Luceafărul, iulie-decembrie 1963 (Anul 6, nr. 14-26)

1963-07-06 / nr. 14

Împlinind 80 de ani, actorul-dramaturg G. Ciprian şi-a luat singur un „interviu" şi l-a oferit spre publicare, săptămînile trecute, „Gazetei literare“. Faptul nu l-a deconcertat pe citito­rul obişnuit care cunoaşte atît modestia cit şi farmecul per­sonal al maestrului. Nastratinesc, gestul n-a avut darul să amuze numai, — întîlnirea aniversară dintre actorul-scriitor octogenar şi „public“ a fost în acest fel cit se poate de originală şi la „scenă deschisă". Actorul, şi deopotrivă scriitorul Ciprian, care a contribuit la prestigiul teatrului şi dramaturgiei noastre şi la consolidarea frumoaselor tradiţii — nu poate fi şi nu este uitat de oamenii de azi. In „Măscărici şi Mîzgălici“, G. Ciprian vorbeşte prea puţin despre sine, şi, cind vorbeşte, o face mai cri­tic decit atunci cînd îi aminteşte pe alţii — „haz de necaz“ — cu subtila intenţie de fapt de a sublinia şi mai mult meritele celor­lalţi­­ actori, scriitori, oameni de artă şi cultură etc.; pre­zenţa sa în cartea citată, cu tot efortul vădit al autorului, de a o trece neobservată, rămîne, însă, o permanenţă vie, ferme­cătoare şi spirituală, prin omenia cu care scriitorul judecă îm­prejurările şi pe „eroii" evocaţi. G. Ciprian a pus totdeauna la baza lucrărilor sale criteriul etic, frumuseţea morală a omu­lui a fost mereu considerată de autor piatra de încercare atît pentru cîntărirea omului obişnuit cit şi pentru cei deveniţi „cineva“ - artişti, personalităţi de vază. „Talentul care nu merge mînă-n mină cu omenia este reprobabil“ — spune, în cartea amintită, G. Ciprian, şi aceste cuvinte pot suna foarte bine şi ca prim răspuns la interviul nostru, dedicat tinerilor. Masiv încă, tuns scurt, ţepos, ca în tinereţe, avînd vorba rară şi grea şi aceleaşi mişcări liniştite, G. Ciprian este, la 80 de ani, la fel de rezervat şi prevenitor, în acelaşi timp dornic şi cu „multă rîvnă de a cunoaşte şi preţui oamenii" (cum ne-a scris în dedicaţia pe volumul recent reeditat, „Omul cu miro­ţoaga“). Solicitîndu-i un interviu „autentic“, s-a arătat încurcat, a lăudat întrebările noastre, numindu-le „prea înalt-teoretice“ (pentru a le refuza cu politeţe, credem, i s-ar fi părut mai de­grabă „încîlcite“). Şi, trădîndu-şi continuul şi foarte muncitul dialog interior, a mărturisit, prin fraze eliptice, că fiind şi „mîz­găliri“ nu poate scrie răspunsuri de scriitor pe manuscriptul cu întrebările altuia , şi ne-a înmînat, după cîteva zile, drept răspuns, tot un „auto-interviu“, notat ca în piesele de teatru cu personaje şi replici (Reporteru­l Ciprian), chiar cu unele pa­ranteze care sunau a indicaţii „scenice“. Cerîndu-i — drept completare la ,,auto-interviu“ — cîteva mărturisiri despre munca sa de scriitor la principalele piese de teatru, „Omul cu mirţoaga“, „Capul de răţoi“, „Nae Niculaie“, la volumele sale de însemnări şi amintiri, am primit un răspuns invariabil: ,N-am ştiut că am talent“. Şi a deplasat discuţia de la activita­tea sa de scriitor, la aceea de actor — şi ne gindeam, ascultîn­­du-l, că, de l-am fi întrebat despre cele peste şase decenii de scenă, ne-ar fi „întors“ un răspuns despre împrejurările în care şi-a scris piesele de teatru. De fapt, acesta n-avea cum să fie un „joc“ magistral al modestiei, — activitatea de scriitor al lui G. Ciprian a fost prea strîns legată de teatru, de lumea scenei, — şi amintirea anilor cînd a lucrat, de pildă, la „Omul cu mîr­­ţoaga“ (întiia sa piesă, pe care a terminat-o la 43 de ani) — chema alte amintiri din viaţa sa „cotidiană“ ca şi din aceea de actor, viaţă care l-a făcut să străbată o lume vastă de oa­meni vii şi de roluri, de „măşti“, atît ale scenei cit şi ale străzii. Maestrul ne-a vorbit despre „drumul de umilinţe şi neîncre­dere“ lăsat în urmă de actor şi scriitor, povestindu-ne despre toate cu calm şi cu siguranţă, în interiorul „casnic“ al locuinţei sale, unde fotografiile de familie abundă. Ne-am fi aşteptat să-l găsim într-o „casă a amintirilor“, cu fiecare colţ ocupat de imaginile sale actoriceşti din atitea şi atîtea roluri: lacheul Jean din Iulia de Strindberg, Krogstad din drama Nora de Ibsen, Rogojin din dramatizarea după Idiotul de Vostoievski, Mefisto, Machbeth, Richard al IlI-lea... In loc să întîlnim risipa acestor imagini, am observat grija paternă cu care ma­estrul a aşezat în prim plan al „interiorului“ fotografiile fami­liei sale, printre care am remarcat, în primul rînd, pe acelea ale fiilor săi — actori. G. Ciprian ni s-a arătat astfel, şi în propria sa casă, o discretă prezenţă. Cu încetul, reporterul a fost acceptat şi el — şi astfel, de la „auto-interviul“ pe care G. Ciprian îl lucrase cu migală replică de replică, am putut ajunge la un interviu propriu-zis, pe care încercăm să-l tran­scriem aici, cit mai aproape de felul cum s-a desfăşurat. Viaţă şi scenă. Actor şi scriitor dramaturg — Prin mijlocirea scenei, aţi avut o legătură permanentă cu marea literatură. Nu consideră nimeni, desigur, că numai această continuă confruntare poate naşte un scriitor­ dram­aturg. Dar să încercăm o afirmaţie : observaţia asupra lumii şi asu­pra vieţii obişnuite putea fi mereu filtrată şi conjugată cu cu­noaşterea de substanţă oferită de imaginile artei şi literaturii dramatice. Cit de fertilă a fost pentru actor această relaţie permanentă ne-aţi făcut să înţelegem în cartea dvs. „Măscărici şi Mîzgălici". Am vrea însă mărturisiri mai bogate privind posi­bilităţile sporite pe care această legătură le-a oferit scriitorului de a crea piese de teatru. La 43 de ani aţi debutat ca autor dramatic. E un fapt care invită pe mulţi la părerea că „debutul" a rămas vreme îndelungată în manuscrise. Actorul, care juca pe Shakespeare, pe Ibsen şi pe Victor Hugo, opera probabil o cenzură severă asupra scriitorului... Poate a fost şi un rol, un „debut fericit“ în teatru, care v-a sugerat ceva din umi­linţele şi idealul urmărit şi împlinit de arhivarul Chirică din „Omul cu mîrţoaga". Cum am debutat ? Iată o întrebare hazlie, aşa cel puţin cred eu, după 80 de ani de viaţă şi 60 ani de teatru. Mai ştiu şi eu cînd am debutat şi cu ce ? Cu nişte vorbe oarecare. Dar m-aţi întrebat despre un rol, despre un debut „fericit" în tea­tru. Ei, da, aşa se schimbă vorba. Dar rolul lacheului Jean, daca a fost „fericit“ n-a fost însă un debut, trecuse de la debut vreo 5—6 ani, dacă nu mă înşel. Da, rolul lacheului Jean din piesa „Domnişoara Iulia" de Strindberg a fost primul meu mare succes — un succes care mi-a legănat tinereţile. N-am fost frumos niciodată, dar în această piesă păream şi frumos. Şi astfel, pe scenă, după un act de umilinţă, în care îmi bleste­mam zilele că m-am născut fecior de slugă, în partea a doua a rolului şi a piesei o terorizam pe Domnişoara Iulia aruncîn­­du-i toate invectivele sufletului de lacheu necioplit. Au urmat alte roluri... Machbeth — rolul titular — Krogstad în Nora, Mefisto, Rogojin, Richard al Ill-lea... Mi-au plăcut toate rolu­rile, dar cred că Richard al IlI-lea a fost rolul în care am putut încerca posibilităţi multiple de actor. Personaj cinic, pervers, rău plămădit, fioros, răzbunător, — a fost pentru mine un cîmp de experiență unic. (Urmează o pauză lungă, în care reporterul caută să-și ima­gineze replica lui Richard în interpretarea lui G. Ciprian, de acum cîteva decenii : „Un cal! Un cal! Un regat pentru un cal !“). — Scena „cosciugelor", îndeosebi, a fost o experiență artis­tică rar întîlnită şi mă bucur şi azi după atîţia ani de victoria pe care izbuteam s-o am asupra Lady-ei Ana, căreia îi zmul­­geam făgăduinţa apropiatei căsătorii, în faţa coşciugelor încă fumegînde ale soţului şi tatălui ei p­răpuşi de mina perfidu­lui Richard. După cum, îmi stăruie în amintire, rolul avocatului cec.­ zu­t Krogstad, precum şi rolul lui Rogojin... Un rol foarte drag mi-a fost Răcănel — regele broaştelor, din „Clopotul scufundat“ de Gerhard Hauptmann. Şi iată că ajungem la întrebarea dvs. dacă e legătura cu scena, cu capodoperele lite­raturii dramatice universale, m-a influenţat ca scriitor. Fără să vreau, da. Tot depănînd pe Shakespeare, pe Dostoievsky Mo­lere, O’Neill şi alţi corifei ai literaturii dramatice universale, m-am deprins cu stilul lor, cu „ştiinţa replicii şi a scenei" — şi am văzut cit de searbăcie erau încercările atîtor autori. M-am ferit însă să-mi însușesc stilul cuiva. Și asta mi-a prins bine, întrucît, în nici una din lucrările mele, nu s-a spus că aş fi imitat pe careva. — Să revenim la cealaltă latură, latura de dincolo de selenă, cu lumea ei cotidiană, obișnuită... In „Omul cu mirţoaga" — aţi mărturisit în cartea dvs. de însemnări şi amintiri — aţi avut ca punct de plecare modele vii... — La „Omul cu mirţoaga" am lucrat vreo 7—8 ani. Nu încontinuu. După cum­ am mai spus, cîteva întreruperi în legă­tură cu scena mi-au prilejuit lucrul la piesă. Am pornit vi­ ile Tichî ei deque literatură tr-adevăr de la unii oameni reali. Nu știam însă că am talent..! Scriam și personajele mele răsăreau tot mai limpezi pe măsură ce au trecut anii, pînă la terminarea piesei, în 1926... (O nouă pauză. Ne revin in minte de astă dată cîteva rîn­­duri din „încheierea“ scrisă de G. Ciprian, în 1958, la volumul său de amintiri pe care le transcriem în şirul răspunsurilor de aici, socotindu-le nimerite pentru evocarea drumului străbătut în trecut de scriitor): — Viaţa pe mine nu m-a răsfăţat, deşi am iubit-o şi o iu­besc. Am cîntat-o în proză, dar și în stihuri, uneori... (Apoi G. Ciprian reia, la rugămintea noastră, mărturii ale sale mai vechi, pentru a le oferi și acelora dintre tinerii cititori care nu le cunosc încă) . — Am scris despre împrejurările în care am lucrat la „Omul cu­ mîrţoaga". Spuneam că, pînă în stagiunea din anul 1927, adică timp de două decenii, măscăriciul Ciprian se purtase binișor, izbutind să-și înfiripeze, de bine de rău, o firmă artis­tică onorabilă. Dar tot ce clădise cu trudă măscăriciul, a dă­­rîmat hain și fără milă — mîzgăliciul — căci în seara de vineri — 7 octombrie 1927­­— dată memorabilă (cel puţin pentru au­tor) — s-a jucat pentru întiia oară comedia ecvestră „Omul cu mîrţoaga“... La întrebarea Cum am scris povestea asta, repet că întîmplarea mi-a scos în cale, o dată, la alergările de cai, pe un biet sufleur al teatrului naţional de atunci, un anume Vasiliu, care venise în acea zi, gătit de paradă , cu botfori, pantaloni bufanţi, gheroc cadrilat, şapcă nouă... „Am găsit su­biectul" mi-am zis, căci căutam unul. N-am lucrat, după cum am spus şi altădată, cu nume de personaje, ci cu a l­c... Şi ast­fel, personaje pe care nu le imaginasem iniţial, au început să răsară... Sufleurul a rămas în urmă. Pe parcurs mi s-a părut mai interesant alt „model" , „nenea Coni“, arhivar la Minis­terul de Finanţe de atunci, care însă nu fusese niciodată in viaţa lui la cursele de cai... — Şi tot Coni a fost întîiul căruia i-aţi citit lucrarea... — Da, am spus, primul căruia i-am citit comedioara, el a fost, după cum tot el a fost şi primul meu critic : „Nene, mi-a zis, păcat de muncă, păcat de timp pierdut“. Neîncrederea cu care a fost primită vestea că aş fi scris o piesă a fost mare şi în consiliul teatrului naţional din acea vreme. Directorul mi-a acceptat-o, făgăduindu-mi hatîrul că o va trece la mati­­neele pentru copii. După seara de succes a premierei, acelaşi director, Corneliu Moldoveanu, mi s-a adresat mirat : „— Se poate să ai tu aşa lucruri ascunse în piesă şi să nu-mi spui şi mie?!“ îmi amintesc cu plăcere că înainte de a fi jucată, actul I al piesei fusese apreciat de Brătescu-Voineşti... dar cel care s-a zbătut mult pentru piesă în acel timp a fost Al. O. Teodo­­reanu. (G. Ciprian nu ne spune mai mult despre „seara premierei“ şi în tăcerea care se prelungeşte pînă la următoarea întrebare, reporterul îşi rememorează pentru tînărul cititor spusele mai vechi ale dramaturgului despre seara de mare succes din 7 oc­tombrie 1927) : — Degustasem de multe ori nectarul ameţitor al aplauzelor, dar în seara acea am băut din chiar ambrozia zeilor. Ceva ce sparge învelișul vorbelor... (In continuare, ne revin brusc în memorie pasaje din capi­tolul „Sărăcie lucie“ din volumul de amintiri în care autorul și-a evocat visurile sale chinuite de adolescent). — Atunci un năduf greu se încingea în mine : rîvna de a înfăptui ceva — ce anume nu ştiam — dar care să mă scoată din umbră şi din umilinţă. (Şi din nou, reporterul şi-a îndreptat memoria spre mărtu­riile pe care dramaturgul le-a făcut despre seara premierei.). — Crescusem într-un ceas, cu­ nu crescusem într-o viaţă... Un om slab de înger şi-ar fi pierdut cumpătul, ar fi umblat a doua zi pe uliţe cu joben, cămaşă de mătase, pantaloni cadrilaţi, cravată cu picăţele, mănuşi glace şi pantofi cu bombeuri şi scîr­­ţîietori. Eu însă... asemeni lui Chirică arhivarul am rămas la aceeaşi temperatură... — Aţi obişnuit — revenim noi de astă dată cu o întrebare pe planul discuţiei prezente — aţi­ obişnuit să scrieţi replicele pieselor dvs. gîndindu-vă în acelaşi timp la actorul care le-ar fi putut interpreta mai bine ? — Niciodată. Această modă pariziană n-am aplicat-o. — N-aţi dorit niciodată să interpretaţi, pe rînd, fiecare rol, de pildă din „Omul cu mîrţoaga“ ? — In „Omul cu mîrţoaga“ am jucat rolul lui Varlaam şi atunci numai, ca dublură a actorului Sîrbu, îmi amintesc eu cu multă plăcere despre rolul Varlaam creat de Gr. Vasiliu- Birlic, mai puţin izbutit însă în cel al lui Chirică... Ca inter­preţi ai lui Chirică mi-au rămas vii în amintire Calboreanu, Morţun, şi recent, tînărul Matei Alexandru. L-am dorit mult şi-l doresc încă în rolul lui Chirică pe Radu Beligan. M-au bucurat în anii aceştia grija şi interesul care au fost acordate piesei „Omul cu mîrţoaga“ atît pe scena Teatrului Naţional, cît şi pe scenele teatrelor din provincie, la Timi­şoara, Sibiu, Turda, Oradea. — Aţi avut şi o confruntare a piesei cu publicul din străi­nătate, la Berlin, Fraga, Paris, Berna... Confruntarea e destul de veche. In această lungă confruntare aţi mai revenit asupra piesei, aţi rescris scene, replici ? — N-am rescris. Din spectacolul de la Berlin, care a avut loc puţin timp după premiera din Bucureşti, mi-am însuşit pentru piesă cîteva elemente de regie foarte preţioase care mergeau tocmai pe liniile esenţiale ale lucrării şi nu pe arti­ficii. Cît priveşte spectacolele de la Praga (1930) şi de la Berna (1932) nu le-am putut vedea... (G. Ciprian nu ne dă amănunte despre amărăciunile auto­rului de atunci, alungă acest gînd cu un gest al palmelor în aer şi recurgem din nou la mărturisirile sale din volumul de amin­tiri, pentru a-i împrospăta cititorului memoria climatului cultu­ral, întreţinut de politica regimului trecut): — La Praga, cu toate stăruinţele mele, n-a fost chip să ajung. Am bătut pe la toate uşile, dar nici unul din zeii de plastilină ai timpului, nu s-a milostivit să mă­ ajute să plec, deşi multora din­tre păduşii care n-aveau nici în clin, nici în mînecă cu lucrarea mea, li s-a dat posibilitatea să vadă pre­miera din capitala Cehoslovaciei. De aceeaşi jalnică mentali­tate m-am izbit şi la spectacolele de la Berna, unde „Mîrţoaga“ a fost reprezentată în 1932... Mă doare şi acum că printre cori­feii care au fost căruţaţi cu acest prilej în sleeping-car pînă în inima Elveţiei, nu s-a găsit un locşor de bogdaproste şi pentru nefericitul de autor­ii întrebăm mai departe pe maestrul Ciprian despre arta „replicii“, a scenei, a „arhitecturii dramatice“ — în sfîrșit, des­pre toate „problemele capitale" care pot încăpea într-un inter­viu... G. Ciprian ne-a zîmbit patern, ne-a pus mîinile sale mari pe umeri și ne-a şoptit: — Nu știu... Trecînd apoi la celelalte piese ale sale, autorul ne-a vorbit cu grijă delicată despre ele, descriindu-ni-le amănunţit, vorbin­­du-ne despre latura lor umanistă, despre valorile lor etice, pre­cum şi despre persiflarea relelor întocmiri ale trecutului.­­ „Un lup mîncat de oaie“ a fost apreciată în anii aceştia, pentru critica la adresa falselor ierarhizări din societatea bur­gheză... „Ioachim fiul poporului" este dedicată ideii de pace, spune G. Ciprian, pe un ton de calmă pledoarie. Iar piesa „Capul de răţoi", lucrare la care ţin foarte mult, e o frondă acerbă la adresa „ordinei“ din trecut, care împingea omul la rutină, la automatism, îi mutila personalitatea... Şi, în încheiere, vorbindu-ne cu multă căldură despre pre­ţuirea şi distincţiile de merit pe care le-a primit în aceşti­a nu maestrul G. Ciprian a ţinut să ne amintească, cu bucurie, că foarte curînd, îi va apare o nouă ediţie a volumului „Măscărici şi Mîzgălici“, Ştefan Banulescu . AUTO-FILMARE SAU PREMIUL DE AUR Pe Ecranul revistei „Steaua" (nr. 5/1963) rulează un film intitu­lat „Mărturisiri“, un film despre lunga şi glorioasa istorie a altor trei filme („Scurtă istorie“, „7 Arte“ şi „Homo Sapiens“) film care este întrerupt uneori, în chip nedorit, de eul regizorului pornit a cuvînta către contempo­raneitate : „Intr-o zi, foarte tirziu, am pri­mit un telefon . (...) — Ai obţinut premiul cel mare al festivalului : „Palma de aur“. Apoi , Dacă tu ai luat pre­miul de aur, mi-a spus mama, a­­tunci de m­ine trebuie să faci două lucruri : întîi, ca să fii cre­zut că­­într-adevăr tu ai obţinut premiul de aur, trebuie să cîş­­tigi încă un premiu de aur. Al doilea î începînd de mîine dimi­neaţă să saluţi tu primul pe por­tar“. Al doilea, să recunoaştem, e obligatoriu, în continuare, proiec­ţia realmente interesantă cînd e vorba de naşterea şi concretiza­rea unuia sau altuia din cele 3 filme, se scindează brusc : „Mi se părea că filmul devenise formidabil — întotdeauna am fost convins câ fac filme formidabile chiar cind fac filme proaste.. ". După scurgerea cîtorva minute de vizionare liniştită, stop ! „Şi într-o zi foarte tirziu, am primit un telefon : — Te felicit tot... (l-aţi ghicit, nu ? — n.n.) pentru premiul ob­ţinut la Cannes«... Şi din nou leit-motivul stimula­tor al gloriei personale : „Dacă tu ai luat premiul de aur auzeam mereu vorbele mamei, dacă vrei să te creadă toţi că în­tr-adevăr l-ai meritat, trebuie să mai cîştigi încă un premiu de aur. Şi asta am şi făcut: am ob­ţinut marele premiu la festiva­lul de la TOUTS CU UiiiiăÎGrUî film : „7 Arte“. Urmează trei ci­tate (în total cinci, cu cele de pe generic) din presa franceză, con­­semnînd valoarea şi marele pre­miu acordat filmului „7 Arte". Secvenţa următoare — bogată in fantezie — „Homo Sapiens“. Dar, stop ! bung monolog , „Homo Sa­piens" a fost prezentat la festiva­lul de la Karlovy Vary — Ceho­slovacia, şi a obţinut marele pre­miu, de asemenea a obţinut ma­rele premiu la festivalul de la San Francisco — Statele Unite ale Americii. Primul sfat al ma­mei, de a dovedi că premiul de la Cannes nu a fost o întîmplare, era acum realizat, cel de­ al doi­lea sfat de a saluta primul pe portar nu prea l-am îndeplinit !". Autocritica nu scuză totuşi lipsa de politeţe Oare ce putem zice altceva, după vizionarea subtilului auto­portret, decit că şi un arhipremiat şi... arhitalentat autor de filme nu ştie utiliza unde trebuie FOAR­FECĂ. Păcat. M. N. RUSU ATENŢIE , COPII ! Indicativul de mai sus ar tre­bui poate, (exprimîndu-ne mai sever) să reţină şi privirile re­dactorilor care alcătuiesc atît de răspînditul album pentru cei mici, „Arici-Pogonici“. Astfel poate că ei s-ar strădui mai mult să nu publice in paginile albumului unele producţii pseu­­do-literare şi pseudo educative. Căci ne întrebăm : cît timp vor mai fi reluate poveştile cu acelaşi insuportabil Grivei şi ace­eaşi rindunică nevoită din prici­na aripei rupte să rămînă peste iarnă în cuibul de lemn (!) ani­nat la fereastră, aceleaşi sfătoşe­­nii de bunicuţă lipsite de orice sens, care răzbat din unele bu­căţi ? Pînă şi în versurile despre muncitori, unii autori nu se pot abţine să-i imagineze tot ca pe nişte bunici. O poezie despre ti­pografii de la Casa Scînteii se în­cheie astfel : „Din dragostea lor de bunici ! Pornesc spre voi, ne­poţii, ' Poveştile pentru cei mici / Ce le iubim cu toţii". Cu unele excepţii (V. Tulbure, V. Zamfirescu, Mureşanu, Al. Popovici, E. Căldăraru, T. Cons­­tantinescu) cei mai mulţi dintre colaboratori, ori de cite ori zu­grăvesc noile realităţi din ţara noastră, se simt ispitiţi să re­curgă la asemenea platitudini şi abstracţiuni : „Noi, Maria şi An­drei ' Muguri de viaţă, grei / Tră­im Intr-o lume nouă.­­ Proaspătă, încă sub rouă“. Abstracţiunile şi platitudinile de genul celor de mai sus fac nu o dată casă bună cu lipsa de logi­că. Irimie Străuţ, pornind de la o poveste lituaniană, versifică ru­dimentar o istorioară în care de­osebirea dintre un muncitor şi un boier este sugerată prin rezisten­ţa celor două personaje la... ger. Versificarea e confuză, echivocă, în contradicţie cu sensul poveştii originale. Copilului, care a aflat din prima parte a istorioarei că boierul .,gras şi îngîmfat“ a în­gheţat, nu ştie cum să ia replica pe care o dă muncitorul lui Ger şi Pui de Ger In final : „Omul, nici (!) s-a zgribulit, /. Doar puţin s-a plictisit ! — Ia plecaţi de-aici, mă rog, / Doar nu sunt un slă­bănog !" ★ Ceea ce te nemulţumeşte, de a­­semenea, la lectura acestor albu­me din ultimele luni este limba cu totul neîngrijită în care sunt scrise multe bucăţi. Te izbesc în mod neplăcut diminutivele dul­­cege (făguraşul, hăinuţele, măicu­ţele, lopăţicile etc), licenţele (roşă, lacrime, s-adun­ă în loc de s-adună etc.), epitetele-tip (bucă­­laşă, dolofană, drăgălaş etc.), folosirea improprie a unor cuvinte (plinea care înfloreşte, cojoacele care sunt şi lungi şi bondoace, casele care sunt albe, ca un juvaer), agramatismul unor exprimări. Oare să fi uitat redactorii de la „Arici-Pogonici“ că producţiile pe care le publică au între altele şi menirea de a-i învăţa pe copii limba romînă ? La neglijenţele stridente de limbă se adaugă cele de versificaţie — ritmurile stîlci­­te, rimele plate. Multe din lipsurile semnalate se explică şi prin faptul că în paginile albumului se răsfaţă au­tori de un talent literar deocam­dată incert (Valeriu Tanu, Lucia Nicola, Grigore Vieru, G. Lazăr Demetrescu ş. a.). Fără îndoială, contribuie şi dezinteresul cu care privesc mulţi scriitori veritabili, vîrstnici şi tineri, acest sector li­terar. In albumele cercetate de noi sînt, ce-i drept, şi unele bucăţi valoroase, ceea ce nu ne împie­dică să atragem cu seriozitate a­­tenţia colegilor noştri de la „Arici Pogonici“ asupra uşurinţei cu care, lună de lună, iui axează neajunsuri de genul celor men­ţionate. Considerăm că ele reflec­tă clar lipsa de exigenţă faţă de unul din aspectele esenţiale ale muncii de alcătuire a unei aseme­nea publicaţii. I. MUREȘANU m­ in­t­e­ m­INSOLAŢIA SPECIFICĂ — Mic tratat ştiinţific — PRECIZARE. Studiul de faţă, care-şi propune să arunce o lumină puter­nică şi definitivă Asupra insolaţiei literare, ca parte inte­grantă a insolaţiei, în genere, reprezintă rodul unei munci laborioase de cîţiva ani în şir şi face parte dintr-o lucrare de specialitate mai vastă a noastră, intitulată „Vast tratat ştiinţific de specialitate“ care sperăm că va fi gata şi va apare în anul 1999, luna februarie­­). La elaborarea acestui tratat am folosit mimai metode de cercetare ştiinţifice. Toate informaţiile care ni s-au părut dubioase, inexacte şi nefon­date, le-am furnizat ca sigure colegilor noştri care studiază aceeaşi problemă, pentru a-i putea apoi combate la timp, mirîndu-ne cum au putut fi atît de ignoranţi. Dintre metodele folosite de noi aş aminti aici numai două: a) munca de arhivă şi bibliotecă ; b) munca de restaurant şi grădină, adică ne-am ales nu­mai acele locuri unde ne puteam întîlni în mod riguros fie cu operele scriitorilor îndrăgiţi, fie cu scriitorii îndrăgiţi în persoană. Aducem pe această cale mulţumiri grupului nostru de cercetători şi colaboratori care ne-au dat un ajutor preţios la editarea acestui monument. Lipsa de spaţiu ne împiedică să le cităm aici şi numele, cercetătorii noştri avînd, în ge­nere, nume lungi. Mulţumim călduros tuturor scriitorilor care ne-au dat cărţi cu autograf. AUTORUL Bucureşti, 2 iulie INTRODUCERE ÎN INSOLAŢIA LITERARĂ Căldura acelui corp ceresc numit încă din antichitate „soare“ are asupra oamenilor, aşa cum putem citi şi în „Informaţia Bucureştiului“ de ieri2), efecte mari. Efectul caniculei asupra literaturii se numeşte insolaţie li­terară. Un prim şi grav simptom al insolaţiei literare este sta­rea de moleşeală. Nu v-aţi întrebat de ce vara apar atît d­e multe studii-fluviu, fluvii-studiu ? De ce întîlneşti tot mai des, la sfîrşitul unor articole, „va urma sau „urmarea în numărul viitor“, sau „ne luăm îngăduinţa de a reveni cu un studiu mai larg ?“ Unele articole se dilată atît de mult, incit curg din pagină şi poţi citi urmarea pe lingă chioşcuri. INSOLAŢIA LA REDACTORI. La redactori, insolaţia se manifestă printr-o stare de leha­mite faţă de muncă, sau pur şi simplu printr-o stare... acasă. Dacă pînă atunci unele articole soseau la redacţie ca nişte elefanţi şi apăreau în revistă ca nişte şoricei, acum elefanţii apar ca atare. Cîteodată redactorilor le e aşa de cald, că nici nu-şi mai dau bine seama dacă lucrează pen­tru revista lor sau pentru revista vecină. Încurcă totul ca nişte funcţionari distraţi de la poştă. Aşa se face că apar in gazetă articole care au mai apărut în altă parte, fotografii fără explicaţii, explicaţii la fotografii fără fotografii. *) Reţineţi din timp cîte un exemplar prin librăria Nr. 17 (n.n.). 2 Vezi „Informaţia Bucureştiului, de ieri, pag. ultimă şi următoarele. INSOLAŢIA LA POEŢI, CRITICI, PROZATORI. Prin luna iulie, insolaţia literară este aproape coaptă. In această perioadă, floreta polemicii, muindu-se de căldură ca o macaroană, este pur şi simplu mîncată de adversar, fără să sufle o vorbă. Sînt unii scriitorii înrăiţi care mănincă astfel şi pînă la 20 de „macaroane“ săptămînal, numai spre a împiedica iscarea vreunei polemici. In versurile poeţilor revin obsesiv imaginile „Polul Sud“, „Polul Nord", „ice­berg-ul minţii mele“, „ca un ren“ „ce suflă de frig pe nări“. Criticii îşi bat capul să afle de unde această fugă către zonele periferice ale pămîntului ? Chiar şi în frumoasa imagine „Polul Sud“ lor li se pare a găsi prea multă apă de ploaie. In ceea ce priveşte pe critici, apa de ploaie îi face să cadă în apatie. Şi se întîmplă, în această perioadă, de vară, fie să laude un scriitor exact pentru acelaşi lucru pentru care îl criticaseră ceva mai înainte, sau chiar în acelaşi articol, fie să încurce teribil titlurile şi vo­lumele. Popular, aceste judecăţi de valoare, aşa de tremu­rate, se numesc „jocul ielelorŞtiinţific, ele poartă nu­mele de „confuzii“. Sînt unele confuzii (în „Vastul tratat ştiinţific", avînd mai mult spaţiu la dispoziţie, ne vom permite să cităm chiar numele unor autori de confuzii reu­şite) care ajung o adevărată pacoste pe capul autorilor şi a revistelor. Din ele la naştere erata, aşa cum Minerva se naşte din migrena lui Zeus. O bună erată, pentru a fi luată în serios de cititori, trebuie să conţină următoarele cuvinte : „regretabilă“, „eroare“, „tipografică“. De exemplu : „Erată. Dintr-o regretabilă eroare tipografică în articolul „Orizont vast“ apărut în revista noastră, în loc de „înzestratul nos­tru poet Sic. Guluţă, care a scris Iliada şi Odissea“, se va citi : ,,înzestratul nostru poet Sic. Guluţă care a citit Iliada şi Odissea“, sau : „Erată . Titlul articolului nostru publicat în numărul trecut pe pagina întiia, se va citi „Un scriitor dotat“ în loc de „Un scriitor ratat“. Cele mai periculoase sînt eratele la cărţi. După ce ai citit un roman de şase sute de pagini, s-ar putea întîmplă să găseşti la sfîrşit urmă­toarea „Erată : în locul acestei cărţi se va citi „Marile spe­ranţe“ sau orice altă carte“. Literatura pentru copii şi preşcolari devine In aceasta perioadă „literaturică pentru copilaşi şi preşcolăraşi“. Se pot citi acum poezii de felul acesta : Sică, Lică şi Ionel Cînd au fost ieri în oraş Au băut un siropel Care n-avea sifonaş. Morala : Ionel, Sică şi Lică CONCLUZII * Ce zice­ a voastră burtică ? 1 )Insolaţia literară se manifestă îndeobşte la scriitori. 2) Şi ceilalţi oameni pot suferi de insolaţie, dar de inso­laţie neliterară. 3) Cel alui bine suportă canicula acei scriitori care au fost ţinuţi, prin grija criticii, într-o atmosferă călduţă, de apologetică. * Concluziile au fost formulate sobru, în propoziții și cu­vinte foarte simple, pentru a putea fi mai lesne traduse în alte limbi. Marin Sorescu

Next