Luceafărul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 9, nr. 2-26)

1966-01-08 / nr. 2

v.) I* *( I® strada % (XXII!) m­u­it ! La sfî­rşit de an străzile duc în munţi. Nu-i vorba de voluptoasa psihoză colectivă care îi aruncă pe oameni în zgomotoasele excursii ale sfîrşit­ului de an, în sînul naturii , nu. Ceea ce vreau să relev cu privire la munţi e mai presus de tot ce pot oferi socie­tăţile­­de turism, ceva prin excelenţă serios şi profund, cu încren­gături şi înţelesuri pe linia genealogiei noastre, a biografiei spiri­tuale a poporului român. Nu pot spune dacă mersul în munţi e o spendidă obişnuinţă, înscrisă în sîngele şi în raţiunea noastră de a fi, ori, pur şi­ simplu, colosalii noştri prieteni şi tovarăşi, munţii, ne cheamă înt­r-un mod irezistibil şi fascinant. Aş înclina să cred că e, desigur, splendida noastră obişnuinţă, dar mai ales chemarea. Ei, munţii, care ne-au ocrotit şi păstrat fiinţia de neam, care ne-au dat plai şi vatră, fiindu-ne la bine şi la „rău, prieteni statornici, ne cheamă an de an, în virtutea structuralei­­noastre comuniuni care depăşeşte două mi­lenii. Şi comuniunea assta nu-i vorbă în vînt şi nici vreo nostalgică pornire naturistă ; respectiva comuniune e impregnată în destinul poporului. Neputîndu-şi reliefa valorile şi virtuţile sub clara lumi­nă solară, sute de ani în şir, poporul a trebuit să se facă frate cu codrul, să se refugieze adesea în munţi, sub coamele arborilor prin care astrul luminii se strecura sărac, picînd la picioarele ar­borilor asemeni unor bănuţi de aramă. Acolo ne-am făcut cortul de ostaş, culcuşul de oier, acolo ne-am întărit vatra şi cetatea, acol­o ne-am cultivat dragostele de plai şi de moşie, de ţară, ade­sea ciuntită şi călcată de duşmani şi tot acolo ne-am cultivat dra­gosta de frumos, pentru că cea mai mare parte din bucuriile de fiecare zi ale românilor, din lemn sînt făcute (fus, plug, lingură, pridvor, şa, roată, leagăn, căruţă, război de ţesut). Şi apoi tot aici a început scrierea, pe scoarţa copacilor, şi desenul întîmplă­­rilor de peste zi, iar sub­ o binecuvîntată mină creanga a trecut uşor în fluieră, în nai, în trişcă, în bucium. Şi tot aici, în munţii împăduriţi, s-au consumat faptele de bărbăţie, cu zimbri, şi acelea de neatîrnare, cînd profesii lui Ştefan au răsturnat codrii asupra invadatorilor, în baza acestei vechi şi fundamentale comuniuni, atunci cînd se sfîrşeşte anul şi începe cel următor, noi, românii, printr-un rituos şi organic gest spontan, suim în munţi, chemaţi acolo într-un mod irezistibil şi fascinant. Şî ce ne oferă acei munţi o dată ce ne cheamă acolo, la ei ? Ne oferă coordonata înălţimii şi a perspec­tivei ; vreau să zic că după ce străbaţi ult ciclu de timp, simţi nevoia perspectivei, nevoia de a medita la ce a fost şi ce va fi, desprins de cotidian şi deasupra liniei diurne, de a face suma şi de a prospecta îndrăzneţ zonele viitorului. Şi­­apoi să nu uităm ceea ce, cutremurător, ne comunică Jucu­­lescu. Verbul a privi, ce exprimă relaţia noastră cu natura, are la bază o indiviziblă şi splendidă reciprocitate. Noi privim, şi vedem, şi ne extaziem, în faţa naturii, extrăgînd înţelesuri, în vreme ce, invers, natura ne priveşte şi ea, în chip simultan, cu mii şi milioa­ne de porci , ochii frunzelor, ochii cîmpurilor anonime, ochii plan­telor îmbătate de clorofilă, ochii atmosferei rarefiate, cu lumini tari sau umbre şi penumbre — ochii naturii. Vorba e, oameni buni, că ne-au chemat munţii, codrii cu poienile, ne-au chemat să ne vadă la faţă, urîndu-ne sănătate, tărie de piatră şi iuţime de săgeată. După aceea, spun ei, putem pogorî la trebile noastre dintotdeauna, importante şi neimportante, să facem agricultură, să zăgăzuim ape, să ridicăm oraşe şi fabrici, să alcătuim cărţi şi cîntece. Deoarece munţii sînt generoşi, blînzi şi înţelepţi, ca bătrî­­nii, ne înţeleg cît se poate de bine obligaţiile pe care le avem pe suprafaţa acestui secol nervos. în răstimpul celor cîteva zile petrecute in compania acestor mari prieteni şi sub privirea lor plină de înţelegere, noi ne-am zbenguit pe schiuri, ne-am arătat soarelui, am jurat permite şi twist-uri, am băut ţuică fiartă, am cîntat in preajma bradului împodobit, ne-am strivit la piepturile noastre femeile pe care le iubim, ca pe faţa de aramă a unor scuturi dacice, am mîncat sarmale cu mămăligură şi ciorbe de po­troace ; într-un cuvînt, ne-am înviorat plămînii şi spiritul, ne-am fortificat muşchii şi ne-am mai umanizat un pic, revenind în me­diul nostru, la izvoare. Şi ca un făcut, din iarnă desculţă, precum fusese pînă în ultimele ore ale anului, în acea seară de cumpănă şi de trecere în celălalt an, munţii şi cu natura lor, făcînd un splendid efort, ne-au nins din belşug, scuturînd pe înălţimi o iarnă pufoasă şi nemaipomenit de vie şi de autentică şi de răsfăţătoare, în­cît ne trezirăm că ne batem copilăroşi cu bulgări şi că facem oameni de zăpadă şi coborîm cu bobul şi înotăm prin nămeţi pînă la brîu şi cişa mai departe. Acum, cînd, bine dispuşi, ne întoarcem la sarcinile anului 1966, în urma noastră Omul, şi Caraimanul, şi Vîrful cu Dor, şi Ciucaşul, şi Lotrul, şi Ineul, şi Ţibleşul, fraţii noştri mai mari, ne salută cordial, scuturînd zăpezi, cheltuind soare şi lumini de magneziu. Gestul lor ne smulge din piepturi exclamaţia eminesciană în faţa naturii şi a codrului : „tu din tînăr precum eşti, / tot mai mult în­tinereşti", aceasta fiind totodată chiar definirea esenţei naturii şi procesului de devenire şi autodevenire a poporului. Eu cred că noi, românii, putem făgădui solemn că orice ar fi şi s-ar întîmpla, la isprăvirea fiecărui an şi începutul celui următor, vom răspunde fundamentalei şi fascinantei chemări a mai marilor şi colosalilor noştri fraţi, munţii, spunîndu-le : iată-ne, am venit la voi, nu ne-am schimbat, sîntem aceiaşi. POP SIMSON jocul de-a căsătoria Ursa din soluţiile pe care tînărul indiferent crede a­­le găsi, nemulţumit el însuţi de instabilitatea lui socială şi de inconsistenţa lui­ ontologică, este căsătoria timpurie.­ In condiţiile for­mării unui mic grup,tre tineri care se simte, prin virtuţile­­Soporifice ale si­mulării, structurat cale civilizaţie par­ţială in sînul societăţi, dispare, s-a observat, opoziţia intre tinărul ca „neiniţiat" şi aciuitul, „iniţiat, matu­rizat“. Aceşti ciţiVa'/­tineri, aparent posesori ai unei reţolte radicale, nu numai că dispreţuiesc ceea ce ar putea căpăta de la oamenii mai în vîrstă, dar ajung să fie obiectul in­vidiei unora dintre­ ei. Se petrece in rîndul unor maturi, perfect adecvaţi vîrstei lor pînă acum, un fel de de­zorientare. Unii pierd încrederea in avantajele maturităţii şi apreciind naiv noua structurări parţială (şi limi­tată) încearcă să-i mimeze comporta­mentul. Mimă a mimei ! Devin de o­­bicei obiectul unei „.admiraţii puţin batjocoritoare. Căci nu pare firesc la un bărbat de 50-60 de ani să se îm­brace sportiv, să se..afişeze de gît cu tinere glumeţe pe stradă, să vorbească în argou, să sugereze, slugarnic, ti­nerilor din preajma lui că este „de-al lor". Alţii, cramponîndu-se de matu­ritate, nu izbutesc să­ înţeleagă de ce „oamenii mari" nu mai sînt un clan organizat şi suplinesc cu o rigiditate individuala insuportabilă mica fisură socială. Sau, descurajaţi, cad în apa­tie. în fine, sint maturi care, înţele­­gînd adevărata unitate»*»! lucrare îm­preună a generaţiilor ştiu să rămînă îndrumători şi prieteni ai tinerilor. Dar constituirea „structurii parţiale“ nu poate să nu se coreleze cu o in­terdicţie mai mult sau mai puţin pro­nunţată a ieşirii din ea. Există un­­consemn care îi obligă pe papiţoi să fie tineri în prezent. De unde, ime­diat, nostalgia neserioasă după ma­turitate, dorinţa de stabilitate şi mă­reţie. De stabilitate şi măreţie socială, în primul rînd. Papiţoiul doreşte în secret îmburghezirea, puterea şi fala. Prin căsătorie el îşi propune un rol maturoid, peste masca de papiţoi el adaugă încă o mască. Nu e de mirare că, năduşind sub amîndouă, nu se simte bine. Dar , în­ căsătorie papiţoiul caută şi stabilitate erotică. Dragostea papiţoiului e naivă şi latura de „băiat de treabă" a papiţoiului, mica lui cinste, ii obligă s-o creadă veşnică , pentru că nu iubeşte chinuit papiţoiul crede că amorul lui este fericit, deci că trebuie oficial ,transformat în că­sătorie. Papiţoiul nu circulă decit în micul lui grup închis, aici, crede el, nici o fată nu e mai merituoasă decit iubita lui, dacă ar rupe cu ea ar ră­­mine iremediabil singur, şi se căsă­toreşte. Pe de-o part­e e adevărat că marile pasiuni se nasc în grupuri so­ciale mici, unde nu­ există posibili­tatea alegerii şi diversităţii, dovadă pasiunea lui Adam pentru Eva. Dar în cazul papitolului limitarea socială e artificială şi caracterul „fatal" al pasiunii simulat. Să­­fie dorinţă după stabilitate legiiB|J'?. Tînărul indife­rent nu se poate mulţumi cu indife­renţa. In căsnicie , el caută reversul paşnic al vieţii lui de dans pe sîrmă şi, mai exact, îndeplinirea celor mai ieftine visuri de adolescenţă romanţi­oasă. Perechile, adunate de jocul căs­niciei şi al întâmplării, vor să pre­facă o iubire agreabilă de tinereţe în destin. Sau mai curind e o dorinţă nelegitimă? Poate,, pentru că e pre­matură. Ieşirea din tinereţe nu se face intr-un salt nebun spre maturitate, cu atit mai puţin prin îmbrăcarea pri­pită a uniformei de căsătorit. Şi aici, să atingem, în treacăt, posibilitatea căsătoriilor, atît de frecvente, ale bă­ieţilor cu fete mai în virstă decit ei. Datorită caracterului „închis" al structurii parţiale, se produce în rîn­dul acestor tineri estomparea diferen­ţelor de vîrstă. Dacă în mod normal un tînăr din ultimele clase de liceu vorbeşte cu un tînăr de 24-25 de ani, sugrumat de respect, papiţoii sînt per­fect egalizaţi, ceea ce duce la o echi­­etate, la aproximarea foarte largă a vîrstei.­­Tradusă, adesea, intr-o echi­­aparenţă organică. Nu numai pieptă­nătura şi hainele sînt aceleaşi de la 15 la 30 de ani, ci, la indivizii bine adaptaţi structurii parţiale, cele mai specifice reacţii org­anice : bolile, vi­rilitatea, creşterea bărbii). In aceste condiţii, puerilele la 25 de ani nu sînt o raritate. De altfel egalizarea vîrstei duce imediat la neglijarea ei. Apoi fetele de 24-25-28 de ani, care, în mod normal ar trebui să aibă privi­rile îndreptate spre bărbaţii mai în vîrstă decit ele, rămin orientate en­­docentric în structura parţială, repul­sive socialmente, pentru „maturi“. Do­rinţa de stabilitate rămîne nelegitimă, pentru că nu e completă : papiţoii do­resc doar formele stabilităţii şi acelea pe gustul lor ajustate. Ii ajută marea uşurinţă practică a încheierii căsătoriilor. Căsătoria papi­­ţoilor devine sub ochii noştri un rit medical, constind, ca şi o angajare în slujbă, din cîteva analize şi vizite la spital, combinate cu un sacrament pripit unde vin să asiste şi colegii de birou, cu flori. La căsătoria copiilor fa­milia reacţionează cu o supărare ne­­păsătoare. Părinţii ştiu că n-au ce face şi se ceartă in continuare, aşteptind divorţul inevitabil al copiilor lor prea răsfăţaţi. Noua familie constituită se duce repede, după nuntă, se bea oran­­jadă la bar, apoi unul din soţi se mută la părinţii celuilalt. Sentimentul de a fi fiu, dependent în casă, continuă. De fapt, nu s-a întemeiat nici o fa­milie nouă. Urmează, cum bine se ştie, certurile în casă, meschinăriile bă­neşti, frecuşul cotidian. Fragilitatea papiţolului imatur nu poate îndura însă aceste greutăţi, încercarea lui de a sări în bărbăţie dă greş : delicate­ţea lui de adolescent suferă realmente de pe urma necazurilor conjugale, iar dacă acestea sînt miniaturale, firea simulatoare a papiţoiului are grijă să­­ le umfle şi să le dea o insuportabilă consistenţă. Cum dragostea care du­sese la căsătorie era o dragoste se­nină şi indiferentă, contrastul îngroaşă conflictul şi papiţoiul fuge din căs­nicie. Prietenii îl felicită din nou la divorţul elegant şi discret, făcut în înţelegere deplină cu cealaltă parte. Din nou liber, papiţoiul este mai puţin papiţoi. El a vrut să transforme iubirea de tinereţe în destin şi, pe dos, a reuşit. In viaţa lui rămîne urma primului eşec. Sub ochii papiţoiului divorţat se conturează, gentile, pri­mele cute. El nu mai crede totul po­sibil, puţin întristat, încă indiferent, face de acum încolo ceva mai puţine prostii. Umblă mai desprins de pro­pria lui mască, seamănă cu un tînăr prinţ melancolic, peste umeri îi flu­tură mantila încă uşoară a experienţei. TOMA PAVEL tribuna profesorului 1. „Dialogul" timpului de învăţătură cu timpul liber oferă, fără îndoială, posibilităţi înnoita­­de definire a as­pectelor tipic şi vieţii tineretului studios din ţara noastră, cu însem­nate implicaţii de ordin cultural. Anu­miţi factori individuali, fiziologici şi social-psihologici se contrapun unei" delimitări riguroase a bugetului de timp al elevilor, totuşi destule consi­deraţii se pot face pe baza relativei omogenităţi a masei de şcolari în a­­ceastă privinţă. O cercetare concretă şi diferenţiată a fondului general de timp disponibil al elevilor din clasele mari, ne arată cu suficientă claritate că răgazul pentru nevoile crescînde de destin­dere, divertisment, dezvoltare a per­sonalităţii sint încă restrînse. In pofi­da unor măsuri ale Ministerului în vederea evitării supraîncărcării mun­cii elevilor, problema dimensiunilor timpului .Tiber's­ a surselor , lui da ,, creştere a­ rămas în mare parte ne-­, rezolvată. Pentru că­ timpul „nepro­ductiv“ al şcolarului nu­ poate fi con­siderat în întregime timp liber. Som­nul, cheltuielile de timp pentru de­plasări, şedinţele, diferite activităţi extraşcolare ,­voluntare“,„ excesul de raţionalizare a timpului- disponibil de­­ către unele şcoli (mai ales pentru e-­­i­levii ultimei clase de liceu), acoperă cea mai mare parte din acest timp liber. De unde oboseala acumulată şi transformată în fenomene de inhibiţie nervoasă sau procese de derivaţie care are adeseori urmări defavorabile asupra facultăţilor intelectuale şi a­­fective ale tineretului şcolar. Evident, normele admisibile sub raport fizio­logic şi psihic nu sînt abuziv încăl­cate, dar apare deseori tendinţa de a le forţa, de a le restructura in de­zavantajul răgazului amplu de care trebuie să dispună elevul. Oricît de paradoxal ar părea la prima vedere, această înclinaţie se manifestă, pe de o parte, prin stricta organizare a tim­pului­ liber de către şcoală, familie sau instituţii extraşcolare, care duce la supraîncărcarea elevilor cu sarcini paraşcolare (culturale, obşteşti, de fa­milie) devenite nu rareori simple obli­gaţii de loc atrăgătoare, pe de alta, discreţionismul total, vehiculat de unii educatori şi adaptat expres de elevi, în chestiunea „mobilării" timpului ne­­lucrător al tinerei generaţii, ceea ce determină o nejudicioasă creare a destinderii. Privită din unghiul de vedere al desprinderii din automatismele activi­tăţii cotidiene şi al satisfacerii sănă­toase a solicitărilor vieţii contempo­rane, necesitatea unei destinderi mai substanţiale devine cu atît mai im­perioasă cu cît ritmul existenţei mo­derne şi exigenţele sporite ale proce­sului de învăţămînt supun şcolarul la eforturi tot mai mari. Suprasolicitare există aşadar, atîta vreme cit în lupta pentru menţinerea unui echilibru fizic şi spiritual, compensaţia firească a sforţărilor, recuperarea energiei chel­tuite în orele de activitate nu-şi va găsi soluţii optime de împlinire reală şi plenară. Limitarea timpului de şcoa­lă este numai o latură a problemei, justa proporţionalizare a materiei şi programelor, stăvilirea asaltului spre extensiune intelectualistă, ocolirea pa­ralelismelor constituind componente principale ale unui proces complex şi divers ţintind, printre altele, spre o educaţie a timpului liber, fără de care nu se poate vorbi de utilizarea „de facto“ a acestuia. 2.4. Dimensiunile medii ale varia­telor întrebuinţări ale timpului ele­vilor înregistrează valori sinuoase, un zig-zag, în funcţie de particularităţile psiho-fizice individuale. Timpul de şcoală poate fi determinat precis : 6-7 ore, în care sînt cuprinse şi cheltuie­lile de timp pentru deplasare. La pre­gătirea lecţiilor orele consumate di­feră de la elev la elv. O medie pre­­zumabilă ar indica 3-4 ore, cu omite­rea extremităţilor singulare. Pentru somnul de noapte sînt afectate 8 ore, de după-amiază (în sezonul cald) di oră. Odihna activă ocupă un spaţiu mijlociu de două ore, din care cea mai mare parte este consacrată spor­tului la băieţi şi gimnasticii sau bale­tului la fete. Incercînd­ o distribuire a celor 24 de ore pe preocupări reiese limpede volumul masiv pe care-1 cuprind acti­vităţile destinate muncii de învăţătură, ce depăşesc în mod categoric cele 8 ore de efort lucrător. Este un indiciu elocvent al importanţei modificării actualei structuri temporale din viaţa şcolară, ce se va repercuta pozitiv a­­supra întregului proces de învăţămînt. 5. Identificarea repaosului cu inac­tivitatea, cu odihna lîncedă este de­plorabilă. Răgazul indispensabil nu-şi poate epuiza conţinutul prin refacerea energiei cheltuite, ci presupne o în­­mănunchere de manifestări felurite. Amuzamentului sub diverse forme, îi este repartizat în primele cinci zile ale săptămînii, o cantitate de timp minimală, 2-3 ore, dar sîmbăta se du­blează şi duminica ajunge la 9 ore. Această disproporţie arbitrară are e­­fect dăunător în ritmicitatea activită­ţii tinărului învăţăcel, căruia diver­tismentul i se poate impune doar ca o, „supapă de deconectare“ şi mai pu­ţin ca un mijloc edificator de o substan­ţă nouă. Rolul factorilor de răspundere in educaţia tinerei generaţii pe tărî­­mul evaluării modalităţilor recreative ale timpului liber este încă minor. Profilul noilor generaţii se defineşte şi pe aceste coordonate. Ori, în anii din urmă interesul pentru muzica de jazz, filmul de divertisment, dans, ne­vătămător în sine, pare a concura cu prea multă insistenţă pasiunea pentru cultură. Aici intervine participarea profundă şi subtilă a elementului e­­ducaţie în timpul cheltuit de elev cu distracţia, pentru a dovedi că tînărul modern poate fi şi un excelent sportiv sau­ variator de şlagăre" ritmice,­ însă totodată un lector pasionat al lui Bal­zac, Tolstoi, Eminescu, Rebreanu şi­­Arghezi, cu alte cuvinte că nu „ajunge pentru cerinţele epocii noastre , cul­tura agonisită numai­­după banda de magnetofon. Memento-ul avertismen­tului lui Goya „Somnul raţiunii naşte monştrii“ este relevabil şi în aseme­nea problemă prin care se tinde po­tenţarea vieţii cu un conţinut spiritual tot mai bogat. Prof. VALERIU C. NESTIAN Huşi CENACLUL „N. LABIŞ" Luni 10 ianuarie vor citi: Matei Gavril — poezie, Stelian Dumitru — proză. Revista „Tribuna“ de la Cluj a apărut, începind din 1966, în format mărit. .. Teofil Buşecan şi Dumitru Mircea : — Acum putem spune şi noi ca Nicuţă Tanase, că ne-am făcut băieţi mari! iiffr-S. 'A.'' I ■ ' ? !...v .. . * Cărţi pentru copii Unora.. T. Măinescu: „Azi Neptun şi Nicuşor vor să facă un vapor !“ Şi din cind în cînd mai un strop de inspiraţie... H pi ! nil­?/ pică uşor cite MIHAI BENIUC: „ZI DE zI* „COLŢI DE STINGĂ" A publica deodată doua cărţi, de poezie, în­seamnă un act de bravură chiar şi din partea lui Mihai Beniuc, cel care ne-a obişnuit cu pe­riodicitatea anuală a culegerilor sale de versuri. Deopotrivă însă şi prilej de a-l confrunta pe poet cu riscurile pe care acest act le implică. Intr-adevăr, e cu neputinţă, cînd străbaţi pa­ginile acestor noi culegeri, să ocoleşti consta­tarea că rareori i-a fost dat la noi unui bard de talent să-şi diminueze renumele printr-o atît de vastă lipsă de control artistic, ca lui Mihai Beniuc. Cu autorul Cîntecelor de pierzanie s-a intîmplat un lucru semnificativ. Nu numai poet elegiac autentic, dar şi admirabil poet social,­­ cîntăreţ al Săniei nebune, al Garoafelor roşii,­­ al Meliţei, al Păunului roşu dănţuind pe m­aani­oniuE».A munţi, el s-a realizat în mod fericit de cite ori a fost supusul unei frîne obiective, pe care din păcate n-a ştiut-o înlocui apoi cu cenzura propriului său eu liric. Joc al celor mai contradictorii influenţe de la Ion Barbu şi Arghezi la Coşbuc şi Goga, de Petőfi şi Ady la Esenin, el a izbutit totuşi să facă să se audă în versurile şi un sunet numai al lui, o coardă lirică ce vibrează din impulsuri originare. In resant este să observi cum, în lungul poem de maturitate Chivără Roşie, dine­de frapantele reminiscenţe din V. Voiculescu şi Lucian Blaga, triumfă poe Beniuc însuşi. Foarte prodigioasă, muza celui care îşi consemna altădată în neuitatele ver­suri din La Sebiş ori în altă parte... neliniştile intime şi poetice, şi-a trădat de fapt favoritul. Ce pot culege, ca poezie adevărată, în paginile destul de bogate cantitativ ale acestor Colţi de stîncă? Printre alte poeme, desigur unul veritabil: Acelaşi cîntec („Din drum citeodată privesc în urmă / Unde-o fi Dealul cel Mare din sat?") , o singură idee poetică de reţinut, în Arătare, poezie săracă­­însă expresiv. Încolo, se resimte epigonismul pe linia lui Iosif (dar în ce are acesta epigonic, la rîndul său, pe linia lui Eminescu) şi care cuprinde păcatului: Nici pianistul,­­Şi poate..., Cum acul degetarul..., Răbdare, ură etc. Uneori, ca în Mi-ai spus, nivelul scade pina la penibil. Dacă aflămi Colţi de stîncă astfel de strofe tare vetuste: „Greşirăm poate-n faţa legile Cu nebunia noastră prea fierbinte. / De ce-am avut aşa de mare zor ? / De ne-am repezit ca-n foc nainte ?“ (Prăbuşiri), nu e de mirare că autorul lor se poate devaloriza pînă la trivialităţi literare de felul lui : „Mi-ai oferit tot ce puteai sa­ mai dai, / Mi-ai refuzat tot ce să-ţi iau am vrut." (Mi-ai oferit), sau şi mai rău, poate : „Să-i aud cum plîng să iasă, / Deşi n-am părinţi, nici casă, / N-am prieteni, nici soţie, / Nici pe altul ca să-i ţie“ (Anii). Atare inflaţie poetică nu se salvează nici prin repetarea unor mai vechi de­claraţii („Cînd ştiu că-s pentru cremene amnar, / iar pentru apă — stînci şi cataracte" — Şi dacă vreau răsplată), nici prin aluzia la mai vechi „găselniţe“ („Ştiţi unde-mi este locul : lingă drum, / Pe unde oameni, oameni trec duium, / Deasupra-mi coacă-şi roada mărul sfînt“ — Un singur dor, în volumul Zi de zi), de astă dată poetul devenind propriul său epigon eminescian , nici chiar prin rime silnic preţioase, ca „să-i — dulăi“, „îl — mii”, „pasul — lasu-i“, „cum că _e muncă“, biete imitaţii ale unei ilustre rime eminesciene, şi cu nimic prefe­rabile facilelor „femeea — Dulcineea", „Don Quijote“ (sic !) — hotentote“, „cosmonaut — flaut“ sau vulgarei „trestii — chestii“. Dar să nu fim nedrepţi cu poetul Beniuc, a cărui Ură mai norocoasă sună to­tuşi, dintre poncife, în unele remarcabile versuri ale culegerii Zi de zi. Promi­ţător e începutul poeziei Natale văi, amintind tonuri elegiace de odinioară : „Na­tale văi, şi munţi familiari, / e Mama, Codrul, Crişul Alb şi Dezna, / Dar oa­menii de-atunci sînt tot mai rari, / De mulţi mai ştiu doar eu şi poate bezna" ; cum sugestivă este muzica acestei Treceri : „Născut în treacăt, trecerii mă dă­rui, / Acelei plină de fiinţă treceri, / Ce, lan de grîu, te face să nu stărui / Cînd vine buza sclipitoarei seceri“. Iată poetul pur : „S-amestecau maimuţe cu nelăuţii îngeri“ (Etna) sau : ,,A­­tunci nălţa vulcanul un braţ de fum şi pară / De foc, şi pe talazuri, delfini de-argint săltară. (ibid). Sînt unele poeme simple, grave, meritînd a fi citate integral, ca Fără-ncuietori, Înviere, Răbdare, unde găsim o tonalitate majoră, clasică. Aceeaşi substanţiali­tate a lirismului clasicizat, în Tu ai văzut zeiţa... Numai un poet ajuns la vir­tuozitatea maturităţii poate amesteca atît de perfect simplităţile expresiei cu maniera estetă : „Ce Dürer neştiut vă desenează, / Aripi de fluturi şi plăpînde flori, / Şi ce Van Gogh în cîmpuri aiurează / Prin grîne verzi, cuprinse de fiori ?" (Ce Dürer neştiut). Modernul şi clasicul Beniuc sînt egal prezenţi într-o viziune poetică, lui atît de caracteristică, precum : „Cînd versurile tale vor fi tatuate / Pe braţele şi pieptul marinarilor / Ca nişte inimi, flori ori trupuri de femei...“ (Cînd versu­rile tale). Dar dacă există la Mihai Beniuc o ambiţie spre clasicitate, care s-a manifes­tat nu prea fericit în atitudinea de Moise al versificării, descoperim poetul viu în dorul zărilor clasice (ca marele Goethe in „Kennst du das Land wo die Zi­tronen blahn ?" sau Iosif al nostru în Elegie) : „Acum în sud sunt portocale coapte / Subt ninsă Etna, albă ca de lapte, / Şi marea face ochi albaştri zării, Şi eu mă pierd pe mările visării. / O, Taormina ! Unde-o fi lumina / Ce tu mi-a dăruit-o-n zori de zi, / Crescută din talaz trandafirie ?" (Iarna),­ întîmpinat de o Veneţie sumbră (soră parcă nordicului său suflet): „Decemb­rie friguros, nori fugitivi, / Verzuie mare, cu mioape zări, / Aşa mă iei în braţele-ţi fecioare, / Veneţie ploioasă şi tîrzie“ (Bună Vestire), mesagerul Septentrionu­lui, care la Roma a gustat lirismul curţilor, găseşte versul clar şi grav de poe­zie, pentru a cînta un sudic peisaj insular : „La poala ta stă Timpul în ge­nunchi, /­ca un Hercul cu inima robită / De farmecul iubirii. Ce pot eu / Decit să-ngenunchez unu­l alături? Orîc poate să dispar ca Empedocle / într-un sărut de foc uitînd sandala / Pe buza fumeginjiului crater ? (Carnet sicilian). Pe urmele, în celălalt veac, ale poetului Duiliu Zamfirescu, actualul vizitator al elegiacului pămint roman a cules din atmosfera şi contururile de acolo citeva îns­trunări­ înalte. Fireşte însă că prăpastia dintre poezie şi non-poezie rămîne la fel de dureroasă. Supunîndu-se totuşi rigorilor simţirii, lăsînd conştiinţa artistică să redea’.puritatea instrumentelor de lucru­ ale poetului, Mihai Beniuc are totuşi şansele barzilor pururea tineri. NINA CASSIAN: „DISCIPLINA HARFEI" Fără îndoială, poemul vizionar, de largă res­piraţie, Tînguirea lui Adrian Leverkühn, con­stituie nu numai bucata de rezistenţă ce poate justifica întreagă aceasta noua ei legere de versuri a Ninei Cassian, dar şi realizarea cea mai semnificativă a unei cariere poetice îm­plinite. Intr-adevăr, spre acest loc privilegiat şi poeziei se dovedesc a fi ţintit pînă în cele din urmă delirurile metaforice ale începutului, pornite sub impulsul lui Constant Tonegaru (Cum a ars vestitul castel Nevermore sau Ha­lucinaţie intenţionată, din placheta La scara 1/1), senzualităţile tăioase din ciclul maturităţii Dialogul vîntului cu marea şi poemele marii răspunderi, ca Odă lucidităţii ori Portretul timpului. Pe linia unor creaţii de renume ca de pildă Corbul şi Corabia beată sau Tânăra parcă a lui Valéry şi Gerontion al lui Eliot, lungi poeme de inspiraţie şi elaborare meditativă, ca şi pe linia, mai apropiată, a poemelor conceptual romantice ale lui Al. Philippide (dintre care ultimul, gravul, Prin niște locuri rele, a apărut recent), această meritorie operă a Ninei Cassian rămîne, pentru perioada noastră actuală, Un model de poem ideologic. El este scăldat, în Disciplina harfei, de undele lirismului atît de propriu Ninei Cassian, fin relevabile de-a lungul versurilor din Pe o vedetă rapidă (cu rîsul complice senzual, filtrat prin aburii mării salubre), Plato­nism (cu erotica foame), Inspiraţie laică (extatic erotică), Lanto (alegoria dragostei, într-un dens şi perfect crescendo spaţial), Calul negru (adevărată baladă alegorică a iubirii), Litanie (cu simplitatea caligramatică a unui pas­tel chinez), Risipa (întoarsă fabulă, cu accente lirice), Fiica lunii (poem de remarcabilă concentrare expresivă, în care bogatul concret senzual se ob­ţine prin colaborarea de străvezimi şi întrepătrunderi a elementelor firii : marea, sarea, aerul, vîntul, nisipul şi clarul lunii), Atacul, Rece, Capcana, Autoportret (căruia i-ar fi trebuit însă, în locul ultimei strofe, un final ha­lucinant) Jocul cu portocala (de un suprarealism naiv, domesticit, tonic). Re­­dînd, în maniera sa caracteristică, senzualitatea prin senzorial (aici prin fria­bil şi fluid) : „Intru în mare, ciocnind sunete transparente, / sparg luna cu umărul, mi se sparge părul, / devin sărată ca gheaţa, străvezie ca sarea, / lichidă ca luna“. (Ritual), poetul devine însă de o gravitate lirică atît de fru­mos sugerată prin gesturi minore : „Sînt încă laş în faţa singurătăţii, / Mă surprind căutînd o voce, / lovesc două linguriţe una de alta, / inventez tim­bre, arome, / totul pentru a obţine un gol domesticit / în care să pot locui“. (Destin). Obscura tonalitate sufletească din Aur şi umbră : „Coastele mele ascund, / o inimă sumbră. / Rămîi în aur rotund. / Nu intru-n umbră“ se ex­plică prin neutralitatea lipsei de patimi (cum o numeşte autoarea însăşi), care ameninţă o dată cu vîrsta ce stă sub steaua dureroasei seninătăţi a mor­­ţii,­­ după cum citim în acest şi sobru şi patetic final din poemul Cînd se lasă seara : „Şi s-a oprit în faţa mea şi m-a privit / el, boul alb şi înţelept. / O ramă în­serată înconjura ţinutul / L-am ocolit pe solul singurătăţii, şi / am mers, prin pulberi dese, mai departe. / Din spate, cu-o privire întoarsă şi egală, / mă urmărea senina moarte“. Din păcate, mult mai cuprinzător, cantitativ, decît îmbrăţişează critic rîn­­durile de faţă, volumul Ninei Cassian desfăşoară în rest, spre anevoinţa şi decepţia cititorului, şi versuri ce nu mai ţin de loc de disciplina harfei. Şi e mai ales păcat că un poem cu temă atît de importantă ca Me­moria adolescenţilor — evocări 1944 — îşi compromite ideea prin meschinăta­­tea mijloacelor artistice care o servesc. Ce corzi pot să trezească în sensibi­litatea noastră astfel de versuri ? : „Spuneai : vom sparge limitele stelelor / vom schimba forma focului, / ca să nu ne mai simţim greutatea trupului /­ ca pe-un duşman nedespărţit / şi să ne mişcăm, muncind, asemenea păsări-­ lor. / Spuneai : pămîntul va avea fertilitatea solidarităţii / pentru că vom smulge din carnea milenară a omului / tumoarea cumplită , sentimentul pro­prietăţii private". Falsa simplitate şi deşartă grandilocvenţă sînt vrăjmaşii poeziei cu tema­tică socială, faţă de care în primul rînd poetul trebuie să manifeste un res­pect vădit prin însăşi prezenţa conştiinţei sale artistice. I. NEGOIŢESCU

Next