Informatia Bucureştiului, octombrie 1971 (Anul 19, nr. 5629-5654)

1971-10-26 / nr. 5650

pag. a 2-a m BE NOUTĂŢI LA ANIMAL-FILM * Al cincilea epi­sod al scurt-metra­­jelor realizate de NELL COBAR, ce au ca personaj prin­cipal pe Mihaela, se află acum in pro­ducţie. El se intitu­lează „La mulţi ani, Mihaela“ şi vine să demonstreze, încă o dată, calităţile pen­tru care Mihaela s-a făcut atit de Îndră­gită de copii: bună­tate, curaj, simţul răspunderii, devo­tament faţă de prie­teni. • „Prîslea“ este titlul filmului la care lucrează ION GANESCU. Cunos­cutul erou popular, plin de isteţime, va salva şi de data a­­ceasta, dintr-o si­tuaţie dificilă, atit pe fraţii săi cit şi cetatea — al cărui conducător a deve­nit după moartea tatălui său — ase­diată de duşmani. I • După cunoscu­tele fabule ale lui La Fontaine regizo­rul HORI­A ŞTEFA­­NESCU realizează un lung metraj în două acte: „Piticul de cerneală“ şi „A­­nimalele“. I • „Zi de sărbă­toare“ — scenariul şi, regia ADRIAN NICOLAU — este o parodie a filmelor western. Şeriful, deşi e zi de dumi­nică, va transforma nevinovata plimba­re de dimineaţă in­tr-un lung şir de peripeţii terminale, bineînţeles, cu tri­umful binelui. li. Soarta docu­mentarului oare ne întrebăm adesea : „Oare ce-or mai fi fâ­­cînd documentariştii ?” Căci n-am uitat capti­vante memoriale pe peliculă ale călătoriilor pe care le-au între­prins cu fervoare pe atitea tra­see ale ţării ca să reveleze sen­zaţionalul zilelor noastre. Ade­vărat că, uneori, au cedat ten­taţiilor de a tricota teme minore între pereţii studioului. (Au eşuat şi au revenit la vocaţia lor). S-au­­jucat, uneori, şi de-a exerciţiul stilistic, cu virtuozita­tea formală în prim plan. (Dar joaca n-avea să ţină, fiindcă „mult zgomot pentru nimic". ..). S-au mai scăldat ei şi prin dulci contemplaţii rousseau-iste, dar văzind că le ies cam numai ilu­strate în culori, au renunţat. Este adevărat că au renunţat şi la filmele satirice, din inex­plicabile motive. (Să sperăm că o să treacă). Şi, întorcîndu-se la uneltele lor, şi la lecţiile ma­rilor documentarişti, s-au apu­cat, iarăşi, să investigheze rea­litatea cu destule prezenţe care ne interesează să le cu­noaştem. Aşa că documentariştii nu stau degeaba. Dacă cinema­tograful „Timpuri noi“ a ajuns — în fine —■ să trăiască din programe de filme documentare P în premieră (printre care şi rea­lizări româneşti), asta înseamnă ceva. Şi, totuşi... Cu documentarul facem cunoştinţă la întimplare. Şi, aproape fără excepţie, cînd suntem­ în sala cinematografului. Există, parcă, la organizatorii spectacolelor, un fel de jenă de a face, nu publicitatea, ci mă­car informarea prealabilă în ju­rul scurt-metrajelor programa­te. Holurile sălilor sînt tapisate cu tot felul de portrete (să ră­­mînă, căci nu e rău să ne cu­noaştem „stelele“), dar nici mă­car o fotografie microscopică despre un viitor documentar nu atrage atenţia. Cînd şi cînd­ cite o etichetă pusă în vitrinele, cu lutouri mai semnalează prezenţa unui documentar, in termeni atit de laconici, încît s-ar putea crede că anunţul e doar un ac­cesoriu decorativ. Păcat. Căci nu de puţine ori, completarea (adică documentarul) e mult mai interesantă decit lung-me­­trajul „în vedetă”. Poate că, totuşi, soarta aceasta a docu­mentarului pe ecrane e trecă­toare. Poate că are să fie mai judicios programat. Poate că, în fine, în holurile cinematogra­felor se va găsi un loc rezer­vat şi popularizării acestui gen. Fără îndoială, cu concursul şi­­al studioului „Al. Sahia” (n-ar fi de crezut că e insensibil la felul în care producţiile sale se intîlnesc cu spectatorii). Dar, din moment ce Direcţia reţelei cinematografice şi difuzării, fil­melor nu are, în fond, altceva de făcut, decit să stabilească unde, cînd şi cum urmează să vedem filmele cu care ne ser­vește, normal este să-i pretin­dem să fie echitabilă cu docu­mentarul. • Un film pentru adulţi: „Bizanţul du­pă Bizanţ“. ADRIAN PETRINGENARU in­spirat dintr-o lu­crare de Nicolae Iorga, dedicată vie­ţii şi culturii Ţărilor Române după căde­rea Constantinopolu­­lui şi destrămarea imperiului bizantin porneşte de la ideea că civilizaţia bizan­tină îşi marchează începuturile prin ca­podoperele de artă realizate in vremea L­i Justinian la Ra­venna (secolul VI) şi îşi încheie traiecto­ria de o mie de ani cu capodoperele rea­lizate In Moldova lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş (se­colul XVI). CONFESIUNIRegizorul VASILI ORDINSKI Interlocutor, deci, realizatorul fil­mului „Piaţa Roşie" cu a cărui pre­zentare in gala de miine seară în­cepe „Festivalul filmului sovietic". — Ce tendinţe animă creaţia cine­matografică sovietică actuală? — Ca in toată cinematografia mon­dială — scrutarea mai atentă a o­­mului. Voga miracolelor tehnice ale filmului e pe cale să apună: se pare că nici stereofonia, nici ecranul, ori­bit de lat, n-au adus prea mare lu­cru publicului. Cel mai important este astăzi nu să cauţi tehnica, ci să arăţi eroul. — Cam cum ar arăta ? — Nu ca supraom, săvîrşind fapte de excepţie, ci ca om cu pregnantă personalitate, înţelegînd responsabili­tatea sa în complexitatea universu­lui actual. — Este și cazul eroilor din „Piaţa Roşie"? — Cred că da. Tema acestui film istoric-revoluţionar — consacrat ce­lor care în anii hotărîtori de după Revoluţie au consolidat armata so­vietică — mi se pare că are o re­zonanţă nouă, depăşind tradiţia an­terioară. Este un film în care am încercat să încorporez şi din expe­rienţa mea personală in armată şi in timpul Marelui război pentru a­­părarea patriei. Este un film des­pre datoria asumată conştient şi vo­luntar şi îndeplinirea ei exem­plară. — Ce credeţi despre viitorul cine­matografiei în condiţiile perfecţio­nării rapide a televiziunii? — In fiecare ţară, lucrurile se pre­zintă diferit. Uneori televiziunea este, ca tehnică, atit de bine pusă la punct, încît concurează serios cine­matografia. Sigur că şi serialele rămîn privilegiul exclusiv al micu­lui ecran, şi că reportajele televi­zate au mare forţă emoţională. Cred însă că nimic nu poate înlocui acea comuniune sufletească a publicului ce se stabileşte în sala cinematogra­fului. — Dar dacă televiziunea va lua filmele de la săli? — Filmele realizate pentru ecran normal pierd considerabil din va­loare cînd sînt prezentate la micul ecran. Așa că... — Vă atrage televiziunea ? — Voi ecraniza „Calvarul“ de Ale­xei Tolstoi. — După ce, cu ani în urmă s-a realizat un film pentru ecran lat, și nu culori ?! — îmi place foarte mult romanul, şi sper că va ieşi un serial bun. Evident că nu va fi uşor, deoarece este vorba de un alt limbaj, de altă tratare a sunetului... — In general, credeţi că ecraniză­rile de la televiziune influenţează lectura cărţilor ? — Depinde. In ceea ce mă pri­veşte, sper că după ce vor vedea serialul „Calvarul“, telespectatorii vor citi şi romanul lui Tolstoi. După cum nu văd nici un motiv ca cei care au citit romanul să nu doreas­că să-l şi vadă la micul ecran. E­­cranizarea unu­i roman poate fi şi o foarte elocventă invitaţie la lectură, sau semnal pentru descoperirea unei creaţii literare. Augustin Sandu DE CINEFIL Nu, nu suntem­ la „Ţăndărică“ ! Ci pe platoul de filmare de la „Anima“, de unde vor fi lansate, poate, noi vedete... Păpuşi, bineînţeles ! Foto : C. Abărbieriţei PREMIERĂ LA STUDIO I.A.T.C. Joacă tinerească sau exigenţă profesională ? La prima vedere spectacolul inau­gural al „celor mai tineri actori“ ar putea fi considerat doar un diver­tisment nepretenţios, o demonstraţie de amuzament pe marginea cîtorva „Cînticele comice“ de Vasile Alecsan­­dri şi a celor „Trei crai de la ră­sărit“ ai lui Haşdeu. Dar numai la prima vedere. Pentru că, nemaivor­­bind despre latura cetăţenesc-edu­­cativă a acestor texte clasice, ele constituie un bun prilej de studiu al unor caractere în care autorii au satirizat moravuri şi năravuri ale epocii, lăsîndu-ne moştenirea unor portrete prin intermediul cărora pot fi combătute şi azi tare sociale şi umane. Demagogia, carierismul, că­pătuiala, imitarea „modelor“ străi­ne, au constituit pentru Alecsandri, Haşdeu şi alţi înaintaşi ai literaturii şi teatrului nostru, tot atîtea ţinte de atac în numele eticii şi al bu­nului simţ popular. De aceea nu e de mirare că ori de cîte ori s-au re­prezentat, s-au bucurat, de o mare audienţă în faţa spectatorilor. După cum e normal că celebrele personaje au fost interpretate de cei mai mari actori ai scenei româneşti, care au lăsat amintirea unor compoziţii an­tologice. Actualii studenţi ai anului IV ac­torie (atelierul de creaţie al conf. Ion Cojar) urmează, aşadar, o glo­rioasă tradiţie, avînd prilejul ca, pe aceste mici giuvaieruri, să-şi dez­volte studiul psihologic asupra unor roluri sinteză, stilul epocii şi fante­zia proprie în redarea lor prin op­tica actorului modern. Să nu uităm că majoritatea unor personaje cum sînt Clevetici, Gură­,Cască şi altele conţin mn embrion marea galerie a tipurilor duse de Caragiale la desă­­vîrşire. Mi se pare aşadar de cel mai mare folos ca, încă din institut,­­studenţii să-şi însuşească acest te­zaur al dramaturgiei şi artei scenice naţionale. Dar tocmai pentru că aşa mi se pare că stau lucrurile, am sim­ţit nevoia că, dincolo de hazul real şi comunicarea permanentă cu sala a interpreţilor, studiul tipologic să fi mers mai în profunzime. Subliniez faptul tocmai pentru că studioul IATC e o scenă de un fel special, o scenă-şcoală, ale cărei reprezentaţii ne interesează şi ca rezultate ale procesului de formare a viitorilor actori. Poate că o pregătire prea rapidă a spectacolului i-a dat un anume aer de improvizaţie (care nu e totuna cu spontaneitatea jocului bazat pe o solidă stăpînire a mij­loacelor de expresie), de joacă tine­rească, frizînd pe alocuri amatoris­mul. O mai mare exigenţă profesio­nală ar fi pus desigur mai bine în valoare calităţile grupei de studenţi compusă din Eleonora Luminiţa, Gheorghiu, Marinela Popescu, Radu Panamarenco, Paul Chiribuţă, Eugen Mazilu, Theo Cojocaru, care au asi­gurat — mai cu seamă în „Trei crai de la răsărit“ — graţie vivacităţii lor, destule momente de bună dis­poziţie. Dar numai atît. Traian Selmaru Discrepanţe Cînd expresia verbală nu izbuteşte să redea, în chip fidel, gîndirea logică, avem de-a face cu o discrepanţă. Scrie, de pildă, la un moment dat, autorul u­­nei recenzii : „Precedate de o prefaţă, cele trei secţiuni ale cărţii „Lingvistica generală“, „Lingvistica românească“ şi „Lingvistica latină“ încearcă să ilustreze bogăţia şi varietatea preocupărilor auto­rului în aceste domenii“. Să se fi gîndit oare autorii recenziei că secţiile (recte, autorul) cărţii respective „încearcă să ilustreze bogăţia şi varietatea preocupări­lor” sale în domeniile menţionate ? ! Probabil că recenzentul a vrut să spună că secţiile cărţii de care se ocupă ilus­trează bogăţia şi varietatea preocupă­rilor etc. Ceea ce înseamnă cu totul altceva. Alt exemplu, tot dintr-o recenzie: „De fapt, unul din foarte marile merite ale lucrării este acela de a fi izbutit să alcătuiască lista completă a procedeelor de compunere mai vechi şi mai noi“. Aşa cum ni se prezintă acest pasaj, rezultă că unul din foarte marile merite ale lucrării este acela că ea (lucrarea) a izbutit să alcătuiască lista completă etc. Tot o discrepanţă, evident, căci o lucrare nu poate să alcătuiască nici un fel de listă. (Autorul, da !). Alteori, lipsa din formulare a unui simplu element morfologic modifică sensul comunicării. Un exemplu : „In genul epic și dramatic, conflictul se ••• manifestă în ciocnirea dintre persona­je“... S-ar putea, deci, crede cum că epic şi dramatic ar fi atributele unuia şi aceluiaşi gen ! In realitate — se ştie — există un gen epic şi un altul — dra­matic, distincte prin caracteristicile lor. Dacă enunţul suna astfel : „In genul epic şi in cel dramatic, conflictul se manifestă etc.“, n-am mai fi citat exem­plul aici. N. Mihăescu Discuţie, după cum se vede, într-o sală de repetiţie a Operei Ro­mâne. In dialog, core­grafii şi interpreţii spectacolului aflat pe „şantier“. E vorba de cunoscutul balet „Nuntă în Carpaţi“, pe muzică de Paul Constantines­­cu. Principalii autori ai actualei versiuni sce­nice : coregrafii Floria Capsali şi Mitiţă Du­­mitrescu. Să sperăm că se va reedita suc­cesul primei montări bucureştene din 1938 INFORMAŢIA BUCUREŞTIULUI fotó * literatura * _______________ ' ■ ■ • J'tv.-* V-: ' - : CINE-CALENDAR Talentatul actor de film Ilarion Cio­­banu îşi serbează patru decenii de viaţă într-un an care a însemnat pentru el în­scrierea a încă trei recunoscute succese. Ne referim la recentele sale creaţii din filmele „Facerea lumii“ „Asediul“ şi „Fraţii“. Drumul străbătut pînă la Pin­­tea, pînă la comunistul Gavrilă Dragan şi, respectiv, pînă la preşedintele Ila­rion, este un drum lung, bătătorit timp de peste un deceniu de neîntreruptă activitate pe platouri cu­­ alte şi alte roluri. Cu fiecare dintre ele actorul a evidenţiat, dincolo de calităţile sale, o putere de muncă excepţională, dorinţa permanentă de autodepăşire, străduinţa de a aduce pe ecran chipuri viguroase. A avut şansa să debuteze cu rolul principal din „Setea“ (1961). Excelenta interpretare a lui Mitru Moţ l-a consa­crat de la bun început şi definitiv. Ulte­rior, majoritatea regizorilor noştri de film îşi dispută prezenţa lui Ilarion Ciobanu în distribuţiile realizărilor lor. Il întîlnim astfel în „Poveste sentimen­tală“, în „Cinci oameni la drum“, în „Omul de lingă tine“, în „Cartierul­­vese­liei". Interpretează rolul utecistului. Dăneţ în „Lupeni ’29“, realizînd, alături de regretatul Ciubotăraşu şi Colea Răutu, o admirabilă figură de , luptător care apără cu dîrzenie, pînă’ la sacrificiul suprem, justeţea cererilor clasei munci­toare condusă de comunişti. Excelează apoi în interpretarea vîn­josului şi sumbrului Petre Petre din „Răscoala“. In anul 1966, la cel de al III-lea Festi­val naţional al filmului de la Mamaia, cucereşte cu rolul Pavel Pavel din „Vre­mea zăpezilor“ premiul pentru interpre­tare masculină. Ilarion Ciobanu a găsit în acest rol multiple valenţe, con­ferind preşedintelui cooperativei a­­gricole un­­ portret al fermităţii, fin subliniat de un troc sobru, de o discreţie a expresiei şi multă simplitate. S­eria succeselor lui Ilarion Ciobanu este continuată de noi şi noi roluri, diverse ca factură : muncitorul Redea, zis „Meşterul“ din „Apoi s-a născut legenda“, Pavel Costan din „Doi băr­baţi pentru o moarte“, Gerula din „Co­lumna“ (cu care reuşeşte un admirabil portret de dac, de o rară autenticitate), căpitanul moldovean Ghindă din „Răz­boiul domniţelor“, Nichifor Lipan din „Baltagul“, Stroe Buzescu din „Mihai Viteazul“. Nae Cosmescu „Cadrul didactic este prin excelenţă un educator comunist" (Urmare din pag. 1) cit de bune rezultate s-au dobin­­dit — şi nimeni n-are intenţia să le nege — există şi serioase rămî­­neri in urmă... — A fi profesor astăzi înseamnă să fii un educator comunist : iată un adevăr asupra căruia merită să medităm mai profund. Ca dascăl, deci, pe plan profesional te poţi manifesta deplin şi eficace numai în măsura în care ai dobîndit o bună pregătire ideologică marxistă. Căci în activitatea universitară, care e deosebit de complexă, pro­fesorul trebuie să dovedească o te­meinică înarmare cu cunoştinţe po­­litico-ideologice, o atitudine comba­tivă, militantă. Studentul poate creşte demn numai într-un climat de exigenţă profesională şi politi­că. E motivul pentru care urcarea la catedră trebuie să fie precedată de preocuparea sistematică a das­călului de a-şi însuşi învăţătura revoluţionară a partidului nostru. Pregătirea profesională a unui ca­dru universitar e în directă legătu­ră cu nivelul formaţiei sale ideo­logice. Din acest motiv, nu ne îm­păcăm cu concepţia unor cadre didactice care socotesc că educaţia propriu-zisă a studenţimii n-ar fa­ce obiectul cursului ce-l predau, ci ar cădea în sarcina altora. De a­­ceea, ne simţim datori, ca comu­nişti şi ca profesori, să desfăşurăm o mai temeinică muncă pentru ca toate cadrele didactice să-şi ono­reze integral misiunea încredin­ţată . Ce întreprindeţi dv. ca dialo­gul profesor-student să capete o şi mai decisă eficienţă ? — Documentele de partid au sub­liniat în repetate rînduri modul cum poate creşte eficacitatea for­mativă a acestui dialog. Incepînd, mai ales, cu acest an, am căutat ca toate disciplinele să-şi îmbună­tăţească conţinutul prin includerea mai accentuată în substanţa lor a problematicii ideologice. Cu alte cuvinte, am tins ca toţi­ profeso­rii, în cursurile ţinute, să manifeste o atitudine combativă faţă de con­cepţiile străine ideologiei noastre , să promoveze principiile politicii partidului nostru. Creşterea rolu­lui educativ al cadrului didactic nu poate fi concepută fără prezen­ţa sa zilnică intre studenţi. Cu­noaşterea mai bine a fiecăruia, a preocupărilor lor, a vieţii de orga­nizaţie şi extra universitare a deve­nit azi un imperativ. Trebuie să precizez că suntem­ pătrunşi de toa­tă importanţa acestei răspunderi. Deşi timpul scurs de la debutul a­­nului universitar e totuşi scurt, afirm că începutul e bun în această privinţă. Cadrele didactice sunt mult mai mult împreună cu stu­denţii fie că e vorba de cursuri şi seminarii, fie de acţiuni de muncă patriotică, fie de activităţi practica în laboratoare, în ateliere-şcoală. După cum se ştie, munca directă în producţie a devenit o compo­nentă principală în programul de pregătire a studenţilor, proces care cere îndrumare nemijlocită, apro­piată. E un cadru unde legăturile sufleteşti între magistru şi discipol se sudează mai intim. Procesul transmiterii cunoştinţelor este ast­fel îmbinat şi cu puterea exemplu­lui personal al dascălului în mun­că, în viaţă, cu afirmarea unor ca­lităţi moral-politice. Desigur, nu suntem­ nici pe depar­te integral mulţumiţi de ceea ce am realizat. Sintem­ conştienţi că ne aşteaptă încă multe lucruri de rezolvat în această privinţă. Totuşi, judecind după semnele primelor săptămîni de şcoală, am putea a­­precia că începutul făcut marchează o sensibilă schimbare în bine. Dar acesta va putea fi apreciat cu a­­adevărat abia pe parcurs. di­i­n sala Ateneului, gazdă prin tradiţie a marilor recitaluri pi­anistice, Fausto Zadra — Italia — s-a întîlnit din nou cu publicul bucureştean, care îl cu­noştea deja din colaborările solistice cu Orchestra Radiote­­leviziunii. Pianistul a ales de această dată formula redutabilă a recitalu­lui, propunindu-ne un program deo­sebit de promiţători Chiar renunţind în ultimul moment la Sonata de Liszt, bunul gust în orientarea re­pertorială îl recomanda­u Mozart, Beethoven, Schumann, compozitori abordaţi de obicei de cei mai preten­ţioşi pianişti, ca puncte de referinţă a capacităţii lor interpretative. A­mintirea ultimei întîlniri cu Fausto Zadra la Radioteleviziune ne îngă­duia să-i păstrăm anumite impresii favorabile. Recitalul din seara tre­cută le şterge însă, căci din posibi­lităţile întrezărite nu am mai re­văzut acum un stadiu evolutiv mar­cant. Fausto Zadra optează pentru alura de ansamblu, pentru expresivi­tatea muzicianului amator de eflu­vii romanţioase, negînd limitarea scolastică sau libertatea stilistică dis­ciplinată. Consecinţa este o redare din care nu lipseşte farmecul per­sonal, de altfel singurul argument ce pledează pentru un eventual suc­ces al pianisticii sale. Dincolo de a­­ceastă alură, agogica arbitrară, labi­litatea ritmică însoțesc o desfășurare tehnică aparentă (în care lirismul este prilej de odihnă, iar pasajele de velocitate se parcurg cu un efort eroic). Caracterizarea stilistică, avînd în vedere compozitorii aleși, ne apare ca dominată temperamental de spi­ritul meridional. în Mozart micile dantelării se alternează cu bel-can­­toul italienizant, în Beethoven veris­­mul încarcă de dramatism operistic frazele Titanului. Carnavalul op. 9 de Schumann, în „varianta“ lui Fausto Zadra, ne-a limitat de asemenea prea mult la aspectele unei literaturi salonarde, sentimentale, aducînd pe prim plan o singură ipostază posibilă, din multitudinea imaginilor romanti­cului compozitor. Iată, deci, putem spune — nu fără un anumit regret — că programul a fost mai promi­ţător decit realizarea lui, într-o sală în care nu sunt încă stinse ecourile unor recitaluri celebre, ale lui Kempf, Baskirov, Richter, Eschenbach... Grigore Constantinescu Un program promiţător La O.C.L.P.P. s-a afişat REZULTATUL OPŢIUNILOR DEPUSE ÎNTRE 1 ŞI 30 SEPTEMBRIE Ieri, la sediul Oficiului pentru con­struirea de locuinţe proprietate perso­nală, din str. Gutenberg (în curte), s-au afişat listele de prioritate cu rezultatul opţiunilor depuse între 1 şi 30 septembrie a.c. In cazul unor eventuale omisiuni sau erori în stabilirea priorităţii se pot face contestaţii pînă in ziua de 6 no­iembrie a.c. Pot depune asemenea con­testaţii în aceeaşi perioadă şi cei în­scrişi pînă la 30 septembrie a.c. şi care din diferite cauze nu au depus opţiuni în perioada anunţată ; cei care au plătit integral costul apartamentului, indife­rent de data înscrierii ; cei care vor să treacă de la confort I la 2, 3 şi 4 ca­mere confort II ; cei care vor să treacă de la un număr de camere la altul în cadrul aceluiaşi grad de confort, dacă au asigurat avansul corespunzător îna­inte de 30 septembrie a.c.­­ Contractele pentru apartamentele din blocul L-17 Titan se vor elibera vi­neri, 29 octombrie, iar pentru cele din blocurile S-1 şi S-2 Sălaj, in ziua *,de 30 octombrie. Ghişeele funcţionează de la ora 8, eliberarea făcîndu-se în ordinea numerică a apartamentelor. • Constituirea asociaţiilor civile de bloc ale locatarilor din blocurile A-l, D-5, D-6 și D-7 din cartierul Drumul Taberei, microraionul 7, va avea loc la sediul O.C.L.P.P. din str. Gutenberg nr. 1, joi 28 octombrie a.c. (la ora 18 pen­tru cei din blocurile A-1 și D-7 și la ora 19, pentru cei din blocurile D-5 și D-6). Din secretele Urmare din pag.l mul rind exerciţiul muncii. Să vă dau un exemplu: Ion Bucur, unul din foştii elevi eminenţi ai liceului nostru, fizi­cian pasionat, cîştigător şi el al unei olimpiade, a urmat medicina şi azi este unul dintre cei mai buni chirurgi. S-a dezis el ? Nu. încă din liceu spu­nea : Invăţînd fizica, înţeleg mai bine omul... Paradoxul e doar aparent. Ca şi in cazul unor elevi pasionaţi după olimpicilor... poezie, excelenţi matematicieni ,liceul nostru se profilează, de fapt, pe stu­diul fizicii şi matematicii — de aici şi existenţa unor ateliere-şcoală nu numai bine amenajate, dar şi intens frecven­tate în afara orelor de curs) elevi care mărturisesc : Poezia te ajută să înţelegi mai bine cifrele... Iată, dar şi in acest fel, semnele viito­rului om al societăţii noastre. Şi ce oare e şcoala, ce trebuie să fie, dacă nu — revenind la titlul Însemnării de față — și primul banc de probă al a­­cestui viitor om, pe cit de multilateral dezvoltat, pe atit de bine conturat ca specialist. PE CÎND OPINIE FERMĂ, COMBATIVĂ ? (Urmare din pag. I) nia medicilor, a personalului­­ sani­tar ? Funcţionează în Capitală, ca de altfel în fiecare judeţ, Colegiul me­dicilor şi farmaciştilor, organizaţie profesională al cărei scop constă toc­mai in­formarea la personalul me­dical a unei înalte conştiinţe etice, în controlul conduitei lui profesio­nale. — Colegiului medicilor şi farmaciş­tilor din municipiul Bucureşti — ne spunea tov. conf. dr. VICTOR COROI, directorul Direcţiei sanitare a muni­cipiului — îi revin sarcini deosebite în instaurarea unui climat de res­ponsabilitate, de respect integral al normelor deontologiei medicale, înal­ta probitate profesională şi morală a membrilor săi conferă acestui orga­nism o autoritate recunoscută. Tre­buie să spunem, totuşi, că activita­tea colegiului nu a fost întotdeauna marcată de eficienţă. Au existat prea puţine iniţiative, de cele mai multe ori măsurile s-au oprit la discutarea, după sesizarea noastră, a unor aba­teri profesionale. Intr-adevăr, o cît de succintă ana­liză a mijloacelor educative promo­vate de acest for profesional indică drept principale metode discutarea „post factum“, după intervenţia sanc­ţiunii administrative, a abaterilor de la etica medicală. Şi totuşi, este vorba de un organ cu largi­­atribu­ţii în instaurarea şi conservarea unui climat moral adecvat, de manifes­tare a opiniei publice medicale. Ce a întreprins colegiul în acest sens ? Puţin, chiar foarte puţin. S-a limi­tat în a blama atitudinile şi fap­tele unor colegi, atitudini şi fapte descoperite însă de alte foruri. Cu alte cuvinte, s-a stat ş­i se stă încă la remorca organelor administrative, sau a celor penale. Ca şi cum nu ar fi vorba de fapte petrecute sub ochii tuturor, poate în chiar aceeaşi uni­tate sanitară în care lucrează unul sau mai mulţi membri ai amintitu­lui colegiu. Desigur, nu încercăm să subapreciem importanţa educativă a discutării şi sancţionării morale a cadrelor medicale care s-au îndepăr­tat de la etica profesională. Nu pu­tem trece cu vederea nici respon­sabilităţile ce revin în acest sens conducerii administrative a fiecărei unităţi sanitare, organizaţiilor de partid din fiecare spital sau policli­nică. Dar nici nu putem fi de acord cu optica — am zice birocratică — conform căreia dacă nu există sesi­zare, nu există... probleme ! Să ne referim da, pildă la lipsa de opinie manifestată în acest sector față de veniturile ilicite acumulate nestînje­­nit de unele cadre medicale, sub ochii nepăsători ai colectivelor din care fac parte. Cine, dacă nu Colegiul medicilor şi farmaciştilor trebuie să creeze opi­nia de masă aptă să curme abuzu­rile şi cazurile de cupiditate ? Era de pildă nevoie să intervină procu­ratura ca să se dovedească faptul că medicul N. Dragomir, de la Poli­clinica Titan pretindea şi primea bani de la persoanele pe care le consulta şi le trata ? — ca să dăm un exemplu ? — Stă în puterea noastră — ne declara tov. prof. dr. docent Dumi­tru Burlui, vicepreşedintele Colegiu­lui medicilor şi farmaciştilor din municipiul Bucureşti — să eliminăm asemenea atitudini din activitatea personalului medical. Colegiul se lo­veşte însă şi de unele greutăţi. In­formarea sa cu privire la problemele apărute în reţeaua sanitară este de multe ori precară, sau făcută cu în­­tîrziere. Aşteptăm un reviriment în acest sens, o dată cu înfiinţarea, în fiecare unitate, a comisiilor de dis­ciplină şi deontologie, ce­­ vor supra­veghea concret conduita profesională a salariaţilor, sesizîndu-ne direct orice abatere. Am iniţiat deja o largă dezbatere în cadrul fiecărui spital, care porneşte de la prezen­tarea în faţa respectivelor colecti­ve a cazurilor concrete de încăl­care a indatoririlor profesionale de­pistate în ultima vreme. Urmărim crearea unei opinii sănătoase, capa­bilă să înfiereze imediat, în cadrul fiecărui colectiv, orice încălcare a normelor de etică medicală. Coifuri cu „bucluc"... . . .există, in Capitală, în cîteva intersecţii — cum ar fi unele de pe Moşilor, de pe artera de legă­tură între şoseaua Bucureşti — Ploieşti si zona Străuleşti etc. , lă­săm organelor în drept să le... no­minalizeze si pe celelalte — unde siguranţa circulaţiei este pusă la grea încercare. Se încrucişează,­in astfel de puncte, artere de intens trafic şi — din cauza vizibilităţii reduse datorată colţurilor unor clă­diri sau garduri — nu o dată s-au produs tamponări între vehicule. Soluţii — evident, abstracţie fărind de un plus de atenţie din partea conducătorilor auto — ar exista Spuneau unii specialişti că, pe alocuri, s-ar putea renunţa la une­le construcţii (în paranteză fie spus, deja... autodemolate). In alte părţi s-ar putea „tăia” colţul unor garduri, după cum în unele inter­secţii ar fi utile oglinzi „rutiere” speciale. Nu ne propunem, însă, să stabilim noi rezolvări optime şi — de ce nu ? — posibile. Există doar un serviciu de circulaţie în I.M.M.B., există o Direcţie de dru­muri şi spaţii verzi, ca şi o Direc­ţie de arhitectură şi sistematizare în C.P.M.B., cărora le lăsăm... iniţiativa. „Biletele la con­trol !“ Amicul aș­teptă pînă ce con­trolorul Intră în compartiment și se pregăti să scoată bi­letele din servietă. Incuietoarea nu cedă. Calm, apăsă pe bu­tonul declanșator. Ni­mic ! — Biletul dv ! — Un moment! Trase de mecanis­mul care nici nu se clinti. „N-am timp de pierdut, vă rog, des­chideţi pînă mă în­torc din comparti­mentul vecin !“ Ami­cul intră în panică. Servieta trecu din mină în mînă. Cine­va încercă cu un briceag, un altul cu un tirbuşon, un că­lător bătrîn propuse să-i turtească Incu­ietoarea în ușă. Ni­mic... nimic... In con­tinuare aceasta rezis­ta ca un safe. Controlorul se în­toarse şi-l măsură cu o privire totodată expertă şi circums­pectă ! „Cunoaştem noi ! Au mai fost cazuri“! „De serviete defecte ?“ „Nu! De călători fără bilete!“ Amicul a rămas In staţie să se explice. In faţa şefului gării servieta s-a deschis evident fără efort. Aşteptînd alt tren, omul meu a cum­pă­­rat două kilograme de mere. Ei bine, pînă la destinaţie a ţinut servieta la sub­suoară. Nu s-a mai închis ! Cine nu cre­de povestea poate căuta o asemenea servietă de 142 lei la magazinul de Maro­­chinărie fină de pe calea Victoriei peste drum de Telefoane. Acolo s-ar putea afla şi cine a furnizat în­­cuietorile. Directorul între­prinderii respective circulă şi el cu o a­­semenea servietă ? Nu l-aş sfătui ! ★ Cel de al doilea a­­mic de al meu e antialcoolic. In mod special nu suferă ţui­ca. Şi totuşi de la o vreme e bănuit că s-a dedat la deliciile lui Bachus. De cîteva zile, cum intră în birou, în care se află mai ales colege, se stîrneşte un val automat de proteste ! „Iar ai băut !... Cum poţi duhni aşa a ţuică ! Deschideţi geamuri­le !“ Asta o zi, două, trei... Chestiunea a ajuns în biroul di­rectorului. Omul s-a explicat că a avut icter, că are idiosin­crasie alcoolică. Directorul l-a pri­vit ironic: „uite, şi acum aromeşti a ţui­că !“... Disperat, cel bă­nuit se luase de gîn­­duri, se hotărîse să-şi ceară transferul... Pînă cînd... Pînă cînd... norocoasă in­­spiraţiune! Amărît, ruşinat, CU capul plecat, şi-a privit pantofii. Un miros de ţuică cu un damf vio­lent de prună arsă se înălţa în văzduh ! Evrica !... De cîteva zile îşi curăţase pan­tofii cu „Dresing“ produs de fabrica „Progresul“. Şi-a schimbat pan­tofii şi toată lumea a fost mulţumită. Oare şi tovarăşii care pritocesc licoa­rea cu bucluc ? Alecu Popovici

Next