Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-05-08 / nr. 19

8 MAI 1971 . ! Copleşit de avalanşa cărţilor de debut, cro­nicarul literar este pur şi simplu urmărit de strofa-avertisment a lui Eminescu: „Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte“. Intr-adevăr, o mai in­grată şi mai plină de riscuri situaţie decit aceea de a te pronunţa tranşant într-o ches­tiune atît de gingaşă nici că se poate imagi­na ; una din marile dileme ale criticii aplicate, neîndoielnic, aici îşi are originea. A fost o vreme — şi n-a trecut prea mult de atunci, opt-zece ani — în care o seamă de criterii di­­dactic-teoretice mai erau încă în măsură să acopere fie şi pentru moment necesităţile unei argumentări „ştiinţificeşte“ plauzibile, în vir­tutea căreia să se mai poată afirma răspicat un da sau un nu. Flagrantele incongruenţe din planul expresiei, al sintaxei poetice elemen­tare, asociate cu văditul rudimentarism al gîn­­dirii erau deci suficiente spre a putea res­pinge de plano încropelile versificate ale cu­­tărui sau cutărui veleitar. Sigur, erorile de ju­decată, învederate de ceea ce se întîmplă pos­terior, n-au lipsit și unele dintre ele au fost strigătoare la cer, indiferent că a fost vorba de infirmări în bine sau în rău. Oricum, cro­nicarul literar mai avea la îndemină paleati­vul unor circumstanţe atenuante, zicîndu-şi că, din punct de vedere profesional, el a pro­cedat aşa cum se cuvine, sprijinindu-se pe cri­terii „obiective“, irefutabile. Ce e de făcut însă acum, cînd, pe lîngă imensitatea cantita­tivă, izbitoare este împrejurarea potrivit că­reia nivelul mediu sub raportul tehnicii lite­rare, al expresiei, este el însuşi acceptabil. Constatare unanimă, aproape toată lumea scrie bine, puţini mai coboară sub un anumit ba­rem care să pună sub semnul întrebării atri­butul „publicabil“. La rîndul lor, liniştitoarele mijloace de lucru de altădată, în ce-l priveşte pe cronicarul literar, îşi vădesc şi ele acum caracterul inoperant. Exceptînd-o pe aceea a tăcerii, singura cale de urmat, capabilă să con­ducă spre o posibilă depăşire a impasului, nu poate fi, credem, decît aceea a aderării la aşa­­zisa critică a „bunului simţ“. O critică a „bu­nului simţ“ calificat, totuşi, prin asimilarea posibilităţilor oferite de critica „profesională“. Fixată într-o perspectivă în care, la prima instanţă a aprecierii de valoare, ponderea ris­cului cade pe reacţia gustului artistic, un ase­menea tip de critică se supune de bună voie normelor instabile ale unui impresionism cir­cumscris în bună parte unor scopuri direct „lucrative“. Volumele de debut avînd o valoare excepţi­onală sînt în chip deosebit apte pentru acest tratament critic. Nu mai departe, iată recentul, caz oferit de foarte tînărul Mircea Dinescu, odată cu apariţia primei sale cărţi de poezie : Invocaţie nimănui, Editura „Cartea româneas­că“, 1971. Fiind vorba de debuturi, trebuie spus că de mult timp nu ne-am mai aflat în fericita împrejurare de a ne abandona fără circumspecţie plăcerii pricinuite de o lectură dezinteresată, de acea lectură în stare a-l con­­strînge pe critic să-şi ignoreze propria condi­ţie. Am trecut repede peste cîteva accidentale alunecări în facilităţi filozofarde („Trece-un om fără habar / cu lumini la subţiori / prin cometele de var / alăptînd puii de nori. / / Trece-un om ca un sărut / peste noi şi printre noi, / apărut sau dispărut / sub perdele de no­roi“, etc. — Trece­ un om­ sau în teribilisme de conjunctură („E domnul Ceas în hainele de seară / iubind pe domnul X pe floarea Y, / numai această moarte domnişoară, / surîde iar şi nu pot să mă vindec“ — Inserare). La fel, nu ne-au reţinut prea mult atenţia, mai bine spus, nu ne-au alarmat nici încercările cam greoaie de versificaţie în manieră clasică:­­ „Mai lucrează-n ochi femeia, p­rindea de foc e vinul / alţi dulgheri în vrednicia trupului găsim mai greu. / Vorba, îngerească pleavă, întregeşte încă plinul / batem cerul, cum se spune, să priceapă Dumnezeu“ etc. (Batem ce­rul). Aşadar, ne-am eliberat cu multă uşurinţă de scrupulozitatea generată de asemenea ine­rente excrescenţe şi l-am urmat pe tînărul poet Mircea Dinescu în splendida lui aventură lirică. întreaga substanţă a poeziei acesteia stă sub semnul celei mai tipice obsesii adolescentine: afirmarea conştiinţei de sine a individului la nivelul unei candori crispate, în direcţia racor­dării biografiei interioare la datele cu valoare iniţiatică ale existenţei. Percepţia şi redimensi­­onarea planului din urmă din unghiul sensibi­lităţii unui eu poetic pregnant definit în reali­tatea lui inefabilă conferă o indiscutabilă ori­ginalitate poeziei lui Mircea Dinescu. Amestec de exultanţă juvenilă şi de amară luciditate ma­­turizantă, poemele din cartea Invocaţie nimănui se constituie într-un lanţ de tulburătoare elegii ale necesarei şi totuşi atît de dureroasei des­prinderi a poetului de sine, de lumea ingenui­­tăţilor sale paradisiace. Aşadar, prima şi, fără îndoială, cea mai puternică disjuncţie lăuntrică, bogată în consecinţă de neuitat, menită a pre­găti terenul continuiei înstrăinării de sine a fiinţei umane. „Mă cred aici fiind departe / şi nu ştiu cine-n trup se mută“, se confesează poetul la un moment dat (Trandafir mascat). Pentru ca după aceea să reluăm cunoştinţa cu ideea de aici, zămislită din neliniştitoare stări de veghe. Ea, această idee, primeşte, pe par­cursul întregii cărţi, compliniri dintre cele mai vibrante, revelatoare prin autenticitatea emoţiei şi prin adecvata transpunere metaforică : „Şu­ieră mierea-n ceas ; clădeşti o iarnă / din ges­turile simple ce le am / şi sîngele-mi va fi sub­ţire goarnă / şi ochiul, arbore topit în geam. / / Dar ostenesc zăpezile din fluturi / să ardă-n noi copilăresc talaş, / adeverind o muzică-n ţe­suturi / cum liniştea e zestrea celor laşi. / / Şi totuşi trupul tău surpat în vară / prăpastie-i a dulcelui declin, / ca un botez pe buze-a doua oară / sau înţelept voi fi, sau arlechin“ (Balanţă cu dragoste). Sau acest foarte frumos cîntec, îmbibat de melancolia iremediabilei însingurări a adolescentului, apărută odată cu revelaţia pri­melor simptome de maturizare, de ieşire din vîrstele anterioare : „Umblă vîntul cu oasele ierbii în dinţi / peste casele îmbuibate de copi­lărie / în capcanele ceasului umflat mai cad părinţi / şi doar oglinda vinului îi ştie. / / Vi­sele saltă în rădăcini de abur stătut / pe care nările noastre nu îl mai cheamă, / aici cuvin­tele obosind ne-au născut / din nou, depărtaţi, plini de teamă. / / Ţineţi steaua pentru mine puţin / cu umeri ştiutori de iarbă amară / dea­supra părinţilor sfîrtecaţi de vin / şi-a casei cu cocoşii ucişi înspre seară“ (Ultimul reazem al stelei). Dar atari invocaţii, atari amare îndem­nuri la solidaritate precum cele cuprinse în sti­hurile din urmă, nu înlătură răul devenit sufe­rinţă ontologică, statornicit odată cu păşirea în noile vîrste. „Ochiul corupt de himere“ submi­nează orice tentativă de împăcare cu sine şi solicitări dintre cele mai istovitoare invadează nemilos cel de-al doilea tărîm al existenţei, a­­cela al visului: „Somnul divulgă tot ce nu ştiu, / cămaşa vorbei mă strînge, / voi fi coco­nul trandafiriu, fluturul florii din sînge. / Um­bra sătulă de paşii mei / se înhăitează cu în­geri, / de-ar ciuguli-o iuţi porumbei — / trupu­­le, tu ai să sîngeri ?“ (Fluture). Că autorul cărţii de poeme Invocaţie nimănui întruneşte atributele unui poet autentic ne-o dovedeşte şi următorul aspect: capacitatea de a evada din sfera tematicei accentuat adolescen­tine şi de a plonja, cu o dezinvoltură realmente convingătoare, în zone de existensiune lirică avînd un substrat problematic de mare acuitate moral-istorică. Iată această imprecaţie elegiacă, de un „paseism“ romantic motivat, adresată se­colului nostru : „Cînd exista doar praf de puş­că / parcă eram mult mai cuminţi, / puterea ne lătra din cuşcă / şi libertatea din părinţi. / / Acum am inventat de toate / şi doar pe noi ne-am cam uitat, / tot ce se poate — nu-i pe roate / ce nu se poate — ne e dat. / / Calul în cosmos merge strună / (mai plînge-n singe cî­­te-un bici) / aducem pietrele din Lună / dar multe-s de făcut aici. / / Eden cu pîrghii şi cu sfere / prea­ multă muzică-n metal, / atomul tot ce vede cere / ca un nebun într-un spital. / / Şi dacă mor poeţi pe harpă / împinşi de vid şi de cuvînt, / să inventăm puţină iarbă / sau com­plicate mori de vînt“ (Metamorfoză XX). Hotărît lucru, Mircea Dinescu e una dintre cele mai distincte apariţii din ultima vreme în cîmpul poeziei noastre contemporane. Nicolae CIOBANU cronica lterara Mircea Dinescu INVOCAŢIE NIMĂNUI t­f DORIN SALAJAN Un Mercuţiu, melancolic şi iro­nic, este Dorin Sălăjan. Poezia sa este puţin teatrală, bîntuită de viscolul unei fanfaronade cam triste. Trufii jucate, un aer dam­nat, rictusuri bine studiate, dau versurilor lui o notă juvenil-ro­­mantică. Pierrot cel viteaz îşi consumă pasiunile de crin preco­ce în arlechinade reverenţioase : „Cit aş dori necunoscuta mea iubire, Să-ţi curgă un măr prin trupul tău subţire, Nici nenoroc nici şansă nu va arde Pentru că Luna va slei pe Marte Floarea vînatului de nicăieri Voi fi uitat mucegăind in ieri. Se-nghesuie miresele şi estival lor ca să-mi vîndă capul pe-o rochie de bal.“ Un fluture s-a rătăcit printre crinoline de tinere contese şi la­mentaţia lui somnoroasă are un timbru muzical, nostalgic şi va­poraş. Zăpezi de dantelă foşnesc într-un viscol de dans foarte vechi. O recuzită cavaleresc-me­­dievală cu lacuri şi turnuri şi le­bede trubadureşti, încetineşte zborul fîlfîit şi greu al clipei aţipite : „Sălcii cu plînsul aplecat înseamnă drumul în nedrum, A cîntec ultim şi durut Pe-o lebădă mă descompun." Poezia este pentru Dorin Sălă­jan un fel de boală de origine suavă şi necunoscută, ca un vis încet, încărcat de o voluptate în­tristată, de o melancolie cumva eminesciană, de „floare albastră“ In foşnetul confecţionat nervos al unor versuri se simte domoala otravă a teilor din alt secol şi mireasma lor temperează avîntu­­rile prea adolescente ale unei sensibilităţi febrila care îşi in­ventă răni şi cica trei imaginare: „Aceste răni ce mă pindesc din scoici Şi-acele păsări cu penaj de zgură Petrec a zvon şi a neîmplinire Un crin enorm mi-a înflorit din gură.“ Este crinul lui Pierrot, al acelui Pierrot care priveşte lumea cu maliţie de „poète-grimac­er“, cum scria cineva. Cezar BALTAG posta redacţiei LIONEL G. Nu, eseul nu era aşteptat cu înfrigurare la revista Luceafărul. Intîia credinţă în care, scuză-mă, dai chix. A doua ar fi că eseul nu este eseu ci o înşirui­re de „greşeli de tipar şi de ordin ştiinţific“ apărute, zici dumnea­ta, în ziarul Munca. Trimite-le o­­nor redacţiei cu pricina. GH. TROTUŞANU. Scrisoarea mi-a plăcut. Pot să spun că mi-a plăcut enorm fiindcă nu era în­soţită de proze. I. CUCUCITU. Eşti liber să-ţi „ţeşi speranţe“, îngăduie-mi, însă, şi mie libertatea de a-ţi spune că nu văd cum ai putea s-ajungi să fii tipărit fără să scrii. Te anunţ că n-am primit decît scrisoarea, schiţele s-au rătăcit pe cine ştie unde. DORU FRENŢIU V. O floare pe care s-o pui la butonieră , ai talent. Şi după asta trebuie să-ţi spun că prin valul de parfum şi ti­nereţe pe care-l degajă lucrările dumitale se strecoară uneori idei şi cuvinte de-o grosolănie absur­dă. Renunţă la această manieră cu care încerci să şochezi. E de prost gust. M. C. S. E o scrisoare ceea ce-mi trimiţi sau o lucrare lite­rară ? E ceva din amîndouă, şi într-amîndouă multă linişte, mul­tă singurătate. Continuă să scrii, sinceritatea dumitale e impresio­nantă, dar ai grijă, uneori diva­­ghezi şi pui prea multă patimă în a urî. MIRCEA BOTA: Iubim pacea, iubim tot ceea ce se realizează în această ţară, avem drepturi şi da­torii egale dar nu putem fi cu to­ţii poeţi. Dumneata, fără să vrei, vulgarizezi nişte idei care ne sînt aproape de inimă. Nu ai talent. CONSTANŢA MIHAIL. Mi au plăcut, din nefericire pe sărite, şi Lied funest şi Romanţă. Versuri izbutite ca „Pe cerul adînc ca o lungă fîntînă“ sau „Poate­ am fost iubit un mort cu trupul îngheţat / în neagră şi păgînă închisoare / Sau vom muri şi moartea o clipă rară ne-a lăsat / Să bem o grea cumenicare“ se împletesc cu al­tele plate şi cenuşii. MIRCEA EMIR. Te-a părăsit Ancuţa plecînd cu un italian şi de-atunci o ţii numa-n şpriţuri, vers şi tristeţe. Dacă brunetul era din Napoli te poţi considera răz­bunat, Vezuviul erupe iar. Ca să te consolez îţi reproduc două strofe : „Te-am văzut în seara blîndă / Te-am văzut cu altcine­va /... Vei regreta odată, Anca vei regreta nespus de mult / Da' atunci nici maică-ta / Nu va pute face prea mult“. OLIMPIA STRAT. Vrem să pu­blicăm „Amiază cu pofte de sol­dat“. Sub ce nume doreşti să a­­pară. Fănuş NEAGU S­avantpremieră editoriala VIRGIL TEODORESCU Poemul intilnirilor Editura „Eminescu“ ALEXANDRU DURU Domnul din Vladimiri Povestiri istorice. Editura „Ion Creangă". CONSTANTIN GEORGESCU Dincolo de aproape Roman. Editura „Albatros" ­­avantpremiera editorială MIRON RADU PARASCHIVESCU Poeme Editura „Eminescu“ CRISTIAN SARDU Pasărea tri stea Versuri. Editura „Minerva" \ J MIRCEA CIOBANU Etica După două volume de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvin­telor, Patimile) și două romane (Cartea fiilor, Martorii), M. Ciobanu își continuă activitatea literară diversă, dar unitară prin ton, publicînd sub titlul de Etica (ed. Albatros) treizeci de litanii închinate lui Uranus. Poemele formează de fapt un lung monolog al poetului care nu poate opune trecerii timpu­lui decit urma iluzorie a paşilor săi pe nisip. In modul acesta, noţiunea de etică işi pierde ac­cepţia curentă de stmă a prin­cipiilor care guvernează relaţii­le intr-o comunitate umană şi se transformă intr-o definire a raportului dintre artist şi uni­vers. Numeroasele unghiuri din care este abordată aceeaşi obse­dantă problemă aglomerează spaţiul atit de redus al viziunii globale şi il încarcă de tensiu­ne. In plus, ritmul iambic, de sonet, păstrat cu o consecvenţă exasperantă, sfirşeşte prin a de­plasa interesul de la dialectica meditaţiilor la atmosfera de prins etern. Astfel, volumul se susţine ca un mare poem, prin impresia de ansamblu. Luate insă in parte, piesele componente nu au consistenţă. Imagini fără ecou se perindă a­­desea intr-o înlănţuire epică a ideilor, povestind o filozofie a vieţii. Cite o oază de poezie în­trerupe monotona dezbatere. Iată, de exemplu, această stra­nie populare cu fantome a locu­inţei poetului : ,,De apă mi s-ating şi umblă-n plinea I părinţilor mei duşi, în­tind o masă / şi lemnul crapă-n scaune : sunt grei, / spătarele se-ndoaie, le e foame ! şi cel mai drept închină pentru mine / iar corul ride şi dă preţ — cui semăn ?“ — Cui semăn încă da­­că-mi intră-n casă ? Lipsite de rezistenţă, poemele lui M. Ciobanu trebuie citite rapid, pe deasupra, pentru a nu se sfărima intre degete. DAMIAN URECHE Prinţul marelui puţin D. Ureche vrea să facă o li­teratură a sincerităţii. Dar sin­ceritatea nu este un atribut al artei in sine, ci al raportului dintre artă şi realitate. De ace­ea, a persevera in această di­recţie înseamnă a trăda esteti­ca in favoarea curiozităţii pro­fane. Totuşi, un anumit farmec nu se poate contesta prozei liri­ce din Prinţul marelui puţin (ed. Eminescu 1971). El se datoreşte insă tocmai acelor momente de falsificare a confesiunii, cind imaginaţia pluteşte în gol dea­supra realităţii interioare şi se abandonează propriilor tentaţii. Părăsit de iubită, autorul aces­tui jurnal epistolar işi imaginea­ză următoarea scenă : „O veve­riţă încolţită de urmăritori se aruncă din virful unui pom, şi dacă vede că nu mai are nici o şansă, se face moartă citeva se­cunde, apoi işi săgetează o căra­re neaşteptată, derutînd, lăsin­­du-te cu miinile goale, şi cu acea imagine fugară şi părelnică a blănii ei incendiate...“. Iată cum febrilitatea erotică s-a purificat de orice realitate cotidiană, transformindu-se intr-o realitate a iubirii in sine. In asemenea momente D. Ureche minte bio­grafic pentru a fi sincer estetic. Pe această latură, a micilor fap­te care dezvoltă semnificaţii poetice, autorul se manifestă promiţător. Din păcate, in vo­lumul recent apărut se găsesc nenumărate alte pagini aparţi­­nind unui gen care ar putea fi numit reportaj psihologic. Nici melodia tărăgănată a frazelor şi nici teribilismul adolescentin nu le salvează din limitele genului. ION TRANDAFIR Sanctuar Apariţia volumului Sanctuar (ed. Eminescu) îl lasă pe I. Trandafir in acelaşi anonimat de pină acum. Încercarea de a acredita citeva simboluri se ba­zează pe insistenţă şi nu pe ac­tivarea cuvintului in context. Specialistul in materie le poate identifica prin constatarea frec­venţei. El ajunge să înţeleagă faptul că pentru I. Trandafir ver­dele e vitalitate, existenţă prima­ră, iar albul—moarte, joc secund, că umbra semnifică înstrăina­rea de sine, că taurul şi cucul sunt semnele tumultului inte­rior, că ochiul e cunoaştere etc. Tot atît de evidentă e şi plasa­rea poemelor intr-un spaţiu al folclorului dacic, realizată con­fuz prin exaltarea unor mituri latine sau prin simpla exploa­tare a cunoştinţelor filozofice (Aizis, Deceneu, Vezina, Kistai, polistai, getusa, zesarmi, Arzos, Zilai, dava etc). Foarte rar poe­mele se sustrag crispării cu care I. Trandafir încearcă să simule­ze un ton degajat („Vai ! tim­pul este­ o pajişte prea mică“ Cînd ţi se face ziuă sau „Işi scutură toţi zimbrii / tăcerile din coarne“ — Scutul iertat). Cel mai adesea însă rafinamen­tul de a scrie rudimentar e ar­tificial şi neinspirat, siciind in­terminabil sensibilitatea citito­rului („Na ! la plug ! / la plug! la plug / trei strigări dinţii / la cuc : I sar in spate, / jumăta­te I şi-ai păcatele curate“. — Trei strigări). Alex. ŞTEFANESCU FLORIN MANOLESCU Poezia criticilor Majoritatea opiniilor emise pină acum in legătură cu aceas­tă primă carte a lui Florin Ma­­nolescu au fost contradictorii, dar nu s-a observat în fapt prin ce anume a stirnit ea, to­tuşi interesul. Poezia criticilor (Ed. Eminescu) nu este nici doar o simplă antologie, dar nici un studiu de sine indepen­dent care, organizat ca un eseu liminar, ar depăşi rosturile unei prefeţe. Pe de altă parte, studiul ar putea renunţa la antologia de texte, pentru că autorul exem­plifică mereu, copios, mai mult decit suficient pentru a-şi servi cadrele teoretice Credem că, mai mult decit a­­ceste observaţii, care au fost făcute şi care sunt de natura e­­videnţei, ar trebui văzut la Flo­rin Manolescu un gest edi­torial insolit. Antologii bizare au mai existat și la noi, iar aiurea ele sunt frecvente (intr-un nu­măr mai vechi din Figaro Lit­­teraire era recenzată cu toată seriozitatea o antologie de poe­zie gurmando-culinară). Dar după o anumită perioadă in care am avut nevoie mai mult de an­tologii pedagogice, ilustrative pentru curente estetice cu care se vehiculează şi care confereau implicit o structură unitară a­­celor antologii, a scoate acum o antologie de poezie a criticilor înseamnă in primul rînd a-i re­cunoaşte o anumită precaritate. Nu numai din absenţa funcţio­nalităţii ei, ci şi din lipsa unui concept teoretic care in alte ca­zuri este ax central ce poate să susţină pe aceeaşi construcţie exemple dintre cele mai extre­me. Înainte de a ajunge la alte concluzii, să vedem, aşadar, în această antologie, o gamă cit mai descentralizat de exemple curioase, hilare, ocazionale in ultimă instanţă. Toate vor tră­da in Florin Manolescu ceea ce se numeşte un homme de lettre amator (pentru acest moment) de asemenea poezie. Ea exista, dar nu o citisem niciodată în­tr-un context special, intr-o a­­semenea antologie, incit consta­tăm pină la urmă că exemplele sunt mai numeroase decit cre­deam, şi că se poate alcătui chiar şi numai din puţine exemple de acest fel o antologie. Nu avem garantată pentru ea o unitate teoretică, dar scontăm pe un in­teres sigur. Să nu facem totuşi comparaţia cu un colecţionar de incunabule. Dacă Florin Manolescu ar fi do­rit să releve numai strania ne­potrivire dintre spiritul critic al acestor autori şi producţiile lor prozodice, nu ar fi fost ten­tat să accentueze de mai multe ori termenii aceleiaşi concluzii, şi nici nu ar fi deplasat discu­ţia spre opinii metodologice, re­feritoare in special la critica creativă. Găsim în studiul auto­rului destul de dese amenda­mente, care toate au valoarea aceleiaşi concluzii : „Criticii care fac poezie sunt epigoni ai poeţilor, epigoni ai curentelor pe care, ca nimeni alţii, le în­ţeleg, epigoni ai ideii de poezie“. Dar, pină la asemenea concluzii, ni se sugerează o altă remarcă, de o importanţă aparte. Anu­me că, la noi, spre deosebire de alte literaturi, criticii au făcut poezie fie întimplător, fie — cum este cazul exemplar al lui Călinescu — pentru a-şi satisface vanitatea de scriitori totali. Pe T. S. Eliot îl considerăm la fel de important şi ca eseist, şi ca poet — şi asemeni lui mai exis­tă mulţi —, dar nu observăm nici o clipă existenţa unei dicho­­tomii intre critică şi poezie. La noi, criticii, încercaţi mereu de nostalgia creaţiei, au reuşit în roman, dar niciodată în poezie, incit sintagma poezie a critici­lor devine hilară, pentru că nu a existat incă această poezie. Poeţii români au mai reuşit să fie filosofi sau prozatori. Îndrăz­nim să spunem că aceste conclu­zii erau previzibile, şi că auto­rul a scontat pe un anumit hi­lar. Greşeala intervine acolo unde Florin Manolescu inculcă prea multă pedanterie studiului său, fiind tentat să dea in ace­laşi timp şi o bibliografie de pe­riodice intruvabile, să înceapă seria cu obscurul Radu Ione­scu, sau să devieze teoretic spre ,,drama criticii literare“. Din dorinţă de a evita diverse reacţii pe care le-ar fi provocat selecţia sa, autorul precizează in prefaţă că a avut in vedere doar „autori pentru care critica re­prezintă un mod de existenţă“. Destul de vag, dar suficient pentru scopuri limitative. Totuşi nu se poate să nu observăm că incepind cu critici contemporani, de la Călinescu de fapt, tinde să dispară şi la noi dichotomia de care aminteam. Or, aici şi analizele lui Florin Manolescu sunt mai bogate, ca dovadă că ultimii critici poeţi încearcă să aducă mai mult decit nişte pa­leative. Poate că Florin Mano­lescu ar fi fost chemat să preci­zeze şi nefirescul unui divorţ tranşant intre critic şi poet, sau invers, situaţie care, repetăm, deocamdată ne caracterizează ! Dinu FLĂMÂND compendiu 4L Cosmos Versuri. Editura „Eminescu" avant premiera editorială VICTOR EfTiniU ion pas \_________________ scrieri (voi. 34) Editura „Minerv­a"

Next