Luceafărul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 6, nr. 1-13)
1963-01-01 / nr. 1
ANUL VI — Nr. 1 (106) — 1 IANUARIE 1983 REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. APARE LA 1 ȘI ÎS ALE LUNII — 12 PAGINI — 1,50 lei » EUGEN assas Mihas Beniuc /§ • • m ^ • c ftnii Prea bucuros nu sint ele anii mei Că-i împlinesc ava mai către iarnă Cind fulgii de zăpadă prind sa cearnă Zicindu-mi parcă Bade, ce mai vrei? Dar anii tăi mă bucură grozav. Republică, văzîndu-i tot mai tainici Și chiar de-ai mei devin mai lăturalnici Mă-nvie-ai tăi, oricit sint de firav. Tu le-ai născut cind anul era-n merde Și-ai semănat în inimă nădejde, Că nu alt an începi, ci altă eră. Sint cincisprezece numai de atunci Și astăzi toți cunosc, bătrini si prunci, C-ai fost temei de veac si nu himeră. Niculas Stoian (T)a trimis un Soldat ce-i sint, vreau astăzi să-i jur Republicii Legat, precum Pămîntul de Soare, sint, de tine. Şi-n cosmos chiar de-aş merge, nu gravitatea, ci, Iubirea ta pe-orbita Pămîntului m-ar ţine. Iubirea ta-i puterea mirifică ce-o am Cind, cu mlndrie simplă, rostind slăvitu-ţi nume, Ca la porunca unui „deschide-te Sesam" Mi se deschide poarta, oriunde bat, în lume. De cum îli trec hotarul, ea se preschimbă-n dori In Sudul cald vreau munţii cu Streşini de răcoare, Şi-n Nord, după arşiţa fluidă-a lui Cuptor Tînjesc, visind cîmpia-ntr-un lac imens de soare, E de ajuns în lanul străin o albăstrea, Ca Bărăganul nostru din zări să mi-l apropii Cu holdele, prin care copilăria mea Mai mișună, ciudată, precum un cîrd de dropii. O sondă întîlnită allunde-i un ecou De prin pădurea noastră metalică din fara, De pe vreun deal ce pare un pom de Anul Noh Cind sondele-s, feeric, iluminate-n seară. Mi-i inima asemeni cu-o stemă-a țării-ncît o port ca-n fruntea unei sărbătorești coloane. Trecînd prin fata lumii cu pasul hotărît, O inimă cum încă sint opl’ș’pe milioane. în urmă cu 15 ani, într-o seară de decembrie, ultimul reprezentant, cu domiciliul in Romînia, al familiei Hohenzollern îşi făcea bagajele şi se pregătea să intre în azilul european al regilor, unde, aşa cum spusese pe vremuri Cocea, maiestăţile lor, ca să nu moară de foame, deveniseră directori de bancă. Cortina istoriei căzuse dur peste o domnie de aproape 80 de ani, domnie rentabilă dacă ne gîndim că primul reprezentant al ilustrei şichte venise cu cîteva haine în traistă şi că ultimul pleca cu un tren încărcat de lucruri, urmînd în exil pe taică-său, fugit şi el peste graniţă ca să nu cunoască dragostea nemărginită a poporului, ajunsă la forme paroxistice. Timpul ne permite acum să înţelegem în perspectivă cam ce a fost aceea monarhia. Unii dintre noi îşi mai amintesc slujbele solemne de la Patriarhie, cu fostul lor sonor, parăzile cu risipă de cai şi harnaşamente şi chiar „înaltele“ mesaje emise într-un grai grandilocvent, fardat cu cuvinte mari : drepturi inalienabile, misiunea sacră a Romîniei etc., etc.... Poze, pagini îngălbenite, o întreagă literatură, zac în arhive , recuzită de operetă. Iată şi fata adevărată a îndelungatei stăpîniri a despoţilor : un neam batjocorit, bătut cu biciul, ucis cu plumbul şi întemniţat atunci cind avea gura mare „Majestatea Sa la 10 Mai“, „Majestatea Sa la deschiderea Expoziţiei“, „Majestatea Sa la Bobotează“, acum acest carnaval strălucitor, sub care colcăia sîngele, pare ridicol, şi — în loc să stringi pumnii — ai fi tentat să zici : „erau caraghioşi, săracii !“ ; numai că există o memorie a poporului neîndurătoare şi veşnică. Printr-un complot al unor miniştri iresponsabili, ne-am trezit, cu ajutorul „voinţei naţionale şi a dorinţei lui Dumnezeu", cu un junker falit, sosit gol puşcă, la poarta ţării. O dinastie obscură fusese invitată să ocupe un tron vacant, uitat într-un colţ al Europei, unde li se părea că legea putea fi nesocotită mai uşor şi haznaua proprie cu galbeni sporită fără mari riscuri. Istorici hrăniţi la masa regală au avut grijă să dea acestui îndelungat jaf organizat aparenţa unei modeste ocîrmuiri, terminate, între altele, cu un pasiv de 11.000 de morţi. Soţia — poetă, a domnitorului, încerca lira, făcîndu-se ca uită şuieratul gloanţelor, in timp ce Maiestatea Sa organiza vitrina unei prosperităţi de mucava, numai că e greu să astupi gura ţării întregi care urlă de mizerie şi să pui dantelă peste un cimitir imens, astfel că adevărul , a supravieţuit. Gloriosului întemeietor de dinastie a urcat pe un armăsar de bronz în piaţă, după moarte, casă mai privească o dată naţiunea, masacrată cu singe rece şi-a urmat un alt reprezentant al familiei, numit în bucoavne „loialul“, de fapt o sinistră pasăre de pradă , cunoscut, şi ca un vajnic „Cupidon al ţigăncilor din cartiere mărginaşe“. Şi urecheatul împărţitor de graţii regale în straturi periferice a avut cu ce hrăni curiozitatea publică din belşug. Istoria acestei dinastii n-ar fi completă dacă n-am aminti şi de reprezentantul ei sperţar, nene de bordel şi afacerist de rangul întîi, demonstrînd că atunci cind vor, nici regilor nu le lipseşte talentul datului la spate. Cartoforul cu coroană, spaima cramelor şi a femeilor măritate, a ţinut să dea o lecţie uriaşă de cinism şi n-a fost întrecut în ridicol deci de gîngavul său fiu, aruncat un neant de istorie, înainte de a avea posibilitatea să ne arate la ce se pricepe. Pribeag, incapabil să se întreţină singur, acest tîrîie-izmene ne mai îmbie câteodată, cu ajutorul undelor, să ne amintim de vremurile cînd apalatul regişorilor noştri era în realitate o bancă sinistră de schimburi monetare. Glasul său dogit ne stîrneşte repulsia şi nu e cazul să murdărim hîrtia pentru a-l pune la punct. Ce-a însemnat de fapt , instaurarea puterii populare, naşterea republicii? Cei cincisprezece ani trecuţi ne îndreptăţesc să fim mîndri. Nu există decit un răspuns de dat, calomniatorilor de profesie: poftiţi să vedeţi, domnilor ! Au fost aruncate la gunoi aceste tinichele care constituiau jalnicul muzeu al monarhiei — în spatele cărora stăteau clasele opresoare, adevăratele guvernante, Măria Sa Poporul, înfăptuind, sub conducerea Partidului, revoluţia, a pornit laînălţarea măreţului edificiu al Republicii populare, în care mari evenimente ca industrializarea, colectivizarea, revoluţia culturală, s-au înscris ca nişte drumuri cardinale de dezvoltare. Nu sunt amator de cifre, deşi ştiu cut pot ele să vorbească, dar, ca martor al reconstrucţiei ţării mele, al celei mai dinamice epoci din viaţa Romîniei, pot să spun cite ceva despre oraşele, uzinele şi universităţile ridicate într-un timp record pe acest pămînt, cîntat de poeţi, slăvit de sudoarea sacră a truditorilor ei. A fost dat ca tocmai acei lucrători, uitaţi în galerii mizere de mine sau în sordide uzine lîngă forje anemice, să încunune fruntea Romîniei cu o cunună splendidă de uzine; a fost dat (ce revanşă peste timp !), tocmai acelor dijmaşi, bătuţi cu biciul şi puşi în jug în focul animalelor, ca tocmai ei să transforme ţarina nerodnică a ţării într-o minunată grădină. Partidul comuniştilor a organizat efortul superb al naţiunii spre progres, spre Jocurile cele mai înalte în civilizaţia lumii. Urmaşii ucişilor,cu plumbide, către Carol I-ul, scormonesc pămîntul cu tractoarele şi pun «pe masa tuturor o pîine,,Imensă şi fierbinte ca o inimă. Fără a fost, fără, vorbe mari, într-o tăcută şi modestă solemnitate al muncii, întregul popor român a pus tîrnăcopul pe coşmeliile, moştenite şi, ridică aşezări noi, de neînchipuit,sub guvernările burgheze moşiereşti. Mica ţară de lîngă Danubiu, confundată totdeauna de către călătorii distraţi cu cine şte ce vecin, a făcut, într-un termen relativ scurt de ani, să se audă de ea pe toate meridianele. Romînia care importa pînă şi acul de cusut, ca să nu mai vorbim despre altele, trimite lumii tractoare, aparataj industrial şi uimeşte curiozitatea mondială cu vitalitatea ei economică. Nu e nici un mister! Celor ispitiţi să facă speculaţii pe tema unor miracole, trebuie să li se răspundă că nu minunile explică acest progres, ci o gîndire liberă, descătuşarea unor energii lăsate, ani de zile, la fundul vieţii, cu bună ştiinţă. Ne aflăm la capătul unei etape istorice care a reliefat, cu deosebită pregnanţă, rolul conducător, organizator, deschizător de mari perspective, al partidului nostru, aducind în faţa lumii imaginea unei Romînii ci totul noi, care se bucură de un prestigiu mondial recunoscut, reflectat în relaţiile internaţionale multiple ale patriei noastre. Dacă vom fi întrebaţi de către generaţiile viitoare cum am făcut ca să scăpăm de sărăcie şi mizerie şi ce a stat, la baza marilor înfăptuiri, vom putea răspunde că numai libertatea poporului aduce o asemenea fericire și că fără lupta comuniştilor această libertate şi această fericire n-ar fi fost posibile. l-U _J O Z O 0) -o .2-ITM «si-cn O \ TRĂIASCĂ ^|y.d ANIVERSARE Í£X$\ A REPUBLICII \ \ "« \ \ THBKmw BARBU