Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)

1964-01-18 / nr. 2

T▼­ ­ 3 CD CD D­IN PREGĂTIRE LA EDITURA ACADEMIEI: • Volumul Mioriţa — tipologie, circulaţie, ge­neza, texte, însoţit de un larg studiu monografic semnat de A. Fochi. Corpul variantelor cuprinde peste 700 de texte. 9 Tratatul de istorie a limbii române, Volu­mul I (limba latină) întocmit sub redacţia Acad. Al. Graur. 9 Crestomaţia romanică, vol. II, sub redacţia Acad. Iorgu Iordan.­­ Din seria de Ediţii critice vot apărea : Va­­sîle Alecsandri, vol. I, sub îngrijirea prof. G. C. Nicolescu; Alexandru Odobescu, vol 1 ediţie în­grijită de Acad. Tudor Vianu. • Va apare Dicţionarul limbii române (dicţionar general — serie nouă), litera M., sub redacţia acad. Iorgu Iordan, fi prof. unic. I. Coteanu. 9 A apărut Volumul IV din seria Scriitori greci şi latini : Diogene Laertios — Despre vie­­■ tile şi doctrinele filozofilor, in traducerea lui C. I. Balmuş, cu Studiu introductiv şi comentarii de prof. Aram M. Frankian. Volumul, într-o impu­nătoare ţinută grafică, cuprinde cărţile I-X ale „vestitei opere" transmise de­ Laertios. EDITURA ŞTIINŢIFICĂ pregăteşte o seamă d­e volume cuprinzind studii din variate domenii, cărţi de călătorii, cercetări ştiinţifice, de un real interes cultural pentru tineret. Cităm : • Cartea lui B. Davidson, (tradusă in 17 limbi ale lumii), Redescoperirea vechii Africi, va apă­rea în curînd în romîneşte. Volumul deschide o cuprinzătoare privire asupra istoriei Africei din cele mai vechi timpuri, pînă în secolul XVI (pînă la ..descoperirea“ ei de către europeni) folosind un vast material arheologic, etnografic, etc., spulbe­­rînd teza că adevărata istorie şi cultură a Africii ar începe o dată cu colonialismul și că pînă atunci continentul negru ar fi fost cufundat în ,,preis­torieCartea desfăşoară date despre ultimele descoperiri de monumente, cetăţi, obiecte de artă, care aduc mărturii et­raordinare despre bogata şi originala cifirură a Africii cu străvechi tradiţii■ 9 Anabasis de Xenofon, — prin istoria dra­matică a celor zece mii de mercenari greci puşi in slujba lui Cirus cel tinăr. In războiul pentru tronul Persiei, opera scriitorului antic (participant şi apoi comandant în campania descrisă) aduce pagini despre universul lumii greceşti şi îndeosebi despre cel al Orientului apropiat la sfrşitul se­colului V dinaintea erei noastre. • Aurorele Polare — de S. Isaev şi N. V. Pus­­kov — expune pe un bogat fond de date ştiin­ţifice unele din cele mai măreţe fenomene ale naturii. 9 Civilizaţia aztecă scrisă de P. Vaillant cu remarcabile însuşiri literare, dezbate o pasionantă temă a istoriei: viaţa şi cultura vechilor locui­­tori ai Mexicului de-a lungul a două milenii. Vo­lumul e ilustrat cu planşe şi desene. 9 In Aventurile unui naturalist in Marea Câ­râitelor, omul de ştiinţă american Archie Carr îşi desfăşoară notele de călătorie care cuprind o cap­tivantă descriere a universului plantelor şi anima- telor din America Centrală .• Marea Caraibetor. • Ţara învăluită în parfumul răşinilor de A. Fiedler — un memorial al peripeţiilor şi aventu­rilor prin pădurile Canadei, cu pagini savuroase despre ingenioasele construcţii hidraulice ale cas­torilor. Cartea cuprinde şi pagini cu sugestive ta­blouri sociale ale satelor indiene din locurile ..stră­bătute. 9 O călătorie senzaţionalii in lumea insectelor . Parola antenelor încrucişate de F. Holifman.. 9 O incursiune în istoria materialelor de scris ; De la piatră la hirtie, de A. Chnboiu. 9 Redacţia de lingvistică a Editurii ştiinţifice pregăteşte o Antologie bilingvă Shakespeare, cu­ fragmente representative din opera scriitorului. Volumul e întocmit de D. Duţescu şi L. Leviţki şi e însoţit de un studiu asupra limbii şi stilului shakespearian. I 1 y mfr ' m sgfn «fi» ff #f :*~V «'W• ..ijTlSF , 1 _. . r ' *­ |®ff ia f’tîÂ; cSt M­­' ?, ■,- »»A.s­i■: "'*i ' ^ÄÄiÄ^ISilÄÄ ISJlllliite ........__ * iWWMi LA POIANA 5TÎNII - Fotografia: A. HIHAILOPOL z­i Fănică N. Gheorghe. Pe valea Bistriţei Fănică N. Gheorghe schiţează în­­cartea sa profiluri şi situaţii parcă în joacă, ceea ce dă­ volumului multă superficiali­tate. Esenţialul alunecă, se pierde zgo­motos intr-un noian de impresii care se vor importante. E o zbatere de fapte ce nu se, pot aduna şi sintetiza. Aşa cum s-a arătat intr-un­­ articol din „Scinteia“, car­­­ea se mărgineşte la descrieri convenţio­nale, intr-un stil cînd cenuşiu, cînd gran­dilocvent. Cu toată „tresărirea melan­colică pentru că lacul de acumulare, care-şi ridică apele pînă spre pîntecul munţilor, din dreapta şi stingă a şters de pe harta­­de"mînă mai ieri a ţării privelişti şi aşezări de secole", cu toate că sirenele annunţă falnic o schimbare, cu toate că ul­tima coliba cade simbolic sub năvala ape­lor, cu toate că rîndurile se vor simple, emoţionante, există în totul un artificios obositor. O schiţă („Pe Valea Bistriţei“) se reduce doar la­ o simplă enumerare a tot ceea ce a dat noul, şi nu la reliefarea lui, Fănică N. Gheorghe înregistrează, comen­tează, dar mecanic, fără a izbuti ca măcar prin tonul voit simplu să transforme con­semnarea în realitate artistică. Fie că e vorba de relatarea schimbărilor petrecute pe aceste plaiuri moldovene („Prin ve­chiul tîrguşor al postăvarilor") fie că e vorba de o descriere („Ceahlăul", „Lacul Roşu“), paginile trăiesc într-o continuă monotonie, E ceea ce dă coordonatele volumului. „Lacul Roşu“, „Pe valea Oza­­nei“, ca şi celelalte capitole poartă pece­tea sterilităţii literare. Afluxul de impre­sii apare sec, dovedind o­ flagrantă lipsă de pătrundere în esenţa lucrurilor. Personajele se „intimidează" în faţa car­netului şi creionului reportericesc („Pe Valea Bistriţei“). Eroii săi, în ciuda entu­ziasmului manifestat, sunt palide copii ale oamenilor reali. („Printre cei ce­ au înălţat"). Biografiile lor nu au nimic extraordinar, sunt staple, dar proiectarea lor în planul transformărilor socialiste le-ar fi potenţat firescul. .Dinamismul ar fi dăruit personajelor cărţii, eroi ai zile­lor noastre, Viaţa de care sunt lipsiţi. Fănică Gheorghe a călătorit, a văzut frumuseţea plaiurilor bistriţene. Dar peisajul sări se diluează în platitudinea metaforei comune : „Razele aurii ale soa­relui dau atîta viaţă şi strălucire pajişti­lor şi brînelor din jurul abruptelor sălbatice. Pădurile şi stîncile, ce tălăzu­­iesc de pe vîrfuri în jos spre miazăzi, desăvîrşesc minunea peisajului (...) turme­le de oi îşi sună tălăngile, iar strigătele ciobanilor umplu din cînd în cînd cu ecourile lor depărtările, trezind parcă din somn întreaga fire („Ceahlăul"). Rodica Doc­a Ion Gheorghe: Țara rin­dun­elelor In ultima vreme, tînărul poet a publi­cat în presa noastră literară cîteva­­ ample poeme, care s-au bucurat, de o bună pri­­mire dia­ partea criticii...; firească atîta. timp cit ele certifică un talerat real orien­tat. către­­sentim­ente. şi . idei. majore­ ,di­ţ.. actualitatea socialistă. .Im­sumînd aceste poeme, ai în faţă un volum bine consti­­tuit, care, in ciuda unor inegalităţi şi a­­propieri forţate, denotă vigoare şi­ lirism , autentic. Dacă in volumul său anterior, sub raport tematic, interesul poetului mergea către aspectele caracteristice vie­ţii de familie în satul de odinioară, acum ,peisajul­­industrial şi complexitatea psiho­logică a omului contemporan îi impulsifi­­hează inspiraţia. O experienţă încă suma­ră face ca­ un material de­ viaţă plin de semnificaţii să nu capete totdeauna ima­ginea cea mai clară. Am făcut această scurtă introducere la recenta plachetă de versuri , închinate de Ion Gheorghe copi­ilor, care ne apare în primul rînd ca un exerciţiu util al autorului pe linia ex­presiei poetice simple, fără contorsionările întîlnite mai cu seamă în perioada’­ ante­rioară poemelor amintite. Ca registru te­matic, volumul Se prezintă divers şi e bine marcată latura educativ-cetăţeneas­că. Putem spune că fiecare poem îşi pro­pune să ilustreze un fragment de viaţă, accentul căzînd în mod firesc spre ceea ce este nou, cu valoare simbolică. Nu lip­sesc nici versuri dedicate naturii, înţelea­să ca un cadru în care oamenii îşi înde­plinesc îndatoririle lor, şi care se bucură de participarea efectivă la construirea u­­nui edificiu nou. Poetul evită tonul reto­­­­ric atunci cînd versurile se vor un­îndru­,­mai în înţelegerea anumitor alegorii. To­nul ră­m­îne firesc, necăutat, într-un poem d­e „Zăpezile Griviţei“ consacrat grevei din 1933. Ideea care uneşte poemele sub titlul „Ţara rîndunelelor“ este plenitudi­nea vieţii. Volumul lui Ion Gheorghe, bine organizat sub raportul ideilor, oferă un tablou în culori transparente, fluide, ca­pabile să transmită atmosfera de lumină şi optimism în care se desfăşoară munca din ţara noastră. Iată în sensul acesta începutul poemului care deschide plache­ta : „Steaguri roşii pe tractoare, / Pe ca­targele de mare, / Pe furnale şi pe schele,­­ / Şi pe trenurile grele, / Pe tramvaie şi pe case / Şi pe şcoli gălăgioase“, în majori­tatea poemelor („Zăpezile Griviţei“, „Ci­tire în stemă", „Lingă furnale“, „Caii mării“) există­ o reală substanţă, prezentă în versuri cu certă naturaleţe, de o mare simplitate. în jurul acestei calităţi am vrea să insistăm, deoarece, pe a­­locuri, simplitatea se transformă în relatare cam uscată, din care lipseş­te intensitatea. Un exemplu în care descifrăm această carenţă, asociată şi cu expunerea difuză a întîmplărilor este Cavalerul. Aici totul conduce către un deznodămînt gratuit, deşi nu negăm in­tenţia graţioasă a poetului de a înfăţişa în cîinele credincios pe adevăratul stăpîn al ogrăzii. Cadrul domestic e palid, iar imaginile nu depăşesc banalitatea. For­ţată este şi imaginea cu care începe poe­mul Piţigoiul. „Uită-te la piţigoi, / joa­­că-ntîiul tontoroi / cu genunchii uzi şi goi“, devenind pînă la urmă o simplă bro­derie din care lipseşte o idee coordona­toare a elementelor. Dar nu aceste scă­deri caracterizează volumul tinărului poet, ci, dimpotrivă, posibilitatea sa de a expri­ma clar­ şi convingător un mesaj, de a scrie­ acea poezie autentică la nivelul înţe­legerii unei anumite vîrste. Aşa, de pildă, poezia Vestitorii primăverii, care ar putea fi citată integral ca exemplu de vers in­spirat, începe : „Cînd pornesc şi se ridică / firele de iarbă mică /sparg şi-aruncă la o parte / pături, vechi, de frunze moarte ,­­ căci trezite din străfund, / de departe vin­ la rînd / şi sfărîmă şi răstoarnă / pu­tregaiul de-astă iarnă“. Aceste cîteva ver­suri dau senzaţia regenerării, a unei e­­nergii puternice declanşate de natură în preajma primăverii. Ceea ce ar putea să deruteze pe unii cititori este simplitatea expresiei lirice, renunţarea la o inutilă culoare metaforică pentru a putea trans­mite cit mai direct idei şi sentimente con­temporane. Dispunerea geometrică şi linia voit na­ivă­­a idesenelori sunt departe de a ilustra un text ale cărui calităţi am încercat să le schiţăm aici. Liviu Călin Nin­a Stan­cules­cu / Gîze, flori şi mulţi copii Mai toate povestirile, vieţuse în cartea Nin şi Stănculescu au farmecul naiv atît de necesar lucrărilor care se adresează ci­titorilor de vîrstă preşcolară. Instanta­neele din­ viaţa copiilor degajă fiecare cite, o „învăţătură“, ferită însă de aridi­tate moralizatoare , însufleţită de o per­­­­petuă jovialitate. încîntarea lui Tudorei, furișat în poiană , să culeagă flori pentru a le dărui tatălui său de 1 Mai, — crezînd că atunci e ziua lui, de vreme ce e muncitor — pare fi­rească. („Ajun de sărbătoare")! Exclama­ția lui Nicuşor, ascuns sub haina tatălui său, după ce aprinsese covorul, „Focul e ’ rău ! E tare rău !“ e plină de candoare, exa­lînd bunătate copilărească, însă nu acestea sînt cele mai izbutite bucăţi ale culegerii, cu toată naturaleţea situaţiilor şi spontaneitatea replicilor. Au­toarea înfăţişează cu mai multă ingenio­zitate reacţiile micilor săi eroi in faţa na­turii, ale cărei enigme le transpune­­ în planul lor de înţelegere. Ea explică feno­menele naturii apelînd la datele percep­ţiei infantile transcrise cu fineţe. Mira­colul devine astfel numai un adaos raţio­nal la o realitate, lipsită de elementul terifiant. Un iepuhaş ajută două păsărele, pe cînepar şi soaţa lui, să-şi înjghebe cui­bul răvăşit de vînt („Cuibul cîneparilor“). Constatînd că nu potustrînge tot polenul de pe flori în timpul n­pei zile de lă în­­ceputul primăverii, albinele o trimit pe Albiniţa, cea mai harnică dintre ele, la soare, pentru a-1 ruga să1, mărească­ ziua. Greutăţile întîmpinate de mica vietate urmează schema­ basmului, ca.. sNiguavele formule adresative presărate in­­text : „Bună ziua, mindre soare / Albinele, s­­­oare, / Te-ar ruga, de n-ai vrea oare, / Să nu pleci ca-n orice zi / Aşa iute la culcare“. („Albiniţa şi soarele“). Se po­vesteşte apoi că licuriciul îşi ia furifina de la felinarul unui căruţaş („Luminiţa licuriciului“), că păianjenul Joloipan­­şi-a pierdut frumoasele aripi albastre din tea­ma de a nu­ le prăpădi, folosindu-le („Ari­pile lui Joloipan“) etc. Toate aceste isto­rioare conţin, risipite­ în ţesutul lor, mici descrieri delicate, ca aceea a condurilor de argint sau a florii albastre. EU­ sînt slujite de desenele expresive ale Silviei Cambir, caracterizate prin tonuri, nuan­ţate şi linii fără complicaţie, adecvate vîrstei fragile. Cartea atestă certe calităţi artistice, ne­­cesitind poate o îmbogăţire prin sondarea unor înţelesuri mai adinei şi de mai lar­gă accepţiune, pornindu-se tot de la si­tuaţiile obişnuite, fapt ce ar da mai multă pondere imaginilor, ameninţate pe alocuri de superficialitate. Oricum, autoarea a dovedit că poate să construiască îndemâ­natic un subiect şi, mai ales, că ştie să toarne în cadrele lui accentele unei sim­ţiri calde şi învăluitoare. Călin Gruia: Drumul spune poveşti Cartea lui Călin, Gruia se deschide ci mitul drumului povestitor, prin el insul generator de poezie. Prin longevitatea sa drumul e un receptacol de spaţiu şi timp,e un martor taciturn de întîmplări petre­cute de demult. El are ce spune gingaşeii flori de cicoare („Floarea“). Aceasta va­ asculta, astfel, povestea despre olarul ca­­­re-şi împodobeşte plăsmuirile cu „iarba­ din ogradă, tremurul frunzelor de plop,] zările albastre, vîrfurile munţilor, dru-­ murile norilor, brîul apelor, covorul cîm- ’ piei.“, amintind şi de cupele ce se fac ţăn­dări (într-un chip destul de forţat) în o- i­brazul vrăjmaşilor cotropitori („Zarea al­bastră“). Nemotivată pare izbineţa băiatu­lui năzdrăvan cufundînd între munţi pa­­laţul cu regele hapsîh numai din trei chi­uituri. („Cei doi muriţi“). Q va interesa poate mai mult cum se nasc poveştile care transfigurează :lumea („Trei drumuri“) sau felul cum crăişorul munţilor se smul­ge din vraja ce-l transformase în bou, răsplătindu-1 cu generozitate pe băiatul urgisit de mama vitregă („Poveste ve­che“). Va fi mai curioasă cînd i se va po­vesti despre satul leneşilor, unde totul s-a prăbuşit în trîndăvie şi unde numai un copil, printr-o întîmplare norocoasă, descoperă sensul regenerator al activităţii („Uitatul“). O vor înviora îndeosebi peisa­jele emanînd mirosul reavăn de pădure. Pentru că în ele se cristalizează ceva din ritmul molcom al ciclurilor naturale, atît de organic întreţesute. Un iepuraş care ne­ştiutor de ce însemnează iarna, e con­trariat, iar mai apoi îneîntat de blândeţea ninsorii .(„Poveste de iarnă“). Un ghiocel răzbate la lumina zilei în primăvară, în­­ţepînd cu frunze înfiorate şi îşi desfoaie coiful producînd uimire. („Frunzele“). • Dar floarea se va ofili de-a binelea cînd va trebui să fie atentă şi la acele „poveşti de acasă“, cu situaţii TM­facţionate şi re­zolvate melodramatic, cu un aer naiv­­sărbătoresc, uşoare în sensuri şi sărace în fantezie („Bobocul de trandafir“, etc.). Cum bine s-a înţeles, floarea e în în­chipuirea autorului (deci şi pentru noi) co­pilul însetat de frumuseţe şi adevăr, de spaţii şi culori imaginare. El nu va găsi decît uneori împlinirea aşteptărilor sale, în poveştile lui Călin Gruia, abil constru­i­­te şi rafinate ca stil, dar, multe dintre­ ele, fade ca simţire şi superflue ca­­­teles." Voistie Sandu V EUGEN JEBELEANU „Cîntece împotriva morţii“ Unele din versurile lui Eugen Jebeleanu îţi stre­coară o senzaţie de groază. Parcă te-ai afla pe un cîmp ceţos, bîntuit de viscole de funingini şi radia­ţii , ţi-e teamă să înaintezi neştiind ce te aşteaptă la următorul pas : o prăpastie ? un schelet ? bombă ? Autorul „Surîsului Hiroşimei“ şi-a inter­zis parcă orice luminiş de gînd şi de inspiraţie, atîta vreme cit­­mai există catastrofe umane. Versul său colindă ca o stafie pe urmele războiului, jeleşte locurile arse de incendii, unde n-o să mai răsară nici cînd iarba. Nu-i vorba aici de o posesie, de o stare bolnăvicioasă, ci avem de a face cu o conştiinţă de cetăţean care se consideră datoare să blesteme moartea, tocmai fiindcă iubeşte viaţa, să demaşte războiul, pentru că fiecare fibră a fiin­ţei sale doreşte pacea. In acest fel, poezia cultivată de Eugen Jebeleanu este o poezie actuală, cetă­ţenească in cel mai înalt grad. Volumul de faţă se înscrie în continuarea liniei poetice inaugurate cu „Surîsul Hiroşimei“. Nota cărţii o dă meditaţia filozofică „împotriva morţii“, meditaţie, de­­ cele mai multe ori profundă, degajînd un vibrant lirism. Poetul e un om universal, nu atît în sensul dat de Renaştere, ci în acela că el se state răspunzător pentru soarta întregii umanităţi, pentru soarta întregului uni­vers. El deplînge suferinţele tuturor băr­baţilor ucişi de rafalele de mitralieră sau în camerele de gazare, chinurile tuturor femeilor, tuturor moşnegilor şi copiilor atinşi într-un fel sau altul de aripa neagră a măcelului. Sentinelă în post, autorul „cîntecelor rememorează cu o inspiraţie prodigioasă tot ceea ce numim, cu un termen general, „ororile războiului“, pentru a deveni şi mai dîrz în misiunea sa de „a apăra mai bine această viaţă" : „Veniţi şi ajutaţi-mă / să fac pe omul om / să stea de strajă / şi chiar şi-n somn / să-i fie pletele, cabrate de memorie, / mari cataracte / ce cad în noapte arătînd abisul / şi izbutesc să facă ziua / mai luminoasă („Ca să pot apăra“) Viziunea e de coşmar, ca în „Capriciile“ lui Goya. în cuvintele sale, intr-a­devăr „cabrate de memorie“, stăruie ţipetele, vaierul, vîjîitul bombelor prin aer, scheunatul mitralierelor, „pojarul cuptoarelor“, „gîtlejurile orbite ale camerelor de crematorii“ etc. Chiar cînd atacă o temă paşnică, demolarea unei case, de pildă, poetul o face în aşa fel, îneît parcă te trec fiorii. Versul e uşor macabru : „In casa asta-n care — mic — am stat, / să nu mai locuiască iţivţţeni nicio­dată. / Să nu mai locuiască nimeni, I niciodată, I între pereţii aceştia nu mai largi I decît un dric“. Eugen Jebeleanu posedă o calitate destul de rară şi anume aceea­ de a da lucrurilor o încărcătură filozofică. Casa veche devine simbolul mizeriei dispărute. „...Nimeni să nu-şi mai plimbe paşii I niciodată / pe sub acest tavan / spre care / rahitici îngeri de funingine / suiau cununi de scrum legănătoare“. („Strada gării 30“) iar în pereţiiiunei..case noi desluşeşte, „o­ ţesătură"şi, un mortar, / de neîn­­frînt, / o ţesătură şi-un mortar­­ de coaste“ („Dialog în cartierul nou“). Atitudinea aceasta este „justificată“ într-un frumos poem, poate cel mai izbutit din carte, închi­nat veacului XX, „veac uituc, veac plin de amintiri“ . • 1.Veiţe cu pieptul spart, prin care / — cînd tuşeşti — scuipi, vuind, / azur, speranţe, talazuri, / miliarde de stropi: vînărnele, /­bujori, zor­i, aer condiţionat, avînturi necondiţionate, / heralzi ai soarelui, aerosoli, / imnuri, cuvinte descătuşate,­­ / libertate, iubire, oameni, înainte". Cuvintele sunt încărcate de dragoste şi ura, iar împletirea acestor dou­ă­ atitudini face să circule prin poezie un puternic drama­­tism­. Comparîndu-i­­cu urt zid „plin de trandafiri stelari şi plin de o lepră nemai­văzută“, autorul invită veacul să-şi prăbuşească „plăgile, lepra“, dar nu pentru a dezlănţui noi nenorociri : „Prăbuşeşte-le / dar nu ca un­ orb. / Nu ca un orb“. Partea a doua a volumului e, într-un fel, un memorial de călătorie. Poetul ia­­note în drumul său, face „inscripţii“ pe diverse locuri străbătute. Ce îi impre­sionează ,şi aici, în primul rind, retina, simt tot aspectele morbide, feţele hidoase ale morţii. Totul este văzut ca printr-un geam afumat, în timpul unei eclipse de soare. Insula Santa Maria.. .e „oribilă“ din­­cauza „acestor vii cadavre de jandarmi, feroci în­uniforme“. Intr-un restaurant din Veneţia, faptul că vede în rol de chelner un copil de 12 ani, declanşează imediat resursele de umanitate şi de nobilă indignare ale poetului. „...Atîta vreme cit copilul acesta / iţi spune c-a venit să fie slugă / ca să-şi cîştige viaţa. (...) / cu­m mai poţi fii în stare / să-ţi mingii liniştit copiii ?“. („Atîta vreme cit...“). Intr-o fîntînă romană ochiul său zăreşte „hohote de umbre pale" şi poetul realizează în continuare o splendidă imagine. „Se întunecă şi, iată, /­ crepusculul / te-a prefăcut, fîntînă, / în pasăre decapi­tată... / Zvîcneşte sîngele, tresare, sare... / Şi oameni palizi / cu mîinile în buzunarul gol,, / privesc la tine ţintă / şi parcă­ aşteaptă­­ să-ţi potoleşti pe totdeauna / zvîc­­nirea gîtului de piatră-nsîngerată / şi zborul tot mai stins al penelor de ape / ca să se-apropie / — flămînzi, tăcuţi — / şi să te-mpărt­ă“. („Fîntînă romană“). Aceste creaţii „rotunjesc" viziunea poetului, conferă volumului unitate pe ideea — foarte preţioasă — că împotriva morţii nu se poate lupta decît dacă stîrpim mai întîi su­rorile ei gemene, mizeria, foamea, invidia, lăcomia. „Cîntecele“ atacă fiecare, aşa cum­­am­­văzut, un aspect sau altul al acestor realităţi. Practicînd inspiraţia de natură gravă, solemnă,­ Eugen Jebeleanu săvârşeşte, uneori, păcatul de a fi prea grav, prea solemn. Totul acesta „îl prinde“ atunci cind­ poetul se înclină „în faţa marilor monumente“, „în faţa cimitirelor mărunte“, dar e nepotrivit într-un dialog de pe stradă mai puţin filozofic : „I­: Cît vor dura clădirile acestea ? I — Cut va dura şi omul. / — De ce? Sínt ele din granit, / din ştirici, din marmori ? I — Nu. / Sínt chiar din noi / şi din măsurătorile­­ elanului şi­ răsuflării noastre“. („Dialog în cartierul­ nou“). Calitatea se transformă — în acest caz — în defect versul devine grandiloc­vent şi ţeapăn. Poetul e un cerebral, îşi construieşte poezia ca un inginer foarte priceput. Mi se pare a descoperi, ici colo, prea multă precizie inginerească şi prea puţină temperatură poetică. în acest fel, cuvintele nu fuzionează între ele, pen­tru a-şi împrumuta sensuri şi sugestii noi, nu se creează acel cîmp magnetic special, influenţindu-se unele pe altele, ci rămîn bine lustruite dar reci. „Să nu rîimiţi la aur, să nnu-l vreţi,­­/■ căci, iătă, ei sînt plini 7 de aur / şi-n faţa noastră pier­d în secolul acesta , care nu este al lor“. („Eldorado“). Aşa e­l îşi va spune cititorul —dar nu mă emoţionează, nu ştiu de ce. Abstracţiunile cu care lu­crează foarte mult, (moarte, sărăcie, mizerie etc.) rămîn uscate, moarte, atunci cînd autorul nu suflă peste ele suficientă viaţă poetică : „...Şi-apoi şi Foamea... Foamea dirijată­­ şi controlată cu­ aparate radar, „ tăcuta Foame Foamea ce-i lăsată­­ cu bucurie să se tot întindă“ etc. („Prolog“). Pentru că aminteam mai înainte de retorismul care-i joacă unele feste, am cita aici o strofă dintr-un „Madrigal pe schelă pentru o muncitoare“ în care tînăra „muncitoare visînd, pe­­semne Îndrăgostită, pe schele vede în visul ei „uriaşi grei­ de beton armat, / cu pantaloni de piatră, / cu ochi electrici, / cu largi danţuri de trepte“, întîlnim şi oscilaţii de natură imagistică, fie o istovire metaforică („grei ste­jari de metal“, „ţipătul sirenei ce-a sîngerat văzduhul“ etc) fie o efervescenţă meta­forică de natură maşinistă . Să fii viu, o, această / explozie­­ a nemuritorului motor / al bucuriei noastre zilnice, / hrănit cu inepuizabila benzină albăstruie / al zărilor pe care le aprindem !“ („Să fii“). Se pare că poetul însuşi şi-a dat seama de aceste stridenţe ale volumului şi ca un contrapunct, la notele luate prea sus ale cîntecelor împotriva morţii, întîlnim, mai ales în partea a treia a volumului, şi cîntece pentru viaţă, mici poeme de dra­goste, de pace, de muncă. Versul e cărnos, plin de seve, ca un „Tezgure“ unde si­lueta iubitei se conturează frumos între fluxul cîmpului („Gorganele cu sini umflaţi de soare“) şi refluxul mării („Ai sinii mici / şi-acuma ieşi din mare / şi te întinzi, de soare, lingă mine / cu trupul mic sunînd de stele lucii­e şi de mărgăritare albăs­trii“), în altă­ parte e plin de candori, ca de pildă, în celebrarea luminii în care a adormit un obraz de copil „pe o mină de lună“. („LUteria"). Poetul se arată entu­ziasmat de bunele animale („Oh, animalele !“) iar cocoşii oraşului „a căror" creastă pune în mişcare,­­ spiţele soarelui" fac­ obiectul unei poezii spumoase, plină de in­ventivitate, pe linia lui Edmond Rostand din „Chanteclaire“ „Cocoşi ai oraşului... / bună dimineaţă san s-culap. (...) / incendii de aur localizate, / peceţi sburlite, / trîm­­biţi civile de pene, / incandescente ape de rubine­­ în care fîlfîie, văzduhul etc. Abundenţa de metafore, declanşate de prezenţa cocoşilor („astre zburlite“, „brichete în fumul transparent al dimineţii“, „cascade de magneziu“ etc.) ne duce cu gîndul şi la celebra „Cioară“ a lui Topîrceanu. Interesant din capul locului prin inspiraţia viguroasă, prin actualitatea sa vi­brantă, acest ultim volum de versuri al lui Eugen Jebeleanui poate stîrni discuţii fructuoase în legătură cu modalitatea de poezie propusa de unul dintre creatorii noştri cei mai înzestraţi. Marin Sorescu

Next