Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-01-07 / nr. 1

Chirianopol Virgil ­­MHHRHHHHHHHRHHBi ■ Plecare După ce toţi ai casei­ au plecat, Casa a mai stat ce-a mai stat Şi pe urmă a început şi ea, Să trimită după ei, tot ce-avea. De ici o grindă, de colo o cărămidă, O uşe care nu mai vrea să se mai închidă, Dintr-un colţ coteţul de cline, Azi o fereastră, gardul mîine, Şi oricărei zi care se ducea, Casa-i da cîte un lucru să-l ia. Fiecare clipă, toate minutele plecate Se duceau cu cîte-o fărîmă de moloz în spate. Zilele cărau lucrurile mai uşurele, Lăsînd anii să le ia pe cele grele. Acum, că a trimis după cei duşi : Ferestre, garduri, pardpseie, uşi, După ce-a adunat tot ce-a fost de folos, Aşa, cum ar fi cineva credincios. S-a apucat singură şi se desveleşte. I se pare c-a întîrziat şi se grăbeşte... se grăbeşte, cîndva Cîndva şi tu, iubita mea, stăpînă, Te vei pleca sub marele talaz. Vei fi şi tu, odată, o bătrînă, Cu rîuri şerpuite pe obraz. Din ochii mari, ce n-or mai fi să vadă, S-o şterge-ncet frumosul tremurînd Şi-ai să tresari, cînd oamenii, pe stradă, fi-or spune coana mare, salutînd. Te vor privi nepoţii cu sfială Şi parcă-i văd de-acuma cum zîmbesc De rochia aceasta cu beteală, Tn care astăzi anii-ţi strălucesc. N-oi mai râmîne cum eşti azi de vie. Din toată tinereţea ta de-acum, jm est ta de Ca o batistă, poate, cine ştie. Vei mai păstra o boare de parfum. Ţi s-or închide uşi ce-au fost deschise Şi mulţi vor rîde de acest declin, Fără să ştie nimeni cîte vise, Ai dat prin mine celor care vin. Vei fi şi tu, odată, o bătrînă Cu ticul tău, cu obiceiuri vechi, Cu pelerina roasă pe la mînă Şi vată îndesată în urechi. fragment Au pornit din pomi, să cadă iar, Iniche de ceară şi de jar. Zilele, bătrîne şi pe-aici, S-au făcut din ce în ce mai mici. Vîntul strînge vechile conferte... De la balul care toamna-l dete. Nu mai vezi pe sîrme, prin furtuni, Nici un mic solfegiu de lăstuni. De curînd, din toamnă, pe sub nori, Trec săgeţi grăbite de cocori. Rar, de sus, au început să cadă Serpentine rupte, de zăpadă. ...Rău a fost că ai plecat, vezi bine. A plecat şi toamna după tine. însemnare La fel sîntem cu tot ce ne-nconjoară, Cu fiare, păsări, cu pămînt, cu flori. Sínt oameni, păsări, oameni care zboară, Şi oameni care sínt privighetori. Sínt oameni, arbori, ce nu-nving furtuna. Stejari sínt alţii care văcuesc. Şi oameni fiare, care totdeauna, Se tîrâie ca şerpii şi pîndesc. Sínt unii oameni care sínt eresuri. Sínt piscuri alţii ce rămîn ne-nfrînţi. Mai sínt şi oameni munţi ce ne par şesuri Şi oameni şesuri care se cred munţi, cîntecului Gata, numai flecări, numai gînd şi dor, Plămădind în tine Azi şi Viitor, ratâ-te de viaţă, cald străluminat, Aşteptînd în soare, gata de zburat. Ai fost mic odată. Ai crescut frumos. Poţi să farmeci singur fluierul de os. Pieptul fi­e de stîncă, poate de oţel Spintecă prin vreme negura cu el. Du-te fără teamă, drumul nu e greu. Urcă peste toate treptele mereu. Pierde-te prin lume şi nu-ţi aminti, Cine-a fost acela, ce te zămisli.. Uită cine, noaptea, palid se scula şi cu vorbe calde mi te legăna Şi ascunde celor care te citesc, Că-am răbdat de viaţă, numai să te cresc, ultima zi ca nisi­­sipul Aceiaşi copaci împuşcaţi într-un umăr lasă prin aer, fluvii-nghețate din sîngele lor galben... Ultima zi. Ploaia împinge cu palmele obrajii mei, — departe de soare— departe de fumul motocicletei arzînd lemnul băncilor. Nu-mi spuneţi de omul care a plecat din mine cu o barcă pe rîul tăcut — nici de necunoscutul ce se dizolvă în trăsăturile pieptului. Ii simt cum se joacă cu fire de ceaţă şi totul se preface într-un incendiu carbonizînd asfaltul şi vinul. Turmele se răsucesc sub păduri — maşini semnalizează pe poduri. Aceiaşi copaci împuşcaţi într-un umăr, lasă prin aer fluvii-ngheţate din sîngele lor galben, drumul întîi a fost un lemn cu nervuri prin care curgeau ape dulci şi coame cu sare — întîi a fost o veşnicie de grîu îngrăşată de palmele noastre cu sîngele atîtor seminţii călătoare. Cîţi n-au trecut pe aici câutînd pasărea Phoenix aveau săbii lucioase mîncînd carnea crudă bătută sub şea. Cîţi n-au trecut aţintiţi către cer... Poate şi azi turmele noastre beau în cîmpii rouă de toamnă din coiful lor ruginit. Noi am rămas pe pămîntul acesta — am fost zimbri sau vulpi, am fost miei şi vulturi — legînd lutul şi soarele. Nu ne judecaţi prea uşor — pentru clipa de-acum am ars cu zidul Sarmizegetusei şi în fiecare noapte am putea bea ultima cupă a lui Decebal... Mergem în urma lui Ştefan spre Podul înalt, sîngerăm la Doftana desenînd lingă gratii speranţa. Totul e viu — pentru clipa de-acum, zeiţe de plumb Grîul se culege pe cîmp — peste tot se odihneşte gustul apei de mare. împreună am pornit împresuraţi de umbra tătăroaicelor moarte cu ceasornicul cerului apăsat peste coapse. Grîul se culege pe cîmp lingă marea cea mare — suferinţa soarelui se apropie de un piersic iar cele douăsprezece luni au durata unui sărut. ...De ce te depărtezi glezna ţi s-a scufundat în nisip. După alte vieţi oare cine te va dezgropa aşezînd un beton mai frumos — stînca părului tău descrisă de scoici, statuile anilor tăi amestecate cu zeiţe de plumb... Paşii culcaţi în iarbă se tîngue lingă tine de veghe . Sub clopotul de întuneric stelele mor supte de ceaţă. Azi nu voi visa Secată apa izvorului meu S-a întors în pămînt Vîntul încropit plînge fără păsări pe braţe. Timpul în patru colţuri fără memorie, spre marea cea mare întristare statui mă priveau. Era o fantastică pădure aceea în care-am ajuns. Copaci goi creşteau cu braţele întinse în cruce , genunchiaţi pe pămînt. Nisipuri fierbinţi străbătusem aride podişuri apoi, marea cea mare cântînd... Netemător umblam printre albele statui singur şi întristat cântînd marea cea mare cu ierburi uscate răsucite pe glezne. Vaere prelungi mureau sub înaltul clopot, de-ntuneric. Albe flori, copaci, cu voi robii m-oi întinde să dorm­i, sub ţeastă s-a strămutat valul tău mare, nu vad nici cocori Nu văd nici cocori sfîşiind cerul cu vîrfuri de lăncii în zbor alungiţi Nici frunza nu cade culcîndu-se încet pe pămînt Nici stelele noaptea nu se pierd între ursoaice de ceaţă... Doar umbrele copacilor nemişcaţi se-ntind ostenite şi tot mai lungi ; doar greenii parcă îşi strigă mai tare cîntarea în ierburi ; doar mîinile tale rămase mîhnite pe geamul dinspre curte îmi spun că toamna e­ aici, după plecare Lucrurile toate şi-au pierdut numele şi nu mai au volum, se descompun şi dansează râsucindu-se învăluite în ceaţă, copacii s-au întins osteniţi după ce atîtea zile au încercat să-şi păstreze frunzele, distanţele de la mine la ceruri s-au strîmtat. Vara s-a dus, - ■ , ft nu mai sînt dimineți, țipete prelungi la toate geamurile. Nu te uita înapoi pînâ nu treci rîul, nu te uita înapoi... Păsările se întorc — doar păsările. ~---­ . cristina beldeanu tacoi adrian RADU DRAGOMIRESCU - „Soarele" mm patrie îndrăgita Patrie, sete de demnitate, altar uman şi rădăcină, pom de rod, pleoapă amorţită şi străvezie, prin care cripte arzătoare se văd. Patrie îndrăgită, cu pămînt straniu, ca o urmă de leu în singurătate, ca o aureolă de sfînt, tufelor de râsuri, pe care vîntul le bate, cîmp nesfîrşit de bătălie, cu stelă de spice şi minge roşie a bucuriei pe care mîini de copii se întrec s-o apuce, rugăciune la facerea chipului­­, facere a chipului, asceză cu nimbul roşu de pămînt, cîmp surd, ascundere fertilă şi neprihănită, impenetrabilă privire, timp aievea, prin care trece pasărea ţipînd. Dă-mi vîrsta ta verzuie, mireasă de tăciune a nevăzutului, dă-mi vindecarea, şi scoarţa plopului, bătaia efemeră, fîntîna, încordarea, ca nişte răni pe care nu pot să le-ating. Un bulgăr de zăpadă aruncă-mi, fă-mă vînt în drîmba prunilor, dă-mi coroană grea de foc, fă-mă surîs, fă-mă un unghi tîrît, fă-mă bărbat cuvînt, mutîndu-și strigătul din loc în loc. florica *'‚. . ! ,r­­.. !• ‚ . • ». • r. ■■ mitroi jocurile uriaşe nehotărîte Cocorii, trec cocorii sudici ţipînd prin universul înspăimîntător şi blind, trec sălbaticii-rii ţipînd de dor prin frigul orb ca un foişor. Unde vă duceţi şi şoapta îmi intră-n pămînt, în lăcaşul fetid al şarpelui sfînt un zeu fără sex îmi scoate ochii şi mă zbat, apucîndu-i palmele ca unui îndrăgit băiat. Şi de îndepărtare, inima-mi arde sub gît, un ochi roşu de foc posomorit, părul mi s-a făcut o cingătoare de piatră şi faţa, o catapeteasmă lăsată. Vor începe jocurile uriaşe nehotărîte, peste care vor trece sloiuri slute , pe prapuri înalţi de ceaţă, gîndul meu mohorît, va trece ca o sete, foşnind, horă veche Oamenii, scobiţi cu unghii lungi de soare, se trezesc cu tălpile uşoare şi mirat puternic şi copilăros, le răsună fluiere prin os. Legămînt cu ora ce se ţine bîjbîind prin mierea de albine, face marca-n brîul înflorat pentru rodul dulce şi nemăritat. Măi băiete baieţele tu. Floarea leandrului văzu şi a oftat, mîna cu inelul buza mea cu dinţii cînd te-au sărutat. copilărie cu uriaşul corb Cu mîini vitale şi fantaste discordia mă mînă să joc un tact ameţitor şi orb şi teii joacă după mine şi-n vîrfuri ţipă scurt şi ascuţit copilăria lipită şi adusă, un fetus străveziu cu spate de lumină. Acoperiş al casei e un corb şi plîng şi rîd şi lucrurilor sînt stăpînă şi ochii-mi seacă şi pe locul lor steril ideile se fulgereazâ rar cu mijlocul de viespe. Şi mă transform într-un desen păpuşă-pupă-soare pe o aripă de flutur, o stea senilă-mi roade inima şi văd departe puterea care-mi zornăie pe moarte. Ce bine şi ce cald în podul cu poveste mijlocie ! Ca o corabie cu aripi de şindrilă mă ademenesc să salt peste grădină, cădere amorţită, pămînt în care pere coapte putrezesc. Prin grote mari de lacrimi sare să privesc, sufletul meu, cu care s-ar încinge Narayana. mumuliţa Mumuliţa naşte în crucea amiezii, floarea leandrului, amară, ruptă de mijloc, ţine-mă, Doamne, tînăr şi ars de dulceaţa pomilor şi de noroc ! buza spuzei se sărută cu fîntînile adînci şi cu-n fir smerit de busuioc, bobocico-fată, cîntă-n poartă, la dulceaţa pomilor şi la noroc pentru ploaia ce-o veni şi-n genunchi ne-o înflori şi-o să-şi ude spre noi duda, goală cum e paparuda, cînd îşi roagă ploaia, ruda : întoarce-te, drace, cu trupu-n pruncie, mintea-n foi de laur peste veşnicie ,i­ n solz de balaur, hoţ de viaţă vie, întoarce-te, drace, să vezi ce ţi-oi face, să vezi ce ţi-oi face ! mmmF

Next