împartă hegemonia cu Germania. Fără îndoială că aici este de căutat conflictul cel mare între Ger­mania şi Anglia şi că după ce na­­valismul englez devine periclitat, iese Eduard al Vll-lea din isolarea insulară și încearcă să încheie un cerc de fier împrejurul Germaniei. Naţiunile nu se pot opri însă în desvoltarea lor naturală nici cu vorbe bune, nici cu convenţiuni. O naţiune este mai mult decât un organism, care se poate desvolta până la o limită — ea creşte pănă când nu vine o forţă brută, care cu puterea tunului şi a săbiei nu o opreşte în desvoltarea ei. Tot astfel şi naţiunea Ger­mană, ca ori­care altă naţiune, are în sine puterea de espansiune. Dela 1870 până în zilele noastre popu­laţia Germană se duplifică şi cu toate aceste emigraţiunile din Ger­mania, care pe atunci luau pro­porţii îngrijitoare, astăzi la o popu­laţie, dublă nu numai că au încetat, dar Germania presintă un plus de imigraţiune. Poporul acesta trebue nutrit. Cum? Printr-o Industrie pu­ternică şi prin comerţ nelimitat cu toate ţările pământului. Dar aci e evident că să presintau cu poliţele lor şi aceia cari deţineau în u­â­­nile lor comerţul. Impăratul Wilhelm a înţeles toate aceste şi de aceia era evident că într-o bună dimineaţă un răs­­boi furios va isbucni. Cu o putere uriaşe, pentru mo­mentul suprem al luptei hotărâtoare Wilhelm îi ţine„ pace“ pentru răsboi. Tot ce minţea şi voinţa ome­nească pot ca să pregătească pen­tru un război victorios, Wilhelm II. face. Industrie in folosul armatei, căi de comunicaţia pentru sco­puri strategice, ştiinţă pentru ar­mată, — totul pentru resistenţa su­premă! Ba­cănâ şi credinţa în mi­siunea lui Dumnezească avea de scop întărirea încrederei naţiunei în conducerea lui întreroapte. Toate discursurile împăratului Wilhelm, pline de expresii de forţă, erau momentul psiehologic de a sugera masselor invingibilitatea. Ru­găciunile lui, banchetele lui, călă­toriile lui, alaiurile cari îl întovă­­răşau, nu spuneau altceva decât că naţiunea germană trebue să fie şi economic şi sufleteşte gata pentru marea încordare. Că poza aceasta avea şi defectele ei, e natural şi Kaiserul îşi dedea adeseori seamă, mai ales atunci când şi-a ales sen­­tinţa lui Terenţiu . Homo sum hu­mani nit a me alieaum puto. Astfel Wilhelm II devine un simbol al poporului său. El e re­prezentantul unităţii politice naţio­nale a Germanilor. Reprezentantul Hohenzollernilor, cam­ încetul cu în­cetul şi-au unit neamul, l-au întă­rit şi astăzi au curajul să lupte pentru hegemonia lumei. Poporul german n’a fost în­totdeauna aşa cum e astăzi. Pagi­nile de înjosire ale lor, lena, nu sunt decât o dovadă, că prin vo­inţă şi energie totul se poate re­para. Ideia naţională care creiase cu ■ute de ani înainte statele unitare ca Anglia şi Franţa, a trăit şi în se­colul XIX şi­­axcr­eiat Germania şi Italia, ba astăzi aceiaşi idee în es­­paneivitatea ei încearcă să treacă şi graniţele naţionale. Războiul ucigător, ţine înainte. Când şi cum se va sfârşi? Ochii tuturora sunt îndreptaţi astăzi cu dragoste sau cu ură spre El, spre Kaizerul. E în zenitul puterei. As­tăzi în mâna lui e şi pacea şi răz­boiul, astăzi când poate călători netulburat din Berlin până la Bagdad. In drumurile lui poate vedea popoarele mari, popoarele mici cum îşi dau mâna unul cu altul, cum luptă, cum mor, şi cum se chinu­­esc cu viaţa. Ele toate privesc la el. Ele toate nădăjduesc, că nu nu­mai sabia lui va fi tare ci şi vorba şi voinţa lui pentru a face bine vor fi tari. Ele toate nădăjduesc că sângele pe care îl varsă cu atâta vitejie, nu va rămânea fără rod şi că nu-şi va uita de aceia, cari au pus şi ei umărul ca să poată călători neturburat dela Berlin la Bagdad. Noi mai ştim că la ordinul Jubileul care nu s’a serbat. De Dr. Ioan Urban larnik. Stimaţii cetitori îşi vor fi aducând aminte de un articolaş al meu întitulat „Cântec cătănesc şi nu prea“ tipărit în nnul 147 din 1915’al Gazetei. Ceea ce atunci am improvisat era să se facă a­­cum mai îndelete şi cu mai multă pre­gătire. Pasă-mi-te în 24 ianuarie nu vor fi trecut zece ani de când abatele Za­­voral cârmueşte pe călugării premon­­straţi de pe muntele Sion din Praga şi din celelalte mănăstiri de prin Boemia şi Moravia. Se vede că „poezia" mea de atunci a stârnit interesul ascultătorilor (am tălmăcit-o şi ceheşte, ca să priceapă şi acei ce nu ştiu româneşte), căci acum câte­va septămâni venind la Strahov aud cum­ că doamnele cari lucrează cu dl. abate în unele instituţiuni umanitare doresc ca şi de astă dată să păşesc în vileag cu câte ceva. Aveau de gând ca în ajunul aniversarului să pună la cale o petrecere în felul celei din vara tre­cută când cu aniversarul zilei, în care acum 30 de ani s’a sfinţit de preot. Bucuros am primit, mă puseiu în­dată pe lucru şi de vre-o două septă­mâni am şi isprăvit cu cele 91 versuri Având răgaz mai schimbam ici colea câte ceva şi aşa cetind şi scriind de mai multe ori bucata, iată că pe nesim­ţite am şi învăţat-o binişor pe de-a rostul. îmi veni atunci gândul să recitez astfel versurile, ştiind prea bine cum că aşa ceva le place ascultătorilor cu mult mai bine decât lucruri cetite. Luni în 17 i. c. era să iau parte la o întâlnire plăcută: nişte Români din cei ce petrec în capitala Boemiei şi-au dat cu socoteala c’ar fi bine ca şi ei să’l ajute pe El abate la şezătorile lui cu soldaţii răniţi români din lazaretul în­fiinţat de el şi iată cum s’a pus treaba la ca­z, începutul s’a făcut de către dr. Va­ier Şesan din Cernăuţi, care în numele celorlalţi a presentat surorii Hiacinta, una din cele două călugăriţe, cari îngri­jesc de soldaţii din lazaret, un mic plo­con, nişte hiacinte înflorite în răvare, drept semn de mulţămită pentru dra­gostea şi jertfirea de sine a ei, care, fiind de sănătate tare gingaşe, în urma zelului său din cale afară de mare îşi primejdueşte chiar propria a sa viaţă. Urmau apoi nişte doine şi jocuri româneşti cântate din piano de către doamna şesan, de obârşie cehă, neva­sta dlui amintit, pe când­ un Braşovean, dl G. Barbu ne-a cântat o prea frumoasă doină „Mugur mugurel". După ce unul din domnii de faţă cetise o scenă din cele mai mişcătoare de prin lazarete, am fost înviat şi eu să rostesc câte­va cuvinte. Nepregătit cum eram şi încă negăsindu-mă în toane bune nu prea-mi venea s’o fac și treaba rămânea astfel, de nu-mi aduceam aminte de unele a­­uzite cu un ceas mai nainte. La întrebarea mea că ce este cu petrecerea plănuită, iată că-mi dă de veste sora Hiacinta că dl abate nu se învoeşte de loc să­ i se serbeze iubirea­­ într’o vreme atât de cumplită, va să zic­ă poezia mea nu se va rosti de loc. Atunci ce-mi trăsni prin cap? Să rostesc poezia mea chiar cu prilejul a­­cesta, cu risicul că memoria o să dea greş tocmai atunci când mă voiu crede mai’ mult scutit de năpaste. Ştiam că de nu făceam încercarea, tare mi-ar fi părut rău de lipsa de în­­­credere, deci am îndrăznit şi afară de câteva mici scăderi, treaba a isbutit de­stul de bine. Să mă întind asupra versurilor ar fi de prisos de oare­ce ori­ şi-cine ce­­tindu-le în o foae, va putea să-şi facă însuşi părerea despre ele. Numai despre un lucru să mi se ierte de a spune câteva cuvinte. Unora li s’ar putea părea că prea am mers departe cu gluma, dorind să aduc un zimbet pe buzele bărbatului slăvit şi ale celor de faţă. Aşa m’am deprins şi n’am ce să­ mă’ fac: de câte ori păşesc în vileag să vorbesc fie în versuri, fie în proză despre nişte întâmplări cari se potrivesc la aşa ceva, arare ori mă las să nu presar ici colea nişte floricele menite să deştepte în mintea ascultăto­rilor nişte simţiminte mai vesele, să-i facă să râdă câte odată chiar pe soco­teala mea. Mă feresc, se înţelege, de nişte d’al­de astea prin cari persoana cu pricina s’ar putea simţi atinsă. De astă dată pot să-i liniştesc pe ştim­ ce­­titori: El abate, după cum văzui, nu s’a supărat de loc, din contră a râs cu dragă voe şi va râde tot aşa, când va ceti versurile tipărite. Iată-le: Astăzi ne am adunat jubileul de serbat : zece ani au şi trecut, de când abate s’a făcut, Sionul său cârmueşte lumea se înveseleşte. Dacă păşesc azi pe bina, nu a mea, zău, este vina: cele dame mi-au cerut, n’avui alta de făcut de cât să iau peana’n mână, dară ce spun, nu e minciună. Doispreci ani sânt şi mai bine, ian ascultaţi ce acum vine, cele atunci întâmplate cu iubitul domn abatei Atunci abate nu era, ci cu spor­eatihisea, limba cehă învăţa, în Tihlava dăscălea. Dar de ce atunci a văzut, vă spun că tare s’a temutt vint-a boala de năpraznă aşa în cât s’a dus raznă tocmai unde m'am născut la Potstyn cel cunoscut, vrând să se tămăduiască, sănătos iar să trăiască. Acolo ce mai făcea? Se scălda, se preumbla, la popiei cu noi juca, nu ţin minte: câştiga, sau din banii săi perdea, văzându-i că-i tare dibacii», nici la joc nu-l cred stângabiu. Şi ce credeţi că urma? Boala iute-l părăsea, de iarăşi se întruma, sănătos tun se făcea, de nu venea atunci la noii,­­ poate azi nu-l vedeaţi voi, şezând aci astfel cu bine. Braşov, Vineri 15 ’28 ianuarie 1916 Anul LXXIX împăratului Wilhelm s’a reînfiinţat universitatea naţională poloneză in Varşovia, s’au pus în vedere conce­siuni naţionale polonezilor din Prusia şi tot la ordinul său s’a introdus limba flamandă In mod mai complect în administraţia şi instrucţia din Belgia flamandă. Se agită şi realizarea unor îndreptăţiri naţionale danezilor etc. etc. — în­­sfârşit concesiunile naţionale devin un element constitutiv în felul de a judeca problemele etnice. Ori unde vom întâlni astfel de încli­nări noi le primim cu simpatie, sunt doar espresia dreptăţii ome­neşti, atât de greu de găsit. Şase până în şapte sute de mii de Români viteji luptă deopo­trivă ca şi soldaţii Kaiserului. Asta trebue că o ştie şi el. Dar noi mai ştim că în înţelegerile lui cu Mo­narchul nostru glorios şi cu factorii noştri răspunzători a adus vorba adeseori şi despre noi. Aşa suntem noi. Noi credem şi de aceea ne alăturăm şi noi la serbarea de astăzi a zilei naşterii împăratului Wilhelm. Serviciul militar obliga­tor­iu Anglia. Din Roterdam se anunţă : In şedinţa da alargeri a ca­merei comunelor englezi s’a votat şi în a treia cetiră legea despre o­­bligativitatea serviciului mii dar cu 3SS voturi contra 33. Halii Bey şi Ittratianu. Zi­ariştilor, cari au sosit cu primul tren balcanic în Constantinopol, Halil Bay le-a spus la primire întră altele : Ne bucurăm că Turcia ia parte la isbânda finală. Când am trecut mai pe urmă prin România mi-a zis Brătianu: Ci voi e bine. Voi v’aţi ho­tărât, conştiinţa voastră este îm­păcata. Noi însă am ezitat prea mult... Alianţa anglo-japoneză in contra M­un­iei? .Conform informa­­ţiunilor ziarului ‚Rjeci”, ar circula în Petersburg veşti că Anglia ar fi­­înche­iat cu Japonia un tratat sxret pentru cazul când Rusia ar închin o pace se­parată. Japonia l-ar fi obligat al atace în acel caz pe Rusia in Manciuria. —x— Flota. Japoneză la Suez. Agenţia italiană Stefani conf­ir­­nă ştirea că o escarvă japonezi de cracişit­oare a plecat spre canalul Suez, ce să apere vasele comerciale japoneze, cari se află în mediterană, şi în acelaş timp să a­­pere împreună cu flota engleză şi cana­lul Suez. Muntenegru. — O reprivire istorică. — Cucerirea şi desarmarea ţării. In Balcani s-a mai nimicit o ţară: Muntenegru. In Balcani s’a mai dărâmat un tron, tronul regelui Nicolae I, al Mun­­tenegrului. Ţara munţilor negri, în care nu a păşit până acum oştire străină, ţara care a ţinut piept cu uraganul ridicat de semilună, ţara care nu a putut , nici când subjugată nici de ienicerii vestiţi ai Sultanilor de lângă Bosfor a fost în­frântă acum de vestitu­­Gruppe Koveac. Feciori corpului XII de armată din Ardeal, al cărui comandant este gene­ralul Ke­­es din Sibliu, au luat cu asalt muntele Lovcen, care a fost atâta timp mărul de ceartă al marilor puteri — au întrat invigători în Cetinje, ca­pitala Crnagorzilor, iar acum sunt ocu­pat cu desarmarea trupelor munte­­negrane. Ţara munţilor negri, car­e a neli­niştit veacuri dearândul populaţia din Dalmaţia şi a Imperiului otoman, nu este mai mare ca un comitat de al nostru. Populaţia se ocupă în timp de pace cu prăsirea vitelor şi în deosebi a caprelor şi a oilor. Deaicea vise şi numele de batjocură a lui Ne­­kita: «Principele caprelor şi a ber­becilor*. După ocuparea Bosniei şi a Herţe­­govinei sau nizuit politicianii noştri a întreţ­ie legături prietineşti cu acest viguros popor, pentru a avea la sud un bastion Împotriva se­milunei şi a alba­nezilor nu mai puţin răsboinici. La stă­ruinţa monarhiei noastre să proclamă Gospodaru Nekita Petrovici Nicgus de principe al Munten­igrului şi este lu­cru ştiut că chitturile Croaţiei din Ce­tinje erau acoperite de curtea din Viena. Nechit­a era considerat de quasi pensionistul monarchiei noastre. Curtea lui Nekita şi viaţa patriarhală d­e a­­ceastă ţară liberă a fost mult zeflemi­­zată de Europa cultă şi multă vreme a fost Nekita eroul operelor teatrale din Apus. Aşa să zice că în parodia : «Orphaus in den Unterwilt* curtea lui Jupiter este o descriere sau mai bine zis tabloul curţii princiare din Cetinje. Micul principe Nekita a ajuns vilă deodată în insemntt prin căsă­toria fetelor sale. Cea mare Z­irca a măritat o după un priva­ter din Helve­tia Petru Carageorgevici, actualul rege al Serbiei. A doua fată cu numele Mi­lica a măritat-o după marele duce ru­sesc Petru, a treia Stania este soţia lui Nicolae Nico­livici azi vica-rege al Caucazu­lui, iar caa­mică Elena este regina Italiei. Până a nu ajunge Petru pe tronul Serb’ei, principele Nekita era prietinul monarch'ei noaitra, ajungâul Insă gi­­nerele său domnitor s’a pornit acţiunea contra noaitrâ. Visul Iul Nak­ta era o Serbie maid din Grecia până în Bula­­pesta, aula Sârbii au azi o ep’scopie sârbească. La îndemnul ginerilor săi

Next