Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-01-02 / nr. 1

IX CD W­H—¡ CC ~ D ~ csi Sărmanul Dionis Seri'a „Arcade", Editura „Mi­nerva", MIHAI EniNESCU gfgBLw GRIGORE ALEXANDRESCl, Poezii Seria „Arcade", Editura „Mi­­nerv­a". jurnalul unui martor ocular Despre certitudini A căuta certitudini în realitatea psihică, a căuta certitudini în rea­litatea biologică, înseamnă a căuta, cu o sumbră îndîrjire, ceea ce nu e­­xistă... Oricite măsuri de precauţie ne vom lua, or­icît de des vom con­sulta medicul, oricîtă gimnastică vom face dimineaţa, pînă la urmă tot vom muri... Nu putem să păs­trăm nimic pentru vecie, ne vor părăsi nu numai fiinţele care ne sînt dragi, apartamentele şi succe­sele, ne va părăsi absolut totul... în ciuda acestei indiscutabile re­alităţi, noi căutăm certitudini, vrem să fim siguri de toţi şi de toate... Căutăm de multe ori nu căldura iu­birii, nu intesitatea iubirii, ci sigu­ranţa iubirii... Suntem­ atraşi adese­ori nu de iubirea pe care ne-o poate aduce un om, ci de securitatea pe care ne-o oferă. Decît o iubire vie, preferăm mai întotdeauna un adă­post sigur şi mizer Noi cerem asi­gurări pînă la sfîrşitul vieţii, vrem să fim asiguraţi că vom fi mereu iu­biţi, mereu adoraţi, mereu sănătoşi tun. Certitudine căutăm şi în activi­tatea profesională. Vrem să fim si­guri că vom avea încontinuu suc­cese, că, după ce vom termina o capodoperă, vom începe o altă capo­doperă. Eu nu critic aceste idei — obiec­tul acestor însemnări nu este de a face morală, şi nici de a arăta cuiva calea cea dreaptă —, eu încerc să văd dacă sunt adevărate sau nu... Primul act de luciditate începe cu încercarea de a ne situa în lumea realităţii, de a părăsi lumea iluzii­lor, cu toate avantajele provizorii pe care le presupune această lume. Eu vreau să spun că a căuta ceva care nu exită e o stupidă risipă de energie... Nevoia de certitudine începe, cred eu, s-ar putea să mă înşel, o­­dată cu pierderea sensibilităţii, care demonstrează in mod evident o lip­să de sensibilitate. în unele căsnicii — această certitudine obtuză duce la degradarea relaţiilor, dreptul de a dispune unul de celălalt ne scuteş­te de obligaţia de a fi delicaţi, de a ne respecta reciproc libertatea. O­­dată bătălia cîştigată, sensibilitatea se dovedeşte de prisos. Noi avem iluzia că un om este al nostru pentru totdeauna, nu vrem să înţelegem că această legătură tre­buie reînnoită în fiecare zi, că, aşa cum ne schimbăm noi, se schimbă şi ceilalţi oameni. Asta nu înseamnă că pledez pentru nesiguranţă şi arbitrariu în relaţiile cu oamenii. Nu, Doamne-fereşte... Trebuie să ne eliberăm de schematismele minţii, de multele automatisme ale gîndirii, şi, atunci, vom înţelege că nu incer­titudinea este reversul certitudinii, tot aşa cum adevărul nu este rever­sul minciunii. Adevărul este mult mai mult — el n-are nici o legătură cu minciuna, adevărul este din altă lume decât minciuna. Eu am silă de certitudinea obtuză, care face din oameni o hrană a fricii de viaţă, de prezent şi de viitor, dar nu pledez pentru incertitudine, ci pentru o a­­tenţie vie, de fiecare zi, pentru o iubire care se naşte din nevoia de iubire, nu din nevoia de securitate. Faptul că în lumea psihică nu e­­xistă nimic durabil, nu e un motiv de deznădejde, nici un motiv de te­ribilă satisfacţie. Judecăţile senti­mentale n-au ce căuta aici... Acesta este adevărul şi de aici trebuie să pornim mai departe... * Teodor MAZILU cronica literară După o atît de îndelungată întrerupere, Titus Po­povici revine în atenţia opiniei­­ literare cu o nouă lu­crare epică. Să observăm încă de la început că tematica ge­nerală, în nuvela Moartea lui Ipu trimite direct la unele dintre filoanele de bază ale romanelor Străinul şi Setea, nefiind de ignorat, în acest context, nici experienţa marcată de drama Pasacalia. Avem în ve­dere deosebita pasiune a autorului pentru personajul adolescent, sau foarte tînăr, solicitat să-şi confrunte rezervele de candoare idealizantă şi orgolioasă cu prozaismul dur, antiromantic al timpului istoric, din traiectoria acestuia din urmă alegîndu-se momente de maximă tensiune socială şi politică. Aşadar, s-ar pu­tea afirma că proza lui Titus Popo­vici este urmărită de o adevărată obsesie şi că personajul său, zbaterea acestuia gravitează în jurul unor focare de intens clocot, circumscrise fazei finale a celui al doilea răz­boi mondial. Comparînd-o cu scrierile anterioare ale autorului, e de văzut deci prin ce anume se deose­beşte de ele noua sa naraţiune, Moartea lui Ipu. Li­­mitîndu-ne, deocamdată, la încercarea de a defini profilul caracterologic al personajului central, căruia îi revine şi sarcina de povestitor, va trebui să obser­văm de îndată că el traduce o ipostază inedită a ti­pologiei fixate prin Andrei Sabin, în Străinul şi Setea, sau prin Mihai în Pasacalia. Autorul se îndepărtează de calea rezolvării crizei individualiste cu preţul ca­­tapultării personajului în viitoarea evenimentelor de anvergură politică, propice exaltării eroizante, avîn­­tului romantic (cazul lui Andrei Sabin). După cum, de asemenea, este abandonată şi soluţia eşuării erou­lui în postură de victimă tragică a istoriei, a ororilor acestuia (cazul lui Mihai). Emancipîndu-se de pre­judecata tipologiilor exemplare, chemate să întruchi­peze automat cutare sau cutare precept etic, de data aceasta Titus Popovici se lasă captivat de meandrele imprevizibile, contradictorii pînă la ambiguitatea re­velatoare, ale psihologiei adolescentine. în spiritul unei viziuni de largă circulaţie în cîmpul literaturii moderne, personajul din Moartea lui Ipu aderă la ca­tegoria inconformiştilor candizi ce îşi exteriorizează refulările vîrstei critice la care se află în poză „cinică“ şi în teribilisme donquijoteşti. Şi într-adevăr perfor­manţa este remarcabilă. Ceea ce deosebeşte această tentativă de numărul atît de mare al „experimentelor“ similare stă în refuzul gratuităţii, al jocului facial de-a angoasa, păcat frecvent răspîndit în proza autorilor tineri de azi. Personajul lui Titus Popovici dispune de o autentică determinare realistă, ceea ce-i conferă o personalitate veridică și-l situează într-un context epic de indiscutabilă acuitate. Mai ales această latură a Titus Popovici MOARTEA LUI IPU argumentării sale este remarcabilă. Deosebitul talent al lui Titus Popovici de a imagina desfăşurări epice de o densitate şi o rigurozitate ireproşabile este valorificat din plin şi acum. Faptul este cu atît mai demn de sub­liniat cu cit, în Moartea lui Ipu, prozatorul îşi pune recunoscutele-i virtuţi de narator în slujba unui con­flict şi a unei intrigi care, datorită substanţei lor con­crete, realmente inedită, evită întru totul practica abilă de altă dată de a calchia schema consacrată în generalitatea ei de evenimentele social-politice ale perioadei istorice respective. Desigur o mare contri­buţie la acest proces de rerificare a epicului o are şi pendularea (extrem de atent mînuită) între pla­nul narativ strict realist, obiectiv, şi cel de inocentă evaziune în visare sau în stările de semitrezie, cînd imaginaţia laborioasă a adolescentului redimensio­­nează totul la modul idealizant. Nu sînt de neglijat nici salutarele şi masivele intrusiuni ale naraţiunii fantastic-groteşti, adesea de-a dreptul macabre, cum se întîmplă în capitolele finale ale nuvelei, unde este relatată strania moarte ipotetică a bătrînului Ipu. Identificăm şi în aceste aspecte unele dintre noută­ţile surprinzătoare ale prozei lui Titus Popovici, în faza cea mai recentă a manifestării ei. La fel, de o constantă atenţie se bucură şi înclinaţia scriitorului pentru observaţia clasificatoare, menită să conducă spre portretistică diferenţiată, în maniera „fiziologii­­lor“ de altădată. De fapt, privită dintr-o asemenea perspectivă, scri­erea are alura unui mic roman şi este de mirare că autorul a evitat să se angajeze la o construcţie cu adevărat amplă. Evident, sprijinindu-se pe simple su­poziţii, ne gîndim că problematica şi arhitectonica eventualului roman, în datele lor iniţiale, sunt temei­nic fixate de pe acum. Conflictul epic general, cu efectele lui tragic-groteşti, este cit se poate de bine schiţat. Iar diversitatea tipologică nu este mai puţin generoasă, în, direcţia posibilităţii de a extinde şi a­­dînci problematica umană a subtextului narativ. Nu preconizăm neapărat proporţiile unei fresce roma­neşti. In fond, viziunea artistică de ansamblu a nu­velei Moartea lui Ipu este mai degrabă susceptibilă de nuanţări în planul analizei psihologice, al conflic­telor de o asemenea natură. Substanţa ei morală stă sub tutela unei extrem de interesate încrucişări de date aparţinînd structurilor umane cu care sunt dă­ruite cele două personaje principale : adolescentul povestitor şi bătrînul ţăran Ciupe Teodor zis Ipu. Cei doi formează un cuplu de mare pregnanţă şi autorul izbuteşte cu multă precizie şi abilitate să des­făşoare itinerariul ciudatei lor solidarităţi etice. îşi dă astfel întîlnire intransigenţa adolescentină, im­pregnată de generozităţile dar şi de inflexibilităţile ei caracteristice, cu spiritul mucalit, fundat pe inge­nuitatea sui generis a tipologiei „prostului“, prezenţă atît de cuceritoare în folclorul românesc. Fericita di­fuziune a punctului de vedere critic, existent virtual în concepţia autorului, în însăşi mentalitatea atît de distinct definită a personajelor ni se pare unul din­tre succesele de seamă ale scriitorului. In felul acesta, eficienţa artistică a virulenţei satire sociale, care se insinuează în întreaga problematică a nuvelei, spo­reşte considerabil. Tonurile exterior pamfletare de altă­dată dispar în cea mai mare parte, scriitorul apăsînd acum pe pedala resorturilor interioare, intrinsec pro­prii universului epic imaginat de el. Ne aflăm în faţa uneia dintre soluţiile artistice de sigur efect, graţie căreia proza lui Titus Popovici­ se vindecă în bună măsură de excesele teziste, de tendenţiozităţile con­­juncturale şi, desigur, de cusurul retorismului jur­nalier. Rămîne încă în zona dezideratelor ce-şi aşteaptă împlinirea un alt aspect demn de luat în seamă : decizia pentru sondajul psihologic cît mai detaşat, în dauna procedeului destul de comun al consemnă­rii elementelor de simplă gestică, plasate nu o dată în vecinătatea trivialităţii, şi de limbaj violent, pre­sărat şi el cu prea multe crudităţi. Nuvela abundă în scene „tari“ şi în exprimări de aceeaşi factură, mai ales eroul povestitor dovedind un suspect şi inutil apetit pentru ele. Oricum, o concluzie se impune cu necesitate. Este adevărat că nuvela Moartea lui Ipu nu acopere decît într-o anumită măsură gestul unei spectaculare auto­­replici. In schimb, nu e mai puţin important să ară­tăm că, dincolo de valoarea ei, privită în sine, această scriere ne apare pe deplin simptomatică în direcţia a ceea ce un prozator de superioară vocaţie precum Titus Popovici poate da la iveală într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Şi faptul trebuie so­cotit esenţial. Nicolae CIOBANU Astăzi mă voi abţine de la orice comentariu. Şi voi publi­ca, fiindcă e ziua minunilor,­­pe cei care aşteaptă, plini de răb­dare, răspunsul meu şi nu-i ca­pătă decît odată în an. F.N. M. SEVERIAN 5 „Revelaţie“ (fragmente) Cind m-am născut Trei zile m-am tot odihnit Nici n-am mîncat Nici n-am prins Nici n-am povestit nimănui ■ nimic Ehei ! A fost lung drumul Pină la sinul taău mamăăă î­­n ziua patra Am încercat să-mi scutur leneveala Dar cînd să mă ridic Nu mai aveam picioare Unul care nu dormise Mi le furase de la genunchi. Noapte de noapte L-am pîndit pe tîlhar Dar cum avea ce-i trebuie Nu se mai abătu prin preajme. N. MONEA : (două poezii, două) Echilibru Am călcat, în drum, pe-o giză Moara şi-a-ncleştat măseaua. Cine-a scos firul din priză ? Cine a tăiat cureaua ? Cumpăna s-a-ntors pe-o rină Scirţîind în nepătruns. Cine-a pus la toate frină ? Nu-i nici zimbet, nu-i nici prins. S-a născut însă un vierme Totul e senin la faţă. Cine rnde ? Ce s-aşterne ? Bună dimineaţa, viaţă ! Mărturisire ! Ingindurată, seara cade în tilinci Aş vrea, prin praful ierbii cu mieii să mă zburd. De plumb imi este talpa în ruptele opinci Iar piatra de pe umeri nu pot ca s-o îmburci. Din mărunţitul caier torc fir cotit de lină. Ci pe pajişti de cenuşă, sub cerul plumburiu. Imprăştiată-i turma, iar cîinii urlă-n stină Cum v-am pierdut, oiţe, in fluierul pustiu ! M. VINKEME (fragmente) Pe potecile bătute Pe potecile bătute De acele neamuri mute. Căprioare, cerbi şi ciute Ce străbat in cetini multe Prin pădurile adulte. Să zburdăm şi să fim singuri Pătrunşi de frumoase ginduri... ALEXANDRU USTUREANU (fragmente) Atlet Coatele în ritm şi-n piept Eu le-mping şi te aştept. Amindoi pe locu-ntîi poşta redacţiei Că noi nu sîntem momii. Bine e să fii atlet Că ai corpu-ntreg perfect. Format bine și în fugă — Eu sint sportivul Giga. Fănuș NEAGU LILIEN LER — Am citit cele 11 pagini dactilografiate și nu mi-au displăcut. Dimpotrivă. Proza dv. are, cred un corespon­dent în poezie, in versurile no­­stalgic-ironice ale lui Emil Bru­mann. Aveţi o certă înclinaţie pentru misterele delicate şi fan­tasticul suav. Voi căuta să-mi verific opinia din­ materialul dv. altor colegi de redacţie, şi în primul rind lui Fănuş Neagu, pentru lectură. MIH. FALTINAŞ — O undă dulceagă de lirism minor stră­bate versurile : „M-am visat în stratul proaspăt din grădină / Cum sulfina mă muşca de sub­suoară / Şi-ncerca să-mi urce trupul la lumină / O tulpină mlădioasă de secară“. EMIL PUIU — Frumoasă. In formula ei niţeluş Învechită, a­­ceastă poezie a băiatului dv. in­titulată „Ursitoare“ : „Cum de se prăvăliră, dormind nesăru­tate / domniţele tăcute un ne­cuprins de apă / Veneau din altă lume, curgeau spre altă parte / îngemănate-n prima şi singura mea pleoapă (...) Erau de po­căinţă la ceasul ne-ntregit / cind despoji bărbatul cu mîini pă­roase mărul / crescut din des­pletire de şarpe hărăzit... / Fu­giseră neprinse, fugiseră smin­tit / dar le-a rămas în urmă, pietrificat doar părul“. Este cred, vorba de talent. Lipseşte încă, ceea ce aş numi .,educaţie po­etică“, dar asta se mai şi capătă pe drum. încurajaţi-i, deci, în­cercările. ION VASILESCU — Cam ma­sivă ultima dv. corespondentă (20 de pagini). Nepublicabile. Ci­tez pentru simplitatea lor naivă și cam infantilă versurile : „Pen­tru ce atitea stele / Dacă gîn­­durile mele / tot se-amestecă cu ele ? // Pentru ce atîta noapte / Cind se-ntrece cu tăcutul / Și se luptă cu urîtul / dacă strigătu-i în noapte ?// Şi de ce atita lună / După ziua ce murise ? / Pen­tru-a cuti frunte cunună / Care cap cuibar de vise ?“ A.Z. — Muzica din versurile de mai jos învăluitoare şi can­didă : „Maica norilor aseară / mă certă că nu mai ştiu / toro­pit de moarte rară / unde-s apă de pustiu / Şi nedornic într-o doară / a tristeţii licări / ochiul de odinioară / ce păream a nu-l mai şti“. Restul, mai slab. JEAN FOCULESCU — îmi spuneţi că veţi căuta să vă per­fecţionaţi stilul. Să nu faceţi o crimă ca asta. Tot hazul versu­rilor dv. stă în perfecţiunea lor zdrobitoare. Şi Shakespeare, dacă ar umbla la ele, mi-ar fi teamă să nu le strice. Căci unde mai găsim noi o atît de sublimă ra­diografie a eternului feminin, sublimă, cum este aceasta : Un lucru suplu şi fragil Predomină tot pămîntul Şi repede ajungi în exil Dacă-i crezi sărutul. Cintată de poeţi şi pictori Ca un juvaer ceresc Femeia-i lasă mizeri Pe cei ce o doresc. Ah tu, frumoasă creatură Luceafăr printre stele Cred că eşti originală Din iaduri de iele. De zîmbeşti spre mine Luna ne blesteamă E geloasă-n sine Că îmi faci din giană. Eu sunt fericit atunci Te string mai cu foc Admir picioarele-ţi lungi Te-apuc de mijloc. Nu-mi dau seama însă Că tot eu slăbesc Tu stai ca o giză Şi rizi mişelesc. Sugi din mine totul. Devin cocoşat, In curînd vei lua un altul Suflet răsfăţat“. Nu mai am nimic de spus. Poezia dv. la piuitul oricui. Cezar BALTAG avantpremierá editoriala r % w■ EIGEN LOYINESCU PERPESSIEIES IIDOR VLINEI scrieri (li, ui) Opere (ui) Editura „Minerva". Editura „Minerva". scriitori români Editura „Minerva" B.P.T., Editura „Minerva“. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Al. Săndulescu. Editura „Mi­nerva". ION LUCA CARAGIALE O scrisoare pierduta PAIE ZARIEOPGE Pentru arta literara Materialitatea ideii Ca şi Vina, noul volum, antologic al lui Ion Ale­xandru e momentul de respiraţie al unui tumult creator. Poetul, vrea să se elibereze din­ nou de cu­vintele ce i-au împietrit la picioare pentru a înainta mai mirat şi mai pur pe tărîmul Pustiei. El foloseşte titlul convenţional de Poeme, dar speră în taină să-şi organicizeze creaţia pentru a o putea contempla din afară, pentru a o delimita înainte de-a o lăsa, ca pe-un peisaj, în voia intemperiilor. Peisajul se oferă însă şi criticii. Astfel, ceea ce în­robea prin căldură şi materialitate, poate fi acum vizionat din avion, prin ocheanul întors al perspec­tivei şi saturaţiei. E o ocazie rară aceasta, pentru că Ion Alexandru găseşte întotdeauna (ca şi Ana Blan­­diana, de altfel) atitudini invulnerabile. El este trans­figuratul care vorbeşte despre bine, adevăr şi fru­mos, el nu se amuză şi nu cochetează, el nu se în­doieşte decît rareori şi atunci îndoielile sale sînt monumentale. Fără a fi un oficializant, Ion Alexandru se află totuşi într-un cadru oficial, adică trăieşte ob­sesii clasicizate. Intîlnind elanuri care au mobilizat omenirea, critica se fîstîceşte şi se transformă în imn. Astfel, ea pierde controlul valorii estetice şi se com­place în retrăirea unor idealuri demitizate. Din punct de vedere etic, lirica su Ion Alexandru are, fără-ndoială, grandoare. în Cum să vă spun şi Viaţa deocamdată poetul a cîntat vitalitatea energică, explozivă, în Infernul discutabil el a dat o replică camusiana îndoielilor tragice, iar în Vămile Pustiei a descoperit jocul cu mărgelele de sticlă, adică spi­ritualitatea care înnobilează înstrăinind. Să revenim însă asupra valorii estetice. Primele două volume nu erau originale sub raportul expresiei. Ele aminteau puritatea adolescentină a poeziei lui Labiş şi forţa expresionistă, dionisiacă din Poemele luminii. Intre aceste limite, existau, desigur, imagini originale care l-au şi impus de altfel imediat pe Ion Alexandru în atenţia criticii. Meritul■ său era acela de a reînvia un limbaj. Totuşi, poeziile sale nu se concentrau pină la ultima transparenţă. Ele antre­nau în torentul inspiraţiei incongruente pe care cri­tica, entuziasmată de a descoperi un talent autentic, le-a trecut cu vederea sail, chiar le-a proclamat drept probe de candoare poetică. Astăzi însă ele sunt evi­dente şi par nelalocul lor lingă imagini intr-adevăr memorabile. Sesizabilă era încă de pe atunci la Ion Alexandru, în ciuda influenţelor, puterea de a materializa vio­lent stări dintre cele mai diafane. El avea curajul de a păşi peste locuri comune sau, dimpotrivă, total periferice, în alegerea vocabularului, subordonînd totul dorinţei de­ a fi expresiv pînă la paroxism. în Infernul discutabil, forţa expresiei, punindu-se în slujba traducerii unor dileme existenţiale, s-a ra­finat, dar nu şi-a pierdut tensiunea. Dimpotrivă, ea a obligat o anumită înclinaţie retorică să se discipli­neze pentru a contribui la realizarea unei ţinute pro­fetice. Culmea rafinării o atinge, această forţă iniţială în poemele din Vămile Pustiei. Şi aici, ca şi în toată creaţia sa, poetul pare că nu mai are curajul de a reveni cu luciditate asupra formei pe care momentul unic al inspiraţiei a sacralizat-o, dar deosebirea faţă de primele poezii e neîndoielnică. Ca o statuie ce se dezvălui greoi din blocul enorm, poezia lui Ion Ale­xandru se desface tot mai mult din materialitatea impură şi devine un murmur curat şi tînguitor, un descîntec plin de tristeţe şi muzicalitate. S-ar părea că efortul a fost inutil, că domeniul ideii putea fi abordat de la bun început, ca o garan­ţie a succesului. Dar aceasta este similar cu a spune că Brâncuşi putea imagina din primul moment sim­plitatea aproape geometrică a Păsării sale. Sărind etapele esenţializării, rezultatul ar fi fost o formă fără istorie, o abstracţie goală. Ceva din istoria încleştării cu materialitatea se păstrează în ultima fază a operei. Ceva din vibraţia granitului mlădiat a rămas şi în ultimele versuri ale lui Ion Alexandru. El nu are ne­voie de o admiraţie fără rezerve, ci de o precizare lucidă a momentului în care se află. Pentru că el este poetul care încă nu ne-a dat, dar ne­­poate da marele Poem. Alexandru ŞTEFANESCU

Next