Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-01-07 / nr. 1

SPORT ­l­n lumea lui disney Pak, eu cred ca tu aparţii lumii lui Disney. Mi-a amin­­tit-o moartea acestui vrăjitor. Revistele proaspete au reînviat în culori universul său ironic, făcut cu foarfecă din carton şi tuş. Plecarea lui Walt dintre noi se potri­vea anotimpului şi spectacolului său cu nea. Ascultam pe un disc cu­ o petală Adagio-ul lui Albinoni, cu caden­­ţele-i funebre şi priveam fulgii ce se fugăreau în ferestre. Am evocat cinematografele periferice în care l-am văzut de atitea ori pe năzdrăvanul Mickey alergînd pe ecranul murdărit de pelicule vulgare și mi s-a făcut dor de Donald, răţoiul, de loialul Pongo, de Dumbo şi de Toby, de grăsuţul Gus şi de iepurele Jeannot. Ursul acrobat Bongo clipea de undeva, de afară, şi purceluşii Nouf-Nouf şi Nif-Nif mi-au cîntat în memoria afectivă din instrumentele lor. Mătuşica Nana, cu boneta sa de bucătar, îl însoţea pe Poneyul cu corn într-un trap mîn­­dru, şi Daisy îşi scutura graţioasă şorţuleţul. Şi-a trebuit să plîng, Pak, pentru că lumea e mai să­racă atunci cînd unul ca Disney pleacă dintre noi. O asemenea durere aş fi resimţit la moartea Selmei Lager­­loff sau cînd aş fi aflat că autorul Micului prinţ s-a prăbuşit fără aripi. Am fost la fel de disperat ca atunci cînd am citit pentru prima oară miraculoasa poveste a lui Oscar Wilde — Prinţul fericit şi Cărţile Junglei ale lui Kipling, ilustrate şi ele de Walt. Am recitat cîntecul lui Mowgli pe care l-a cîntat la Stînca Sfatului în timp ce juca pe pielea lui Shere Khan : „Cîrtitori mi-au ieșit în cale oamenii din sat și fier­binte mi-au svîrlit vorbe de ocară ; cu pietre la goană mă luară. Gura, gura mi-au sîngerat ; haide, inimă, să plecăm din sat !... Waingunga, Waingunga, vezi haita omului cum mă alungă? Şi rău nu le-am făcut... pricini n-au avut... De ce oare ? Mă tem că li-e teamă de mine şi tare mă doare !“ Dar Disney n-a mai venit. El surîde spre noi de un­deva din Câmpiile Elisee, şi prin viitoarea fulgilor şi sunetele acestui Adagio trist al lui Albinoni, ce mă sfîşie, cohorta mirifică a fiinţelor născute din peniţa lui mă asaltează insistent. îmi pare rău că nu l-am cunoscut, pentru că bănuiesc că ne-am fi simţit bine împreună. Aş fi putut să-i povestesc şi eu lucruri plăcute şi neplăcute. Universului său generos, i-au lipsit mi se pare duhurile rele. Balena Monstro este numai o sperietoare veselă ce surîde pişicher dintr-un ochi şi aruncă un jet binefăcă­tor de apă. Gus e gras dintr-un incident al naturii, şi li­cheaua de Pluto are ceva irezistibil în ea. Ea fură numai din frigider, nu umblă în conştiinţe ca alţi cîini cu la­bele lor murdare. Universul nostru mai apropiat i-ar fi furnizat lui Disney căţei de alte calibre şi-mi pare rău că am întîrziat, nemaiputînd să-i povestesc lui Walt cum arată javrele. Unul fără dinţi, muşcînd numai cu mustaţa, m-a gîdilat ieri cu fosilele lui rare şi stricate. Avea pînă acum un aer candid de cărturar, deși eu îl bănuisem suferind de o turbare subcutanată. înhăitat cu niște corcituri au întocmit un fel de cor sentimental cu care cerşesc pe la uși. Cum spuneam, Pak, îmi pare rău că nu l-am mai apucat pe Disney. I-aș fi povestit cum chiam­ă ăştia cu mandolina şi cum vorbesc despre soli­daritatea canină şi alte dulcegării de măduvă. E unul înalt, cît poate fi de înalt un cîine de speţa lui Pluto, cu o frizură de toreador ce trăeşte dintr-o catastrofă şi moartea unui amic de 25 de ani, rozînd la oase fără milă, chefliu şi lacrimogen, finind sub liră un ucenic negricios, cu ochi apoşi, frumuşel şi sedus de genul slab, pentru că şi cîinii sînt romanţioşi. Muşcă toţi trei pe la spate şi fac tapaj şi, cînd le dai cîte un picior, în loc să meargă la serviciul de ecarisaj, se ascund după texte la­tineşti, pentru că au şi ambiţii de cărturari. Mă gîndesc cum i-ar fi încondeiat Walt, ce boturi murdare le-ar fi pictat cu pensula ! Dar parcă e mai bine să rămînem să privim lumea perfectă a lui Walt, unde prinţesele dan­sează cu graţie, şi caii vorbesc. In universul lui cu ur­suleţi şi iepuri, cu păsări şi vulpi năzdrăvane, cîinii despre care ţi-am vorbit, Pur, nu încap. Ei ar umple de miros lumea fraţilor Grimm, a lui Charles Perrault şi-a lui Lewis Caroll. S-o lăsăm deci netulburată ! Pe cîinele toreador şi pe javra mandolinistă, pe ştirb şi pe alte lighioane, o să le arunc în lada mea cu gunoi. EUGEN BARBU In şedinţa cenaclului „Nicolae Labiş“, din 9 ia­nuarie, se vor înmîna premiile revistei „Luceafă­rul“, pe anul 1966. Vor citi tinerii scriitori pre­miaţi : Grigore Arbore, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Istrate, Paul Goma şi Ion Nicolescu. s LUCIAN BLAGA, antologie de poezie populară Cunoscător avizat al valorilor artistice populare, spirituale şi materiale, al folclorului şi etnografiei româneşti, Lucian Blaga era îndreptăţit să afirme că poporul nostru dovedeşte o viguroasă forţă genuină : „Tot ce putem şti, fără temerea de a fi desminţiţi, este că suntem­ purtătorii bogaţi ai unor excepţio­nale posibilităţi. Tot ce putem crede, fără de a săvîrşi un aten­tat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mîine un colţ de pămînt. Tot ce putem spera, fără a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mîndria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară, din cînd în cînd, ca o scînteie, şi asupra creştetelor altor popoare“. Ca o conjugare fericită cu afirmaţia de mai sus, Lucian Blaga ne-a lăsat în manuscris o antologie de lirică populară. Florilegiul acesta se înscrie ca un moment de seamă al intere­sului multilateral şi durabil acordat de Blaga creaţiei populare şi el confirmă, încă o dată, că marii poeţi români şi-au făcut o preocupare majoră din exegeza poeziei populare, din culegerea sau antologarea ei, din filtrarea ei în opere originale. Blaga, de altfel, nici nu se află la prima antologie de poezie populară românească. El însuşi aminteşte de o altă antologie pe care a alcătuit-o, cu decenii în urmă, pentru cititorii elveţieni. Chiar prima poezie din antologia de acum făcea parte din anto­logia amintită. Poezia, expresie a modului cum concepe poporul nostru absenteismul divin, a prilejuit afirmaţia elogioasă a unui critic, potrivit căreia poezia citată poate sta alături de poeziile lui Rilke. Tot cu această ocazie a constatat Blaga larga şi entuziasta preţuire stîrnită de potentele poeziei populare româneşti. Comentînd aceste ecouri elogioase, Blaga scria : „Vigoarea baladei, frăgezimea cîntecului, adîncimea prăpăstioasă a proverbului, bogăţia şi fineţea artei populare, proprii sud-es­­tului european, sînt privite acolo ca fapte de necrezut. Elve­ţienii, puşi în faţa unor tălmăciri a Mioriţei, a lui Toma Alimoş sau a unor cîntece din Maramureş sau de pe Tîrnave, s-au transfigurat de emoţie ca în pragul unui miracol“. Redusă ca întindere — cuprinde numai 140 de piese — anto­logia se defineşte ca o lucrare de elevată selecţie, în care au fost reţinute flori de marcantă originalitate, poezii care aduc filoanele de bază şi metaforele esenţiale ale lirismului popular. Au fost reţinute cu deosebire doine de dragoste şi dor, de jale, de urît, de haiducie şi ciobănie. Figurează, pe lingă doine, un colind şi un descîntec, ambele cu nuanţe lirice. Poeziile au fost selectate din reviste, antologii, culegeri, ma­nuscrise. Unele i-au fost oferite de cunoscuţi şi studenţi. E bine de precizat că Blaga n-a cunoscut poezia populară numai din sursele semnalate, in volumul Ferestre colorate, el face elogiul compozitorului Tiberiu Brediceanu, împreună cu care a cerce­tat poezia populară la sursă, în satele româneşti. Antologul a dat viză de intrare în selecţia sa poeziilor de maximă concentrare, cu metafore originale şi bine cristalizate. Atunci cînd a găsit metafore remarcabile în contextul unor versuri mai puţin expresive, a procedat la decupări. In marea majoritate însă textele respectă originalele. Blaga a cuprins în antologie şi cîteva poezii populare pe care le-a filtrat superior în opera sa originală. El a mers mai ales în direcţia esenţializării, sublimării poeziei populare, respingînd excesul programatic de folclorizare, de îm­­pănare mecanică a operelor originale cu elemente folclorice şi etnografice neasimilate creator. Toate­­acestea se făceau în nu­mele caracterului naţional al artei : „O operă de artă — scria L. Blaga — nu devine «naţională» prin faptul atît de uşor şi de conştient ticluit că încheagă în sine un cît mai mare număr de elemente etnografice ; o operă de artă e «naţională» prin ritmul ei lăuntric, prin felul sufletesc cum ticluieşte o realitate, prin adinca afirmare sau tăgăduire a unor valori de viaţă, prin ins­tinctul care niciodată nu se desminte pentru anume forme, prin dragostea invincibilă ce o trădează fără să vrea faţă de un anumit fel de a fi şi prin ocolirea altora“. Prin această antologie şi prin celelalte exegeze anterioare, Blaga continuă exemplul unei serii de poeţi începută cu Alec­­sandri şi din care au mai făcut parte Eminescu, Coşbuc, Goga, Arghezi. De cite ori va fi cineva interesat să afle la ce valori de sim­ţire şi expresie s-a ridicat lirica populară românească, lectura antologiei lui Blaga va fi concludentă. IORDAN DATCU VIRGILIU ENE: ,,n. d. cocea“ Colecţia de micromonografii a Editurii tineretului se cons­tituie tot mai distinct într-o adevărată bibliotecă de succinte şi condensate studii istorico-literare consacrate scriitorilor români reprezentativi, studii menite să intereseze şi să satisfacă cerin­ţele nu numai ale tineretului studios şi iubitorilor de literatură, ci chiar ale cercetătorilor în acest domeniu. Micromonografiilor apărute în ultimul timp li s-a adăugat, recent, şi N. D. Cocea de Virgiliu Ene. Micromonografia sa vine să completeze un gol demult resimţit în istoria noastră literară, în direcţia prezentării mai legate a vieţii şi activităţii veşnic agitatului N. D. Cocea. Nu a mers, fireşte, pe un teren nedefrişat, deoarece au mai fost înregistrate unele contribuţii preţioase privitoare la autorul Vinului de viaţă lungă, dintre care cităm fragmentul de monografie (aşteptată cu interes) N. D. Cocea — Începuturi de Stancu Ilin, apărut în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor nr. 1, 1962 şi prefaţa lui Matei Călinescu la ediţia Pamflete şi articole — Vinul de viaţă lungă tipărită la E.S.P.L.A. în 1960. Bazat pe parcurgerea atentă a întregii activităţi publicistice a lui N.D. Cocea, inclusiv a unor lucrări inedite, aflate fie în arhiva familiei scriitorului fie în marile biblioteci, pe cercetarea tuturor contribuţiilor istorico-literare referitoare la autorul dis­cutat, a diferitelor studii adiacente, Virgiliu Ene a izbutit să ne ofere o micromonografie cu multe observaţii judicioase, cu o seamă de elemente bio-bibliografice prea puţin sau de loc cu­noscute pînă acum. Merită semnalate mai ales capitolele în care întreprinde o analiză la obiect a mult discutatelor romane ale lui N. D. Cocea şi în care formulează puncte de vedere demne de reţinut. De pildă, observă că în Fecior de slugă, noţiunea de slugă „nu se referă în mod strict la o categorie socială, ci are un sens generic, defineşte o anume mentalitate, o anume stare psihologică. Scriitorul stigmatizează starea de slugărnicie, de servilism, de parvenitism“. Aflat în faţa unei existenţe scriitoriceşti sinuoase, cu mul­tiple aspecte, Virgiliu Ene a adoptat o metodă mai puţin indi­cată în expunere. Ezitînd să prezinte mai întîi viaţa lui N. D. Cocea şi apoi opera, nu a izbutit să stăpînească în sufi­cientă măsură nici cealaltă modalitate, a împletirii biografiei cu analiza operei în etapele ei succesive, frîngînd nedorit linia expunerii, anticipînd unele lucruri care se cereau discutate în altă parte, dînd naştere, din această cauză, la unele repetiţii inevitabile. Bunăoară vorbeşte despre revista Viaţa socială, edi­tată de N. D. Cocea în 1910—1911, şi despre însemnătatea ei în momentul social-politic şi literar respectiv, abia după ce face analiza tuturor romanelor, care aparţin unei perioade mult mai tîrzii de după 1930. în afară de aceste inadvertenţe de ordin metodologic, micro­monografia lui Virgiliu Ene consacrată lui N. D. Cocea poate fi considerată Ca o meritorie contribuție istorico-literară. TEODOR VIRGOLICI Sorcova, contrasorcova Orice cronicar are, mai mult sau mai puţin, ob­sesia şi fobia solilocului. Ce-i drept, el este între­ţinut, uneori chiar pro­vocat nemijlocit de o­­biect. Altfel n-aş fi cu­getat poate asupra desti­nului. M-aş fi obişnuit cu el, cum am făcut cu sis­temele logice, şi lucrurile ar fi decurs fără averse. A fost suficientă insă o parafrază a lui Dem Ră­­dulescu (după Enrico Ca­­russo) — şi va fi sărbă­toare ; va fi sorcova; toată lumea se va distra ; numai eu (Dem) * nu ; eu sunt artist, trebuie să-i distrez pe alţii — şi me­lancolia, casa mea de bani, s-a autodeclanşat înlocuind ce mai era de înlocuit. Cu trei zile înainte de revelion (pe vremea „zilelor de post“) am început să-mi pălmu­­iesc lacrimile, spunîn­­du-le că artiştii şi-au ales „la urma urmelor“ sin­guri destinul. Argumentul suprem ? Sergiu Cioiu : „Am venit pe lume, în­tr-un secol anume“. In adîncul reflexelor eram deci fericit: nefiind ar­tist, aveam să stau în pi­jama în fața lui Tele, și să mă distrez. Pentru orice eventualitate, măr­turisesc, m-am înarmat cu Claude Henry : „Tre­buie să fie atît de proastă o emisiune incit să-ţi vină să plîngi ca să în­chizi televizorul !“ Am supravieţuit. Mi-am rechemat lacrimile, le-am pupat şi le-am pus la loc. Tragicul destin al artiştilor ? — un banchet („în familie“) pe cinste ! Cei mai mulţi şi-au a­­mintit poantele sau şla­gărele cu care s-au lan­sat el sau înaintaşii lor, apoi tot ei au „debutat“ emoţionant. Dan Spătaru a cîntat tot. A cîntat muzică populară, a „cin­­tat“ (ca să-i facă plăcere Ecaterinei Oproiu) pînă şi trandafirii Margaretei Pîslaru. A fost, cum se spune, o excelentă par­tidă de oldsboi. Şi, insi­nuant — ca şi cum în noaptea de revelion tele­spectatorii ar fi tras in corp ure­chiulul, îndelet­­nicindu-se cu cine ştie ce Cotnari — în zilele ur­mătoare, programul a fost retransmis aproape în întregime. Fără defec­ţiuni tehnice ! Cu un su­pliment memorabil — „Varietăţi contra varie­tăţi“. Trece, oare, Tele prin­­tr-o criză de vîrstă ? Ia­răşi măşti ? Iară purcel ? Abundă transfuziile — admirabile , din păcate, fără repercusiuni. Ion Finteşteanu ajută la mu­zica uşoară. Angela Mol­dovan la cea de operă, Florin Piersic la acor­deon, Constantin Gabor la umor. După toate le­gile simbiozei Opera sprijină Muzica Uşoară . Teatrul — tot M. U. , Opereta, aşişderea. Muzi­ca Uşoară le sprijină, la rîndul său, pe fiecare în parte. Dar pe Tele de ce nu-l sprijină nimeni ? Sîntem printre primele popoare din lume, în ma­terie de mari interpreţi şi regizori. De ce nu i se acordă lui Sorin Gri­­gorescu mult rîvnitul fo­toliu de „clasic“ ? Să mai încerce şi altcineva : un botanist, un antropolog... dacă tot „nu e rolul lui“ ! S-ar putea crede că nu-mi place Cosma Bra­­şoveanu. îmi place dar se iroseşte. Şi Dem Rădu­acc­ente • . ' ■ •/ .j. accente accente accente accente accente accente accente . . accente­ ? V­i­ţ lescu se iroseşte. Textul ! Au trecut ani de cînd sursa capitală de umor o constituie tachineria. Ho­­ria Căciulescu a ajuns „nişte oase“, Mircea Cri­­şan „nişte şuncă“, Dem „nişte biban“ etc. Polemi­ca, eşec — Flacăra se di­geră la fel de greu ca şi programul de televiziune. In rest, „aho, aho, copil şi fraţi, mie primă cînd îmi daţi ?“ (citat din „Opere televizate“ de Ho­­ria Şerbănescu, ediţia 1867). S-ar putea crede că nu mi-a plăcut nimic. In­just. Mi-au plăcut pri­mele audiţii de glume, muzică şi peliculă. N-au prea fost ? Mi-au plăcut şi dacă n-au prea fost. Vorba lui Topliceanu : dacă mai aud o dată „Prieten drag“, mă sinu­cid ! Şi acum, urâturile : iu­te ca piatra, refaceţi-vă vatra , ca unt măr, ca un păr — şi la mijloc ade­văr !... Morala : cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Deci, optimişti, ne ex­primăm convingerea că, împlinind im deceniu, Tele ne Va­ prilejui satis­facţiile pe care cu toţii ni le dorim şi succesele pe care cu toţii i le dorim. ION NICOLESCU O interesantă manifestare ştiinţifică la Arad In cursul lunii decem­brie, Muzeul regional din Arad a avut o meritorie iniţiativă prin organiza­rea unei sesiuni ştiinţifice. Desfăşurată în două zile, programul a cuprins 10 comunicări cu un variat conţinut tematic axat pe realităţile trecutului isto­­ric-cultural al Aradului. Cap de listă a fost co­municarea prof. univ. Io­sif Pervain, de la Univer­sitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj, care a vorbit despre „Al. Gavra — în­temeietor al Societăţii bi­­bliograficeşti şi al revis­tei Ateneul românesc. Pornind de la personali­tatea pe nedrept neglijată a prof. Al. Gavra — „mă­dular al înaltei preparan­dii arădene“ — prof. Per­­vain a arătat că mişcarea culturală românească a apărut aproape simultan în toate provinciile locui­te de români. Rolul de a­­nimator cultural, avut în Principatele române de Eliade, Asachi, Kogălni­­ceanu şi alţii, l-a avut în acest oraş de vest al ţă­rii , la alte proporţii, dar cu iniţiative simila­re născute însă în condi­ţii mai vitrege — prof. Al. Gavra. Animator al vieţii spirituale româneşti, spri­jinitor al învăţămîntului şi teatrului, Al. Gavra a încercat să-şi tipărească lucrări româneşti la Arad şi să pună bazele unei publicaţii naţionale. Pri­mul număr al revistei A­­teneul românesc — inter­zisă de cenzura austro­­ungară — datat 1 ianua­rie 1835, se păstrează, în manuscris, la Biblioteca filialei Academiei Repu­blicii Socialiste România, din Cluj. Despre acest ti­ni­c număr, redactat cu trei ani înaintea primei foi a lui Gh. Bariţiu, a vorbit prof. I. Pervain. Istoria culturii şi lite­raturii a mai inspirat ei­tene dintre lucrările se­siunii. Profesorii Kovács Géza şi Ovidiu Olariu au adus „Noi date cu pri­vire la familia lui Ioan Slavici“. Confruntîndu-se datele memoristice cu iz­voare arhivist­ice, s-au făcut unele rectificări de biografie, privitoare la fa­milia scriitorului. Astfel, afirmaţia transmisă de Slavici şi acceptată de co­mentatorii săi, potrivit că­reia starea materială a fa­miliei ar fi fost înfloritoa­re, trebuie primită sub re­zerve, deoarece docu­mentele aduse dovedesc că slaviceştii au aparţinut norodului sărac, fiind io­bagi sau jeleri în Siria. Cealaltă lucrare prezen­tată de Paraschiva Kolo­zsvári a înfăţişat momen­te din viaţa lui Slavici, în timpul directoratului său la Tribuna, aşa cum reies din „Corespondenţa inedită a lui Ioan Bianu către I. Slavici". Despre începuturile scriitoriceşti ale lui Blaga a vorbit Medeleanu Ho­­ria în „Lucian Blaga, co­laborator al revistei ară­dene Pagini literare“. Anii de ucenicie ai poetului şi filozofului de la Lancrăm au stat sub zodia revistei menţionate (neamintită de Blaga în Hronicul său), prevestind evoluţia vii­toare, sesizabilă de altfel chiar şi din unele noţiuni ori concepte folosite de tî­­nărul bacalaureat. Aspecte ale vieţii cul­­tural-artistice arădene dintre cele două războa­ie mondiale au fost oglin­dite de Olariu Ovidiu in comunicarea „In legătu­ră cu statuile lui Xeno­­pol şi Coşbuc din Arad". La o încercare de sin­teză a­ procedat Ferencz Irma în „Date cu privire la dezvoltarea picturii în oraşul Arad şi împreju­rimi în secolele al XVIII- lea şi al XIX-lea“, ilus­­trînd cu remarcabile fo­tocopii activitatea prin­cipalilor reprezentanţi. Celelalte comunicări au dezbătut probleme de is­torie propriu-zisă. Niciu Loan a prezentat şi inter­pretat 3 documente ine­dite din perioada dualis­mului, oglindind lupta pentru eliberarea Tran­silvaniei . Greffner Otto a documentat mişcări ţă­răneşti necunoscute din fostul comitat Arad la sfîrşitul secolului al XIX- lea , iar Dörner Egon şi-a formulat primele conclu­zii referitoare la datarea valurilor de pămînt din vestul ţării, opinii rezul­tate din recente săpături arheologice. Deoarece în primele rînduri vorbeam despre o iniţiativă meritorie, aş mai adăuga că Muzeul din Arad este la a doua se­siune de comunicări şti­inţifice, organizată — ex­ceptând comunicarea prof. Pervain — cu forţe pro­prii şi la scurtă vreme după cea dinţii, fapt care ne face să credem că ne aflăm — după toate a­­parenţele — în pragul reînfiripării unei bineve­nite tradiţii. Şi fiindcă a­­semenea manifestări sînt destul de rare în provin­cie — cel puţin la nivel de muzee — am dori să avem cît mai des prile­jul de a scrie articole cu un asemenea conţinut. OV. M. VIRGIL * nicolae labiş: „albatrosul ucis“ Stins din viaţă brutal, neaşteptat, incredibil, la numai cîteva săptămîni după apariţia în librării a Primelor iubiri (1956), Nicolae Labiş n-a mai ajuns să recepteze în toată amploarea lor aplauzele cu care confraţii, criticii şi cititorii îi salutau debutul editorial. Au trecut de atunci 11 ani şi preţuirea poeziei lui a rămas neştirbită d­ovedind că entu­ziasmul de la premieră nu fusese circumstanţial, iar monumentul ridicat sieşi prin operă are trăinicia bronzului , răspîndite în tiraje de masă ce depă­şesc cu mult sute de mii, în ediţii reînnoite mereu (ultima Albatrosul ucis, îngrijită cu devoţiune pil­duitoare de Gheorghe Tomozei, a apărut recent, însumînd numai ea peste 60 000 exemplare), versu­rile lui se bucură în continuare de prestigiu, se constituie ca unicate în peisajul liricei noastre ac­tuale, sunt traduse în limbi străine. Ca şi Vasile Cîrlova, răpus şi el la vîrsta marilor promisiuni, Nicolae Labiş a intrat în memoria colectivităţii, înscriindu-şi, cel dinţii din generaţia sa, numele în cartea de aur a nemuritorilor. Evident, nu tot ceea ce a selectat el însuşi în Primele iubiri sau în Lupta cu inerţia, şi mai ales, nu tot ce i s-a tipărit postum, despuindu-i-se caietele, atinge pragul de sus al desăvîrşirii. In nu puţine texte e tributarul unor formule în vogă pe atunci, dar insuficient de adecvate temperamentului său artistic ; altele sînt doar bruioane ale unor virtuale poeme de largă res­piraţie, fragmente ori simple exerciţii de tipul acelora păstrate şi în manuscrisele eminesciene. Că, într-un anume sens, toate îl reprezintă, nu mai încape nici o îndoială. Identificîndu-le, cititorul e martorul căutărilor, izbînzilor, neîmplinirilor, în­trebărilor, neliniştilor, certitudinilor lui Labiş, a­­vînd prilejul de a desluşi acelaşi chip în ipostaze diferite, de a asista (privilegiu rar !) la procesul de maturizare rapidă a unui talent în necontenită e­­fervescenţă, de a-l privi nu doar prin prizma a ceea ce a rotunjit ca piesă definitivă, ci şi din perspectiva a ceea ce schiţele sale anunţau ca ori­entare viitoare. Entuziasmul iniţial a devenit, fi­resc, mai lucid, punctele de reper în valorificarea operei s-au înmulţit, fenomenul Labiş nemaifiind interpretat, convenţional, numai prin relaţie cu situaţia poeziei române contemporane lui, ci şi prin raportare la el însuşi, ca expresie a unei structuri lirice complexe, nu totdeauna îndeajuns de cristalizată, cumulînd tendinţe, ispite, reminis­cenţe, tentative, modalităţi de natură artistică di­versă (de la folclor pînă la Ion Barbu), în neînce­tată mişcare interioară, animată de demonul cu­noaşterii, vizînd straturi esenţiale, vîrfuri şi ge­nuni. Două dintre ediţiile cvasi complete de pînă acum (Primele iubiri, 1962 şi Moartea căprioarei, 1964) lasă cititorului latitudinea de a selecta reuşitele şi de a urmări, printre frumuseţi şi promisiuni, evoluţia reală şi pe cea ipotetică a lui Nicolae La­biş. Albatrosul ucis, antologînd, prin Gheorghe To­mozei, poemele apreciate de editor ca reprezenta­tive sub aspectul atitudinii lirice şi sub acela al valorii artistice intrinseci, se oferă ca ghid, elimi­­nînd din raza atenţiei textele caduce, neintere­sante, depăşite. Antologia e însă, prin definiţie, rezultatul unei opţiuni aflate inevitabil sub sem­nul subiectivităţii, dezvăluindu-ne mai degrabă preferinţele celui ce a întocmit-o. E lesne de în­ţeles, de aceea, că oricît se va strădui autorul ei să fie obiectiv, ţinînd seama de criterii unanim admise, el nu va izbuti să satisfacă niciodată pe de-a-ntregul gusturile tuturora. Dincolo de ine­rentele concesii, important e ca florilegiul să nu omită niciuna din poemele cu adevărat ilustrative şi să nu propună bruionul drept fapt estetic exem­plar , ceea ce Gheorghe Tomozei a reuşit să evite inteligent în Albatrosul ucis, înlesnindu-i astfel cititorului familiarizarea cu ceea ce poezia lui Labiş are mai durabil, în desfăşurarea ei cro­nologică, şi cu ceea ce universul de preocupări, de probleme, de idealuri şi de imagini al acestuia are mai caracteristic în unitatea sa dialectică. Poet militant, sensibil la suflul epocii, cu rădă­cini adine înfipte în solul naţional, Labiş e un ro­mantic în tradiţia paşoptiştilor, a lui Eminescu, Macedonski şi Goga, dar şi în aceea, nu mai pu­ţin elocventă, a lui Sadoveanu. In structura lui su­fletească, se adună, într-o sinteză particulară, ela­nuri, nelinişti, aspiraţii, o sete enormă de pur şi de absolut, chemarea obsesivă a spaţiilor silvestre, marine şi siderale, a altitudinilor ameţitoare şi a adîncurilor abisale, a zvonurilor tăinuite, furtu­nile şi liniştile interioare, întrebările fundamen­tale, sentimentul unui timp situat parcă in afară de timp, dar mai ales al timpului concret, contem­poran cu noi şi cu urmaşii, convingerea că viaţa trebuie trăită intens, febril, că sensul existenţei este lupta. Asemenea creatorului Mioriţei şi ase­menea lui Eminescu şi Sadoveanu, pe care şi-i re­cunoaşte ca dascăli, tinde să dea fenomenelor pro­porţii hiperbolice, are intuiţia sublimului, a tragi­cului, a infinitului, a cosmicului, a graţiosului, vede în codru un simbol al întinderilor fără hotar şi al veşniciei, o metaforă a vieţii însăşi, o suges­tie a condiţiei poetului reprezentativ : „Fii codru, dacă poţi, cu zeci de glasuri, / Cu cerbi, cu flori, cu vulturi, cu poteci, / Dar nu uita porunca vre­mii tale : / Fii codru-n acest secol — douăzeci“. (Rapsodia pădurii). Catrenul, gîndit aforistic, ca numeroase alte ver­suri din Primele iubiri şi din Lupta cu inerţia, are semnificaţie programatică şi configurează o situa­ţie ideală spre care Nicolae Labiş a tins mereu : convins că menirea scriitorului e de a fi artist ce­tăţean, s-a străduit, în consecinţă, să fie prezent în actualitate, să vibreze la marile probleme ce a­­gită contemporaneitatea şi, în primul rînd, la ace­lea referitoare la destinul omenirii, al patriei şi al propriului eu, şi-a modelat vocea în funcţie de nuanţa reacţiilor emoţionale şi a căutat, rămînînd el însuşi, să fie fără întrerupere exponentul colec­tivităţii. Nu era, se ştie, unicul creator stăpînit, la ora aceea, de atari ambiţii sau care, în diversele arte poetice semnate periodic, să exprime patetic adeziunea la crezuri umanist socialiste. Numai că, în vreme ce mulţi preferau declamaţia retorică, poema cu inflexiuni didactice, construite pe sche­me epice, înrobită funcţiei de a „reflecta“ realita­tea obiectivă, desenînd portrete ori narînd întim­­plări, Nicolae Labiş înţelegea mai ales să transfi­gureze sentimente copleşitoare, pornind de la experienţe trăite de el, de la stări de spirit perso­nale, folosind un sistem de referinţe altul decit cel stereotipizat de către diverşi stihuitori ce ignorau fanteziei prerogativele sale naturale. Noutatea poe­ziei lui stă în materia lirică pe care o vehiculează, în modul de a converti realităţile colective în rea­lităţi autobiografice, în perspectiva din care inter­pretează fenomenele. Copilul (simbol al purităţii, al ingenuităţii, al prospeţimii, al gîndului şi senti­mentului nealterat) şi adolescentul (simbol al ela­nului, al visului, al îndrăznelii, al voinţei de a trăi, de a activa, de a se dărui), cu universul lor speci­fic şi cu felul lor caracteristic de a-şi reprezenta adevărurile existenţiale, devin, prin Labiş, judecă­tori, martori şi eroi ai istoriei. Războiul e intuit ca un dezastru familial dificil de explicat unui copil incapabil încă să desluşească raţional esenţa răului, cauza tristeţii şi a morţii (în ziua neuitată) sau ca o sursă de coşmare ulterioare : „Iată, un foc luminos / De sfere încinse pe boltă­­­­ Iată lăsîndu-se greu / Nouri rotunzi dau năvală, / Iată oraşele-n jur / Incandescente scot scrîşnete ; / Rîuri ca şerpii se zbat / Şi-n aburi la cer se ridică ! / Iată picioare desculţe / Insîngerate-n ciulini. / Iată picioarele mele, / Iată-le, aleargă, aleargă ! / Oameni buni, încotro ?“ (Versuri de dimineaţă). Viziunea e halu­cinantă, apocaliptică, dar subtextul etic e uşor de sesizat. Copilul şi adolescentul sînt, de altminteri, in concepţia lui Nicolae Labiş, nu atît vîrste bio­logice, cît categorii şi argumente morale, aduse în sprijinul impunerii unor idealuri desfăcute de sub tirania forţelor întunecate, dezumanizate. Inteme­­indu-se pe ele, poetul dă interpretării un plus de autoritate sentimentală, accentuînd caracterul dra­matic (ori, la rigoare, idilic) al reprezentării, pro­­iectînd fenomenele la dimensiunea de percepţie a unui suflet nedesprins încă de fabulos, de mitic, de hiperbolic. O „vînătoare a foamei“, întîmplată în anii postbelici, într-un moment cînd (descripţia e antologică) „Seceta a ucis orice boare de vînt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fîntînă nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice focuri“, capătă în Moartea căprioarei, pentru copilul, martor şi păr­taş, valoare de cutremur psihologic, împuşcarea ciutei (simbol al purităţii, al gingăşiei, al nevino­văţiei) figurează (în planul anotimpurilor umane) pierderea brutală a stării de inocenţă infantilă, a­­damică, de neştiinţă paradisiacă, acceptarea dure­roasă a legilor aspre ce guvernează existenţa, des­coperirea adevărului teribil că, pentru a supra­vieţui, omul e nevoit să se supună adesea atotpu­ternicului instinct de autoconservare, intrarea conştiinţei sub regimul dilemei vitale şi al tragi­cului : „Ce-i inimă ? Mi-i foame ! Vreau să tră­iesc şi-aş vrea... / Tu iartă-mă, fecioară. — tu, că­prioara mea ! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul ! Şi co­drul, ce adine ! Plîng. Ce gîndeşte tata ? Mănînc şi plîng, Mănînc !“ Dimensiunii tragice poetul îi asociază, prin replică directă sau indirectă, pers­pectiva entuziastă, ca în După secetă, unde exultă descriind o ploaie tonifiantă, ca în unele capitole ale Rapsodiei pădurii, cînd se lasă furat de mira­jul codrului liniştitor : „îmbată-mă, pădure-n va­luri moi / De linişte, de iarnă şi de sară, / Alungă pentru mine, pe cărări, / Prin vînt, cea mai fru­moasă căprioară ! / Apride pe casca de vîlvătăi, / Fă-ţi stelele mai tainic să lucească. / Opreşte-n rîpi al frămîntării duh / Şi pace du-mi, dă-mi pace sufletească dar mai ales în poemul Primele iu­biri, unde vibraţia emoţională, se converteşte în in­cantaţie euforică : „Azi, iată, am văzut un curcu­beu­­ Deasupra lumii sufletului meu. / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Şi cătră el privirile-şi ţintesc — / Un codru nesfîrşit de coarne brune / In care mii de stele strălucesc.­­ Sosind din dunga zării de argint / Vin păsările-mi mari de sărbă­toare / Şi-nchipuiesc pe ceruri, filfîind, / Un ocean de aripi mişcătoare ; / întreaga lume-a su­fletului, viu, / Palpită-ntr-o frenetică beţie. / / Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. / Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vu­­iesc fără furtună / Intr-un ameţitor, sonor ba­lans, / în vil vibrează struguri străvezii — / Cris­talurile cîntecelor grele — / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca rouă nasc în ierburile mele. / Eu curg întreg în acest cîntec sfînt, / Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt“. Primele iubiri e o carte a metaforelor şi a simbo­lurilor, a miturilor copilăriei şi adolescenţei, a tra­gediilor şi speranţelor, a ieşirii din universul para­disiac şi a reîntoarcerii în el. In Lupta cu inerţia, din care Albastrosul ucis reţine cîteva poeme de real interes, tendinţa e de a aprofunda dezbaterea etică, de a îndrepta-o spre relevarea condiţiei omu­lui social, încovoiat de contradicţii interioare, dar apt a se elibera de poveri şi prejudecăţi. Prin mai multe capitole, cartea e un manifest împotriva alie­nării, pasivităţii, mediocrităţii, încremenirii în for­mule mărginite, cercurilor de vicii ce încorsetează existenţa spirituală a individului, o chemare tine­rească la autodepăşire, în sensul etosului Comunist, o invitaţie la responsabilitate. Poetul se defineşte acum ca „spirit al adîncurilor", trăind în „lumea al­­coolurilor tari", adică a esenţelor, un „nărăvit la­com de idei“, un îndîrjit cu sufletul grav şi neastâm­părat, un adversar al erorii şi al spleen-ului, un în­setat de cunoaştere, cu „aripa gîndirii vîslind spre adevăr“, lăsîndu-se „purtat de focul aprins sub pla­ca frunţii,­­ ca norii ce se lasă purtaţi de vijelii“. Tonalitatea e cînd confesivă, realizînd autoscopii dintre cele mai vibrante (Confesiuni, Mom­ente bio­grafice), cînd ironică, sarcastică, ţintind conturarea unor tipuri morale (Omul comun). E drept că majo­ritatea poeziilor din Lupta cu inerţia reprezintă, sub latura împlinirii artistice, doar variante ale unor virtuale texte definitive, momente dintr-un proces de creaţie evident neîncheiat. Nu e însă greu să ne dăm seama ce-ar fi devenit ele dacă zborul albatro­sului nu se sfîrşea prematur. „Crîmpeile de idei ne­terminate", „cîntecul sunat pe jumătate“ s-ar fi în­tregit. AUREL MARTIN 4 Alfred Margul Sperber A încetat din viaţă, în noaptea de 3 ianuarie 1967, Alfred Margul Sperber, unul dintre cei mai de seamă poeţi de limbă ger­mană din ţara noastră, va­loros tălmăcitor al poeziei române. Născut la 23 septembrie 1898, în Storojineţ, A. M. Sperber urmează şcoala pri­mară în oraşul natal, apoi liceul la Cernăuţi şi Viena. In capitala Austriei se apro­pie de mişcarea munci­torească, publicîndu-şi pri­mele sale poezii în re­viste de stânga. După stu­dii universitare, pleacă, în 1920, la Paris, apoi la New York, unde, între anii 1921 şi 1924, desfăşoară o intensă activitate publicistică în or­ganul mişcării muncito­reşti „New Yorker Volks­zeitung". In 1924 se în­toarce în ţară. O însemnată parte din poeziile lui A. M. Sperber, din primele sale volume. ..Gleichnisse der Land­schaft“ (Similitudini ale peisajului) 1934 şi „Ge­heimnis und Verzicht, (Taină şi renunţare) 1939, era alcătuită din versuri cu caracter social, pă­trunse de o năzuinţă arză­toare către schimbarea în bine a lumii. Creaţia lui cu­noaşte întreaga ei plenitu­dine în anii de după elibe­rare, cînd îi apar volumele­­ „Zeuge der Zeit“ (Martor al vremii) 1951, „Ausblick und Rückschau“ (Perspectivă şi retrospectivă) 1955, „Mit offenen Augen“ (Cu ochii deschişi) 1956, apoi, în tra­ducere românească,­­„Ver­suri alese“, 1957, „Versuri“ (1959) şi „Poezii" (1962). In 1963 publică „Stemstunden der Liebe“ (Clipe siderale ale iubirii). In timpul celui de-al doi­lea război mondial, A. M. Sperber a desfăşurat o ac­tivitate patriotică susţinută. După eliberare, a militat pentru dezvoltarea şi afir­marea culturii şi litera­turii socialiste în patria noastră. In afara volumelor de versuri originale A. M. Sperber a realizat nume­roase traduceri din poezia noastră populară, precum şi din opera lui Eminescu, Arghezi, Al. Philippide, Mi­­hai Beniuc, Maria Banuş, şi a altor poeţi contemporani. Pentru traducerea poeziilor populare româneşti publi­cate în volumul „Rumä­nische Volksdichtungen“ a fost distins cu premiul de stat pe anul 1954. Activitatea literară mul­tilaterală desfăşurată timp de o jumătate de secol de către A. M. Sperber s-a bucurat de stima una­nimă a cititorilor şi colegi­­lor de breaslă. Pentru me­rite în domeniul creaţiei literare i-au fost conferite ordine şi medalii ale statu­lui nostru. Prin moartea lu A. M. Sperber, literatura noastră pierde pe unul din scriitorii săi de frunte, un poet de o mare cultură şi sensibilitate, militant neobosit pentru promovarea valorilor uma­nismului socialist. UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMANIA

Next