Luceafărul, iulie-decembrie 1963 (Anul 6, nr. 14-26)

1963-07-06 / nr. 14

ANUL VI — Nr. 14 (125) — 1 IULIE 1953 REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sîmbăta, de două ori pe lună — 12 PAGINI — 1,50 lei Mihai Beniuc STALAGMITE Ma macină o jale milenară. Că fericirea, totuşi, pe pămint E numai plugul aspru care ară în inimi cu brăzdare din cuvînt. Clădirăm bunătăţi ţară de ţară Şi-atîtea frumuseţile ne sînt Că am putea milenii bună­oară Să nu le isprăvim tot petrecînd. Dar ghiftuiţii zac pe clăi de aur încolăciţi de cite un balaur Căruia-i dau să bea din blide singe. Ei! voi, nici n-aţi simţit că stalagmite De săbii sînt durerile ivite Din ochii lumii care încă plînge ? MĂRTURISIRE Cu fruntea stinsă n-o să mă vedeţi. Căci fruntea mea e un fragment de cer, fragment de cer culcat pe frumuseţi. Cu ea iubesc 'nălţimea şi o cer. Chiar soarele, cind bate către-apus,­­şi-apleacă fruntea rece şi smerit. Eu sunt menit­ să stau cu fruntea sus intr-un statornic şi-omenesc zenit. Numai lingă cuvinte stau sfios cind cu lumină-adincă le-nfior, pentru poporul dornic de frumos, pentru frumosul dornic de popor. Şi-atunci condeiul arde ca de foc şi ca de jar şi mă inspăimintez să-l prind cu degetele de mijloc şi să-l călătoresc peste zăpezi. îmbătrînim şi noi, din cind în cind, dar tot cu fruntea sus, în gest sever, fiindcă noi îmbătrînim cîntînd şi ni­ este fruntea un fragment de cer. Rodica Iulian BAL DUPĂ RĂZBOI Femei multe, multe la un loc adunate... Ce densitate de populaţie... Unde încape moartea, cind muzica văluie trupurile intr-o lentă tremurare, la stînga, la dreapta ? Femeile fumează, mai cîntă, mai spun — nu ştiu ce vorbe pot spune — părul cu grijă pieptănat e prea lipit de craniu şi parcă tot atîrrtă în şuviţe plînse... Moartea unde-ncăpea între atîtea femei rodnice, adunate să petreacă ! Şi cînta muzica melodii felurite, dar parcă aceeaşi melodie era, aceeaşi melodie reîncepută "* pe un peron de gară, cind nu mai vine trenul anunț­at și orchestrei îi e frică de tăcere. Cînta o muzică degeaba —* măcar un fiu să se fi-ntors, să mai danseze fata­ aceasta cu trupul de-o suplețe învechită, și să-și invite apoi lui mama, dansînd în potrivirea pașilor ei, mai îsnii, cum se dansa-naintea celui de-ăf dMLSGi* Femei, multe femei adunate şi singure... * Ce densitate a morţii, cind multe sint şi singure femeile..­ . Al. Andriţoiu I Carnet de scriitor Viaţa noastră literară s-a îmbogăţit de pe urma dezbaterilor cu privire la­­,victoria noului în lupta împotriva vechiului reflectată în literatură", temă căreia i s-a dedicat, ca o încoronare a unor mai îndelungate schimburi de opinii, o ple­nară lărgită a Comitetului de conducere a Uniunii scriitorilor. Un lucru însă e cert: această dezbatere ideologico-estetică a avut darul să ducă la dialoguri pasio­nante, concrete, vii, cu privire la cîteva teme fundamentale ale crea­ţiei şi, ceea ce este mai important, a condus scriitorii spre o confruntare a lucră­rilor literare cu realitatea socială, cu stadiul actual al construcţiei socialiste în ţara noastră. Când mă refer la aceste dialoguri, nu am în vedere neapărat şi numai contribuţiile scriitoriceşti exprimate în mod public, prin intermediul presei, ori în cadrul plenarei lărgite a Comitetului, mă gîndesc la înviorarea întregii vieţi lite­rare, la cristalizarea acelui curent de opinii care generează idei, teme de discuţie literară, creează teren fertil pentru realizarea acelor dezbateri creatoare absolut necesare, în care scriitorul, avînd preopinenţi diferiţi, îşi confruntă valabilitatea părerilor sale din tot atîtea unghiuri şi pe tot atîtea încrengături, toate avînd­­ obiect confruntarea esenţială (literatură-realitate) de care vorbeam. Din acest punct de vedere, latura teoretică a dezbaterii noastre s-a conjugat în chip fericit cu cea practică , schimburile de păreri au depăşit stadiul abstracţiunilor, au cîştigat un teren concret, de lucru, invitînd la reflecţii menite a se solda cu soluţii, cu con­cluzii personale a căror fecunditate o va verifica viitorul. Aşa judecind lucrurile, putem spune că dezbaterea noastră cu privire la procesele luptei dintre vechi şi nou, cu privire la victoria noului şi reflectarea acestei victorii în literatură este­­o dezbatere care nu s-a încheiat, ea a rămas deschisă,­­em­u­ţivă în fiecare din noi, e viu prezentă în gîndurile, frămîntările, no­iim­jtile, cămările şi izbînzile creatoare ale fiecăruia. Schimbul nostru de opinii a fost populat de multe idei interesante şi noi cu privire la problemele discutate ; dar îndărătul acestor idei stă omul nou, el însuşi purtătorul, interpretul, factorul dinamic, activ al luptei dintre nou şi vechi, contem­poranul nostru înaintat, comunistul aflat pe poziţiile cele mai avansate ale socia­lismului, — eroul pozitiv, acest mare şi original personaj a cărui bogăţie spirituală şi faptică nu trebuie să ostenim în a o sonda mereu. Aceia dintre noi care şi-au făcut din a călători un obicei şi bat ţara cu piciorul de la un capăt la altul, ştiu bine că personajul acesta e omniprezent, că prin virtuţiile şi forţa copleşitoare a exemplului său, el domină istoria contemporană, o exprimă, îi dă acesteia finali­tate şi sens. Sunt întru totul de acord cu lapidara dar substanţiala intervenţie în cadrul plenarei a lui Titus Popovici, care a dezvoltat ideea atacării marilor teme ale vieţii din perspectiva istoriei „în împrejurările în care istoria nu se exercită ca o fata­litate neînţeleasă, ci ca produsul unui şir de determinări pe care omul le cunoaşte din ce în ce mai complet“. Aş duce mai departe ideea spunînd că, în funcţie de, această cerinţă, interesează în ce măsură ştie scriitorul să ne povestească cu con­vingere despre atitudinile, gîndurile, trăirile oamenilor prinşi în vălmăşagul mari­lor evenimente, despre acele reacţii particulare care poartă pecetea epocii, a isto­riei, şi prin aceasta definesc stări mai generale, bine fixate în timp. De aceea, nu-i de ajuns să cunoşti şi să înţelegi mersul istoriei contemporane, etapele ei, ci, din­colo de asta, să cunoşti şi să descoperi istoria individului, de la modul de a gîndi din 1948, cind la mina Herja din Maramureş se înjghebau întîiele întreceri de muncă, pînă azi, sîmbâtă, 6 iulie 1963, cind acţiunea comuniştilor de a ridica echi­pele rămase în urmă la nivelul celor fruntaşe este larg generalizată, ori chiar pînă la 6 iulie 1973 cind, pe linia dobîndirii conştiinţei socialiste, plata fără casier, librăria fără vînzător, ori secţia fără controlor de calitate vor fi, probabil, dezi­derate de mult înfăptuite. In funcţie de această istorie a individului şi în funcţie de acest fel de a rea­liza cunoaşterea vieţii, ar fi de dorit ca în focul schimburilor de opinii să se pro­ducă acele utile confesiuni scriitoriceşti, prin care partenerii aflaţi în discuţie să-şi argumenteze ideile recurgînd la o modalitate specifică : să înfăţişeze anumite tipuri luate din viaţă, biografii concludente, reacţii şi atitudini omeneşti semnificative, adică acel material uman brut luat direct din marile depozite ale memoriei, zes­trea spirituală a fiecărui scriitor adevărat. Astfel ne-am înlesni mult calea spre ceea ce numim, cu un termen comun, dar inspirat, schimb de experienţă. Dar valoarea a ceea ce dai şi obţii d­in acest schimb este dictată, în­ ultimă instanţă, de calitatea cunoaşterii pe care o realizează scriitorul, de receptivitatea lui faţă de nou, de puterea lui de înţelegere a fenomenelor realităţii şi pregătirea­ ideologică şi estetică cu care este înarmat pentru a interpreta procesele care au loc în viaţă. Literatura, ca formă de reflectare a conştiinţei sociale, este reflectare şi atitudine în acelaşi timp ; de aceea, documentele Partidului nostru privesc într-o indestructibilă unitate şi directă interdependenţă sarcinile cunoaşterii vieţii şi ale orientării ideologice. In această lumină, poziţia scriitorului în selectarea şi generali­zarea ciocnirilor dialectice din realitate capătă o importanţă excepţională. V­reau să mă refer la acel moment, deloc îndepărtat al vieţii literare, cînd cîţiva scriitori tineri au inaugurat ceea ce numeau ei „documentare pe termen mai lung“. S-a înjghebat astfel o echipă care a plecat să lucreze timp de şase luni sau un an, la ziarele din ţară. Acţiunea a fost, fără îndoială, pozitivă, de natură să îm­bogăţească experienţa umană şi scriitori­cească a celor plecaţi. Din păcate, conclu­ziile personale ale acestora, exprimate pînă acum în discuţiile din presă, au fost destul de sărace. Iată-mă, deci, reîntors la ceea ce numeam calitatea cunoaşterii, istoria indi­vidului şi eroul pozitiv, marele nostru contemporan, tot atîtea teme de foarte se­rioasă reflecţie pentru scriitorul de azi şi, în deosebi, pentru scriitorul tînăr, cerce­tător şi modest truditor la realizarea unor imagini literare veridice despre reali­tatea socialistă a acestor ani. Pe această linie, consider foarte binevenită discuţia despre eroism iniţiată de „Luceafărul“ (sperăm că va fi urmată de altele) în cadrul căreia cîţiva scriitori, îndeosebi tineri, au mers în schimbul lor de opinii, în schimbul lor de experienţă, chiar pe calea relatării unor observaţii personale concrete, a unor experienţe, pe linia unor confesiuni. Poate ar fi fost bine ca revista să fi oferit cititorilor acestei anchete cîteva concluzii redacţionale. A răspunde îndemnului părintesc al Partidului nostru care cere scriitorului să fie cu faţa mereu spre realitate, spre oamenii noi din viaţă, înseamnă, în primul rind, a te strădui din răsputeri, să te înarmezi pentru această misiune de grea răspundere, înseamnă să-ţi formezi un ochi selectiv, o ureche atentă, o inimă sensi­bilă in faţa mişcărilor vieţii; avem la îndemînă toate înles­nirile morale şi materiale pentru aceasta. E bine şi adevărat să se încetăţenească ideea potri­vit căreia cunoaşterea actualităţii socialiste este parte in­tegrantă a actului creator propriu-zis. Aceste două lucruri sunt într-o interacţiune de nedesfăcut, propagată de perso­nalitatea vie a creatorului* acolo* în faţa manuscrisului, care este momentul culminant al activităţii sale. In ceea ce mă priveşte* nu mă grăbesc să cred în forţa co­pleşitoare a unui scriitor, chiar foarte dotat, pînă ce el nu şi-a încercat talentul in zugrăvirea a ceea ce este cu adevă­rat nou şi esenţial pentru contemporanii săi. Numai în această zonă* — care nu poate fi decit aceea a vieţii —, artistul, cu forţa talentului său* cu ceea ce ştie el funda­mental despre vremea lui, devine creator în adevăratul înţeles al cuvîntului. Avem, aşadar, mult de lucru ; eroii sînt printre noi. N.­ŢIC — SUFERINŢA, povestire • De vorbă cu G. CIPRIAN DESPRE LITERATURĂ • CRONICA LITERARĂ de I. D. BĂLAN • CODIN în creaţia lui PANAIT ISTRATI de AL. OPREA • SENTIMENTUL MĂRII, poem de ION ALEXANDRU • ȘCOALA TALENTELOR, reportaj de C. BOZBICI _bron­ă de Pop Simion PESCAR ÎN DELTA - fotografia ION MICLEA

Next