Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-01-07 / nr. 1

SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA • Redactor-șef EUGEN BARBU # ANUL X — Nr. 1 (245) Sîmbătă 7 IANUARIE 1967 — 8 PAGINI, 1 LEU Există o poartă de intrare In incinta literaturii, care pină acum nu s-a dovedit nici prea largă, nici prea strimtă, făcind un oficiu important de drenare a energiilor tinere spre cîmpul mănos al contactului cu publicul. Este vorba de premiile literare anuale ale revistei Luceafărul. Aceste premii nu expri­mă decit consemnarea specială şi oarecum solemnă a unor activităţi de debut care s-au impus singure prin­tre materialele tinerilor publicate de revistă cu gene­rozitate dar şi cu grijă, urmărind producţia literară în ochiul ei de efervescenţă creatoare iniţială. Răs­punderile acestei sarcini speciale, foarte însemnate, ale revistei Luceafărul, au sporit treptat, pe măsura îmbogăţirii şi complexităţii fenomenului literar tînăr şi astăzi, cînd mai toate revistele îşi apleacă privirea spre producţia noilor generaţii, publicaţia noastră nu are decît să se bucure de extinderea firească a inte­resului public către un sector al mişcării literare pe care l-a promovat cu stăruinţă. Pluralitatea stilurilor, grefată pe principiul oglindi­rii realităţii, în desfăşurarea ei contemporană, în spi­rit şi în fapt, pe un umanism dialectic, a condus crea­ţia noilor generaţii pe un făgaş vital, pe care se înain­tează cu paşi siguri. Noua viaţă a patriei pulsează în această activitate cu adevărat irumpătoare, în faţa căreia nimeni nu poate sta cu braţele încrucişate, în­­tr-o atitudine de expectativă, fie şi încîntată, ca în faţa unei arene a şanselor multiple. Toţi factorii miş­cării literare a unei epoci, scriitorii consacraţi, re­dacţiile, critica şi publicul trebuie să găsească modul de a fi prezenţi, de a interveni cu aplauzele şi con­fuctofii la livr­ei« Anniviaam »mn. «1 n« nponanHo nnnfru -------------T —3 ---------------------------Y* v“ ----------r”) r'—-- ” ca în această creştere colectivă a mareei literare, să se încurajeze şi să se selecteze personalităţile de mîine, în mod fatal mai puţine la număr şi cu ade­vărat reprezentative pentru o literatură nouă. Tocmai în această privinţă, desigur, sorţii definitivi încă n-au căzut şi emulaţia tinerilor scriitori este în continuare. Sunt cazuri eruptive şi cazuri evolutive de afirmaţie literară, care trebuiesc privite cu aceeaşi grijă şi dragoste, cu aceeaşi prudenţă constructivă şi caldă a­­deziune încurajatoare. Istoria literară este martoră că foarte adesea spiritele care la început păreau mai pu­ţin originale, s-au relevat apoi de o puternică perso­nalitate, iar inovatorii de senzaţie au avut o traiec­torie scurtă, un suflu limitat şi că, pe această latură, gloria finală este încă în sinul lui Cronos care îşi cam mănîncă copiii. Fină atunci, se poate afirma că ne aflăm dinaintea unei splendide înfloriri de potenţia­lităţi literare în generaţiile tinere, unui adevărat fe­nomen de masă, explicabil prin ridicarea largă şi ro­bustă la spiritualitate şi cultură a poporului român în totalitatea lui. Premiile revistei Luceafărul, privite retrospectiv, au pus îndeobşte un accent just pe liniile de forţă ale dezvoltării literare a generaţiilor tinere şi n-au fost niciodată sămînţa care a căzut pe piatră. Scriitorii ti­neri premiaţi pînă acum se află la postul lor de com­petiţie, mai în toate publicaţiile literare, care s-au în­mulţit, şi îi urmărim cu satisfacţie pentru fiecare iz­­bîndă a lor şi cu emoţie la mişcările lor greşite sau pripite. Ii urmărim îndeosebi sub aspectul firesc al legilor de închegare artistică şi de echilibru definitiv al structurii poetice, fără de care nu există trăinicie literară, oricît de densă şi de inedită ar fi ţîşnirea iniţială a harului spiritual. In literatură, ca şi în fot­bal, există legi ale jocului, care trebuiesc negreşit res­pectate, pentru ca scorul final să fie valabil. Promoţia de anul acesta a premiilor, alcătuită din poeţii Grigore Arbore, Ileana Mălăncioiu şi Gheorghe Istrate, din prozatorii Alexandra Târziu, Ion Nicolescu şi Paul Goma şi din criticul Petre Nicolau, reprezintă o nouă minusculă echipă trimeasă pe linia întîi a bă­tăliei literare. Grigore Arbore aduce un substrat afec­tiv cald, unit cu o viziune concretă, de accent însă neoromantic, a lucrurilor, posedînd și o remarcabilă mlădiere a versului, Ileana Mălăncioiu vine cu un contur bine îngroşat al realităţii, Gheorghe Istrate se bazează pe o osmoză muzicală, de imagini, stări şi idei. Alexandra Târziu manifestă o gravitate surprin­zătoare, în zig-zag-ul naraţiunii. Ion Nicolescu este un talent excelent pe linia lui Urmuz, iar Petre Nicolau posedă un spirit de analiză critică, ce nu se supune nici unei scheme intelectualiste, ci aderă liber şi nestîn­­jenit la obiectul comentariilor. Tuturora le urăm deplin succes în munca şi pasiunea lor. Premiile încurajează, prin aceşti scriitori, înseşi pro­moţiile proaspete, în mişcarea şi tempo-ul lor de avan­sare. Ei reprezintă un simbol al rodniciei literaturii şi artei tinere, în această epocă de afirmare plenară, mă­reaţă, a poporului românesc, sub conducerea Partidului Comunist. DRAGOŞ VRÂNCEANU THEODORA MOISESCU-STENDL — «Anotimp" (gravură) radu boureanu pasarea neagra Pasărea neagră a întins aripile n cuprins în parantezele de smoală o jumătate a planetei ; cu ciocul ei de iodoform își ciugulește fulgii de neant ai subaripelor să se despăduchieze ; atunci cad stelele. Atunci cad stelele . Pasărea neagră dă să picoteze ; cu capul, moțăind, numără trecerea clipelor, clipește din ochiul mat, obsedant pulsînd un luceafăr inform. Negru, violet pal pe imensitatea paletei, în mări, în oceane de cerneală Pasărea neagră își moaie aripele. de vorbă cu academicianul­ ­. Am dori să aflăm de la dumneavoastră ci­­teva din numeroasele puncte de vedere origi­nale expuse în „Istoria Limbii Române“, operă elaborată cu vocaţie şi mare pasiune ştiinţifică de-a lungul a patru decenii, aceasta şi fiindcă, oarecum recent, au apărut volumele 4, 5, 6, în­­tr-o nouă ediţie. Planul general al acestei lucrări l-am elabo­­rat încă din anii cînd am pregătit cursul uni­versitar de Istorie a limbii române, la Facul­tatea de litere din Bucureşti. Ideea cheie a „istoriei“ noastre este că limba română reprezintă limba latină, din provinciile dunărene care, în decursul secolelor, a suferit diverse influenţe, pînă în zilele noastre, carac­terul ei de limbă latină rămînînd însă intact. 2. Ca editor cu vastă experienţă, vă rugăm să ne împărtăşiţi secretul care v-a înlesnit ti­părirea într-un termen scurt a unor colecţii (ro­man, eseu, poezie românească) unele dintre acestea prezentînd şi astăzi un interes deose­bit. „Secretul“ e constituit din faptul că planul editorial, pe timp îndelungat a fost elaborat din primul moment, iar mijloacele materiale nece­sare au venit la timp, în planul editorial amintit au figurat diverse biblioteci, care constituiau inovaţii, autorii ei înşişi fiind scriitori pînă atunci necunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, care şi-au cîştigat un nume în literele româneşti : Matei Caragiale, G. Că­­linescu, Mihai Ratea, Tudor Vianu, Lucian Bla­­ga, Ion Barbu, Perpessicius, Geo Bogza şi alţii. Bugetul editorial cuprindea un capitol special, rezervat lucrărilor de interes naţional. Astfel am putut asigura editarea primelor volume din opera integrală a lui Mihai Eminescu, sub îngri­jirea­­­maestrului Perpessicius. 3. Cum apreciaţi munca editurilor noastre ? Socotesc că editurile noastre depun un efort remarcabil, în editarea autorilor români, clasici şi contemporani, şi străini. Au apărut cărţi pre­ţioase prin conţinut într-o prezentare grafică excelentă. Cred că extinderea „Bibliotecii pen­tru toţi“ într-o înfăţişare tipografică îngrijită constituie un fapt editorial de o mare însemnă­tate. De asemenea, trebuie salutată iniţiativa de a prezenta în ediţii critice serioase pe scrii­torii clasici români. Cred că ar fi cazul ca scriitorii noştri să fie încurajaţi de edituri prin crearea unor, premii anuale, atribuite de un juriu celor mai bune lucrări depuse. Aceste premii ar avea, sunt si­gur, un efect stimulator pentru creaţia origi­nală. Este necesar ca să se studieze posibilitatea de a scurta timpul afectat tipăririi unei cărţi, în­­trucît astăzi, sînt cazuri cînd o lucrare, gata de tipar, aşteaptă un lung timp în tipografie, fără ca această întîrziere să preocupe forurile com­petente. 4. In ultima vreme în presa noastră literară se poartă discuţii în legătură cu modul de in­terpretare folosit de George Călinescu şi pre­luarea acestuia de către unii critici. George Călinescu a fost o mare personalitate multilaterală, inimitabilă. Discuţiile care se poartă în jurul noţiunii de „călinescian“ mi se par sterile. Opera lui George Călinescu tre­buie, în primul rînd, studiată în amănunţime şi apreciată, după cum merită. Figura lui nu ne apare încă în adevărata ei înfăţişare. Timpul îi va desăvîrşi conturul şi dovedi unicitatea. Rep. somn Somn, gîndire a morţii oarbe , oprită-n pragul undei dimineţi­i trec cu umbră vînătă ereji, sorbul din negre adîncimi ne soarbe. Fazani de zări, cînd fulgeră, se sting făclii cu flăcările negre, fiicele nopţii — Eriniile negre cu plete cenuşii pămîntu­l lung. Somn, leagăn orb de spaime, de vise nămol mulat pe circumvoluțiuni; din absolutul gol se nasc minuni de şolduri fulgerate, mai curate ca petala florii de caise. 3V)é­s A fr­at-t ♦ distinguo homo sum. Heartontimorumienos („Pedepsitul de el însuşi") e titlul unei opere drama­tice de Terenfiu. Un părinte îşi izgo­neşte feciorul, fiindcă acesta vroise să se însoare cu o fată fără zestre ; ră­mas singur şi apucat de remuşcări, nechibzuitul părinte se pedepseşte cu o viaţă aspră, pînă ce fiul se în­toarce nu acasă, ci la o familie bo­gată şi prietenă, care descoperă între timp că fata fără zestre era propria lor fiică ; deci, căsătoria se va putea face conform intereselor şi de clasă şi de inimă. Specialiştii afirmă că problematica situaţiei (neînţelegerea dintre genera­ţii) se regăseşte apoi în teatrul gol­­donian. Titlul piesei­­lui Terenfiu a de­venit însă glorios printre moderni, cînd Baudelaire l-a preluat ca titlu pentru o poezie a lui, celebră (Je suis la plaie et le couteau I / Je suis le soufflet et la /oue !­­ Je suis les mem­­bres et la roue, / Et la victime et le bourreau !"). Din vechea piesă de teatru, mai cunoscut atît înainte de Baudelaire cît şi după el, a rămas numai versul pro­­verbializat cu timpul : Homo sum, ho­­mini nihil a me alienum puto. Expre­sie a solidarităţii omului cu întreaga natură a lui, versul prescurtat a ajuns să însemneze în deosebi recunoaşte­rea defectelor proprii, a inferiorităţii omului ca natură. Cum am spune azi, e poate prima formă de autocritică. Dar e de observat că, invocînd ver­sul lui Terenfiu, oamenii îşi declară păcatele ca o condiţie a naturii, cu gîndul ascuns de a se sustrage pe­depsei meritate, de a fi absolviţi prin spovedanie. In conştiinţa imperfecţiei de sine, ei pun mai multă îngăduinţă faţă de ei înşişi decît hotărîre să se corecteze, înşeală, înşelîndu-se sau se înşeală, înşelînd. Aceasta, fiindcă ne iubim nestrămutat chiar în ticăloşie. Foarte rari sunt aceia care, cuprinşi în drama de conştiinţă de a nu putea infringe natura malignă, se sbat răs­cumpărător ca Baudelaire. Unii ne salvăm prin mărturisiri in­­efectuate, cu o complacentă faţă de noi, pe care o gătim cu puţină filozofie din cea mai necostisitoare : Homo sum ! Ne declarăm iresponsabili şi im­plorăm mila, dar gîndim, abia ştiută chiar de noi înşine, justificarea recidi­vei. Şi, într-o complicitate generală, ne iertăm unii pe alţii ,­ iertaţi, iertăm şi iertăm, ca să fim iertaţi. Acest prim personaj din Crimă şi Pedeapsă, fără să ştie ceva de versul latin, bea şi, ca să aibă ce bea, ex­ploatează prostituţia propriei sale fiice ; îşi mărturiseşte atît viciul cît şi turpitudinea, ca să fie liber să le practice din nou. El e prototipul lite­rar al inefectualităţii spovedaniei, al toleranţei omului faţă de propria-i josnicie şi deopotrivă al cazuisticei penale, care scuteşte de penalitate ca şi de îndreptare. în măsuri şi si­tuaţii diferite, Marmeladov ne înfă­ţişează pe toţi într-o oglindă rece. Numai că nu spune în chip de scuză sigură Homo sum ; altfel, e reprezen­tativ pentru caracterul complacent cu sine al fiecăruia dintre noi. Dar conştiinţa omenească, în ciuda unui cinic, care denunţă virtutea ca simplă necesitate externă, constrîn­­gătoare (Paul Léautaud : „Nous som­­mes acculés â la grandeur d’âme"), se mai arată şi altfel decît ca şerpă-I*'« el« w'o!! f * 4,,'l,­-l!»! _ . ____ — I»c riK.il 91 IUI fJiiKJUim, fJU care o cloceşte cu cele mai subtile justificări. Lăsînd la o parte cazuri istorice sau comune de viaţă, care dovedesc spontaneitatea şi a virtuţilor, tot Dos­­toievski, în acelaşi roman, ne revelă componenta solară a sufletului ome­nesc. Sonia Marmeladova, fiica prosti­tuată din nevoie a unui părinte alco­olic, prietenă cu Raskolnikov, acesta instruit pentru o dublă crimă, îşi în­deamnă prietenul să se declare, să-şi primească pedeapsa ca răscumpă­rare, îl urmează condamnat în Sibe­ria şi acolo, cu iubire şi sfinţenie, ea reclădeşte zi de zi sufletul fostului ucigaş, vindecîndu-l de obsesia faptei şi aducîndu-l la sentimentul de înfră­ţire cu lumea. Ca şi tatăl ei, nici ea nu cunoştea versul lui Terenfiu: conduita ei îl im­plică , totuşi ca şi aceea a tatălui. Numai că Marmeladov l-ar fi rostit, cerşind indulgenţa lumii pentru vi­ciul de care nu se simţea răspunză­tor ; în timp de Homo sum, spus de Sonia,­ ar fi sunat ca menire a inimii omului la altruism, la devotament, la sacrificiu, într-un cuvînt la sublim. „Sînt om, de aceea sînt abject", ar fi zis Marmeladov; „sînt om, de aceea sînt sublimă“, ar fi răspuns Sonia. Iar noi, ca să dăm de gîndul întreg al comediografului latin, trebuie să-i credem pe amîndoi, refinînd ca mai semnificativă pentru natura noastră minunea șerpăriei metamorfozate în cuib de porumbei și ca foarte între­mătoare imposibilitatea metamorfo­zei contrare. VLADIMIR STREINU

Next