Glasul Bucovinei, martie 1924 (Anul 7, nr. 1487-1512)
1924-03-28 / nr. 1510
Incidentul Italian (I.) La venirea la cârmă a guvernului actual, situaţia economică şi financiară a ţării noastre a fost cât se poate de rea. Valuta se afla in plină degringoladă, bugetul inexistent, iar balanţa comercială era încă foarte pasivă, cu cifre minuscule la export şi cu un import extrem de ridicat. Ceia ce primejduia însă mai mult creditul ţării In afară era starea neclarificată a datoriei noastre externe, In special a aşa numitelor bonuri de tezaur, cari circulau In suma de aproximativ 1 şijum miliarde de franci francezi şi pentru cari guvernul român nu era în măsură să plătească nici măcar dobânzile. Dl Ministru de finanţe a procedat deci încă în vara anului 1922 la consolidarea acestor bonuri de tezaur, care consolidare a succes aproape deplin, in condiţiuni favorabile atât pentru creditorii noştri cât şi pentru Sfat î! Român. La aranjamentul cu creditorii englezi şi francezi nu au aderat însă Italienii, unde a rămas de plătit o sumă de 130 milioane lire Trebuia deci să se trateze chestiunea separat cu creditorii Italieni, cari cereau o eşalonare a plăţilor pe 15 ani, deci pe un termen mult mai redus, de cum s’a stipulat in aranjamentul general dela Londra. Refuzul Italienilor însemna ori cum o Ingreuiare a operaţiei de consolidare pentru Ministrul nostru de Finanţe, şi cum tratativele in chestia aceasta au stagnat dela o vreme încoace, o parte a opiniei publice italiene s’a impacientat şi a început in presă o campanie izvorîtă din motive foarte materiale împotriva ţării noastre. Această atitudine nu tocmai prietenoasă precum şi o notă verbală adresată de Mussolini guvernului român a provocat in România o legitimă supărare. Căci, din orice punct de vedere s’ar privi chestiunea, să nu uite lumea, că nu suntem creditori cu rea voinţă, ci suntem un popor care deocamdată nu are cu ce plăti, fiind sărăcit de pe urma războiului mondial, în care am luptat umăr la umăr, cu foştii noştri aliaţi, cu enorme jertfe de sânge şi material. Cu tot incidentul acesta destul de penibil, dar totuşi de mică însemnătate, relaţiile noastre cu Italia rămân bune, cum am înţeles din exposeul d-lui Ministru de Externe. Ştirea despre sosirea generalului Badoglio în misiune specială la Bucureşti, pentru a invita pe MM. LI. la Roma, precum IŞI decorarea recentă a Regelui nostru cu cea mai înaltă distincţie italiană, sunt o dovadă, că micile divergenţe economice nu pot avea niciodată vre-o înrâurire asupra relaţiunilor poporului italian şi român, popoare legate strâns prin origine, prin limbă, prin un trecut de luptă comună și prin interese apropiate în peninsula balcanică. „Ateneul Român“ din Suceava Conferinţa d-lui prof. univ. Dr. Alexandru leşan despre „Educaţia socială“ Duminecă în 16 Martie, un public numeros a ascultat conferinţa aceasta, care cu toată înălţimea ideilor a fost cu adevărat populară şi de actualitate practică—surpriză plăcută pentru lumea care credea că profesorul de Blosofie va expune teorii nu prea uşoare de înţeles. Conferenţiarul a început precizând subiectul, arătând anume că nu va vorbi despre educaţia pentru formele sociale, pentru „bunacuviinţa“, ci despre educaţia spiritului de solidaritate socială, de cooperare. Viaţa în societate e o necesitate biologică, organică, e faptul normal, pentru care încă Aristotel numeşte pe om „iwow do-/eny.av“ (animal sociabil). Societăţile primitive se caracterizează prin moravuri rigide, fixe, cărora indivizii li se supun în mod automatic, ca şi conducătorilor, căpeteniilor. Primele diferenţuri se ivesc prin contraste cari se nasc între, conducători, d.e la Homer între Odiseu, Aias, Nestor. La Homer găsim şi primul tip de demagog, individul care critică, se răzvrăteşte contra stăpânilor de Terettes, pe care însă poetul a avut grijă să-l înfăţişeze ca stârpitura cea mai urîtâ. În evoluţia societăţilor se constată deci apariţia individualismului, a egoismului, a apetiturilor şi tenderelor individuale Odată societatea ajunsă în faza aceasta de criză, reîntoarcerea la automatismul inconştient e imposibilă. O epocă trecută nu se întoarce ; de aceea zadarnic a fost regretul lui Tacit după trecutul de sănătate morală a Romei decăzute, ameninţată de vigoarea germanilor primitivi, zădarnic şi regretul lui Eminescu după acel „1400“. Intr’o asemenea criză se află omenimea de prezent. Dacă ne amintim împrejurările dela noi în Bucovina de acum vreo 25 ani in urmă, constatăm că era un timp de atitudini disciplinate, de respect mistic fata de autorităţi, fata de gradele ierarhice: primar, preot,profesor etc. Şi aceasta nu era doară numai „mentalitatea austriacă“, ci „spiritul timpului“. Astăzi asistăm la o mişcare mondială de desagregare, de afirmare tumultoasă a drepturilor individuale. E spiritul democratic care străbate lumea, e o primenire cu o semnificaţie adâncă spirituală: desfundarea unui nou rezervoriu de forţe. Dar deocamdată indivizi mânaţi de impulsiuni oarbe reclamă drepturi, ridică pretenţiuni, nesocotind adesea echivalentul, prestaţiunea care trebue să o dea în schimb societăţii. In situatiunea aceasta se pune problema: cum facem ca individualismul egoist, liberat din cadrele vechi, să se simtă una cu interesele comune ?. Cum creăm obişnuinţe în urma cărora individul să se simtă rău la orice abatere de la interesele comune ?. In ce priveşte massele noastre populare, ţărănimea, constatăm la ea lipsa unor acte inteligente de cooperaţie, deşi există în popor anumite obişnuinţi de sprijin reciproc în cazuri grele, obişnuinţi cari ar merita ca folklorul să se ocupe şi de ele, cum s’a ocupat de alte laturi ale vieţii ţăranului. Pa de altă parte aflăm la copiii dela ţară adese multă iscusinţă manuală, aceasta ar trebui pusă în valoare pentru civilizaţia economică a ţării (automobile, trenuri). In ce priveşte viaţa politică, de la care am aştepta îndrumare şi îndreptare, ea, prin defăimarea reciprocă a oamenilor politici în faţa masselor, nu face decât să slăbească şi mai mult respectul de autoritate. Şi ce minunate prilejuri ar fi campaniile electorale pentru a orienta poporul asupra realităţilor economice cu problemele lor atât de dificile ! Astfel problema care ne preocupă nu se poate resolvi decât prin îndreptarea masselor la o cooperare mai rodnică, la îndeletnicirea cu nouă metode de lucru. Sub acest raport, progresul la ţărănimea noastră e foarte lent, dovadă de faptul că încă tot preferăm untul şvăboaicelor şi al mazurcelor faţă de cel al ţărancelor noastre, cari pe terenul acesta nu au obişnuinţa lucrului perfect. Obişnuinţa aceasta, repulsiunea faţă de lucrul defectuos, iată laturea etică şi socială a chestiunii acesteia, în aparenţă numai economică. In sensul acesta, viaţa economică e plină de idealism ; omul practic, întreprinzător, constructiv reprezintă o mare valoare ideală. Fireşte nu confundăm pe acest om practic,pe care îl reclamă vremea noastră, cu părăsitul economic, „omul practic“ al „învârtelilor“, de tot felul (permisuri etc...), a cărui activitate e nulă ca valoare socială şi etică. Nu putem trezi massele la o viaţă culturală, dacă nu vom şti să punem în joc interesele lor vitale. Dar cine s-o facă aceasta ? Intelectualul cărturar nu o va putea face decât atunci dacă el însuşi va fi practic. Cu poveţe teoretice, cu predici, conferinţe, teatru, şezători etc. nu realizăm decât efecte efemere. Aceasta nu înseamnă că nesocotim valoarea religiei, literaturii, artei, dar activitatea practică primează. Conferenţiarul aminteşte ca exemplu activitatea multiplă a unui preot care ar merita o monografie. Un preot, un intelectual practic e o întâmplare, intelectualul-tip, care nu e decât cărturar, nu poate face multă ispravă la sate. Deci, fiindcă îndrumarea socială a târănimei nu o putem lăsa în sama unei întâmplări fericite — cum e ivirea unui intelectual «practic, în sensul idealist al cuvântului —, problema trebue rezolvită prin şcoală. Şcoala va trebui să dea cultură tehnică şi agricolă. O şcoală fără grădină şcolară, fără ateliere trebue considerată ca insuficientă. In şcoala actuală se neglijează o lăture fundamentală a firei copilului, aceea care se află într’un acord surprinzător cu necesităţile sociale. Nu există alt mijloc de a descoperi resorturile organice, aptitudinile unui copil decât această «şcoală activă», unde întreaga sa fire este pusă la încercare şi unde râvna de întrecere este satisfăcută nu cu laudă şi reclamă, ci cu prestațiuni vizibile, cu plăcerea de a fi creat ceva perfect. In şcoala aceasta a muncii vor fi şi prilejuri multe de cooperare şi astfel de elevii ar ajunge în stare să dreagă sau să facă şi ei înşişi o punte ect. Şi câte Însuşii etice se desvoltă prin această muncă pratică: atenţiunea la realitate, supravegherea instinctelor, perseverata, simţul posibilităţilor şi al realităţilor. Această şcoală a muncii comune ar avea răsunet şi în viaţa noastră politică, făcându-ne să ne stimăm reciproc, atenuând înverşunarea dintre partidele politice, între cari ar trebui doară să fie raporturi de diviziune a muncii. Conferenţiarul citează exemple din politica franceză, unde oamenii politici (Briand, Clemenceau, Poincaré) nu stau să se desfiinţeze unul pe altul, ci se apreciază reciproc, fiecare din ei fiind gata a se retrage de la putere, dacă situațiunea generală reclamă să vină altul. Acolo concepţia politică e, la situaţii diferite, talente diferite. Un guvern se duce nu fiindcă «se uzează», ci din cauza aspectelor diferite ale vieţii politice cu realităţile ei complexe. La fel e în Anglia. Să nu fie posibilă la noi o îndrumare spre această concepţie civilizată a vieţii politice ? Fiori ar trebui să simtă fiecare din noi în faţa atâtor posibilităţi economice şi culturale — şi noi ne învinuim reciproc într’o retrospectivă zădarnică sau privim, nepăsători la greutăţile în care se sbate ţara. Avem lipsă de o opinie publică luminată şi sensibilă, nu de violenţă impulsivă, opinie care să înlesnească şi să impună stăpânitorilor reprimarea desordinelor individuale. Numai astfel un regim devine o lecţie vie şi continuă de justiţie, cum de altfel ar însemna confirmarea oficială a apucăturilor antisociale. Lăcomiei hâdoase, spiritului strâmt trebue să-i opunem, unde îl întâlnim, dispreţul demnităţii omeneşti, iar constructivi suntem nu prin suprimarea adversarelor, ci prin prestaţiuni pozitive, vizibile. Constructiv este acela a cărui acţiune intensivă este capabilă să intensifice şi acţiunea altora, a cărui generositate trezeşte şi generositatea altora şi desarmează pornirile egoiste. * Conferinţa aceasta, în care viaţa socială şi politică e judecată dintr’un punct de vedere atât de înalt şi totuş atât de real,a avut farmecul cuvântului limpede, sincer, înţelept, departe de orice poză şi frazeologie, de care lumea e atât de sătulă. Am ţinut s’o redăm în amănunte atât pentru fondul ei, cât şi fiindcă am găsit-o redată intr’un mod puţin adecvat în «Dreptatea» şi de tot superficial în «Neamul românesc». V. M.