Luceafărul, iulie-decembrie 1963 (Anul 6, nr. 14-26)
1963-07-06 / nr. 14
Tulburător prin farmecul ineditului, prin prospeţimea sentimentelor şi adîncimea vasta a gîndului, ultimul volum al lui Tudor Arghezi, Poeme noi, ne apare, ca şi cartea anterioară, Frunze, prelungirea spre un pisc suprem a ipostazelor fundamentale care compun universul liricii argheziene. Poetul de geniu e asemenea naturii: individualitatea lui puternica imprimata în fiecare vers, notele ei răspicat distinctive, dau impresia, la prima vedere, ca e mereu acelaşi. Dar cum orice răsărit de soare e altul, cum orice primăvară e noua, ca și orice înmugu- fi rire, dînd farmecul mereu inedit al naturii, aşa şi 3» poetul mare îşi renaşte mereu universul sufletesc, întotdeauna cu un spor de inedit şi cu o anexare de noi zone ale cunoaşterii umane, la propriu său univers artistic. Vechea patima a cunoaşterii, încarcerata uneori, odinioară, în tainiţi de mistere, se descătuşează, se desfaşoara în perspective noi, luminoase, dar nu-şi pierde splendoarea frământării dramatice într-o poezie ca Psalmistul, de pilda, unde îmbătrînitele dogme sunt tăgăduite cu o uşoara ironie şi o revolta exprimata discret, asemănătoare cu aceea din Psalmul, publicat în volumul Frunze. Vechii dispute amare a omului cu divinitatea, poetul, din perspectiva filozofica dialectica, îi răspunde cu o replica actuala, condensînd în ea experienţa umana de cunoaştere. Vibrează în versul arghezian geniul uman descătuşat, omul împlinit în viaţa şi prin viaţa, framîntat, dar nu chinuit, dramatic, dar nu trist: „Dar semnele, doar semne, răzleţe şi-adunate, Nu mai mi-ajung, părute şi nici adevărate. Vreau tîlcul plin sa-1 capăt şi rostul lor întreg Sa-1 pipăi dintr-odată, sa pot sa-1 înţeleg, Nu lacate-ncuiate, zavoare şi crîmpeie Cu mii de chei ştirbite şi fara nici o cheie. Sa număr codru-n piscuri şi nuferii din balta, Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastălaltă. Pe lingă expresii structural argheziene, poetul foloseşte, în acest poem, chiar şi vocabularul religios din vechii Psalmi: hirotonit, har, dumnezeu, odăjdii, Părinte, candeli, mirul sfinţilor etc. nu pentru a sublinia vreo nota mistica, ci pentru a-l elibera de povara fatalităţii conţinute în vechile sale poezii de meditaţie filozofica. Elementele acestea „au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare“, ca nişte semne şi enigme care umileau fiinţa umana pina la depersonalizare. Sunt reluate, de asemenea, în recentul volum, din unghiuri şi perspective noi, teme şi atitudini statornice în poezia erotica argheziană, exprimate, insa, în formulări de o limpezime clasica. Astfel, mi se pare că antologica piesa De-abia plecase şi fixează mai acut şi mai complex decît Melancolie sau Creion din Cuvinte potrivite (1927) sentimentul neliniştitor al iubirii fulgerat de sfieli şi dorinţi, dezlănţuit vulcanic şi reţinut, totuşi, de frica împlinirii, rîvnit cu intensitate suprema şi refuzat cu îndărătnicie cînd e pe cale sa se materializeze: „De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pîn-ai pierit, la capat, prin trifoi. Nu te-ai uitat o data înapoi! Ţi-aş fi făcut, un semn, după plecare, Dar ce-i un semn de umbra-n depărtare ? Voiam să pleci, voiam şi sa ramîi ! Ai ascultat de gîndul cel dinţii. Nu te oprise gindul fara glas. De ce-ai plecat ? De ce-ai mai fi rămas ? Numai la Eminescu mai întîlnim, în poezia noastră, un asemenea sentiment atît de complex, exprimat în versuri care nu se lasă parca a fi recitate sau cîntate, ci prinse ca un bocet mocnit. Asta pentru ca poetul are darul de a sugera răscolitor dramatismul stărilor psihice indecise, al lipsei de voința, ca și dialectica dureroasă a nehotarîrii, începînd chiar cu primul volum, din care ne amintim finalul poeziei Melancolie : Şi acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Şi-as voi sa mi se para. O poezie antologica, în sensul cel mai riguros al cuvîntului, este Scrisoare, într-o melodie grava, cu rezonanţe solemne de orga, într-un vers larg desfăşurat, poetul cuprinde miracolul liniştit şi tulburător al permanentei deveniri din natura, în a cărui dialectica rînduieşte şi dragos- tea. Evocînd ivirea primelor semne ale iubirii, Arghezi sugerează magistral de plastic ideea atotputerniciei ei. Deşi iubirea apare firav, uneori neştiută, ca o floare, o data ivita, nimic n-o poate opri sa se afirme : întrfcjuierar, destinul e turburat de o floare Ieşifdi din neunde, necum şi la-ntîmplare, Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis. Trecînd dintr-o visare tăcuta într-alt vis. Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot sa-mpiedice ivirea garoafelor de tot. în spiritul tradiţiei poeziei sale erotice, care, cite -o data are ceva din nenorocul dragostei eminesciene, poetul lasa sa cada, în final, ca o dulce nelinişte, ideea de destin — în sensul strict de întîmplare — și de nobila pierzanie, implicata în dragoste. E-o proaspăta năvala a noilor parfume. Șarpele tău pătrunde, tîrîș, dintr-alta lume-E interesant sa remarcam, pentru specificul poeziei argheziene de totdeauna, că aparifia TUDOR ARGHEZI: Poeme noi primilor fiori ai dragostei nu-s văzuţi ca o stare fizio-psihologica — precum în celebrul Zburător al lui Ion Heliade Radulescu, sau în arhicunoscuta Sa oglindă a lui G. Coşbuc. La Arghezi, starea aceasta e conceputa strict filozofic şi adîncita spre universul interior al omului. Universul eroticii argheziene îşi anexează tonuri şi nuanţe inedite, prin poezii ca Aşteptare, Mi-e sete, Streină şi Năluca, în aceasta din urma „creionul se munceşte sa prindă“ o plastica definire a nălucirii cu acel dinamism şi joc şăgalnic de certitudini şi incertitudini: Iţi fuge chipul ca-ntr-o unda, Care te scoate şi-l afunda, Prin pietre, umbra şi răchită, Şi tot mai lămurit nedesluşita. Cel ce a scris Inscripţie pe un pahar şi Inscripţie pe Biblie, creînd monumente nepieritoare ale liricii româneşti, reia acum procedeul în Inscripţie de bărbat şi Inscripţie de femeie, realizînd excelente poezii cu caracter etic, din unghiul luminos al preceptelor moralei comuniste. Bărbatului i se recomanda îndeplinirea datoriei pina la capat, patriotism, spirit de jertfă, îndrăzneala şi optimism. Nimic nu suna rece, totul e transfigurat liric, însufleţit de emoţie, principiul etic devenind un sentiment autentic. Femeia e cîntată pentru gingăşia ei diafană, pentru prospeţimea de crin şi chiparoasa. Ea merita toate strădaniile omului care „Din fundul mării zmulge-n şirag mărgăritare / Pentru grumazul zveltei şi chipeşei fecioare“. Fara a se teme de didacticism, poetul Înmănunchează în cîteva versuri nişte principii de viaţa de o cuceritoare omenie, adresîndu-i-le femeii: „Făptură de petala şi de un bob de rouă, Da-i zilnic dimineaţa o bucurie noua. Ofranda de rasplata e poezia lui. O, alta mai suava si mai cinstita nu-i“. Valoarea gnomica a versurilor de mai sus mi-a adus aminte de faptul ca se obişnuieşte sa se scrie pe frontispiciul anumitor case din Transilvania, destinate noilor căsătoriţi, versuri sau proverbe menite să fie o călăuza etica în viaţa-Atari versuri s-ar cuveni sa onoreze un fruntar de casa noua şi sa intre organic în tradiţia populara. Se rotunjeşte pe aceasta coordonata o dimensiune a liricii noastre introdusa de Arghezi şi continuata de Beniuc, cu alte modalităţi, şi anume poezia dragostei conjugale şi a căminului, văzută nu din unghiul sentimentalismului burghez, ci din perspectiva unor înalte răspunderi sociale, a deplinei egalităţi în drepturi dintre soţi, drepturi pe care numai socialismul le-a putut asigura. Cultivînd o atare poezie, Arghezi nu versifica legi etice, nu rimează sfaturi gospodăreşti, cum se întîmpla cîteodata chiar la unii poeţi de vază. Principiul etic se sensibilizează în imagini concrete. Noţiunea de sot e întruchipată material pentru a putea sugera, astfel,, esenţa ei: Stradania şi munca lui aspra pentru tine, Fac zilele sa-ţi fie mai mari şi mai depline. I s-au zdrobit genunchii şi i s-a frînt spinarea, Sa-şi merite şi blidul gustos şi sărutarea. Din fundul marii zmulge-n şirag mărgăritare. Pentru grumazul zveltei şi chipeşei fecioare. Din noapte la ciorchinii de stele şi scîntei Pentru bratari, paftale, inele şi cercei. Luceferii de aur din piatra seacă-i scoate, Muşcat de colţii stîncii şi sîngerat în coate E jertfa lui de sine aprinsa de-o ideie. Ideea, ca şi lupta şi pîinea-i tot femeie. O alta latura care străbate dintru începuturi universul liricii argheziene este poezia despre poezie, despre actul de creaţie sau despre ipostaza creatoare a poetului. Ea se integrează, de fapt, unei preocupati mai ample, care ţine de un gest gnoseologic, de un dramatic efort de cunoaştere, căci aceasta este prima însuşire pe care Arghezi o acorda artei. Acestei însuşiri a artei îi e închinata o poezie de îndemn şi învăţătură : „Poetul necunoscut“. Debutant el însuşi cu fiecare nou poem — cum singur spune — Arghezi cere tînarului poet sa privească arta cu toata gravitatea, cu tot spiritul de răspundere . Se concretizează, în aceste sfaturi simple de munca literara, întreaga experienţa artistica a maestrului venerat, întreaga sa exigenţa faţa de cuvîntul scris, în care niciodată n-a văzut un joc gratuit al spiritului: „Cînd n’ai pornit clădirea altarului visat, Vezi ca, furat de iazme, sa nu te fi-nselat. De vreme ce-ai sa umbli,prin suflete-n cuvinte, Te legi de la începuturi, visînd, cu jurăminte, Dezgropi pe om din bezna, faci stelele să cînte, te-nspaimînte. Cu tainele nu-ncape de-a gluma sa te joci: Cite cuvinte-n carte, atîtea-s și gaodi. Pentru ca arta să fie durabila, sa aiba eficacitate, e nevoie de dăruire de sine, de jertfa dureroasa a meşterului din balada : Altarul ca sa fie şi pietrele sa ţie. Cer inima şi viata zidite-n, temelie. Sunt în volumul Pheme noi sinteze ale unor ipostaze lirice caracteristice pentru Arghezi, sînt simţiri şi gînduri profund umane, de o I. D. BĂLAN ■im mmm «ara» ■asrar» «arat» nrart nwa» ara mare complexitate şi infinita gama de nuanţe exprimate în versuri care nu o dată conţin valori gnomice. Este aici o impresionanta unitate dialectica de creşteri şi împliniri, cuceritoare de orizonturi noi, în care încape şi emoţia gingaşa în fata iubirii şi gîndul ce se înfrunta cu absolutul. Aceasta carte este încă o lespede aşezata, în epoca noastra socialista, pe culmea monumentului vast pe care-l alcătuieşte opera argheziană. Sa n-ai deşertăciune, nici hai sa MW» O CONTRIBUŢIE INEDITĂ Contemporanul din 28 iunie a.c. ne rezervă surpriza unei contribuţii inedite la bibliografia traducerilor romîneşti din literatura italliană, iniţialele G. M., în articolul: Traduceri din literatura italiană fac lectorului român următoarele comunicări: 1 UI 1 ^ ■o 1) Decameronul lui Boccaccio a apărut anul acesta „în noua serie a colecției 'iTM Biblioteca pentru toți", în• tr-urt tiraj de 60 000 de •t'itffi ,xemplare. Desigur că citirăm sirul neavizat se înşeală Cnd, _ răsfoind volumele cumpărate în primele luni alt anului 1963, află că ele ihou au apărut în colecţia „Clarirrl2r~ c^iâjiliteraturii universale" «în(E.L.U.).-y 2) Giorgio Vasari, autot^jj Tul volumului Vieţile pieid I torilor, sculptorilor şi arhi- 1 " tecţilor, reprezentant al re- I I . naşterii italiene (a trăit în[,i(Ti tre 1512—1574) nu a fost contemporan cu Benvenuto Cellini, cum îşi închipuiau nu greşit unii dintre noi, care nu prea au obiceiul să-i citeascăpe clasici, ci contemportist cu... însuşi G. M. Caci^ G. M., după ce enumera o serie de titluri aparţinînd unor scriitori „clasici şi moderni" (Dante, Petrarca, Goldoni, Verga, Pirandello ş.a.) ne anunţă că va „enumera alfabetic" „titluri de opere şi nume de autori mai noi", adică Francesco Jovine, Carlo Levi, Alberto Moravia, Vasco Pratolini şi... Giorgio Vasari! Ţinem să mulţumim lui G.M. pentru rezolvarea spinoasei probleme care frămîntă de atîta vreme pe oamenii de cultură romîni şi italieni: a trăit Giorgio Vasari în secolul XVI, cum susţin unii bucheri, sau în secolul XX ? Fără îndoială că în secolul XX, afirmă G.M., şi nu putem decit să fim de acord cu argumentaţia atit de documentată" Care ni se oferă modest, iscălită doar cu iniţiale. Cititorul e invitat deci să-şi îndrepte erorile menţionate. TIBERIU AVRAMESCU CUM SE FACE O EPOPEE Citind valorosul studiu „Valoarea contemporaneităţii" semnat de Horia Bratu în Viaţa romînească nr. 4, un lector grăbit ar putea crede la un moment dat că numai romanele pot, — puse cap la cap... aşa cum ne sfătuieşte Horia Bratu —, da naştere la o epopee. (El vorbeşte despre o „epopee colectivă a satului“). Or, privind astfel, ar însemna să îngustăm foarte mult lucrurile. Ideea lui Horia Bratu (aceea a punerii cap la cap a unor romane de unde ar rezulta o epopee epică), este preţioasă tocmai pentru că ea poate fi extinsă. Punînd cap la cap, mai multe schiţe despre cartofi din „Urzica" se poate crea o „cartofiadă“, punînd cap la cap mai multe poezii despre copaci, se poate crea o ,,arboriadă“. Şi aşa mai departe, în scurtă vreme ne putem îmbogăţi literatura cu valoroase epopei. Din această categorie nu excludem, bineînţeles, critica literară, deci şi articolele lui Horia Bratu care, puse cap la cap, pot constitui foarte uşor o epopee critică. MARIN S. ALBIREA PINZEI - Fotografia DAN GRIGORESCU Scrisoare către redacţie în legătură cu B. P. Hasdeu Am citit CU surprindere, regret şi totală dezamăgire replica pe care George Munteanu a ţinut s-o schiţeze in „Contemporanul" din 28 iunie a.c. la unele observaţii ale mele cu privire la broşura sa despre Hasdeu. îmi îngăduisem să ridic, incidental de altfel, unele probleme de bază referitoare nu numai la caracterizarea complexei personalităţi a scriitorului, ci şi la metodele generale ale cercetării istoric-literare însăşi. George Minuteanu nu permite însă o astfel de discuţie şi preocupat doar de „apărarea“ cu orice preţ a interpretărilor sale, procedează la respingerea succesivă a tuturor obiecţiilor ce l-am adus pentru ca, la urmă, socotindu-se biruitor, să treacă la „contraatac“ născocind (pe cale de pură deducţie) nu ştiu ce „abatere" de la spiritul ştiinţific pe care aş fi săvîrşit-o. Cititorul e îndemnat, prin urmare, să se plece în faţa studiului lui George Munteanu, ca în faţa unei cercetări perfecte, epuizatoare, fără nici o pată, unica şi adevărata cheie a numeroaselor lacăte, încă închise, ale vastei şi complicatei opere a lui Haşdeu, şi o încercare anterioară inserată tot în „Luceafărul“, de a pune în discuţie unele aspecte ale studilui lui Munteanu, a fost respinsă cu aceeaşi fermitaterev discuta, aşadar, despre Haşdeu, cu „preopinentul“ meu e inutil şi inoperant, şi voi lăsa pe seama cititorului obiectiv şi calm, să aprecieze singur nu de partea cui e dreptatea (fiindcă nu aceasta interesează), ci care sunt cu adevărat trăsăturile, problemele şi soluţiile complexei opere a lui Haşdeu. Dacă m-am hotărit totuşi să intervin din nou, în acest fel, e numai pentru că lipsa de receptivitatea lui George Munteanu poate constitui un rău exemplu pentru tinerii noştri istorici literari care se pregătesc de bătălia Tratatului cu armele Criticii, şi autocriticii, nu cu acelea ale falsei infalbilităţi şi ale suprapreţuirii de sine. AL. DIMA LEONIDA NEAMŢU: I Ochii ! Poezia lui Leonida Neamţu nu e lipsită de un accent reflexiv, greu de constatat la prima vedere, din caură că meditaţia poetului nu se desfăşoară „noaptea“, ci în plină lumină a zilei. Meditaţia sa exprimă mai mult o aşteptare nostalgică, un dor de împlinire. El ar dori ca iubita să apară „într-o primăvară / în caravana culorilor“ şi, deşi constată că razele soarelui „Vin mereu mai aplecate", acest fapt nu-1 deprimă, ci îl îndeamnă să grăbească strînsul roadelor. Primăvara e invadat de „Stoluri pe cer, vîrtejuri de lumini, / Pe zece drumuri, dintr-o dată, rotitoare" iar toamna culorile pădurii trezesc în sufletul său un ecou grav ca nişte sunete venind din adîncuri : „Sînt voci pe care nu le mai încape, vîrtejuri de lumină / Pornite din pămînt, din rădăcină". Spectacolul culorilor pulverizate îi pricinuieşte o uşoară mîhnire : „ultimul curcubeu s-a sfărîmat în bucăţi şi a căzut / Unele culori au intrat în rugina pădurilor, / Vreo cîteva plutesc pe apă în jos...", însă pretutindeni percepe schimbarea dialectică, ceea ce-1 face să conchidă tonic : „Nimic nu moare, n-a murit vreodată , / Glasul viorii, frunza scuturată, / Nici curcubeul efemer din vară, / Nici fluturii născuţi doar pentru-o seară". Pentru el lumina se toarce peste toate blîndă, ca dintr-un caiet de mătase : „Pe vîrtejul argintiu al drumului / Sub codri mai puri ca lumina / Inima mea îndrăgostită / De primele cîntece aici auzite / Se risipise, se risipise în flăcări răzleţe". Unirea pămînturilor despărţite e tot un fel de rit al luminii, în care „ard haturi şi vechi superstiţii / şi vechi unelte de lemn" şi peste care „ciocîrlia aruncă din cer / inele după inele...“ Intr-un frumos descîntec de factură populară, poetul îndeamnă ploaia să mîngîie „rădăcinile / Care nu văd luminile". Pînă şi monumentul funerar al partizanilor îi stîrrneşte asociaţii luminoase. Poetul nu ştie exact despre eroi decît că erau trei, celelalte amănunte fiind vagi şi sugerate impersonal, poezia primind un ton de baladă „Se spune că au fost tineri. Se spune / Că nu s-au temut". Uitarea a răsfirat amintirile despre ei, dar n-a putut să alunge din preajma monumentului viaţa, care năvăleşte în „glasuri, lumini, melodii". Ochii sunt preamăriţi în poezia lui Leonida Neamţu, pentru că pot să privesc lumea, să despartă lumina de întuneric şi să devină ei înşişi lumină. Ca şi la alţi poeţi tineri (care nu mai trăiesc aproape de loc „sub lună"), contururile lunii sînt date de tremurul luminii, care irupe în toate aspectele vieţii, producînd o impresie de înviorare. Cu tot elogiul vizualităţii, poezia lui Leonida Neamţu nu e picturală, ea nu înregistrează propriu-zis culorile, ci numai jocul filtrat al reflexelor. Prin sunet şi culoare însă, lumea se înalţă cu o treaptă mai sus. Lucrurile mate capătă transparenţă şi se alungesc într-o frumoasă stilizare. Poetul vede astfel „salcîmul subţiat" care „şi-aruncă frunzele-n lumină", precum şi, „şapte brazi urcind dealul în şir indian“. Pentru el, orizontul e „ca o lamă subţire / Tăind sub fereşti un semicerc albăstrui" iar o pisică speriată de bombardament are „ochi verzi, subţiaţi de lumină". Din peisajul oraşului socialist, el extrage înţelesurile simbolice, diminuînd proporţiile, pentru a condensa în imagine căldura necesară : „Uzinele semeţe cetatea o-nconjoară / ca un inel de nurtră rotit prin fum şi pară". Cînd stilizarea mişcării nu e unită cu graţia care s-o salveze de uscăciune, se obţinne numai o imagine cu linii rigide, cu toate că intenţia este de a-i spori gravitatea : „Intr-un genunchi, / Cu gîtul încordat, întins înainte, / Solemn ca în vremea unui serviciu divin — / Prin ochiul cuptorului / Maistrul supraveghează şarja în pregătire". Estomparea exagerată a contururilor, pînă la abstractizare, răpeşte de multe ori poeziei substanţa imagistică necesară. Şi în cercarea de concretizare a noţiunilor, cînd nu provine dintr-o vibraţie particulară, se soldează cu notaţii incolore, deşi poetul crede că a descoperit „culoarea secundei“, „ochii adinei ai timpului“. El desenează prea mult „din memorie“ sau „din goana roţilor luînd grăbite ritmuri“ ştiind singur că îi sînt „cîntecele inegale“. Ar putea să înlăture acest neajuns, dacă n-ar evita uneori clocotul vieţii ce poartă în el sevele din care înfloresc marile frumuseţi. ION RAHOVEANK: Cerul dintre noi Inegal, Ion Rahoveanu e numai pe alocuri în marginile poeziei. Noul volum nu-i schiţează încă profilul, cele mai multe poezii părînd improvizări pe teme date. Din multele locuri comune în versificaţia obişnuită, se salvează numai cîteva imagini, prin prospeţime şi suavitate, dar nici acestea nu sunt expresia unui mare zbucium lăuntric. Urarea pe care i-o face, retrospectiv, unei uteciste închise are însă multă candoare : „Dar nici un vis nicicând să nu te doară, / Nici florile din pom să nu-ţi pară grele“. Un popas al ostaşilor luptători la Berlin e punctat cu o deplină intuire a înţelesurilor mari în faptele banale : „In lungul şanţului, inundaţi de senin / Ce odihnitor e să stăm pe iarbă / După drumul sfîrşit în Berlin !“ Senzaţia e plină şi cînd îşi aminteşte de satul în care s-a născut „cînd în podgorii / Se coceau strugurii / Cu boabele cît lacrimile din istorii“, unde, acum „Iernile călare pe cai albi / Vin şi află rîsete-cascade / Risipite-n noapte şi în zi ! Peste camioanele nomade“. Poetul se îndepărtează de zădărnicia viselor fără reazem real. Deşi e convins de efemeritatea sentimentelor, el îşi sfătuieşte iubita să stea departe „ca un vis într-una, / Să nu se mai sfîrşească pînă acolo drumul — / De poezie cald e pămîntul, plină luna, / Din dragoste ne-o rămînea doar fumul / Scris peste coşuri suple pierind întotdeauna“. Zădărniciei îi găseşte un potrivit simbol în brumă, pe care o cîntă cu vizibilă tentă argheziană : „Risipă rece de zădărnicie, / Stinge-te la-ntîia rază ce-o să vie / Să se joace copiii, copiii cu-asfinţituri fluturate la gît, / Satele ca nişte cartiere sa se ridice atît, / Să crească holdele, berzele să coboare / Şi să nu le simtă rece la picioare“. Şi tot ei îi află un remediu în continuarea vieţii prin urmaşi : „Fără urmaşi între noi ar pătrunde / Un pustiu de nisip arzător / Din adîncul de jos fără unde / Pînă-n adîncul de sus, rotitor“. Pe lîngă asemenea imagini, care trădează sensibilitate, Ion Rahoveanu dă la iveală, în volumul de faţă, multe versuri ce par turnate în serie. Supărătoare nu e atît banalitatea ideilor, cît lipsa de finisare a lor. Chiar prima strofă a volumului conţine un vers cu o desfăşurare ritmică greoaie, transcris aproape neglijent : „Eroi, voi modestia o tot păstraţi prin ani, / Dar voi cunoaşteţi orice tristeţe şi durere, / Oricare tragedie aievea şi duşmani / Şi-amare-ntunecimi de celule austerePoetul schimbă accentele cuvintelor numai pentru a le încadra ritmurilor folosite, ceea ce arată că acestea nu-i cîntă în suflet îndeajuns : „Ci unde-s serile lăsate-n fagi / Şi obosite cîndva de ochi dragi ?“ Sărăcia rimei este iarăşi frapantă, mai ales atunci cînd cuvintele care o slujesc par folosite numai cu scopul de a se „potrivi“ între ele. Iată două strofe din două poezii : „Vin cei ce sparg stîncile ca pe nişte sumbre căşti, / Vin cei ce modelează oţel şi jertfesc brazi şi fagi, / Vin femei de lîngă pînze şi zăpezi, / Copiii de lîngă izvoare multe şi dragi* („Lîngă mare“): „Cînd luna trece-n linişti uşor împurpurată / Şi viaţa-n somn se lasă ca serile în fagi, / Mai ştii acele arme de la fîntîna-naltă / De unde zare clară-am băut şi ore dragi ?* (Metamorfoza“). Să nu mai amintim de folosirea improprie a cuvintelor („Retuşăm frumuseţea oraşelor“), de poetizările facile care denotă în Ion Rahoveanu un poet nu îndeajuns de stăpîn pe mijloacele sale. Poate că n-ar fi rău să-i spunem că şi puţinele realizări din poezia sa vor fi ameninţate de şablonizare, dacă nu va fi mai exigent cu sine însuşi. Vasile Sandu SANDU TELEAJEN La Iaşi, în ziua de 21 iunie, a încetat din viaţa, în virsta de 70 de ani, scriitorul şi actorul Sandu Teleajen. Personalitate dinamica, in egala măsură devotată artei cuvîntului rostit, cît şi a celui tipărit, Sandu Teleajen a semnat cărţi de notorietate, ca „Povestirile lui Hinu Ion“ „Turnuri în apa“, „Ard zăpezile“ şi a interpretat roluri memorabile pe scena Naţionalului din Iaşi. Scriitorul a desfăşurat cu aceeaşi energie, între cele doua războaie mondiale, o ampla activitate publicistica. Pentru slujirea cu credinţa a scenei, pentru meritele sale literare şi artistice, Sandu Teleajen a fost decorat cu Ordinul Muncii.» „LUCEAFĂRUL“