Luceafărul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 9, nr. 2-26)

1966-01-08 / nr. 2

Poezia lui V. Voiculescu, privită în totalitate, are, peste numeroasele ei orientări artistice, care de care mai variate, o înfăţişare statornică de dramă lirică. Pe scena conştiinţei, actori ca Sufletul şi Trupul, Voinţa şi Simţirea, se mişcă solemn prin­tre simboluri creştine. Aceste personaje stră­vezii, declarat conceptualiste, dezbat totuşi între ele, cu mare aprindere, conflictul teologal, de sigură provenienţă bogomilică, dintre Virtute şi Păcat, dintre Spirit şi Carne, dintre Bine şi Rău, în felul poetului de a-şi concepe viaţa, e un ma­­nicheism care, oricît de modern prin conflictualî­­tatea lui arzătoare, duce gîndul cititorului, peste momentul bogomilic valah, la acea perioadă de tranziţie din istoria spiritului european, cînd evul mediu creştin vieţuieşte încă în zorii Renaş­terii, deşi combătut de noile şi mai pămînteşti de idealuri umaniste. Am zice astfel că, în destinul liric al lui V. Voiculescu, după o clară ucenicie la lirismul etic, tip Vlahuță, din primele volume Poezii şi Din fara Zimbrului, după gustul imaginei pentru o imagină din Pirgă, unde abundă reflexele educaţiei sale creştine, după scenele biblice din Poeme cu Îngeri, după larga experienţă formală şi filologică din Destin, şi mai ales din Urcuş şi întrezăriri, în care inspiraţia îşi converteşte mij­loacele plastice cunoscute în mijloace muzicale, exprimînd procese mentale în felul lui Paul Va­lery, era parcă în destinul acestui neobosit expe­rimentator liric, să se regăsească în erotismul en­­glez elizabetan și cu deosebire în Sonetele lui Shakespeare. Marele Will trăise, după cum se știe chiar din celebrele sonete, un roman sentimental, compus din iubire atît pentru misteriosul W. H., că­ruia sonetele îi şi sînt dedicate tot atît de miste­rios, cît şi pentru nu mai puţin identificata „black lady“, a cărei dragoste împărtăşită de adoles­centul adorat, deci dubla înşelare a poetului, îi preface altarele iubirii în ruguri pîlpîitoare încă : Two loves I have of comfort and despair, Which like two spirits do suggest me still : The better angel is a man right fair, The worser spirit a woman colour’d ill. To win me soon to hell, my female evil Tempteth my better angel from my side And would corrupt my saint to be a devil, Wooing his purity with her foul pride. And whether that my angel be turn’d fiend, Suspect I may, yet not directly tell; But being both from me, both to each friend, guess one angel in another’s hell : Yet this shall I ne’er know, but live in doubt, Till my bad angel fire my good one out*). Reprezentările creştine din sonetul citat, ca şi mai cu seamă, spiritualitatea adoraţiei din altele, sînt fără îndoială reflexele concepţiei medievale a iubirii; aşa o exprimaseră trubadurii provensali. *) Două iubiri am eu ca mîngiiere şi deznădejde, / Care ca două spirite mă însufleţesc deopotrivă : / îngerul bun este un bărbat cu păr bălai, / Iar spi­ritul rău e o femeie cu obrazu-ntunecat. / Ca sa mă tragă mai de grabă în iadul ei, femeia rea I îmi ispiteşte îngerul bun de Ungă mine / Şi ar vrea să-mi corupă sfîntul şi să-l facă demon, / Cucerindu-i puri­tate cu murdara ei mîndrie, I că îngerul meu s-a prefăcut însă in dușman, I Aceasta numai bănn­­oc, fără să pot spune deschis ; / Dar amîndoi fiind aparte de mine acum și prieteni intre ei, / Presa, nu că un înger bun se află in infernul celuilalt. / To­­■:({,.! niciodată nu voi ști, sbăt­îndu-ma în îndoiala./ Pînă ce bunul meu înger nu va scăpa din flăcările ce­lui r­ău, de la care o preia Dante în Vita Nuova, ca să celebreze pe „Madona-dumnezee", cum va zice Eminescu ; și tot astfel de la Dante o preia Sha­kespeare. Numai că de la erotismul sacru dantesc și pînă la formula elizabetană din sonetele lui Shakespeare, poezia iubirii dobîndise prin Petrar­ca accente pămînteşti necunoscute, simţurile omu­lui, cîştigînd aceleaşi drepturi la exprimare ca şi r­efuziunile pur spirituale; şi, de asemenea, conştiinţa poeţilor, prin Horaţiu şi Ovidiu, propuşi ca modele umaniste de suflul vremii noi, se dilată în ideea de eternitate a meşteşugului artistic. Cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakes­peare în traducere imaginară..., tipărite postum (1964), V. Voiculescu sporeşte seria de CLIV de sonete, cunoscute de la marele Will, cu încă nouă­zeci, numerotîndu-le în continuare pînă la CCXLIV. Dar nu numai cifrarea lor dă iluzia că aparţin aceluiaşi faimos corp liric ; însuşi romanul celor trei, o femeie („black" la Shakespeare, „oacheşă“ la Voiculescu) şi doi bărbaţi, triunghi patetic, e adoptat întocmai de poetul român, constituind pentru el un capitol de biografie mult mai obscur şi pasionant pentru viitorimea cercetătoare, decit este încă pentru poetul englez ; iar peste toate acestea niciuna din feţele lirismului Shakespearean (adoraţia religioasă, patima trupească şi conşti­inţa eternităţii prin artă) nu lipseşte din sonetele continuatorului. Şi după cum marele înaintaş a strîns în sonetele lui istoria lirismului medieval şi pe­­trarchist, adăugîndu-i un clocot pasional unic, care i se potoleşte numai ca să sedimenteze un pesimism insolubil, Voiculescu, însumînd motive lirice romantice şi moderne, cum este ideea de geniu dominator prin poezie, pune în versurile sale puteri ca şi congenere de suferinţă erotică, dar şi o vîrstă mai îndreptăţită la resemnarea se­nină. El are, cînd îşi scrie „sonetele închipuite ale lui Shakespeare“, între 71 şi 74 de ani, faţă de ilustrul omolog britanic, care avea, dacă e să ne sprijinim pe referinţa unui Francis Meres, numai 41—44. Se înţelege clar cum aceeaşi experienţă erotică, reală la unul, ipotetică la altul, a putut răsuna deosebit în vîrste omeneşti atît de disparate. O diferenţă de reţinut mai este aceea de ordin confesional, poetul român avînd o con­ştiinţă dramatică de ortodox manicheist. Altfel, sfîşierea morală, crucificarea ca şi călugărească pe intersecţia Virtuţii cu Viciul, a Isbăvirii cu Pă­catul, a S îngerului cu Diavolul şi a Raiului cu Ia­dul, aminteşte, deşi cu rezonanţe proprii, o dramă similară : iubirea-i neclintită ? îţi schimbi numai iubiţii ? Atunci alte noi vreascuri pe-aceleaşî foc mereu ? Gheena ta nu arde decît pe osîndifii La dragostea eternă ? Atunci acela-s eu, în alba-­i demonie căzut fără scăpare, Presimt ce-i veşnicia cu fiecare chin Şi simţurile-mi, şase năpîrci spăimîntătoare, De tine asmuţite, mă-mbată cu venin. De gerul voluptăţii durerile-mi scînteie Şi viţiul, deodată năprasnic diamant, Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubee, Cu-un capăt în edenuri, scrîşnirea-n celălant... Şi plîng, Adam nemernic, la sacre porţi de rai, Din iadurile-ţi nalte afară cînd mă dai.. Imaginile creştine în alternanţă cu cele păgîn­­mitologice fin de acelaşi moment medievalo­­rinascentist : uneori iubita e „domniţă a grădinii cu merele de aur", avînd „sînii de mîndră Hespe­ridă", iubitului îi spune „Struneşti ca Bacchus tigri şi-n lanţ cu mîndrii lei / Pe mine, înjugatul la caru-ţi, lingă ei...", iar poetul s-ar vrea Paris, se vede ca Achille şi chiar ca Apollo sau Zeus însuşi. Dar intensitatea erotică a acestui septuagenar închipuit amant dublu este în deosebi taina unor accente lirice necunoscute poeziei române ; ex­presii ca „gheena din inimile noastre", „ru­gul bucuriei“, „ocnele iubirii“ sau versuri în­tregi ca „Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine" şi mai cu seamă acelea în care, vorbind de locul promis creştinilor după moarte, loc de unde lipsesc „lacrimile şi suspinele" iubirii, poetul spune „De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sa te strîngă, / învăţ eternitatea cu hohote să plîngâ", ca şi nenumărate altele, comunică o doctrină a iu­birii, o erozofie a cărei putere remodelează lumea întreagă. Universul, veşnicia, arhetipii lui Plato, matriţele (citeşte „mamele" goetheene), Dumne­zeul creştin şi zeităţile greco-romane rotesc îm­preună ca simpli sateliţi, în jurul aceluiaşi centru de foc, care le supune noii lui gravitaţii. Şi după cum Shakespeare, urmînd pe­ Horaţiu şi Ovidiu, opune tot atît de neuitat operii distruc­tive a Timpului arama versurilor sale („His beauty shall in these black lines be seen / And they shall live and he in them still green", sau „Not marble, nor the gilded monuments / Of princes, shall outli­ve this powerful rhyme ; / But you shall shine more bright in these contents / Than unswept stone, besmear'd with sluttish time"), V. Voiculescu, com­plicat cu demonia creatorului romantic, promite iubirii, alături de el „un tron în nemurire", fiindcă „sămînța nemuririi, iubite, e cuvîntul" (cu care a „descuiat tărîmul eternelor idei"), și „orice­­ vers ce-ţi dărui­­-un fir de nemurire" ; perechii iubite, poetul îi declară : „Mă distilez în versuri, prin ha­rul poeziei / Vă-mbălsămez în pura mireasmă-a veşniciei" sau „Vestmînt slăvit, mai trainic ca glo­bul pămîntesc / E mantia-mi de visuri în care te-n­­velesc". Astfel poetul român, dacă am înţelege numai ad litteram, ultimul lui sonet CCXLIV, n-a urmărit decît să mimeze complicaţia labirintică a iubirii şi a formulei artistice din sonetele lui Shakespeare. Numindu-se singur „bădăranul Will" (V. V., după ingenioasa apropiere, din prefaţa culegerii, a lui Perpessicius), el „se smereşte în faţa maiestăţii modelului : ne-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească, De lacrimi, ca şi ochii mi-s versurile ude. Te-am îngînat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească Şi-n rîvna-i scîlciază cuvintele ce-aude... Dar tu eşti soare veşnic : o clipă poţi ierta Să fiu o biată gîză jucînd în raza ta. Aceasta e ultima experienţă a talentului robust, care în poezia română, prin voinţa de noutate şi numărul de ipostaze lirice, rămîne fără pereche. Şi e un caz de tulburător mimetism creator, fiindcă un poet în general conceptualise cum a fost V. Voiculescu mai tot timpul în feluritele lui împliniri, rosteşte deodată, de sub o mască ilustră şi la o vîrstă rece, adevărul ignific al celei mai sbuciumate şi tinereşti împătîmiri. Ce oameni joacă în flăcările patimeluî ? Cine sînt? Cum se nu­mesc ? O ! dacă marele ei foc ar mistui fără res­turi aceste întrebări inutile ale criticii anecdotice! u. voiculesc un caz de mimetism liric creator VLADIMIR STREINU distinguo i scriitorii şi conştiinţa unităţii naionale româneşti din clipa cînd, la Bucureşti, era ales domn al Ţării Româneşti cel ce fusese ales şi în Moldova, Alexandru Ioan Cuza, s-a înţeles semnificaţia profundă pentru istoria noastră a acestui act. Se făcuse de fapt primul pas pe calea constituirii statului naţional românesc şi nu este nici o mirare că de îndată ziua de 24 Ianuarie a intrat adine, ca un simbol luminos, în toate conşti­inţele şi a rămas necontenit, ca o adevărată preves­tire a împlinirilor depline, sărbătoarea cea mai iubită pentru întregul popor român. Dubla alegere a lui Cuza era fără îndoială rezultatul unor împrejurări concrete care impuneau ca o necesi­­tate istorică realizarea politică statală, fie chiar în lungi etape, a desăvîrşitei unităţi naţionale. Ea era nu mai puţin izbînda visată a unor lupte deosebit de grele, îndeosebi din anii 1856—1858, lupte în care cuvîntul hotărîtor l-au avut masele populare laolaltă cu tot ce a avut mai bun intelectualitatea românească din acest timp. Ea era însă, de asemenea, rodul unor planuri şi lupte mai vechi, cîteodată firave și disparate, dar tot-­­ deauna cu sensuri şi rădăcini adinei, unele încă de la începutul secolului al XIX-lea, altele, ceva mai con­sistente, din perioada revoluţiei de la 1848. Bălcescu însuşi spunea că „revoluţionarii de la 1848 din Ţara Românească deşi... împrejurările politice nu-i iertară a pune din Început în programul lor chestia unităţii naţionale... dar n-au pierdut un minut din vedere soli­daritatea ce-i leagă de toate ramurile naţiei române". „Deviza noastră să fie formarea Daciei" — scria un modest şi invocat militant din Transilvania conducă­torilor revoluţiei de la Bucureşti după triumful aces­teia. Iar cam în aceeaşi vreme, la Braşov, revoluţionarii moldoveni: Negri, Cuza, Alecsandri, Russo, Sion şi alţii, semnau un document semnificativ intitulat Principiile noastre pentru reformarea patriei, în care unul din cele şase puncte era formulat astfel: „Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatîrnat românesc". In fond, Unirea este, în împrejurările concrete ale momentului, primul pas spre întruchiparea deplină a unei vechi năzuinţe şi a unor necesităţi istorice, un act de o uriaşă importanţă pentru dezvoltarea po­porului nostru, pentru libertatea, bunăstarea şi pro­gresul său, pentru a putea aduce desăvîrşita contri­buţie ce îi revine cu ceea ce-i este propriu la patri­moniul material şi spiritual al lumii. La temelia ei se află forţa maselor populare româneşti însufleţite de o puternică şi vibrantă conştiinţă naţională, de o înflă­cărată conştiinţă a unităţii românilor risipiţi sub dife­rite stăpîniri străine, dar Una ca fiinţă prin armo­nioasa unitate geografică a teritoriului pe care locuiau şi locuiesc, prin originea şi limba lor comună, prin trăsături caracteristice psihice, prin tradiţii şi mani­festări spirituale comune. Poate fi o mîndrie pentru scriitorii şi cărturarii noştri de astăzi, o mîndrie neîndoielnic generatoare de mari îndatoriri şi răspunderi că înaintaşii lor, cu cîteva secole înainte şi de atunci încoace necontenit, au exprimat cu hotărâre, documentat şi avîntat, limpede şi convingător această conştiinţă a unităţii naţionale, iar mai tîrziu chemarea înflăcărată la lupta pentru înfăptuirea ei. încă de la începuturile ei, cartea româ­nească — la început, în deosebi religioasă — consem­na în predoslovit această conştiinţă cum şi năzuinţa de a fi înţeleasă de „toată semenţia românească", după cum, pe de altă parte, contribuia efectiv, prin larga ei circulaţie la conştiinţa unităţii limbii şi la menţi­nerea acestei unităţi. Au urmat, puţin după aceea, cronicarii: Ureche, Costin, Stolnicul Cantacuzino, Cantemir şi alţii, oa­meni care uneori au scris în cumplite vremi, cum sin­guri mărturisesc iară emfază, dar, însufleţiţi puternic de simţămîntul unităţii românilor, n-au pregetat a împlini ceea ce simţeau ca o adevărată datorie : să împărtăşească tuturor acest simţămîn­t. „Să înceapă osteneala aceasta, după atîta veci de la discălecatul ţărilor cel dinţii de Traian împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, se sparie gîndul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori ieste inimii durere" — scria bătrînul Miron Costin în predoslovia sa la scrierea despre neamul moldovenilor. Şi după ce, mărturisea că multă vreme la cumpănă îi stătuse sufletul, continua cu simplitatea lui gravă o adevărată declaraţie solem­nă a secularei noastre conştiinţe de unitate naţională. „Biruit-au gîndul — spunea el — să mă apuc de a­­ceastă trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sînt lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Româneşti şi românii din ţările un­gureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi sînt..." Ca o adevărată profesie de credinţă, ca un ade­vărat izvor al conştiinţei celei mai nobile de scriitor, au stat aceste vorbe, uneori neştiute, în inima tuturor cărturarilor, mai cu seamă a tuturor scriitorilor ce-au urmat, exprimînd in mod firesc propria lor credinţă şi credinţa maselor largi româneşti din mijlocul cărora fiecare se ridicase, cu care nu părăsise legătura. Un moment însemnat în această neîntreruptă desfă­­şurare de arzătoare afirmare prin scris a conştiinţei obîrşiei comune a românilor de pretutindeni şi, ca a­­tare, a conştiinţei noastre naţionale, o constituie ma­nifestările „Şcolii ardelene", întemeind, cu toate exce­sele lor izvorîte din profund patriotism şi fără să fal­sifice nimic din esenţa lucrurilor, demonstraţia ştiin­ţifică lingvistică şi istorică a originii noastre comune, a limbii noastre comune, a continuităţii poporului nostru în Dacia, corifeii Şcoalei ardelene au dat un temei mai solid şi un nou avînt, într-o nouă fază istorică, conştiinţei unităţii naţionale a poporului nostru. De aici, în fond, se dezvoltă întreaga noastră litera­tură, întreaga noastră cultură, întreaga noastră con­ştiinţă modernă. Păşind în epoca dezvoltării burgheziei, în perioada „deşteptării naţionalităţilor", condiţiile de viaţă materială şi spirituală a poporului nostru i-au impus mai mult cucerirea unei vieţi naţionale libere, şi unitare. De aceea, încă din primele decenii ale se­colului al XIX-lea, toate forţele pozitive ale poporului nostru au conlucrat pentru afirmarea şi întărirea con­ştiinţei unităţii naţionale, pentru chemarea tuturor la lupta în vederea împlinirii acestei necesităţi şi a a­­cestui ideal suprem, acestei chezăşii a propăşirii şi a existenţei noastre ca popor. Tot ce a avut mai bun poporul nostru s-a angajat în mod spontan şi conştient totdeodată în această luptă. Trebuie să spunem, cărturarii şi scriitorii au stat în primele rînduri ale acestei lupte grele şi îndelungi care a reclamat uneori mari sacrificii. De la Budai- Deleanu sau Iancu Văcărescu pînă la 1859, apoi pînă la 1918, cînd unirea tuturor românilor s-a desăvîrşit, literatura a fost o mărturie vie a conştiinţei populare, a avîntului maselor în lupta pentru realizarea unităţii naţionale. In acelaşi timp, ea a fost im­igent de răs­­pîndire şi adîncire a acestei conştiinţe, o înflăcărată chemare la luptă în slujba nobilei, legitimei şi progre­sistei idei a unităţii naţionale. Alecsandri şi Bolinti­­neanu, Bălcescu şi Iorga, Russo şi Goga, Duiliu Zam­­firescu şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, C. Ne­­gruzzi sau Iosif, Kogălniceanu şi Andrei Bîrseanu, Odobescu şi Asachi, Boliac şi Sion, Eminescu şi Coşbuc, Donici şi Andrei Mureşanu, Heliade şi Sta­­mati, Delavrancea şi Cipariu, Bariţiu şi Grigore Ale­­xandrescu şi atîţia alţii — oameni din epocile şi re­giunile cele mai îndepărtate ale pămîntului românesc, cu însuşiri literare diferite au dat arzătoare expresie credinţei lor nestrămutate pentru unitatea naţională a poporului nostru, în necesitatea realizării acestei uni­tăţi, au dat arzătoare expresie chemării tuturor fiilor poporului român la lupta pentru împlinirea acestui comandament istoric, fără de care propăşirea Româ­niei nu era cu putință. Toţi au înțeles deopotrivă că fără această strîngere a rîndurilor naţiunii, fără această consolidare maximă a forţelor materiale şi spirituale ale poporului nostru, pe care numai împlinirea unităţii naţionale o poate da, drumurile către un viitor fericit îi erau şi i-ar rămîne închise. Lupta pentru unitate şi pentru unire, în care literatura a jucat un rol de o cu totul deosebită im­portanţă, a însemnat o etapă în lupta pentru deplina dezvoltare a poporului nostru, pentru fericirea lui, pentru a-i asigura rolul ce-i revine în marea familie a popoarelor lumii. Pe bună dreptate Bălcescu scria la 1850 : „Aceste condiţii de putere de cari avem nevoie nu Ie putem găsi decît în solidaritatea tuturor românilor, în unirea lor într-o singură naţie, unire la care sînt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi în sfîrşit prin nevoia de a se păstra şi de a se mîntui". Condiţiile noi de viaţă ale poporului, ale statului nostru continuă pozitiv această nevoie de unitate. Aşa cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul la cel de-al IX-lea Congres al P.C.R. „dispa­riţia claselor exploatatoare a dus la întărirea naţiunii, la cimentarea unităţii sale... Naţiunea şi statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvol­tării societăţii socialiste. Dezvoltarea naţiunii, întă­rirea statului socialist corespund cerinţelor obiective ale vieţii sociale ; aceasta nu numai că nu vine în contradicţie cu interesele internaţionalismului socia­list, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor in­terese, solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii." Iată de ce, nu numai din motive de recunoştinţă pentru cei ce au început o înfăptuire istorică măreaţă, dar în spiritul vremii noastre de desăvîrşire şi adîn­cire a acestei unităţi, ziua de 24 ianuarie continuă să fie o mare sărbătoare şi un prilej de examen al con­ştiinţelor. Scriitorii, mai cu seamă, ai căror înaintaşi au avut un cuvînt atît de însemnat, pe toate planurile, în lupta pentru întreţinerea nestinsă a flăcării uni­tăţii şi pentru realizarea ei, se cuvine să nu uite că, moştenesc o nobilă tradiţie şi că ea le conferă înălţă­toare îndatoriri. Prof. dr. G. C. NICOLESCU ROMULUS VULPESCU poezii Acest filolog şi „medium" admirabil de poezie bună şi grea (Villon, Pleiada etc.) a tipărit recent o carte de Poezii de pe coperta căreia pentru întîia oară­ numele tălmă­citorului lipseşte : s-a transformat în autor. Zicem : a tipărit, pentru că iniţiativele sale — respectate de editori — se manifestă din plin şi pe plan tipografic. Un „colofon"­­(termen bibliologic, de bună seamă ; dicţionarele noastre nu-l reţin) imprimat pe ultima filă a volumului ne şi informează de altfel : „Coperta şi prezentarea grafică se dato­­resc autorului cărţii" şi explică detaliat sursa şi legenda fiecărei gravuri. Volumul s-a pus in vînzare netăiat, dintr-un capriţ stilistic, motiv pentru cititorul neavertizat de a cere să i se caute „un exemplar mai îngrijit". într-un cuvînt, autorul a făcut totul ca prezenţa lui să fie bine marcată în toate compartimentele. Şi, desigur, ar fi o injustiţie să se spună că tocmai versurile dezmint această afir­maţie. Pentru că Romulus Vulpescu e personal şi atunci cînd nu e de tot poet, înţele­­gînd, fireşte, prin acest din urmă substantiv „un lucru foarte mare". Vrem să spunem cu aceasta că prilejurile de poezie, rare (volumul strînge o recoltă poetică risipită la întinderea a 17 ani), nu sînt totdeauna întru totul substanţiale. Este încă prea mult loc pentru jocul filologic şi pentru zburdăciune în poezia lui Vulpescu, cuvintele prea clipesc pentru cititor din toţi­ ochii, pentru ca efluviul liric să nu sufere întrucîtva, să nu iasă micşorat. „Să ne iubim cît suntem încă mături" sună îndemnul de început al unei poezii (Romanţă). Maiuri? Dar e o glumă. Cuvîntul, de factură mironiadaparaschivescă, e fără rost utilizat aici, o inutilă piruetă parodistică. Iar versurile : „Secundele acestea argintii / Se scutură ca verbele-ntr-o frază" închid ceea ce se cheamă, o comparaţie profesională ale cărei subtilităţi nu ştim dacă vor încînta măcar pe toţi filologii. Cîntec de flaut (1951) realizează, în raport cu semenele lui din epocă, o acurateţa de limbă şi vers popular de un perfect bun gust, dar nu trece dincolo de recea iscusinţă. Apoi, robit prea multor tonuri, Vulpescu se risipeşte. Precumpănitoare fiind tenta­ţia încercării, el nu e decît mai rar „una şi aceeaşi persoană" în două poezii învecinate, identificăm atîtea îndrumări aproape cîte poeme numără volumul (inclusiv părţile deta­şabile din amplu­ poem întoarcerea fiului risipitor). Zeii tutelari rămîn, fireşte, Ion Barbu şi G. Călinescu. Mai ales acesta din urmă, de la care Vulpescu a deprins gestul de a scutura egocentric falnice plete jupiteriene : „Cu multă vîlvătaie, tai bruma de pe Styx,­/ Mari energii dezvolt ca o solară torţă ; / Din as­pra mea cenuşă regenerat Fenix / Zbor printre albi luceferi, dogoritor de forţă" (Epitaf). Parţial, poemele acestea — nişte arte poetice, cele mai multe — sînt rezervoare de foarte frumoase versuri. La fericitele exemple date de I. Negoiţescu, în co­mentariul său din Gazeta literară (nr. 51/1965), s-ar mai putea adăuga destule altele ca, de pildă, acest nimerit instantaneu oriental, durat într-un material sonor care sugerează, prin chiar vetusta­­rea mijloacelor limbii, „amplele mape cromate nipon" : „Cad vulturi, cern­pene, și tigrul felon \ Alungâ-ntre frunzi de naramz papagali". Dintre cîte căsnicii se încheagă înlăuntrul poe­melor lui Vulpescu, socotim că cea mai durabilă, fără să fie totodată şi princiară, e aceea în care „slova făurită" se însoţeşte cu neastîmpărul unei fantezii intelectuale de fină calitate, în stare —­ dacă nu chiar să emită puncte de vedere proprii — să elaboreze sclipitoare replici. Pe Romulus­ Vulpescu îl recunoaştem deplin mai ales în Alfa­bet de estet („incomplet“ — notează autorul de­desubt), răsturnînd în deridere miturile sau descoperind un unghi paradoxal-poetic în cuminţile producţii cu final moralizator. Excelentă — în limitele acestei literaturi-replică — mi s-a părut Scorpionul şi broscuţa, „un fel de fabulă", căreia i-am mai putea adău­ga flam­ele împăratului, întrebări, Acvilă imperială — reuşite (cînd nu sînt prea verbioa­­se) apologuri întoarse de la rostul lor strict didactic. Sînt, de altfel, şi calităţile prin care se impune parţial lungul poem întoarcerea fiului risipitor, care ocupă mai bine de jumătate din volum. E o ciudată alcătuire bizan­tină acest poem, un amalgam de elemente eterogene unite în virtutea unui singur scop : de a asigura un larg cîmp de desfăşurare poetului-erudit. Să-l credem pe autor ? Con­form intenţiilor declarate, poemul ar vrea să fie o spovedanie a generaţiei sau măcar a unei părţi din generaţia care a apucat, la o vîrstă conştientă, războiul şi anii tulburi de imediat după, aşadar perioada bogată în „amintiri cu gologani / Din pensiile mici, incerte [cînd] Doar mamele-au ştiut să ierte / Pelicula cu mohicani / Şi strapontina la concerte". Sînt aceştia mai ales anii constituirii unei speţe noi de boemă artistică, ai unui „timp romantic revolut", şi nu s-ar putea spune că reconstituirea e făcută fără autenticitate, fără păstrarea cîtorva sigilii distinctive ale epocii şi ale vîrstei. întîlnîm aici, de pildă, evazionismul propriu vîrstei fără busolă şi mai ales vîrstei tinere din acei ani, după cum, de asemenea, îi întîlnim evocaţi critic pe „intelectualii asceţi", cate­gorie de opozanţi fără temei trăind „drama pajurii răzleţe", într-un moment al solida­rizării tuturor energiilor creatoare, comentarul care îi include, realizat prin uişoare tuşe caricaturale, surprinde cîteva reale stări de spirit şi de fapt din epocă : „Saturg de tot cît aţi cuprins : / Sentenţii, idoli, introspecţii, / Staţi ezitanţi la intersecţii, / Tînjind spre-un ţărm de glorii nins, / Şi nu-nvăţaţi nimic din lecţii. // Iar pasul vostru calcă-n gol, / Şi glasu-i mort într-un opuscul. / O, eu pleşuv cu nimic minuscul, / Mori despuiat de protocol, / Privat de tragic şi crepuscul". Mai greu de înţeles e crudul tratament la care supune poetul vechile creaţii ale „timpului revolut“, „Balade, epopei, canţone“, ce l-au vrăjit în adolescenţă şi tinereţe. De ce neapărat „antologie de paragini" pentru calificarea acestor preferinţe ? Poetul e atras — ţine să ne-o spună — de „sensul care azi răzbate". „Nu pot să nu alerg în vers / Spre orele contemporane", proclamă el în încheierea poemului şi, drept concluzie, opune „timpului romantic revolut", „Un timp romantic plin, acut". Cititorului circumspect nu-i pot scăpa însă, in toate acestea, cel puţin cîteva excese de retorică, fără acoperire în realitatea mai adîncă a poemului. Pentru că, pe de o parte, ceea ce ar fi să fie „Cîntarea României" socialiste are în poem o existenţă pe alocuri declamatorie, şi dacă lauda e mai iscusită decit la mulţi poeţi de acum zece sau cincisprezece ani, pricinile care o stîrnesc nu apar mai nuanţate, mai adine omeneşti, mai autentic diversificate. Întilnim şi aici destule motivări greu cre­dibile şi, pe deasupra, un desuet aer tehnicist favorizat de binecunoscute reflecţii care tind să identifice socialismul cu preamărirea maşinii : „Ca în păduri un gater nimica mai scump nu mi-i". Pe de altă parte, poetul pare atît de fericit de a fi descoperit o modali­tate compoziţională care-i permite să digiteze pe întreaga claviatură a poeziei univer­sale, îneît simţi că esenţialul în poemul său sînt tocmai numeroasele balade şi canţone, ecloge şi lamentaţii — compartimentele venerabile pe care le umple cu spiritul său pole­mic şi contrazicător, ce întoarce în ironie, paradox şi surpriză conţinuturile tradiţionale, în raport cu acestea, textul care le introduce (şi care se vrea grav : o spovedanie şi un rechizitoriu), deşi strîns lucrat, cu motive simfonice îndemînatic reluate în combinaţii mereu modificate, e destul de monocord, insuficient desfăşurat ideatic, şi poate de aceea nu depăşeşte de cele mai multe ori rosturile unui inteligent „comperat". Mozaic livresc şi erudit, întoarcerea fiului risipitor e, prin piesele detaşabile, o parodie „serioasă" şi, în acelaşi timp, o istorie a isprăvilor mai ales cărturăreşti ale autorului. Poemul conservă arheologic, pe cît se pare, urma gusturilor şi preferinţelor literare succesive ale adoles­centului şi tinărului Romulus Vulpescu, şi chiar a îndeletnicirilor lui de mai tîrziu. Balada asului de pica, în manieră Constant Tonegaru — Geo Dumitrescu, vine ca o confirmare a faptului că prin 1942—1945 nu te puteai sustrage acestui mod de a scrie, in care teri­bilismul exotic era de multe ori numai aparent gratuit. Villon şi Tasso — slăbiciuni statornice ale autorului — i-au împrumutat, imprimîndu-şi trecerea, cîteva tonuri şi tipare prozodice. La fel, Barbu şi Arghezi. O raţie de nuntă purcede din Domnişoara Hus a celui dintîi şi din Horele celui de-al doilea. „Finul Pepelei" a fost şi el solicitat direct, nu numai prin intermediu. Ne găsim într-o constelaţie de fauri ai limbii, iar Oraţia vor­beşte elocvent despre această dominantă a preocupărilor poetului. Nu lipseşte pretextul de a închina o odă vinurilor româneşti, în buna tradiţie a lui Păstorel, etc. etc. Totul însă e prea compozit şi trădează şi sub acest aspect sorgintea cărturărească a între­prinderii, zonele prea puţin viscerale în care s-a zămislit. In cazul unei poezii atît de elaborate, care proclamă în chip spontan căutarea ca principalul drept şi principala datorie a artistului : „E dreptul meu să caut pretutindeni,/, O ţigaretă, un stejar, creionul, / Cuvîntul rar, silaba deşucheată, / Vocabula răscoaptă, verbul nou ; / E dreptul meu să dărui generos / Popasului, potecii şi părerii / O pasăre, un pas, o pasiune", observaţiile privind mai direct meşteşugul artistului se impun de la sine, mai ales cînd acest meşteşug s-a verificat îndelung şi s-a perfecţionat în redutabila campanii poetice. Poemele mărturisesc în genere o riguroasă adecvare la obiect a fra­zei poetice, o mlădiere armonioasă. Cuvîntul se supune bucuros celor mai felurite con­torsionări, îneît foarte rar inovaţiile poetului trezesc senzaţia de silnicie. Asemenea lui G. Călinescu, care la rîndu-i urma un model ilustru, pe Eminescu cel din postume, Romu­lus Vulpescu derivă pe zguros de la zgură, pe noptos de la noapte, şi pe scrumii de la scrum, sau schimbă cu naturaleţe genul substantivelor : comeţii etc. Unele versuri reali­zează adevărate recorduri de instrumentalism : „Amoru-i mort. Ador un stol / De idoli evocîndu-l­ sălii / Şi amintirii protocol...“. Dacă într-un astfel de caz se simte totuşi prea apăsat intervenţia artifexului, alte versuri, nu mai puţin savant lucrate, se înscriu prin­tre euforiile naturii : „La apele Evenos, fără poduri, / Curgînd egal, val după val, val după..." (Heracle). Vorbind figurat, dar cu chiar termenii poetului şi în spiritul alegoriilor sale răs­turnate, vom spune că Poeziile lui Romulus Vulpescu reprezintă dreptul harnicei Cenu­­şărese de a încerca condurul zinei celei bune. Experienţa a reuşit, dar prinţul a plecat nu de tot convins. CORNEL REGMAN cronica literara

Next