Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-07-24 / nr. 30

Marele vis în istoria acestui pămînt numit România, de multe ori cărturarii lui au fost mai întîi oameni politici şi pe urmă creatori, sau poate că au strălucit, uneori, mai mult în activi­tatea politică decit în cea a creaţiei. Tradiţia de cărturar-cetăţean e unul din cele mai adevărate şi mai tulbu­rătoare adevăruri ale spiritului ro­mânesc. Creaţia marilor intelectuali români se simte pe alocuri ca o excla­maţie a unei inimi prea pline de dra­goste şi speranţă pentru patrie şi destinul ei. Bălcescu, Alecsandri, E­­minescu, Coşbuc, Delavrancea, Sado­­veanu, corifei ai literaturii şi spiritu­lui românesc, au fost adevăraţi tri­buni politici în momentele mari şi grave ale patriei, iar operele lor, în sensul lor cel mai înalt, în greul valo­rii lor, s-au vrut manifeste şi argu­mente politice, conştiente şi ferme, pentru cauza poporului şi drepturilor sale sacre. Fiecare mare scriitor al acestei ţări ne-a spus nouă, urmaşi­lor, în acel moment al confesiunilor absolute, cît datorează patriei şi po­porului, cît de eterne sînt aceste a­­devărul­i şi cît de firesc este să le slu­jeşti şi cît de necesare ne sînt. „Car­tea mea-i, j­iule, o treaptă“, ne-a cu­tremurat şi ne cutremură unul din cei mai mari poeţi ai acestei ţări. Adevăruri prea limpezi ca să fie nevoie de pledoarii. Fiind inimi şi conştiinţe, mai febrile, mai neastâm­­părate, mai acaparatoare, nu putem să nu exclamăm înaintea tuturor, şi exclamaţia cea mai puternică e cea a pămîntului, e cea a dragostei pentru patrie şi ea devine un act politic, pentru că a-ţi iubi patria, atît de mult încît să dai şi altora fiori ca s-o iubească la fel, înseamnă politică. Da, politica e un act generos, e o smul­gere din carapacea egoismului, e o în­­tîlnire fericită a visului cu luciditatea, e identificarea persoanei tale cu tre­cutul şi viitorul, cu acea sursă de în­datoriri care te îndeamnă la acţiune, la integrarea ta în marele efort colec­tiv. întotdeauna m-am gîndit că poli­tica, înţelegînd prin politică slujirea patriei, face parte din categoria cea mai înaltă a sacrificiului şi genero­zităţii umane, fiind cea mai frumoasă şi mai activă negaţie a egoismului. Poate de aceea mi-am imaginat, con­­vingîndu-mă şi convingînd şi pe al­ţii, că oamenii politici, marii bărbaţi de stat, sînt nişte creatori, sínt nişte mari poeţi. In fond, şi noi şi ei plecăm de la un vis, mă gîndesc bineînţeles la visul fundamental, la marele vis: patria. Noi o transformăm în emoţii, în fiori, şi asudăm, şi îmbătrînim în cinci zile cînd ne zguduie prea tare ; ei o transformă în plan, în santinele, în strategie, în apeluri, în cifre, în căi şi forţe de lucru, şi probabil că în toate acestea se află şi exclamaţiile noastre, emoţiile noastre, acea apă vie pe care o vor braţele şi privirile obo­site de luptă. Mă gîndesc la marile visuri, la cu­tremurătoarele visuri ale lui Ştefan, Mihai, Tudor, Bălcescu. Mă gîndesc la visul pe care-l lucrăm astăzi, noi cu poezia, alţii cu faptele şi cifrele, şi nu pot spune, şi nu pot şti unde se află mai multă politi­că sau mai multă poezie. Sau, ca să spunem adevărul, trăim epoca în care aceste noţiuni se confundă şi trebuie să se confunde. Gîndim frumos, ro­mantic, generos, uman, de aceea ală­turăm şi contopim noţiunile. Pentru că se sprijină şi se condiţionează re­ciproc. Constantin CHIRIŢA ­ cartea alba Un bărbat potrivit la stat, cu fruntea dominată de o coamă neagră stăpînită, care îi încununa creştetul. Ca o negare a zbuciumului capilar, faţa, sub sticlirea ochelarilor, îi era luminată de o privire blindă şi întrebătoare, dar nu lipsită de o nuanţă de bănuială. Suferinţa fizică şi morală îi lăsaseră urme netă­găduite pe faţă : anularea mişcărilor braţului drept de o rană căpătată în luptele din Dobrogea, ast­fel încît, cu multă trudă, fusese obligat să-şi de­prindă mîna stingă cu scrisul, la o vîrstă cind refle­xele au intrat în adormire (pseudonimul pe care singur şi l-a ales , „călit în suferinţă", lămureşte această stare de lucruri). Suferinţa îi venea şi din situaţia lui socială ne­corespunzătoare, de profesor de liceu, cind erudi­ţia şi talentul său didactic ar fi trebuit să-şi găseas­că o firească desfăşurare în învăţămîntul univer­sitar. Dar Perpessicius nu era dintre luptători şi n-a căutat să schimbe situaţia ce-i fusese hărăzită. Volumul lui de versuri, Scut şi targa, cu reminis­cenţe din apropiatul război, îi adusese o justă no­torietate. I-am solicitat colaborarea, în primul an de ac­tivitate al editurii „Cultura Naţională“ (1930), şi am avut bucuria să-i pot publica volumul de poe­zie „Itinerar sentimental". Conversaţia cu Perpessicius constituia pentru ori­cine o rară bucurie, prin varietatea subiectelor a­­tinse, el avîhd o opinie originală şi adine înteme­iată asupra oricărei probleme, iar asupra eveni­mentelor contemporane exercitîndu-şi “ascuţita ironie. Privirea lui asupra scrierilor de ieri şi de astăzi era deseori necruţătoare, dar totul era spus cu grijă de a nu jigni, în inimitabilul său stil ornat. Reproşarea universalei sale bunăvoinţe, era înte­meiată numai la prima impresie, căci Perpessi­cius ştia să critice, la nevoie, dar cu mănuşi. Cînd, la Fundaţia pentru literatură şi artă — unde fusese numit consilier — a venit cu planul ediţiei monumentale Eminescu, am aderat cu en­tuziasm la această măreaţă întreprindere, şi am reuşit să obţin fondurile necesare pentru realizarea ei-E păcat că din diferite motive nu s-a ajuns la de­săvârşirea acestei opere de interes naţional, care cu greu va putea fi reluată, în lipsa maestrului ei. ★ Un mînuitor al condeiului din epoca de glorie a literaturii franceze, cu ornamente in stilul lui Fra­gonard și Boucher. înfășurat în volutele scrisului său, chipul lui îmi răsare, în acest ceas de seară, iluminat de flacăra tărimului celălalt Al. ROSETTI D. Panaitescu Perpessicius Lingă făclia de Mirii subţiri se aprind de floarea salcimilor. Soarele e o laudă veşnică a pămîntului. Flăcări înalţă trandafirii spre tiparele cărnii. Spaţiul e un cintec din ţărină şi apă, din crin şi văzduh şi fluturii cară iubire pe aripi. O, se ajunge cu fruntea esenţa trandafirului, sub pleoapa poetului se limpezeşte patria crinilor. Şi malurile atinse de suflarea petalelor unele cu altele se unesc. Cum tremură pleoapa şi cum un albastru se topesc luminile, punţile coboară uşor între un om şi altul. Ochiul devine perlă în orbita de miere a nopţii şi moartea pare să fie o eroare a visului. Cine poate să se retragă,-n tăcere cind atita vrajă împrăştie murmurul acesta care cheamă la dragoste ? Nestinsă frumuseţe, pace inaltă a firii ■ cine nu se lasă biciuit de lemnul primordial al miresei ? O, această din urmă şi cea mai de sus — patria — spaţiu de nuntă şi de culori, cum s-o privim ? Ar trebui să ne sprijinim cu spatele de o jumătate de măr să auzim cintecul zămislind elementele. Şi încă ar rămine ceva atins cu inima, dar — ce anume —, gura nu poate să spună Şi iată, venind dimineaţa se trezesc fluturii, şi albinele printre salcimi colindă de mult. Împurpurată dimineaţă de mai miere a patriei rouă se lasă în voia petalelor şi pămintul îşi unge rănile cu lumină. Îngăduit fie-i poetului să-şi poarte umbra nedormită printre rugii acestor privelişti Să se bucure de pasărea care zboară şi de şarpele care se urăşte să se-ntristere. Şi omul, crepuscularul, să se limpezească in razele soarelui, dezbrăcindu-şi omătul cel vechi, intre ţărină şi crin să-şi risipească privirea şi lingă făptura mătăsoasă a zilei să-şi mestece lauda. Îngăduit fie-i să se topească în iarba cu rouă in celestele ape şi-n carnea de foc a trandafirului minunile încă se săvirşesc. Cel ce-a sădit pom trebuie cintat. Trebuie cintat cel ce-a aşternut viile pe dealuri şi cel ce-a dat de izvor. Şi nici un vis nu va putea să-i preţuiască făptura. Aurită e mierea pămintului. Acum se vestesc semnele celor ce nu au mai fost niciodată cuiburi de viespi se văd ca nişte aştri în cer. Şi aici muntele şi aici marea V * *••• —K '.V.. -- n- iy •­"* şi aici coapsele subţiri ale griului şi aici bărbaţii şi femeile ca nişte alăute florentine ce cinta. Dar nici un cintec nu va putea pe deplin să vorbească despre cel ce-a adus lumină şi pace. Dan VERONA Stoica Gica, Alexandria Sergiu, Zielinski Graţiela Sarkadi Ludovic (Cercul de creaţie al Grupului şcolar M.I.U.) : „Victorie socialistă" — premiul I Numele ţării „Noi sintem­ bătríni“ Călinescu Cînd pe scările de singe îngropate în pămînt Amintirea îmi aprinde luminare în cuvint, Pinză roşie pe oase să se-nfăşure mereu, Să-mi dau palme peste gură risipind numele tău. Dacă nu sintem de aur nici din alt metal mai scump Ci pămînt în cumpănire intre talgere de plumb, Cum se-mparte lung in oameni auzim acest pămint — Flăcări care ard pe ape, in vint codri spumegind Cum pămintul se imparte-n oamenii acestui neam — Dacă nu am fost de aur, chiar acest pămint eram, Cind am prins cu tot ce sintem­ fiindcă ochiul nu-i de-ajuns, E prea mic să poată ţine un atît de mare prins, Scoase inimile noastre şi trecute mai departe Şi in alte piepturi prinse, prag de viaţă iară moarte, Vinturare fără margini din hotare la hotare Se văd morţii in adincuri precum stelele în mare, Şi nu-i bulgăr de ţărină să nu ţină in tăcere Semnul slint ce-o să-l arate intr-o nouă înviere, Căci în largul ţării roată n-a rămas pămint virgin, Om să nu fi fost odată, botezat cu un destin, De aceea peste inimi să se-nfăşure mereu Pinza roşie pe care scrie larg numele tău... Dumitru CONSTANTINESCU In paginile 1—5 publi­căm reproduceri din Expo­ziția de artă plastică a elevilor. ----------------------------------------------------------­Limba română Limba ce-o ştiu de la bunica, limbă apropiată de tăcere, simplă ori dimpotrivă irosind lumine şi murmur de havuze bizantine ca-n gura unui clopot atîrnînd îşi leagănă pe lume lemnul sfînt, şi-şi arde luminările severe în jaruri vechi ce s-au hrănit cu mere. Din alte graiuri, vorbele peltice din carnea ta de lut vor să se-nspice și tu le lași în grîuri, milostivă, reci, bolovani, bomboane de colivă în albul cărora se încleiază culorile rodite de amiază... Ades te-au ars. Petalele fragile au fost în patru rupte, de cămile, te-au dat în seama dinilor, zăvozii te-au sîngerat. Te-au încercat irozii cu plinul săbiei, lucrînd cu-ncetul să-ți ia, din schitul inimii, profetul, dar ai rămas, ca jupuita piele a unei stele, ca un os din trunchiul zimbrilor scos... Gheorghe TOMOZEI 9 VOCAŢIA POLITICA A SCRIITORULUI ROMÂN I ' - • . - , . ... - . . • ....... . . , .... .1.. ..... FERLING i ■ Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Anul XIV Nr. 30 (482) Sîmbătă 24 iulie 1971 8 pagini 1 leu Săptâmînaî editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Vedere de pe pod Nefiind tot timpul in mină sî­nt inde­­m­înă toiagul despărţitor de ape, iar ta­bleta de oxigum găsindu-sa greu (pină şi Fiul Mării o foloseşte chiar dumini­cal cu înţeleaptă parcimonie), — şi cum către malul „dimpotrivă“ treburile şi intilnirile nu mai îndurau zăboviri, s-a ivit soluţia podului. Adică , citez din literatura de spe­cialitate: „a acestei superbe provocări aruncate în obraz, de om, trecerii, si­lind-o, îngenunchind-o să fie dedesubt, şi el să-şi scalde şi cureţe acolo, în ea umbra ori să arunce seminţe goale de dovleac“. Nu se precizează dacă nu cumva de la această înfruntare dintre durată, sta­bilitate şi ireversibila curgere s-a a­­juns la superstiţia — amuzament, azi —, a desluşirii in podul palmei a viito­rului unu sau doi, sau a trecutului, mai cu pete mai cu ele date la scos. Avind — asta se spune limpede în lucrările­ consultate — infrastructură şi suprastructură, podul este o aşezare sau instituţie in toată firea, ba — dacă ne gîndim că are cap, dar (orgoliu, pu­doare, treaptă de sus a devenirii? n-are coadă, are tot cap­ — chiar bicefală. — cu specific şi rigori pregnante. Să ale­gem doar d in acest perimetru (tehni­cist vorbind „deschidere“) arivismul sau gloria faţă de cea de lingă volan nu e permisă, depăşirile fiind interzise; pe urmă, o vedere de pe pod rămine o ve­dere de pe pod, arta plastică nu oste­neşte in a ni le arăta, fie ea aruncată in amonte fie ea aruncată in aval; privi­rea vreau să spun; pe urmă ar mai fi rememorările (să smulg din cinema­tografie „Podul Waterloo“) şi reveri­ile ; ar mai trebui notate şi cugetările care, trîntite aici, cu coatele rezemate ■ de stinghie sau parapet, oricit de pi­pernicite ar fi, capătă greutate şi va­ cronica pietonului lenţe de înţelepciune nebănuite; şi chiar dacă — rar — nu capătă —■ au, jos, apa curgătoare tinde să-şi spele faţa şi să iasă cu ea curată şi in cel mai rău caz să ducă la... La idile pe punte — această soră mai mică a podului—in faţa sau dedesubtul căreia pină şi Pi­riul — aşa cum a observat poetul — îşi trage cuviincios pleoapa. Locuind o ţară a norilor şi a unui fluviu, locuim şi o ţară a podurilor. Ne-am „răzbunat“ (verbul, în înţelege­re originară, înseamnă să mai fii bun odată), pe cei vechi, arcuind — despre partea romană a noastră alte poduri peste Dunăre — cel de al treilea superb şi proaspăt fiind cel de la Giurgeni , iar dinspre partea şi mai veche, localnică, dacică, ne-am îngrijit de po­dul casei şi de podişurile de deal sau munte. Nicolae VELEA Cultură şi conştiinţă politică românească Există, pentru toate culturile, peri­oade îndrumătoare, cînd reprezentanţii lor aşază, pe acelaş plan sau chiar dea­supra înclinaţiilor personale, interesele colectivităţii naţionale, pe care caută să o dirijeze şi să o coordoneze, să-i com­pleteze lacunele şi să-i trezească po­­tenţele creatoare. Asemenea conştiinţa politice apar, bunăoară, în momentele Boileau, La Bruyère, apoi Voltaire şi iluminismul pentru Franţa, Lessing, Goethe, Schiller pentru Germania. Ele se mai ivesc desigur, şi la alte inter­vale, dar numai intermitent în mediile respective. In rest oamenii lor de cul­tură îşi urmează creator numai înclina­ţiile personale dezvoltate pe suportul coordonatelor stabilite de unul sau altul din marii lor îndrumători. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi se întîmplă la noi. Aci procesul îndrumă­rilor este continuu şi permanent des­chis. El nu mai aparţine doar unor anumite perioade. Conştiinţa politică a scriitorilor şi, îndeobşte, a oamenilor noştri de cultură se dovedeşte pentru toate generaţiile mereu trează în sensul de a îndeplini o misiune socială şi na­ţională, fie pe un plan mai cuprinză­tor, cu funcţiune integrală, fie pe unul mai restrîns, dar de aceeaşi natură. A­­ceasta ne pare o importantă trăsătură de originalitate a literaturii şi culturii româneşti, de care credem că s-a ţinut mai puţin seama în stabilirea distincţi­ei sale faţă de literaturile şi culturile occidentului. Este un fapt care poate fi confirmat, la urma urmei, şi de cea mai elementară statistică. Cu excepţia unor perioade speciale, în sensul menţio­nat mai sus, în occident apare mai des o literatură de spirite detaşate, care-şi urmează în primul rînd înclinaţiile per­sonale, uneori cele mai intime. Po­porul nostru, dimpotrivă, a dat îndeo­sebi o literatură de îndrumători — în ultimă analiză îndrumători politici — devotaţi in mod conştient şi dirijate unora sau mai multora din interesele sociale şi naţionale. Să luăm doar un singur veac — al XIX-lea — şi să-l privim intr-un con­text comparativ. Iată nu toate, ci doar unde din cele mai importante figuri de scriitori-indrumători, pe care le-a avut la noi acel veac : Dinicu Golescu, Eliade, Bolliac, Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Hasdeu, Odobescu, Emi­­nescu, Maiorescu. Cîţi scriitori de acest tip a numărat veacul al XIX-lea fran­cez, care cuprindea, totuşi, un spaţiu literar nemăsurat mai mare şi mai ra­diant decit al nostru ? Mai puţini, evi­dent, decit la noi, sau, în orice caz, mai puţini care să releve o echivalentă pondere funcţională în tabloul literar al acelui secol. Ni s-ar putea obiecta că am recurs la un truc, şi că am ales dinadins un veac care ne avantajea­ză teza. Presupunerea se dovedeşte însă, inexactă, fiindcă am putea, bunăoară, aplica întocmai aceeaşi constatare şi la veacul al XVIII-lea, începînd cu Can­­temir sau cu Neculce, şi sfîrşind cu toţi reprezentanţii Şcoalei latiniste. Care dintre ei nu este un îndrumător cu substrat politic ? Faptul reprezin­tă incontestabil o constantă, o trăsă­tură permanentă a literaturii noastre, care poate fi urmărită aceeaşi de patru veacuri şi jumătate, de la prima noas­tră mare capodoperă literară, de la învăţăturile lui Neagoe Basarab. Această constantă n-a rămas umbrită nici în veacul nostru, care cuprinde atîtea figuri geniale, ataşate tot la tipul îndrumătorilor. Un Iorga şi un Sadoveanu, un Arghezi şi un Blaga, un Rebreanu, se integrează, fiecare în fe­lul său, în aceeaşi categorie. Intenţio­nal şi efectiv, opera lor nu înseamnă afirmarea exclusivă a propriei persoa­ne detaşate, în sensul unui Flaubert şi năzuinţele de afirmare socială şi naţio­nală a unei realităţi româneşti, cu ten­tativă expresă sau tacită a dirijării ei. Astăzi, în sfîrşit, dispunem de con­diţiile cele mai favorabile pentru a ne afirma ca atare. Inlăuntru asistăm con­tinuu la înnoiri pasionante, iar în afară am cîştigat un prestigiu internaţional cum n-am mai avut niciodată. Cu atît mai mult, deci, ni se oferă acum pri­lejul de-a fi noi înşine, de a potenţa culminant calităţile conştiinţei noastre, ale tradiţiei noastre, care sînt şi ace­lea ale permanenţei noastre, în sensul arătat mai sus. Scriitorului român i se deschid astăzi cele mai frumoase pers­pective şi cele mai favorabile condiţii pentru a deveni mare. Edgar PAPU

Next