Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-07-03 / nr. 27

T­­­ v-cronica literară Circumscrisă masivei acţiuni de reinterpretare critică a ma­rilor noştri scriitori contemporani, lucrarea lui S. Damian (Edi­tura Minerva, 1971) invederează surprinzătoare compatibilităţi între rigorile studiului monografic intens analitic şi refuzul efortului consacrat fastidioaselor inventarieri arhivistice. La scurt timp după tipărirea unei „monografii-cărămidă“ în care — în egală măsură, graţie lipsei de vocaţie critică şi împotmo­lirii în prejudecăţi didacticiste — spiritul operei călinesciene este cvasi-decapitat, judece oricine cît de oportună este această revenire a criticii şi istoriei literare actuale asupra subiectului în cauză. Aparent întîmplătoare, relativ rapida succesiune de exe­geze consacrate aceluiaşi autor — ca şi in alte cazuri — conţine de fapt datele unei interesante dichotomii ce se revendică de la perspective teoretice şi de la metode de lucru adine deosebite. Fără a se fi declarat — precum alţii, acum cîţiva ani —, cu de la sine putere, discipol călinescian, de asemenea, evîtînd şi acum profesiunile de credinţă, S. Damian dovedeşte totuşi că sugestiile propuse cu atîta putere de seducţie de metoda criti­că a autorului cărţii Principii de estetică au efecte revela­toare şi în ceea ce-l priveşte. Cine este interesat de metamor­fozele prin care trece metoda critică din Istoria literaturii ro­mâne a lui G. Călinescu nu poate să nu constate, raportînd-o la criteriul cronologic, vădita extindere a analizei autonome, implicată exclusiv în textul operei, în dauna investigaţiilor pe plan biografic sau istoric-literar general. Cea de a doua jumătate a monumentalei lucrări pare a degaja următorul pre­cept : obiectivitatea şi viabilitatea sintezelor critice consacrate scriitorilor contemporani rezidă în receptarea nemijlocită a o­­perei acestora, cu preţul extremei rezistenţe la tentaţiile exerci­tate de contextul biografic. Se desprinde astfel ideea că moştenirea ce se cere transmisă posterităţii stă in coeficientul ireversibil de contemporaneitate aparţinînd percepţiei critice, menit a se consti­tui în indispensabile puncte de reper pentru exegezele ce vor urma. Deci ,nu critica este chemată a furniza date biografice; aceasta este treaba arhivelor, a memorialiştilor etc. Ea, critica, este datoare a construi sinteze analitice de stringentă aplecare asu­pra textului literar, sinteze ale căror judecăţi estetice să stea ne­condiţionat sub semnul spiritualităţii artistice contemporane. Tocmai unor asemenea deziderate înţelege să se conformeze şi S. Damian. In acest sens, contemporaneitatea studiului său este structurală căci ea purcede din înţelegerea ca atare a substan­­ţei operei de romancier a lui G. Călinescu. Să admitem, însă, că fiind­ vorba de G. Călinescu, situarea exegetului în unghiul de incidenţă dintre cei doi factori constitutivi (opera literară şi gindirea estetică a lui G. Călinescu, de o parte, spiritualitatea artistică generală a epocii, de alta) comportă dificultăţi dintre cele mai mari. Se ştie doar că una din opiniile curente — pu- S. Damian G. CĂLINESCU -romancier termic înrădăcinată în conştiinţa criticii şi, mai ales, in aceea a scriitorilor — constă în presupusa inaderenţă a lui G. Călinescu la multe din liniile de forţă proprii gîndirii şi practicei artisti­ce moderne. In fond, întreaga demonstraţie a lui S. Damian, implicit, gravitează în jurul suitei de întrebări subtextuale ge­nerate de elucidarea acestei chestiuni fundamentale. O declară criticul însuşi în Cuvînt înainte . „Există întrebări pe care ori­ce referire la creaţia lui G. Călinescu le provoacă imediat . Cum se îmbină fixismul clasicist al tipologiilor, văzute în de­terminismul lor, cu verva sarcastică a relatării ? Unde se în­cheie definiţia caracterului şi unde începe jocul presupunerii caustice ? Este naraţiunea şi confesiune, îl putem ghici pe au­tor, cu biografia lui, sub măştile antrenate în spectacol ? Se include în jovialitatea stilului fiorul tragic ? Mai au teoriile despre umanitatea canonică, maniheismul moral şi ieşirea din contingent o înrîurire asupra fizionomiei prozei recente ? Care poate fi posteritatea narativă a operei ?“ în egală măsură, captiv al lucidităţii critice şi al emoţiei es­tetice, S. Damian încearcă a da răspuns întrebărilor de mai sus prevalîndu-se de serviciile pe care le poate aduce numai fideli­tatea lecturii şi transcrierea exactă a rezultatelor obţinute de pe urma acesteia. El este cu totul străin de iluzia că poate tăia nodul gordian atît de încurcat al romanului călinescian, al condiţiei estetice a acestuia, prin apel la efemer-strălucitoarea metodă a aserţiunilor paradoxale şi a deducţiilor cu orice preţ insolite. Meritul de căpetenie al cărţii stă în organizarea ei in­terioară pe criterii compoziţionale ce-i aparţin în chip organic. Nu este vorba de o simplă frază uzuală ci de afirmarea unui adevăr ce îşi probează valabilitatea la nivelul argumentării con­crete. Revenind la ideea de fidelitate a lecturii şi de transcrie­rea rezultatelor acesteia, se impun numaidecît o seamă de pre­­ v­o­ cizări. Ceea ce deosebeşte radical „descrierea“ universului ro­mânesc călinescian, în cartea lui S. Damian, de marele număr al monografiilor plat-rezumative stă în excepţionala tensiune ideatică a subtextului. Cum aflăm şi din amintitul Cuvînt înainte, scopul spre care se tinde este acela al „rescrierii“ — la nivelul descripţiei critice supla conduse — a romanelor lui G. Călinescu. In felul acesta, rezultatul ideal ar trebui să constea într-un roman al romanelor călinesciene, aflîndu-ne şi acum tot în perimetrul procedărilor critice ale autorului monografiei despre Nicolae Filimon. Drept care, S. Damian demontează — cu o abilitate şi o minuţie de ceasornicar experimentat — întreg edificiul celor patru romane ale lui G. Călinescu şi îl re­clădeşte într-o singură construcţie, în conformitate cu criteriile ce i le impun însuşi obiectul cercetării. Distribuirea materialu­lui este, astfel, dictată de gradaţia internă a celor cinci mari capitole ale studiului : Puterea centripetă, Puterea centrifugă, Cetatea, Metoda, Comicul. La rîndul lor, fiecare dintre aceste capitole este geometric structurat în subcapitole distribuite şi ele în virtutea unor impulsuri demonstrative a căror raţiune este pe deplin evidentă. Spre exemplu, în ceea ce priveşte ca­pitolul consacrat comicului facem cunoştinţă cu subcapitole a­­vînd titluri ca acestea : Resortul farsei, Diagrama, Semne ale jocului etc. Confruntîndu-se în permanenţă cu punctul de vedere teore­tic călinescian, în decursul demonstraţiei sale, S. Damian face dovada unei mari siguranţe de sine pe care o explică numai capacitatea de a retrăi, cu deosebită sensibilitate dar şi cu o necesară doză de distanţare critică, universul epic plăsmuit de autorul Enigmei Otiliei şi al Scrinului negru. Citind cartea G. Călinescu-romancier sîntem serios zdruncinaţi din confortul opiniilor inculcate de aparent inofensivele automatisme ale spiritului didactic. Mai mult chiar, incitaţi de marea pasiune a criticului pentru inegalabilul romancier care este G. Călinescu, sîntem îndemnaţi a formula noi înşine cîteva întrebări. Spre pildă , care sînt totuşi, mai explicit, raporturile dintre tragic şi comic în opera lui G. Călinescu ? Sau , cel puţin în ceea ce priveşte „studiul“ feminităţii la acest scriitor, nu e, mai potrivit a conchide că în momente cruciale spiritul rece de clasificaţie clasicizantă este spectaculos subminat de fascinaţia în faţa misterului feminin, aşa cum ne, lasă a înţelege şi poezia auto­rului cărţii Lauda lucrurilor ? In sfîrşit, revenind la categoria tragicului, nu este oare nimerit a vorbi de o frecventă subli­mare, la această treaptă, a comicului, asemenea tulburătoarelor metamorfoze pe care le cunoaşte umorul de tip cervantesc ? Fireşte, cartea lui S. Damian lasă cale liberă unor aseme­nea întrebări şi e bine că se întîmplă astfel. Nicolae CIOBANU IULIE 1971 co DIMITRIE STELARU Păsări incandescente Un nou volum de versuri al lui Dimitrie Stelaru ne amin­­teşte de acea teribilă „Oră fan­tastică", carte puţină la trup, de­venită o raritate, in paginile că­reia Lovinescu citea semnele i­­vire unui poet adevărat. Pină la reeditarea în volumul antologic „Mare Incoghitum“ puţină lume mai cunoştea „planetariumul“ acestei poezii, zborul astral al Adelaidei sau al Eumenei — toate întruchipări ale poeziei în­săşi, prin care poetul declara : „Noi, Dimitrie Stelaru nicioda­tă n-am cunoscut fericirea". Stelaru, tinăr, era un bacovian hieratic, iar poezia sa un straniu ritual de cuvinte luminoase, sa­vant combinate, pline de beati­tudine a spaţiului, in directă le­gătură cu onomastica poetului „Eumene, fecioara deşertului, fecioară stelară / aleargă vor trece, amintindu-mi floarea nu­melui tău , paşii soarelui". Au­torul era cuprins parcă simul­tan atit, de această extază solară, cit si de fumurile unor viziuni malefice, violente ca întreaga sa tinereţe (povestită cindva intr-o carte). In acelaşi volum se des­cifrau bunăoară paşii Eumenei, dar şi ai Anei Măriei din mize­rie si disperare, cum este și a­­ceastă malefică ivire a „șchioa­pei" : „De var alunecase peste cărfi ! In miezul orelor, urită, beată / Tavanul șerpuia minii de strigoi / Ciumoasi din lampa afu­mată". Incepind cu volumul mai sus pomenit­, poezia lui Stelaru de­gaja largi pătrunderi într-un univers absolut personal, de ne­confundat. Este universul care se perpetuează in toate volumele lui Stelaru, in „Nemoarte“ sau in recentul „Păsări incandescente" (Ed. C. Românească), ca o stare de contemplaţie care parcă nu se place pe sine, care se neagă printr-un stil abrupt- constatativ. Stelaru este un poet solar, su­ferind din prea marea sa pute­re receptivă. Ceea ce ne comu­nică el pare pină la urmă doar o simplă stenogramă a unei co­municări retezate, un gest de resoarbere a poeziei, după ce iniţial lansase cum am­ spus o mare degajare. După „Ora fantastică" acest stil abrupt a început să se gene­ralizeze, poezia lui Stelaru pare că bate, tardiv, nişte drumuri de avangardă pe care le depăşise în fapt chiar de dinaintea debu­tului. Pentru cine nu-i cunoaşte prima fază, cu adevărat cea mai importantă, ultimile sale volume lasă impresia unor căutări de stil mai puţin interesante. Dar vom regăsi mereu, cum spu­neam, acelaşi univers numai al lui, cu toate că din poezie a fost retrasă spectaculozitatea metafo­rei, repeziciunea asociaţiilor, marea invocaţie pină la urmă. Iată din recentul volum poezia „Nimic nu moare" — „Fiecare­ pas atinge o descoperire / fieca­re piatră a străzii vorbeşte/ şi obloanele bătute de tunete. II Tot ce e viu ori neînsufleţit [ are un cintec de primăvară a lumii ! Oraşul vechi şi umil şi-a spart uşile,/ a lărgit ramele ferestre­lor să intre prefacerea, tinăra nelinişte, / Nimic nu moare, / nici prorele scoase din mări, nici osia ruginită / aşchiile negre ale cărbunelui, / inul, aerul, bucuria,/ focul le infioară, le încercuieşte, / aruncă zgura lene­şă în gropi / şi oalele timpului le umple cu răsuflu". Dimitrie Stelaru rămâne insă acelaşi trubadur al oraşelor sa­le obsesive. Diferenţa este că in tinereţe acestea erau nişte ora­şe lunare, spre care se aruncau punţi prin văzduh, nişte locali­tăţi imaginate, ca o compensa­ţie a vieţii, „la mijloc de rău şi bun", in abstract. Cu vremea toate oraşele au revenit la locu­rile lor terestre, şi s-ar putea ca această cădere să fie ea singură, o mare şi nespusă poezie. Des­pre această poezie mai avem li­neari veşti, dar parcă şi atit e prea mult, zice „bătrinul truba­dur“. „In oraşul cu guri flă­­minde am stat prin evantaie de case intrate in pămînt­­ cu fe­restre ca noduri de trestii / şi somnul mi-a întins racle oase­lor. / Am stat in el ca un bă- trîn trubadur, / stau şi astăzi în el / şi visez, visez o dragoste su­premă " şi a doua zi sint sin­­gur". (Şi visez). GABRIEL VLAD Sărbătorile Nu toate volumele de versuri apărute la Editura Litera sunt sub linia de plutire. In puţine ocazii constatarea de mai sus a mai fost făcută, deşi despre e­­ditură s-a spus pe drept cuvint că girează un fel de ..poştă­ a redacţiei" Trebuie să ne amin­tim insă mereu că însăşi meni­rea acestei edituri este aceea de a publica lucrări in regia autori­lor, şi in primul rind acele cărţi respinse de către celelalte edi­turi. Dacă insă ne aşteptam la lucrări mediocre, speram cel pu­ţin să asistăm la mai insolite prezentări grafice, sau la formu­le cu adevărat experimentale. Cărţile care apar sunt insă de un conformism plat, cu coperţi şi ilustraţii kick, împărţite interior pe false cicluri — ale lui Gabriel Vlad se numesc Drama culorii, Rădăcini, Sens alb, — trădind în ultimă analiză o cochetărie şi un joc de-a publicatul ! Sărbătorile lui Gabriel Vlad reţin atenţia prin citeva poezii din care se poate reconstitui do­rinţa autorului de a-şi alcătui o biografie lirică. O sensibilitate mimetică, semn al unei voin­ţe conştiente de a face poezia, se închide in hieratice tablouri cu păianjeni cutreierind în „crucia­de“ camera, trupul, spaţiul : „Apoi cruciadele păianjenilor / — Regii cei negrii — Cum mai învechesc ungherul, iarăși, / In mijloc, satirul I Jumătate roşu, jumătate orb / Mîniind masca­rada, / îndurătorul..." Stranii limpezimi, rîsete „sardonice", sărbători ale culorilor — „Ro­­şuri adormite suprem I In mări­le de galben“, — dezordinea u­­nor „lucruri neamintite“, iată ci­teva din elementele unui univers obsesiv, totuşi aerisit, deschis. Cină poetul se canoneşte „in vechi tipare" ia o gravitate de circumstanţă, demonstrează, conduce poezia spre un final cu fabulă. Unor comedianţi le spu­ne : „cite un ochi vi se-albăs­­trea ! De scrum de prins picat peste podea In sumbrul vostru şi ciudat balans", alteori afirmă neinspirat : „Trupul ideilor Creştea ca o pelagră peste oa­meni" ş.a. Gabriel Vlad promite însă nebănuite surprize, pe care aceste „sărbători" deja le prefi­gurează. Dinu FLAMAND LIDIA STANILOAE Versuri Ca şi alţi autori actuali, L. Stăniloae nu caută să facă din fiecare poem un întreg univers. Ea se bucura că a căzut in­­tr-o stare dramatică şi lasă ex­presia pe plan secundar. Citito­rul ar trebui, potrivit opticii u­­nor asemenea autori, să colecte­ze cu pietate propoziţiile negli­jente socotindu-le reziduuri ale unor arderi sacre. Dar cititorul, in condiţia sa abstractă, nu este un binevoitor. E nevoie de toate mijloacele persuasiunii pentru a ajunge la acea participare crea­toare care caracterizează, hi- tr-adevăr, poezia modernă. Pină acolo, însă, iniţiativa aparţine exclusiv autorului. Probabil a­­ceasta este explicaţia faptului că L. Stăniloae scrie poeme fru­moase atunci cind începe să se agite, să facă semne patetice şi să ceară, arzător, un răspuns. In asemenea momente ea uzează de mijloace care, in sfîrşit, îşi dovedesc existenţa : „în mine, nn noi, oare undei e nefiind şi s-ascunde / dincolo de pămint, de ape­l dincolo de clipit de pleoape,­­ acolo unde focul arde intors ! şi vîntul bate spre sine, stors, acolo unde ploaia ţişneş­­te din rădăcini, / acolo unde pi­­ratele-s de mărăcini...“ — chinu­itoare inconsistenţă. ION OLTEANU Migraţiuni Deşi om de teatru, J. Olteanu scrie o poezie discretă şi tandră care îl aşează in categoria lirici­lor timizi. Blindeţea sa nu e in­genuă, ci domestică şi dă im­presia de taifas, de ospitalitate într-o cameră in care se aude tic-tac-ul pendulei. In modul a­cesta, amintirile cele mai răsco­litoare se catifelează și se transformă in relicve adorate cu calm­ : „Poate apa cu care mi-am spălat fata cind in zori am ple­cat la lucru , pentru că am să­rutat-o,/ să fi fost născută din unda in care / tu cindva te-ai oglindit." — Poate apa. Intere­sant ar fi fost ca această inti­mitate să-și revele poezia latentă, sălbăticia care zace în lucrurile aparent adormite. Dar I. Olteanu nu este un vi­zionar, ci un om de o anumitâ sensibilitate ale cărui cuvinte se aud tocmai pentru că sint spuse in șoaptă. O vibraţie caldă îl pătrunde pe cel care nu caută cu orice preţ originalitatea şi are răbdarea să-i asculte confesiuni­le demodate. De aceea, volumul prin care ed. Eminescu ni-l pre­zintă pe I. Olteanu ca poet nu trebuia să includă pasaje decla­rative („Nu-i pe lume colţ mai cald, mai luminos, mai bogat de­cit inima omului" — Inima). To­nul lor ridicat sună fals in liniș­tea încăperii TIBERIU IONESCU Trepte Trepte (ed Eminescu) nu este o culegere de versuri, ci un caz simptomatic de epigonaj. T. Io­­nescu a preluat integral de la Ion Barbu structura lingvistică şi a exersat-o in gol fără a avea, probabil, conştiinţa paternităţii. Versuri ca: „Unimodular I La nectar hotarI Cumpăna deschi­de I Oarbele firide." — Drum sau : „Tăcerea pleacă fruntea îngheţată / Sub care focul, stins, a fost părere / Cenuşă somnul. Poartă niciodată / N-a pus ho­tarul care i se cere". — Statică par improvizate de Barbu in­tr-un moment de distracţie. Mi­­metismul e evident în toate ar­ticulaţiile stilului, incepind cu afinităţile lexicale şi sftrşind cu sintaxa. Impresia este cu atit mai stranie cu cit, ceea ce Bar­bu obţinea dintr-o concentrare supremă. T. Ionescu a risipit cu o mare dezinvoltură. Secvenţa intitulată Cîntece vechi şi conţinind versuri scrise in perioada 1933—1944 ni-l pre­zintă pe adevăratul T. Ionescu, un melancolic rudimentar, înfio­rat de sentimente comune : „Plouă peste luncă, peste sate, Plouă peste suflete pustii. / Gea­nă de lumină nu răzbate / i se surpă visele dinţii." — Plouă. Alex. ȘTEFANESCU Despărţirea neştiută (Urmare din pag. 1) Clujul nu mai era al nostru şi toţi aflasem că-l pierdusem fără să tragem un foc de armă... Că ministrul nostru la Viena, unde forţe mai puternice decit noi ne dictaseră condiţiile lor, leşinase văzind harta cu trupul ciopîrţit al ţării... Că soldaţii, retrăgîndu-se, plîngeau şi se rugau de ofiţeri să-i lase să lupte... Trenul sosi. Urcîndu-mă în el cu grabă să nu se pună în mişcare şi să-l pierd, cu gea­mantanul meu de lemn, vopsit in negru, în mină, uitai de tata, cînd îl auzii că mă strigă. Lăsai geamantanul pe culoar şi ieşii pe plat­formă. Trenul se urm­i şi începu, lin, să pără­sească gara. Tata îmi spuse, cu un glas îm­piedicat, parcă nesigur, pe nume, ca şi cînd nu m-ar fi recunoscut, urcat cum eram, că sînt copilul lui. Îşi duse braţele în sus, tot cu o mişcare frîntă. Pornire tîrzie de îmbrăţişare care nu avusese ioc, nu se gîndise din timp... — Mărine, repetă, şi făcu cîţiva paşi cu mine în timp ce mişcarea lină a trenului se accelera. N-am schiţat nici­ un gest şi nu i-am adre­sat în prima clipă nici un cuvînt. Nu-i recu­noşteam nici eu... Nu ştiam că poartă cu ei, pentru mine, astfel de îngrijorări fără nume, care să-i smulgă un astfel de strigăt sugru­mat însoţit de o astfel de mişcare neconvinsă a braţelor, care ar fi vrut parcă să mă apuce de-acolo de pe platformă şi să mă tragă în­dărăt... — Ei, i-am răspuns strigînd, ce este ? — Mărine... Trenul... Atît l-am auzit că zice și l-am pierdut din vedere pe după coroana bogată a salcîmului care străjuia peronul... Marin PREDA posta redacţiei ION BOBEA. Frumoasă bucu­rie a simţurilor în poezia „Po­rumb copt". O transcriu întreagă şi să sperăm că domnul Mircea Popescu, secretarul nostru de redacţie, o va da să se culeagă strofic, evitind s-o îngroape in­tre rindurile de proză ale co­mentariului meu. Sunt la strins de fin plecat din zori, Roţile s-au rupt la carul mare, Curge sudoarea rece de sub pori, Vîntul nechează a mirare. Porumbii visează pe frigare. Sub frunze verzi se coc alene. Ii întorc pe-o parte, pun şi sare, Mireasma toată gura îmi cerne. Şi-i fring în palme pe din două Gust laptele din boabe de foc spuzit, Urcă fum pe braţele-amindouă. Mi-e sete. Beau soare topit. Nu mă sfiesc să afirm că mi-a plăcut această elementară, nai­vă şi înduioşător de primitivă poezie. TINARUL X. Mi-a trimis un poem intitulat „încercări în do­meniul sensului“. Practică o po­ezie amar paradoxală, medita­tiv sarcastică, spirituală şi me­lancolică, în acelaşi timp : „Domnul împinge birjarul cu bastonul / Apoi calul trage tră­sura pe drum. / In acest timp praful se ridică In urmă, avînd ideea de a se împrăştia uniform / Este criticul de artă care merge să predea un eseu / Ca preţ al morţii sale / Doar o lance zboară in urma trăsurii / foarte repe­de / Aşa se distruge voinţa pra­fului / Printr-o nouă deschidere în cer“. In două rînduri finale, cores­pondentul nostru nota fugitiv . ..Vă trimit acestea spre a le pu­blica cu oarecare evlavie“. De evlavie, cum să zic, n-am de ce mă plînge. Evlavie este. Spaţiu tipografic, însă, ceva mai puţin. MIGALA. Tînărul (sau poate tinăra) Migală se alintă de-a misterul : „Poate că m-ai căutat cindva şi n-ai reuşit să mă gă­seşti. Poate vrei să ştii cine sînt. Caută-mă dincolo de lume, printre trestii şi salcîmi, la Post-restantul viselor ; ai să mă găseşti răscolind mormane de nisip, cu ochii tulburi de ne­somnul minţii“. Versurile, in schimb, sint, cam adormite. Picoteală mare pe-aco-10 pe la Post-restantul visuri­lor ! MARGINEANU T. a scris 8 (opt) versuleţe şi doreşte să i le „analizăm“. Versuleţele se intitu­lează Dor şi conţin patru dorinţi amoroase : mîngîiatul, contem­platul, sărutat­ul şi cuprinsul. . după cum se poate vedea mai jos.: „Cu palma-ţi aspră /­­ Vreau să-ţi mingii părul Cu ochii-mi obosiţi / Să te contem­plu / Cu buzele-mi uscate / Să-ţi sărut obrazul Cu braţe­le-mi slăbite / să te cuprind“. Dar odată cu cuprinsul s-a ter­minat şi poezia. Ce ţi-e şi cu inspiraţia asta, domnule. Cind ai mai multă nevoie de ea atunci te părăseşte. RADU CHUCERU­ închină o lungă odă şoarecilor . ..O şoareci moi şi blinzi / cu blana cenu­şie / cu ochii vii şi coada vie / cind luna-şi plimbă raza-i peste lume adorm­in ronţăitul fără nume“ etc. După citeva compli­mente şi amabilităţi, în care a­­rată, printre altele, cît de mult 11 place „simfonia şoarecilor“ cintată pe ,,tonuri înalte“, co­respondentul nostru îşi oferă, dacă am înţeles bine, gingaşelor­­rozătoare propriile-i manuscrise. Ideea mi s-a părut excelentă. E o intimplare unică, nemaiintîm­­■plată. aceea ca obiectul de in­spiraţie să devore produsul in­spiraţiei, CONSTANTIN V. GHEORGHE ne ia cam aşa : „îngăduiţi-mi să vă dedic, accentul, cel mai vigu­ros Care mi-a folosit, unicul fapt stimulent de a scrie orice gind, orice farmec întilnit în palatul nelipsit de lingă mine, şi anume natura. Reflexul format în mine cu gînduri şi sentimente diferite nu pot să-l las dezamăgit dato­rită legămintului solemn dintre mine şi celelalte puncte vrăji­toare situate-n mijlocul meu, în mediul înconjurător, in mijlocul tezaurului naturalist“. Doamne, ce harabrambura se împerechează cuvintele în gura dv.­­ MARIAN CONSTANTINESCU. O foarte frumoasă surpriză mi-au produs toate cele şapte poezii primite. Treceţi pe la re­dacţie in vederea publicării. Cezar BALTAG GRIG TOMOVICI. Nu-mi dau seama ce duci în ulcior, apă vie sau ţărină... Citeva versuri (răs­­leţe, e adevărat) sună frumos, au trupul de vis, altele, foarte multe, te izbesc cu scindura pu­tredă in cap. Mai trimite şi vom vedea. DIANA CODREANU. Zicînd : „în nici-un fel“ am crezut că mă voi face înţeles pe deplin. Am greşit, dumneata vrei ex­plicaţii suplimentare. „In nici-un fel", înseamnă nici rece, nici cald, e muchea de cuţit pe care dansează umbra speranţei la braţ cu fluturele sortit să moară pină-n seară, şi e totodată gura vadului pe care lunecă la vale coşuri cu hîrtie mizgălită fără har. Citez, fiindcă mi se pare că promite ceva, o strofă din „Sint viscolul alb“ : „Sînt viscolul alb şi nu pot scăpa de blestem / doar poate-ntr-un tîrziu cînd Vega va fi Stea Polară / Ză­­pezile-n mine topite-nceta-vor să doară, / e mult pîn-atunci, prea mult şi mă tem“. AL. GRIU. Trimite-i versuri lui Cezar Baltag. Te va publica. Eu, pentru versuri, n-am spaţiu decit în acest colţ unde mă şi grăbesc să reproduc „Preţul zîm­­betului“ : „întoarce-te, caută-ţi zîmbetul / cred că l-ai pierdut pe / drumul acesta, nimic nu-i mai rău / decit el, uneori. / în­toarce-te, apleacă-te peste ziua de azi. / coboară-ţi amintirea / in fîntînile de pe margini / şi caută cerul, / cerul născut din floarea liliacului. / Intoarce-te / şi caută-ţi zîmbetul / fără el / toate porţile albe vor rămîne închise“. TIGRU ILARION. Din cele cîteva încercări cu care m-ai blagoslovit, reproduc mai jos „Dorul meu", adine convins că nu numai eu am dreptul să mă bucur de minunile care-ţi ies de sub condei : „Dorul meu e dor mărunt / Clinchet în surdină / nu e dor gen Othello­­ sau de colombină. / Dar presant, strin­gent, acut / El te urmăreşte“ etc. etc. Tigrule, părerea mea e că eşti prea mult Ilarion şi că stiloul nu-ţi miroase de loc a junglă. Pe loc repaos, şi s-auzim de vre­muri bune. CODIN BUNAVESTIRE. M-ai amuzat. Eşti un tip care vei trăi o sută de ani pentru că ştii să rîzi şi, uneori, să-i faci şi pe alţii să rîdă. Dar în pauzele dintre două glume eşti prăpăstios („Zi de primăvară“) sau moralist semiopluz în genul mătuşelor din copilăria noastră care făceau dulceţuri formidabile şi le în­grozeau cu sfaturile lor despre viaţă. Dar pe deasupra a toate ai talent şi, dacă-mi mai tri­miţi proză, într-o bună zi te vom publica. VINA M. TURDEANU. Fru­mos. Şi foarte aproape de orga pădurii. Reproduc din ultima poezie : „Draga mea, dragă / cind vom fi / numai plecare, să mă­­ aştepţi obosită la margi- ' nea vieţii, am să cobor­­ rîzînd, dintr-un fluture“. Mai trimite. IN DREPTUL LITEREI V. Proza e în sertarele redacţiei, iscălită pentru tipar. Apare, cred spre sfîrşitul lui iulie, începutul lui august. Fănuş NEAGU N­I / UMANITĂŢI Pasiunea poeziei Poezia este locul în care s-au des­făşurat şi continuă să se desfăşoare grave experienţe ale sufletului mo­dern. Marile revoluţii sociale, şti­inţifice ale secolului, marile cutre­mure prin care a trecut fiinţa uma­nă în acest veac, nu puteau să lase cuvintul — acest prea sensibil in­strument al omului, acest chip al u­­manului — în statutul său anterior. Trăim o mutaţie a condiţiei umane şi totodată a cuvîntului. Lucru evi­dent în poezia modernă. In ultimul pătrar de veac poezia românească a participat din plin la aceste expe­rienţe ale unei societăţi într-o trans­formare revoluţionară, experienţele unui om nou într-o lume nouă. Şi, înainte de toate, ştim mai bine azi ce nu este poezie şi, evident, ce este poezie. Examenul de conştiin­ţă lirică prin care am trecut şi tre­cem încă va avea urmări asupra des­tinelor poeziei noastre. Am convingerea de a fi intrat în­tr-o nouă epocă de aur a lirei, ro­mâneşti. Ce s-a cîştigat ? O nouă conştiinţă de sine a Poetului. O mai amplă deschidere a Poeziei spre tre­cutul ei, spre marile experienţe mo­derne, spre realităţile istorice şi mo­rale ale timpului. S-a depăşit treptat falsa contradicţie între tradiţie şi modernism. Aceasta, pe de o parte prin acea deschidere a poeziei spre tradiţiile ei, pe de altă parte prin explorarea unor tărîmuri noi, prin tehnici moderne. Avem conştiinţa de a porni de la platoul înalt, atins şi stăpinit de cîţiva predecesori străluciţi. Desigur, înaintea lui Arghezi, a lui Blaga fu­sese Eminescu, fusese Macedonski. Dar Blaga tînăr, venind la Bucureşti, după primul război mondial, îl cău­tase pe Vlahuţă. Generaţia pe care îmi place să o numesc orfică, a poe­ţilor care au intrat în marea tăcere după cel de-al doilea război mon­dial, murind — Blaga, Barbu, Ba­­covia, Arghezi, Voiculescu — s-a for­mat in atmosfera unui început de secol, minor, al sterelor noastre. Nu tot astfel, pleiada poeţilor de azi. Aceştia i-au avut maeştri tocmai pe marii înaintaşi pe care i-am amin­tit. Aceasta, dar nu numai aceasta a dat o siguranţă nouă verbului poe­tic românesc. Intr-adevăr, am asistat în anii din urmă la o diversificare a demersurilor poetice, la o lărgire a sferei Poeticului. La douăzeci şi cinci de ani după Eliberare avem conştiin­ţa de a trăi într-un climat al efer­vescenţei creatoare, avem convin­gerea de a asista la o erupţie a ver­bului românesc. Considerată în perspectiva unei geografii spirituale, lirica româneas­că se prezintă ca o regiune poetică deosebit de interesantă. Asistăm la o adevărată resurecţie a poeziei. Poeţi din toate generaţiile au fost con­fruntaţi cu realitatea nouă a unei lumi într-o accelerată transformare. Poetul nu poate fi şi nu este indi­ferent la geneza unei conştiinţe cos­mice, ca şi la apariţia unor situaţii noi sociale şi morale. Intr-un uni­vers în care noutatea este atît de prestigioasă e firesc ca lirica să se înnoiască. Cred că nu este poet ade­vărat, creator in sensul plenar al cu­vîntului, cel care nu crede (cu tot respectul pentru înaintaşi) că ia to­tul de la început în arta sa. Desigur, obiectiv vorbind, nu există creaţie ex nihilo, din nimic, nu pornim niciodată de la zero. Observăm de­sigur in zilele noastre, false tentati­ve de a inova în poezie care sunt, de fapt, manifestări epigonice, încercări avortate. A apărut însă şi o conştiin­ţă mai lucidă, o nouă conştiinţă li­rică. Cred că resurecţia poeziei la noi, la care am asistat şi asistăm în anii noştri, nu e un fenomen de avangardism renăscut, întirziat, ci o explorare a unui univers nou, cu unelte ce se vor noi. Nu epigonism întirziat ci mutaţie reală a poeticului. Pasiunea poeziei adevărate a poe­ziei născătoare de univers, am în­­tîlnit-o în primii ani ai tinereţii pe­trecute la Sibiu. Burgul sibian a ju­cat pentru mine şi alţi cîţiva prie­teni, printre care poeţii şi scriitorii Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ioanichie Olteanu, rolul unui catalizator subteran al creaţiei. Baladele cerchiştilor şi-au găsit in Sibiul medieval, baroc şi de vechi tradiţii româneşti mai mult decit un pretext sau un decor , o sursă, o sub­stanţă şi un martor al unei aventuri spirituale. Sub zidurile oraşului, arse de febre medievale s-au închegat trainice prietenii în spiritul cultivării pasionate a Poeziei, s-au format co­munităţi de opinii în colocvii noc­turne, de atîtea ori pretextate numai de farmecul neîntrecut al oraşului. In atmosfera nostalgică — de un pa­tos secret învestind sufletul — a ve­chiului burg, a oraşului în care Radu Stanca intra, aidoma cneazului valah din balada sa „domol ca într-o po­veste" s-a constituit o programă li­terară, o poetică şi poezia care jus­tifica acea artă poetică. Numai printr-o intensă experienţă de viaţă, prin luciditatea conştiinţei poetice şi printr-o atentă utilizare a uneltelor poetice şi înainte de toate a cuvîntului, pasiunea poeziei dă rod. Nicolae BALOTĂ

Next