Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)
1967-01-07 / nr. 1
SPORT ln lumea lui disney Pak, eu cred ca tu aparţii lumii lui Disney. Mi-a amintit-o moartea acestui vrăjitor. Revistele proaspete au reînviat în culori universul său ironic, făcut cu foarfecă din carton şi tuş. Plecarea lui Walt dintre noi se potrivea anotimpului şi spectacolului său cu nea. Ascultam pe un disc cu o petală Adagio-ul lui Albinoni, cu cadenţele-i funebre şi priveam fulgii ce se fugăreau în ferestre. Am evocat cinematografele periferice în care l-am văzut de atitea ori pe năzdrăvanul Mickey alergînd pe ecranul murdărit de pelicule vulgare și mi s-a făcut dor de Donald, răţoiul, de loialul Pongo, de Dumbo şi de Toby, de grăsuţul Gus şi de iepurele Jeannot. Ursul acrobat Bongo clipea de undeva, de afară, şi purceluşii Nouf-Nouf şi Nif-Nif mi-au cîntat în memoria afectivă din instrumentele lor. Mătuşica Nana, cu boneta sa de bucătar, îl însoţea pe Poneyul cu corn într-un trap mîndru, şi Daisy îşi scutura graţioasă şorţuleţul. Şi-a trebuit să plîng, Pak, pentru că lumea e mai săracă atunci cînd unul ca Disney pleacă dintre noi. O asemenea durere aş fi resimţit la moartea Selmei Lagerloff sau cînd aş fi aflat că autorul Micului prinţ s-a prăbuşit fără aripi. Am fost la fel de disperat ca atunci cînd am citit pentru prima oară miraculoasa poveste a lui Oscar Wilde — Prinţul fericit şi Cărţile Junglei ale lui Kipling, ilustrate şi ele de Walt. Am recitat cîntecul lui Mowgli pe care l-a cîntat la Stînca Sfatului în timp ce juca pe pielea lui Shere Khan : „Cîrtitori mi-au ieșit în cale oamenii din sat și fierbinte mi-au svîrlit vorbe de ocară ; cu pietre la goană mă luară. Gura, gura mi-au sîngerat ; haide, inimă, să plecăm din sat !... Waingunga, Waingunga, vezi haita omului cum mă alungă? Şi rău nu le-am făcut... pricini n-au avut... De ce oare ? Mă tem că li-e teamă de mine şi tare mă doare !“ Dar Disney n-a mai venit. El surîde spre noi de undeva din Câmpiile Elisee, şi prin viitoarea fulgilor şi sunetele acestui Adagio trist al lui Albinoni, ce mă sfîşie, cohorta mirifică a fiinţelor născute din peniţa lui mă asaltează insistent. îmi pare rău că nu l-am cunoscut, pentru că bănuiesc că ne-am fi simţit bine împreună. Aş fi putut să-i povestesc şi eu lucruri plăcute şi neplăcute. Universului său generos, i-au lipsit mi se pare duhurile rele. Balena Monstro este numai o sperietoare veselă ce surîde pişicher dintr-un ochi şi aruncă un jet binefăcător de apă. Gus e gras dintr-un incident al naturii, şi licheaua de Pluto are ceva irezistibil în ea. Ea fură numai din frigider, nu umblă în conştiinţe ca alţi cîini cu labele lor murdare. Universul nostru mai apropiat i-ar fi furnizat lui Disney căţei de alte calibre şi-mi pare rău că am întîrziat, nemaiputînd să-i povestesc lui Walt cum arată javrele. Unul fără dinţi, muşcînd numai cu mustaţa, m-a gîdilat ieri cu fosilele lui rare şi stricate. Avea pînă acum un aer candid de cărturar, deși eu îl bănuisem suferind de o turbare subcutanată. înhăitat cu niște corcituri au întocmit un fel de cor sentimental cu care cerşesc pe la uși. Cum spuneam, Pak, îmi pare rău că nu l-am mai apucat pe Disney. I-aș fi povestit cum chiamă ăştia cu mandolina şi cum vorbesc despre solidaritatea canină şi alte dulcegării de măduvă. E unul înalt, cît poate fi de înalt un cîine de speţa lui Pluto, cu o frizură de toreador ce trăeşte dintr-o catastrofă şi moartea unui amic de 25 de ani, rozînd la oase fără milă, chefliu şi lacrimogen, finind sub liră un ucenic negricios, cu ochi apoşi, frumuşel şi sedus de genul slab, pentru că şi cîinii sînt romanţioşi. Muşcă toţi trei pe la spate şi fac tapaj şi, cînd le dai cîte un picior, în loc să meargă la serviciul de ecarisaj, se ascund după texte latineşti, pentru că au şi ambiţii de cărturari. Mă gîndesc cum i-ar fi încondeiat Walt, ce boturi murdare le-ar fi pictat cu pensula ! Dar parcă e mai bine să rămînem să privim lumea perfectă a lui Walt, unde prinţesele dansează cu graţie, şi caii vorbesc. In universul lui cu ursuleţi şi iepuri, cu păsări şi vulpi năzdrăvane, cîinii despre care ţi-am vorbit, Pur, nu încap. Ei ar umple de miros lumea fraţilor Grimm, a lui Charles Perrault şi-a lui Lewis Caroll. S-o lăsăm deci netulburată ! Pe cîinele toreador şi pe javra mandolinistă, pe ştirb şi pe alte lighioane, o să le arunc în lada mea cu gunoi. EUGEN BARBU In şedinţa cenaclului „Nicolae Labiş“, din 9 ianuarie, se vor înmîna premiile revistei „Luceafărul“, pe anul 1966. Vor citi tinerii scriitori premiaţi : Grigore Arbore, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Istrate, Paul Goma şi Ion Nicolescu. s LUCIAN BLAGA, antologie de poezie populară Cunoscător avizat al valorilor artistice populare, spirituale şi materiale, al folclorului şi etnografiei româneşti, Lucian Blaga era îndreptăţit să afirme că poporul nostru dovedeşte o viguroasă forţă genuină : „Tot ce putem şti, fără temerea de a fi desminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Tot ce putem crede, fără de a săvîrşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mîine un colţ de pămînt. Tot ce putem spera, fără a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mîndria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară, din cînd în cînd, ca o scînteie, şi asupra creştetelor altor popoare“. Ca o conjugare fericită cu afirmaţia de mai sus, Lucian Blaga ne-a lăsat în manuscris o antologie de lirică populară. Florilegiul acesta se înscrie ca un moment de seamă al interesului multilateral şi durabil acordat de Blaga creaţiei populare şi el confirmă, încă o dată, că marii poeţi români şi-au făcut o preocupare majoră din exegeza poeziei populare, din culegerea sau antologarea ei, din filtrarea ei în opere originale. Blaga, de altfel, nici nu se află la prima antologie de poezie populară românească. El însuşi aminteşte de o altă antologie pe care a alcătuit-o, cu decenii în urmă, pentru cititorii elveţieni. Chiar prima poezie din antologia de acum făcea parte din antologia amintită. Poezia, expresie a modului cum concepe poporul nostru absenteismul divin, a prilejuit afirmaţia elogioasă a unui critic, potrivit căreia poezia citată poate sta alături de poeziile lui Rilke. Tot cu această ocazie a constatat Blaga larga şi entuziasta preţuire stîrnită de potentele poeziei populare româneşti. Comentînd aceste ecouri elogioase, Blaga scria : „Vigoarea baladei, frăgezimea cîntecului, adîncimea prăpăstioasă a proverbului, bogăţia şi fineţea artei populare, proprii sud-estului european, sînt privite acolo ca fapte de necrezut. Elveţienii, puşi în faţa unor tălmăciri a Mioriţei, a lui Toma Alimoş sau a unor cîntece din Maramureş sau de pe Tîrnave, s-au transfigurat de emoţie ca în pragul unui miracol“. Redusă ca întindere — cuprinde numai 140 de piese — antologia se defineşte ca o lucrare de elevată selecţie, în care au fost reţinute flori de marcantă originalitate, poezii care aduc filoanele de bază şi metaforele esenţiale ale lirismului popular. Au fost reţinute cu deosebire doine de dragoste şi dor, de jale, de urît, de haiducie şi ciobănie. Figurează, pe lingă doine, un colind şi un descîntec, ambele cu nuanţe lirice. Poeziile au fost selectate din reviste, antologii, culegeri, manuscrise. Unele i-au fost oferite de cunoscuţi şi studenţi. E bine de precizat că Blaga n-a cunoscut poezia populară numai din sursele semnalate, in volumul Ferestre colorate, el face elogiul compozitorului Tiberiu Brediceanu, împreună cu care a cercetat poezia populară la sursă, în satele româneşti. Antologul a dat viză de intrare în selecţia sa poeziilor de maximă concentrare, cu metafore originale şi bine cristalizate. Atunci cînd a găsit metafore remarcabile în contextul unor versuri mai puţin expresive, a procedat la decupări. In marea majoritate însă textele respectă originalele. Blaga a cuprins în antologie şi cîteva poezii populare pe care le-a filtrat superior în opera sa originală. El a mers mai ales în direcţia esenţializării, sublimării poeziei populare, respingînd excesul programatic de folclorizare, de împănare mecanică a operelor originale cu elemente folclorice şi etnografice neasimilate creator. Toateacestea se făceau în numele caracterului naţional al artei : „O operă de artă — scria L. Blaga — nu devine «naţională» prin faptul atît de uşor şi de conştient ticluit că încheagă în sine un cît mai mare număr de elemente etnografice ; o operă de artă e «naţională» prin ritmul ei lăuntric, prin felul sufletesc cum ticluieşte o realitate, prin adinca afirmare sau tăgăduire a unor valori de viaţă, prin instinctul care niciodată nu se desminte pentru anume forme, prin dragostea invincibilă ce o trădează fără să vrea faţă de un anumit fel de a fi şi prin ocolirea altora“. Prin această antologie şi prin celelalte exegeze anterioare, Blaga continuă exemplul unei serii de poeţi începută cu Alecsandri şi din care au mai făcut parte Eminescu, Coşbuc, Goga, Arghezi. De cite ori va fi cineva interesat să afle la ce valori de simţire şi expresie s-a ridicat lirica populară românească, lectura antologiei lui Blaga va fi concludentă. IORDAN DATCU VIRGILIU ENE: ,,n. d. cocea“ Colecţia de micromonografii a Editurii tineretului se constituie tot mai distinct într-o adevărată bibliotecă de succinte şi condensate studii istorico-literare consacrate scriitorilor români reprezentativi, studii menite să intereseze şi să satisfacă cerinţele nu numai ale tineretului studios şi iubitorilor de literatură, ci chiar ale cercetătorilor în acest domeniu. Micromonografiilor apărute în ultimul timp li s-a adăugat, recent, şi N. D. Cocea de Virgiliu Ene. Micromonografia sa vine să completeze un gol demult resimţit în istoria noastră literară, în direcţia prezentării mai legate a vieţii şi activităţii veşnic agitatului N. D. Cocea. Nu a mers, fireşte, pe un teren nedefrişat, deoarece au mai fost înregistrate unele contribuţii preţioase privitoare la autorul Vinului de viaţă lungă, dintre care cităm fragmentul de monografie (aşteptată cu interes) N. D. Cocea — Începuturi de Stancu Ilin, apărut în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor nr. 1, 1962 şi prefaţa lui Matei Călinescu la ediţia Pamflete şi articole — Vinul de viaţă lungă tipărită la E.S.P.L.A. în 1960. Bazat pe parcurgerea atentă a întregii activităţi publicistice a lui N.D. Cocea, inclusiv a unor lucrări inedite, aflate fie în arhiva familiei scriitorului fie în marile biblioteci, pe cercetarea tuturor contribuţiilor istorico-literare referitoare la autorul discutat, a diferitelor studii adiacente, Virgiliu Ene a izbutit să ne ofere o micromonografie cu multe observaţii judicioase, cu o seamă de elemente bio-bibliografice prea puţin sau de loc cunoscute pînă acum. Merită semnalate mai ales capitolele în care întreprinde o analiză la obiect a mult discutatelor romane ale lui N. D. Cocea şi în care formulează puncte de vedere demne de reţinut. De pildă, observă că în Fecior de slugă, noţiunea de slugă „nu se referă în mod strict la o categorie socială, ci are un sens generic, defineşte o anume mentalitate, o anume stare psihologică. Scriitorul stigmatizează starea de slugărnicie, de servilism, de parvenitism“. Aflat în faţa unei existenţe scriitoriceşti sinuoase, cu multiple aspecte, Virgiliu Ene a adoptat o metodă mai puţin indicată în expunere. Ezitînd să prezinte mai întîi viaţa lui N. D. Cocea şi apoi opera, nu a izbutit să stăpînească în suficientă măsură nici cealaltă modalitate, a împletirii biografiei cu analiza operei în etapele ei succesive, frîngînd nedorit linia expunerii, anticipînd unele lucruri care se cereau discutate în altă parte, dînd naştere, din această cauză, la unele repetiţii inevitabile. Bunăoară vorbeşte despre revista Viaţa socială, editată de N. D. Cocea în 1910—1911, şi despre însemnătatea ei în momentul social-politic şi literar respectiv, abia după ce face analiza tuturor romanelor, care aparţin unei perioade mult mai tîrzii de după 1930. în afară de aceste inadvertenţe de ordin metodologic, micromonografia lui Virgiliu Ene consacrată lui N. D. Cocea poate fi considerată Ca o meritorie contribuție istorico-literară. TEODOR VIRGOLICI Sorcova, contrasorcova Orice cronicar are, mai mult sau mai puţin, obsesia şi fobia solilocului. Ce-i drept, el este întreţinut, uneori chiar provocat nemijlocit de obiect. Altfel n-aş fi cugetat poate asupra destinului. M-aş fi obişnuit cu el, cum am făcut cu sistemele logice, şi lucrurile ar fi decurs fără averse. A fost suficientă insă o parafrază a lui Dem Rădulescu (după Enrico Carusso) — şi va fi sărbătoare ; va fi sorcova; toată lumea se va distra ; numai eu (Dem) * nu ; eu sunt artist, trebuie să-i distrez pe alţii — şi melancolia, casa mea de bani, s-a autodeclanşat înlocuind ce mai era de înlocuit. Cu trei zile înainte de revelion (pe vremea „zilelor de post“) am început să-mi pălmuiesc lacrimile, spunîndu-le că artiştii şi-au ales „la urma urmelor“ singuri destinul. Argumentul suprem ? Sergiu Cioiu : „Am venit pe lume, într-un secol anume“. In adîncul reflexelor eram deci fericit: nefiind artist, aveam să stau în pijama în fața lui Tele, și să mă distrez. Pentru orice eventualitate, mărturisesc, m-am înarmat cu Claude Henry : „Trebuie să fie atît de proastă o emisiune incit să-ţi vină să plîngi ca să închizi televizorul !“ Am supravieţuit. Mi-am rechemat lacrimile, le-am pupat şi le-am pus la loc. Tragicul destin al artiştilor ? — un banchet („în familie“) pe cinste ! Cei mai mulţi şi-au amintit poantele sau şlagărele cu care s-au lansat el sau înaintaşii lor, apoi tot ei au „debutat“ emoţionant. Dan Spătaru a cîntat tot. A cîntat muzică populară, a „cintat“ (ca să-i facă plăcere Ecaterinei Oproiu) pînă şi trandafirii Margaretei Pîslaru. A fost, cum se spune, o excelentă partidă de oldsboi. Şi, insinuant — ca şi cum în noaptea de revelion telespectatorii ar fi tras in corp urechiulul, îndeletnicindu-se cu cine ştie ce Cotnari — în zilele următoare, programul a fost retransmis aproape în întregime. Fără defecţiuni tehnice ! Cu un supliment memorabil — „Varietăţi contra varietăţi“. Trece, oare, Tele printr-o criză de vîrstă ? Iarăşi măşti ? Iară purcel ? Abundă transfuziile — admirabile , din păcate, fără repercusiuni. Ion Finteşteanu ajută la muzica uşoară. Angela Moldovan la cea de operă, Florin Piersic la acordeon, Constantin Gabor la umor. După toate legile simbiozei Opera sprijină Muzica Uşoară . Teatrul — tot M. U. , Opereta, aşişderea. Muzica Uşoară le sprijină, la rîndul său, pe fiecare în parte. Dar pe Tele de ce nu-l sprijină nimeni ? Sîntem printre primele popoare din lume, în materie de mari interpreţi şi regizori. De ce nu i se acordă lui Sorin Grigorescu mult rîvnitul fotoliu de „clasic“ ? Să mai încerce şi altcineva : un botanist, un antropolog... dacă tot „nu e rolul lui“ ! S-ar putea crede că nu-mi place Cosma Braşoveanu. îmi place dar se iroseşte. Şi Dem Răduaccente • . ' ■ •/ .j. accente accente accente accente accente accente accente . . accente ? Viţ lescu se iroseşte. Textul ! Au trecut ani de cînd sursa capitală de umor o constituie tachineria. Horia Căciulescu a ajuns „nişte oase“, Mircea Crişan „nişte şuncă“, Dem „nişte biban“ etc. Polemica, eşec — Flacăra se digeră la fel de greu ca şi programul de televiziune. In rest, „aho, aho, copil şi fraţi, mie primă cînd îmi daţi ?“ (citat din „Opere televizate“ de Horia Şerbănescu, ediţia 1867). S-ar putea crede că nu mi-a plăcut nimic. Injust. Mi-au plăcut primele audiţii de glume, muzică şi peliculă. N-au prea fost ? Mi-au plăcut şi dacă n-au prea fost. Vorba lui Topliceanu : dacă mai aud o dată „Prieten drag“, mă sinucid ! Şi acum, urâturile : iute ca piatra, refaceţi-vă vatra , ca unt măr, ca un păr — şi la mijloc adevăr !... Morala : cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Deci, optimişti, ne exprimăm convingerea că, împlinind im deceniu, Tele ne Va prilejui satisfacţiile pe care cu toţii ni le dorim şi succesele pe care cu toţii i le dorim. ION NICOLESCU O interesantă manifestare ştiinţifică la Arad In cursul lunii decembrie, Muzeul regional din Arad a avut o meritorie iniţiativă prin organizarea unei sesiuni ştiinţifice. Desfăşurată în două zile, programul a cuprins 10 comunicări cu un variat conţinut tematic axat pe realităţile trecutului istoric-cultural al Aradului. Cap de listă a fost comunicarea prof. univ. Iosif Pervain, de la Universitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj, care a vorbit despre „Al. Gavra — întemeietor al Societăţii bibliograficeşti şi al revistei Ateneul românesc. Pornind de la personalitatea pe nedrept neglijată a prof. Al. Gavra — „mădular al înaltei preparandii arădene“ — prof. Pervain a arătat că mişcarea culturală românească a apărut aproape simultan în toate provinciile locuite de români. Rolul de animator cultural, avut în Principatele române de Eliade, Asachi, Kogălniceanu şi alţii, l-a avut în acest oraş de vest al ţării , la alte proporţii, dar cu iniţiative similare născute însă în condiţii mai vitrege — prof. Al. Gavra. Animator al vieţii spirituale româneşti, sprijinitor al învăţămîntului şi teatrului, Al. Gavra a încercat să-şi tipărească lucrări româneşti la Arad şi să pună bazele unei publicaţii naţionale. Primul număr al revistei Ateneul românesc — interzisă de cenzura austroungară — datat 1 ianuarie 1835, se păstrează, în manuscris, la Biblioteca filialei Academiei Republicii Socialiste România, din Cluj. Despre acest tinic număr, redactat cu trei ani înaintea primei foi a lui Gh. Bariţiu, a vorbit prof. I. Pervain. Istoria culturii şi literaturii a mai inspirat eitene dintre lucrările sesiunii. Profesorii Kovács Géza şi Ovidiu Olariu au adus „Noi date cu privire la familia lui Ioan Slavici“. Confruntîndu-se datele memoristice cu izvoare arhivistice, s-au făcut unele rectificări de biografie, privitoare la familia scriitorului. Astfel, afirmaţia transmisă de Slavici şi acceptată de comentatorii săi, potrivit căreia starea materială a familiei ar fi fost înfloritoare, trebuie primită sub rezerve, deoarece documentele aduse dovedesc că slaviceştii au aparţinut norodului sărac, fiind iobagi sau jeleri în Siria. Cealaltă lucrare prezentată de Paraschiva Kolozsvári a înfăţişat momente din viaţa lui Slavici, în timpul directoratului său la Tribuna, aşa cum reies din „Corespondenţa inedită a lui Ioan Bianu către I. Slavici". Despre începuturile scriitoriceşti ale lui Blaga a vorbit Medeleanu Horia în „Lucian Blaga, colaborator al revistei arădene Pagini literare“. Anii de ucenicie ai poetului şi filozofului de la Lancrăm au stat sub zodia revistei menţionate (neamintită de Blaga în Hronicul său), prevestind evoluţia viitoare, sesizabilă de altfel chiar şi din unele noţiuni ori concepte folosite de tînărul bacalaureat. Aspecte ale vieţii cultural-artistice arădene dintre cele două războaie mondiale au fost oglindite de Olariu Ovidiu in comunicarea „In legătură cu statuile lui Xenopol şi Coşbuc din Arad". La o încercare de sinteză a procedat Ferencz Irma în „Date cu privire la dezvoltarea picturii în oraşul Arad şi împrejurimi în secolele al XVIII- lea şi al XIX-lea“, ilustrînd cu remarcabile fotocopii activitatea principalilor reprezentanţi. Celelalte comunicări au dezbătut probleme de istorie propriu-zisă. Niciu Loan a prezentat şi interpretat 3 documente inedite din perioada dualismului, oglindind lupta pentru eliberarea Transilvaniei . Greffner Otto a documentat mişcări ţărăneşti necunoscute din fostul comitat Arad la sfîrşitul secolului al XIX- lea , iar Dörner Egon şi-a formulat primele concluzii referitoare la datarea valurilor de pămînt din vestul ţării, opinii rezultate din recente săpături arheologice. Deoarece în primele rînduri vorbeam despre o iniţiativă meritorie, aş mai adăuga că Muzeul din Arad este la a doua sesiune de comunicări ştiinţifice, organizată — exceptând comunicarea prof. Pervain — cu forţe proprii şi la scurtă vreme după cea dinţii, fapt care ne face să credem că ne aflăm — după toate aparenţele — în pragul reînfiripării unei binevenite tradiţii. Şi fiindcă asemenea manifestări sînt destul de rare în provincie — cel puţin la nivel de muzee — am dori să avem cît mai des prilejul de a scrie articole cu un asemenea conţinut. OV. M. VIRGIL * nicolae labiş: „albatrosul ucis“ Stins din viaţă brutal, neaşteptat, incredibil, la numai cîteva săptămîni după apariţia în librării a Primelor iubiri (1956), Nicolae Labiş n-a mai ajuns să recepteze în toată amploarea lor aplauzele cu care confraţii, criticii şi cititorii îi salutau debutul editorial. Au trecut de atunci 11 ani şi preţuirea poeziei lui a rămas neştirbită dovedind că entuziasmul de la premieră nu fusese circumstanţial, iar monumentul ridicat sieşi prin operă are trăinicia bronzului , răspîndite în tiraje de masă ce depăşesc cu mult sute de mii, în ediţii reînnoite mereu (ultima Albatrosul ucis, îngrijită cu devoţiune pilduitoare de Gheorghe Tomozei, a apărut recent, însumînd numai ea peste 60 000 exemplare), versurile lui se bucură în continuare de prestigiu, se constituie ca unicate în peisajul liricei noastre actuale, sunt traduse în limbi străine. Ca şi Vasile Cîrlova, răpus şi el la vîrsta marilor promisiuni, Nicolae Labiş a intrat în memoria colectivităţii, înscriindu-şi, cel dinţii din generaţia sa, numele în cartea de aur a nemuritorilor. Evident, nu tot ceea ce a selectat el însuşi în Primele iubiri sau în Lupta cu inerţia, şi mai ales, nu tot ce i s-a tipărit postum, despuindu-i-se caietele, atinge pragul de sus al desăvîrşirii. In nu puţine texte e tributarul unor formule în vogă pe atunci, dar insuficient de adecvate temperamentului său artistic ; altele sînt doar bruioane ale unor virtuale poeme de largă respiraţie, fragmente ori simple exerciţii de tipul acelora păstrate şi în manuscrisele eminesciene. Că, într-un anume sens, toate îl reprezintă, nu mai încape nici o îndoială. Identificîndu-le, cititorul e martorul căutărilor, izbînzilor, neîmplinirilor, întrebărilor, neliniştilor, certitudinilor lui Labiş, avînd prilejul de a desluşi acelaşi chip în ipostaze diferite, de a asista (privilegiu rar !) la procesul de maturizare rapidă a unui talent în necontenită efervescenţă, de a-l privi nu doar prin prizma a ceea ce a rotunjit ca piesă definitivă, ci şi din perspectiva a ceea ce schiţele sale anunţau ca orientare viitoare. Entuziasmul iniţial a devenit, firesc, mai lucid, punctele de reper în valorificarea operei s-au înmulţit, fenomenul Labiş nemaifiind interpretat, convenţional, numai prin relaţie cu situaţia poeziei române contemporane lui, ci şi prin raportare la el însuşi, ca expresie a unei structuri lirice complexe, nu totdeauna îndeajuns de cristalizată, cumulînd tendinţe, ispite, reminiscenţe, tentative, modalităţi de natură artistică diversă (de la folclor pînă la Ion Barbu), în neîncetată mişcare interioară, animată de demonul cunoaşterii, vizînd straturi esenţiale, vîrfuri şi genuni. Două dintre ediţiile cvasi complete de pînă acum (Primele iubiri, 1962 şi Moartea căprioarei, 1964) lasă cititorului latitudinea de a selecta reuşitele şi de a urmări, printre frumuseţi şi promisiuni, evoluţia reală şi pe cea ipotetică a lui Nicolae Labiş. Albatrosul ucis, antologînd, prin Gheorghe Tomozei, poemele apreciate de editor ca reprezentative sub aspectul atitudinii lirice şi sub acela al valorii artistice intrinseci, se oferă ca ghid, eliminînd din raza atenţiei textele caduce, neinteresante, depăşite. Antologia e însă, prin definiţie, rezultatul unei opţiuni aflate inevitabil sub semnul subiectivităţii, dezvăluindu-ne mai degrabă preferinţele celui ce a întocmit-o. E lesne de înţeles, de aceea, că oricît se va strădui autorul ei să fie obiectiv, ţinînd seama de criterii unanim admise, el nu va izbuti să satisfacă niciodată pe de-a-ntregul gusturile tuturora. Dincolo de inerentele concesii, important e ca florilegiul să nu omită niciuna din poemele cu adevărat ilustrative şi să nu propună bruionul drept fapt estetic exemplar , ceea ce Gheorghe Tomozei a reuşit să evite inteligent în Albatrosul ucis, înlesnindu-i astfel cititorului familiarizarea cu ceea ce poezia lui Labiş are mai durabil, în desfăşurarea ei cronologică, şi cu ceea ce universul de preocupări, de probleme, de idealuri şi de imagini al acestuia are mai caracteristic în unitatea sa dialectică. Poet militant, sensibil la suflul epocii, cu rădăcini adine înfipte în solul naţional, Labiş e un romantic în tradiţia paşoptiştilor, a lui Eminescu, Macedonski şi Goga, dar şi în aceea, nu mai puţin elocventă, a lui Sadoveanu. In structura lui sufletească, se adună, într-o sinteză particulară, elanuri, nelinişti, aspiraţii, o sete enormă de pur şi de absolut, chemarea obsesivă a spaţiilor silvestre, marine şi siderale, a altitudinilor ameţitoare şi a adîncurilor abisale, a zvonurilor tăinuite, furtunile şi liniştile interioare, întrebările fundamentale, sentimentul unui timp situat parcă in afară de timp, dar mai ales al timpului concret, contemporan cu noi şi cu urmaşii, convingerea că viaţa trebuie trăită intens, febril, că sensul existenţei este lupta. Asemenea creatorului Mioriţei şi asemenea lui Eminescu şi Sadoveanu, pe care şi-i recunoaşte ca dascăli, tinde să dea fenomenelor proporţii hiperbolice, are intuiţia sublimului, a tragicului, a infinitului, a cosmicului, a graţiosului, vede în codru un simbol al întinderilor fără hotar şi al veşniciei, o metaforă a vieţii însăşi, o sugestie a condiţiei poetului reprezentativ : „Fii codru, dacă poţi, cu zeci de glasuri, / Cu cerbi, cu flori, cu vulturi, cu poteci, / Dar nu uita porunca vremii tale : / Fii codru-n acest secol — douăzeci“. (Rapsodia pădurii). Catrenul, gîndit aforistic, ca numeroase alte versuri din Primele iubiri şi din Lupta cu inerţia, are semnificaţie programatică şi configurează o situaţie ideală spre care Nicolae Labiş a tins mereu : convins că menirea scriitorului e de a fi artist cetăţean, s-a străduit, în consecinţă, să fie prezent în actualitate, să vibreze la marile probleme ce agită contemporaneitatea şi, în primul rînd, la acelea referitoare la destinul omenirii, al patriei şi al propriului eu, şi-a modelat vocea în funcţie de nuanţa reacţiilor emoţionale şi a căutat, rămînînd el însuşi, să fie fără întrerupere exponentul colectivităţii. Nu era, se ştie, unicul creator stăpînit, la ora aceea, de atari ambiţii sau care, în diversele arte poetice semnate periodic, să exprime patetic adeziunea la crezuri umanist socialiste. Numai că, în vreme ce mulţi preferau declamaţia retorică, poema cu inflexiuni didactice, construite pe scheme epice, înrobită funcţiei de a „reflecta“ realitatea obiectivă, desenînd portrete ori narînd întimplări, Nicolae Labiş înţelegea mai ales să transfigureze sentimente copleşitoare, pornind de la experienţe trăite de el, de la stări de spirit personale, folosind un sistem de referinţe altul decit cel stereotipizat de către diverşi stihuitori ce ignorau fanteziei prerogativele sale naturale. Noutatea poeziei lui stă în materia lirică pe care o vehiculează, în modul de a converti realităţile colective în realităţi autobiografice, în perspectiva din care interpretează fenomenele. Copilul (simbol al purităţii, al ingenuităţii, al prospeţimii, al gîndului şi sentimentului nealterat) şi adolescentul (simbol al elanului, al visului, al îndrăznelii, al voinţei de a trăi, de a activa, de a se dărui), cu universul lor specific şi cu felul lor caracteristic de a-şi reprezenta adevărurile existenţiale, devin, prin Labiş, judecători, martori şi eroi ai istoriei. Războiul e intuit ca un dezastru familial dificil de explicat unui copil incapabil încă să desluşească raţional esenţa răului, cauza tristeţii şi a morţii (în ziua neuitată) sau ca o sursă de coşmare ulterioare : „Iată, un foc luminos / De sfere încinse pe boltă Iată lăsîndu-se greu / Nouri rotunzi dau năvală, / Iată oraşele-n jur / Incandescente scot scrîşnete ; / Rîuri ca şerpii se zbat / Şi-n aburi la cer se ridică ! / Iată picioare desculţe / Insîngerate-n ciulini. / Iată picioarele mele, / Iată-le, aleargă, aleargă ! / Oameni buni, încotro ?“ (Versuri de dimineaţă). Viziunea e halucinantă, apocaliptică, dar subtextul etic e uşor de sesizat. Copilul şi adolescentul sînt, de altminteri, in concepţia lui Nicolae Labiş, nu atît vîrste biologice, cît categorii şi argumente morale, aduse în sprijinul impunerii unor idealuri desfăcute de sub tirania forţelor întunecate, dezumanizate. Intemeindu-se pe ele, poetul dă interpretării un plus de autoritate sentimentală, accentuînd caracterul dramatic (ori, la rigoare, idilic) al reprezentării, proiectînd fenomenele la dimensiunea de percepţie a unui suflet nedesprins încă de fabulos, de mitic, de hiperbolic. O „vînătoare a foamei“, întîmplată în anii postbelici, într-un moment cînd (descripţia e antologică) „Seceta a ucis orice boare de vînt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fîntînă nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice focuri“, capătă în Moartea căprioarei, pentru copilul, martor şi părtaş, valoare de cutremur psihologic, împuşcarea ciutei (simbol al purităţii, al gingăşiei, al nevinovăţiei) figurează (în planul anotimpurilor umane) pierderea brutală a stării de inocenţă infantilă, adamică, de neştiinţă paradisiacă, acceptarea dureroasă a legilor aspre ce guvernează existenţa, descoperirea adevărului teribil că, pentru a supravieţui, omul e nevoit să se supună adesea atotputernicului instinct de autoconservare, intrarea conştiinţei sub regimul dilemei vitale şi al tragicului : „Ce-i inimă ? Mi-i foame ! Vreau să trăiesc şi-aş vrea... / Tu iartă-mă, fecioară. — tu, căprioara mea ! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul ! Şi codrul, ce adine ! Plîng. Ce gîndeşte tata ? Mănînc şi plîng, Mănînc !“ Dimensiunii tragice poetul îi asociază, prin replică directă sau indirectă, perspectiva entuziastă, ca în După secetă, unde exultă descriind o ploaie tonifiantă, ca în unele capitole ale Rapsodiei pădurii, cînd se lasă furat de mirajul codrului liniştitor : „îmbată-mă, pădure-n valuri moi / De linişte, de iarnă şi de sară, / Alungă pentru mine, pe cărări, / Prin vînt, cea mai frumoasă căprioară ! / Apride pe casca de vîlvătăi, / Fă-ţi stelele mai tainic să lucească. / Opreşte-n rîpi al frămîntării duh / Şi pace du-mi, dă-mi pace sufletească dar mai ales în poemul Primele iubiri, unde vibraţia emoţională, se converteşte în incantaţie euforică : „Azi, iată, am văzut un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Şi cătră el privirile-şi ţintesc — / Un codru nesfîrşit de coarne brune / In care mii de stele strălucesc. Sosind din dunga zării de argint / Vin păsările-mi mari de sărbătoare / Şi-nchipuiesc pe ceruri, filfîind, / Un ocean de aripi mişcătoare ; / întreaga lume-a sufletului, viu, / Palpită-ntr-o frenetică beţie. / / Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. / Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vuiesc fără furtună / Intr-un ameţitor, sonor balans, / în vil vibrează struguri străvezii — / Cristalurile cîntecelor grele — / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca rouă nasc în ierburile mele. / Eu curg întreg în acest cîntec sfînt, / Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt“. Primele iubiri e o carte a metaforelor şi a simbolurilor, a miturilor copilăriei şi adolescenţei, a tragediilor şi speranţelor, a ieşirii din universul paradisiac şi a reîntoarcerii în el. In Lupta cu inerţia, din care Albastrosul ucis reţine cîteva poeme de real interes, tendinţa e de a aprofunda dezbaterea etică, de a îndrepta-o spre relevarea condiţiei omului social, încovoiat de contradicţii interioare, dar apt a se elibera de poveri şi prejudecăţi. Prin mai multe capitole, cartea e un manifest împotriva alienării, pasivităţii, mediocrităţii, încremenirii în formule mărginite, cercurilor de vicii ce încorsetează existenţa spirituală a individului, o chemare tinerească la autodepăşire, în sensul etosului Comunist, o invitaţie la responsabilitate. Poetul se defineşte acum ca „spirit al adîncurilor", trăind în „lumea alcoolurilor tari", adică a esenţelor, un „nărăvit lacom de idei“, un îndîrjit cu sufletul grav şi neastâmpărat, un adversar al erorii şi al spleen-ului, un însetat de cunoaştere, cu „aripa gîndirii vîslind spre adevăr“, lăsîndu-se „purtat de focul aprins sub placa frunţii, ca norii ce se lasă purtaţi de vijelii“. Tonalitatea e cînd confesivă, realizînd autoscopii dintre cele mai vibrante (Confesiuni, Momente biografice), cînd ironică, sarcastică, ţintind conturarea unor tipuri morale (Omul comun). E drept că majoritatea poeziilor din Lupta cu inerţia reprezintă, sub latura împlinirii artistice, doar variante ale unor virtuale texte definitive, momente dintr-un proces de creaţie evident neîncheiat. Nu e însă greu să ne dăm seama ce-ar fi devenit ele dacă zborul albatrosului nu se sfîrşea prematur. „Crîmpeile de idei neterminate", „cîntecul sunat pe jumătate“ s-ar fi întregit. AUREL MARTIN 4 Alfred Margul Sperber A încetat din viaţă, în noaptea de 3 ianuarie 1967, Alfred Margul Sperber, unul dintre cei mai de seamă poeţi de limbă germană din ţara noastră, valoros tălmăcitor al poeziei române. Născut la 23 septembrie 1898, în Storojineţ, A. M. Sperber urmează şcoala primară în oraşul natal, apoi liceul la Cernăuţi şi Viena. In capitala Austriei se apropie de mişcarea muncitorească, publicîndu-şi primele sale poezii în reviste de stânga. După studii universitare, pleacă, în 1920, la Paris, apoi la New York, unde, între anii 1921 şi 1924, desfăşoară o intensă activitate publicistică în organul mişcării muncitoreşti „New Yorker Volkszeitung". In 1924 se întoarce în ţară. O însemnată parte din poeziile lui A. M. Sperber, din primele sale volume. ..Gleichnisse der Landschaft“ (Similitudini ale peisajului) 1934 şi „Geheimnis und Verzicht, (Taină şi renunţare) 1939, era alcătuită din versuri cu caracter social, pătrunse de o năzuinţă arzătoare către schimbarea în bine a lumii. Creaţia lui cunoaşte întreaga ei plenitudine în anii de după eliberare, cînd îi apar volumele „Zeuge der Zeit“ (Martor al vremii) 1951, „Ausblick und Rückschau“ (Perspectivă şi retrospectivă) 1955, „Mit offenen Augen“ (Cu ochii deschişi) 1956, apoi, în traducere românească,„Versuri alese“, 1957, „Versuri“ (1959) şi „Poezii" (1962). In 1963 publică „Stemstunden der Liebe“ (Clipe siderale ale iubirii). In timpul celui de-al doilea război mondial, A. M. Sperber a desfăşurat o activitate patriotică susţinută. După eliberare, a militat pentru dezvoltarea şi afirmarea culturii şi literaturii socialiste în patria noastră. In afara volumelor de versuri originale A. M. Sperber a realizat numeroase traduceri din poezia noastră populară, precum şi din opera lui Eminescu, Arghezi, Al. Philippide, Mihai Beniuc, Maria Banuş, şi a altor poeţi contemporani. Pentru traducerea poeziilor populare româneşti publicate în volumul „Rumänische Volksdichtungen“ a fost distins cu premiul de stat pe anul 1954. Activitatea literară multilaterală desfăşurată timp de o jumătate de secol de către A. M. Sperber s-a bucurat de stima unanimă a cititorilor şi colegilor de breaslă. Pentru merite în domeniul creaţiei literare i-au fost conferite ordine şi medalii ale statului nostru. Prin moartea lu A. M. Sperber, literatura noastră pierde pe unul din scriitorii săi de frunte, un poet de o mare cultură şi sensibilitate, militant neobosit pentru promovarea valorilor umanismului socialist. UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMANIA