Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-04-08 / nr. 15

L­V 8 APRILIE 1972 INEDITE Liviu Rebrean şi E. Lovinescu în dialog epistolar cu debutanţii Scrisorile pe care le dăm tiparului nu se adresează unui per­sonaj ilustru. Dimpotrivă, ele sunt îndreptate către un începător care, in deceniile din urmă, solicita sfaturi şi îndrumări con­crete unui mare romancier şi unui mare critic. O adresare cum nu se putea mai bună. Daca le publicăm totuşi, o facem pentru că scrisorile semnate ..L*viu.Re­breanu S* E. Lovinescu — scriitori aflaţi atunci în anii deplinei apoteoze — conţin îndrumări literare cu caracter etern valabil, ceea ce le conferă o permanentă actualitate. Ele ilustrează apoi, un mod de a purta dialogul — fie şi epistolar, ori mai ales epistolar — cu tinerii care bateau la porţile cu­­vintului scris , o modalitate care astăzi nu pare să mai fie cul­tivata. „Poşta redacţiei“ din unele reviste fiind în schimb ex­presia unor grandomanii fără portofoliu. Scrisorile trădează caracterul generos al celor doi expeditori, lipsa de morgă şi de izolare faţă de tinerele generat, dar, în aceeaşi măsură şi o concepţie precisă despre ceea ce înseamnă debutul în literatură şi, nu mai puţin, responsabilitatea pe care o implica munca literară. Textul scrisorilor vorbeşte de la sine. Aş vrea doar să mai adaug cîteva observaţii care să dovedească valoarea lor istoriografică. Dacă facem abstracţie de numele „adrisantului“, textele lui L. Rebreanu şi E. Lovinescu, prin rafinamentul lor psihologic, pot fi considerate drept Scrisori către un începător — cu ma­­jusculă — simbolice. In cazul epistolei semnate de Liviu Re­breanu — cea din 7 aprilie 1940 — se observă tactul cu care ro­mancierul venea în întîmpinarea începătorului, a celui care i se adresa ca unui magistru , delicateţea cu care romancierul cobora de pe soclu printre partenerii corespondenţei (vezi apelativul, sau condiţionarea subtilă a schimbului de opinii : „vă promit să vă citesc cu toată atenţia ce o merită frumoasa Dv. străduinţă literară. Nu mai încape îndoială că, îndată ce veţi face o lucrare intr-adevăr merituoasă...“ Şi corolarul ei, peste un paragraf, două : „Cum vedeţi, din parte-mi dorinţa de a răspunde la che­marea Dv. e poate chiar excesivă. Rămîne ca talentul Dv. să fie real şi ca străduinţa şi munca, precum şi ascultarea Dv. să nu se desmintă“). „ Aceeaşi scrisoare conţine unele informaţii cu privire la ultimele voiaje ale scriitorului in străinătate, la programul său de lucru de la care nu înţelegea să se abată. Cu toate acestea, şi deşi se aflau in amurgul vieţii, cind bolile se anunţau funest, ambii scriitori găseau timpul cuvenit şi rezolvării corespondenţei cu tinerii confraţi. Valorii de îndreptar estetic a celei de a doua scrisori semnate de autorul Răscoalei i se adaugă aceea biogra­fică. Ea alcătuieşte, după cîte ştim, unul din puţinele documente care se fac ecoul direct al odiosului eveniment politic numit Dictatul de la Viena (august 1940). Rîndurile lui Rebreanu ilus­trează suficient poziţia intimă, de revoltă, a scriitorului in faţa scindării nedrepte a teritoriului ţării. Cit priveşte aprecierile şi recomandările literare oferite de Liviu Rebreanu corespon­denţei sale, ele îmbină, in doze subtile, ca un fin cunoscător al psihologiei începătorului, o anume încurajare („d-ta... ai putea aduce lucruri cu desăvîrşire necunoscute...“), cu o anume condi­ţionare foarte în stilul concepţiei despre scris a lui Liviu Re­breanu : „Tehnica scrisului trebuie învăţată oricit talent ai avea de la Dumenezeu. De aceea ţi-am spus de la început să nu te grăbeşti, să adînceşti, să cizelezi, să rotunjeşti. A migăţi e plic­ticos, dar altfel nu se face operă de artă. Suprema lege e să ştii ce să nu scrii sau ce să tai din ceea ce ai scris...“ O altă condiţie pusă de Rebreanu pentru pregătirea debutului ar fi frecventarea cercurilor literare, unde — spune el — se face obişnuit ucenicie literară şi se deprinde tehnica meseriei. Se pare că scriitorul avea în vedere experienţa sa de la Cena­clul „Sburătorul“, de care îl lega o veche şi trainică amintire. Astfel se explică, poate, şi existenţa scrisorilor — un an mai tîrziu — de la E. Lovinescu, mentorul cenaclului. Ele nu diferă cu mult de ale lui L. Rebreanu în ceea ce priveşte dirijarea unui debut. Criticul introduce în plus raportul care trebuie să existe între talent şi cultură : „Dacă v-am pomenit de oarecare lecturi, nu era pentru a vă pune într-o situaţie de inferioritate ; o recomand oricui, talentul fiind numai o condiţie iniţială, in care trebuie să se implice şi o alimentare continuă de cultură literară...“. Fireşte, scrisorile se deosebesc în stil şi metodă. Din­colo, însă, de formulările succinte ale lui Lovinescu, se observă dragostea criticului pentru cenaclul său, Invitaţia indirectă de a nu-l ocoli. De altfel, în corespondenţa criticului cu tînărul autor din provincie, trebuie citită şi permanenta grijă a lui E. Lovinescu de a nu pierde un talent, de a-l avea măcar o clipă —, fie cu viitor, fie fără — prezent în cabinetul său. Scrisorile lui Liviu Rebreanu şi E. Lovinescu ne-au fost co­municate de d-na Şerbana­­Tartea, căreia ii mulţumim şi pe această cale. M. N. RUSU W IlVir REBREANT BUCUREŞTI Bucureşti 7 aprilie 1940 Stimată Doamnă şi Colegă, Intîi iertaţi acest răspuns­­ prea întîr­­ziat. Abia acum­­mi-a căzut în mînă scri­soarea Dv. atît de amabilă şi plină de o mare rîvnă literară. M-a mişcat dorinţa Dv. de-a reuşi să realizaţi opere adevă­rate şi am impresia că mă aflu într-ade­­văr în faţa unui talent care se frămîntă să-şi găsească drumul desăvîrşirii. îmi pare rău că [n-aţi venit Dv.]­­ cu cei „doi complici“. E imposibil să discuţi probleme literare [prin] intermediar chiar cindi [indescifrabil]. Dar aţi fi profitat poate mai mult de observaţiile ce le-am făcut dacă le-aţi fi auzit Dv. însă­ vă, complectate eventual prin răspunsuri la anume întrebări ce m-ar fi interesat. Ar fi fastidios să încerc a vă face prin corespondenţă prelegeri literare aplicate. Dacă aveţi ceva pus la punct, cum mă vesteaţi în scrisoare, trimiteţi-mi sau aduceţi-mi şi vă promit să vă citesc cu toată atenţia ce o merită frumoasa Dv. străduinţă literară. Nu mai încape îndo­ială că, îndată ce veţi face o lucrare în­­tr-adevăr merituoasă veţi avea din parte-mi tot sprijinul pentru a­ o publica în condiţii bune. Din nenorocire voi lipsi din ţară pînă pe la mijlocul lunii Maiu, iar pînă la 17 Aprilie trebuie să stau la mica mea vie de lingă Piteşti, unde am de termi­nat o conferinţă pentru Roma, încît nu­mai după 15 Maiu voi fi mai liber. Totuş, dacă aveţi terminată lucrarea „Bibeloul“, despre care pomeniţi, şi aţi dori să mă consultaţi mai curînd, vă stau la dispozi­ţie şi la ţară unde puteţi să-mi scrieţi sau să mă vedeţi, dar numai pînă la 17 Apri­lie inclusiv. Iată şi adresa : comuna I. G. Duca — Valea Mare, oficiul Ştefăneşti, prin Piteşti. Se află la 3 Km. de gara Piteşti. Cum vedeţi, din parte-mi dorinţa de a răspunde la chemarea Dv. e poate chiar excesivă. Rămîne ca talentul Dv. să fie real şi ca străduinţa şi munca, precum şi ascultarea Dv. să nu se desmintă. Atunci poate că în curînd vom avea bucuria să fim în adevăr colegi literari. Pînă atunci primiţi salutările mele de­osebite. Liviu Rebreanu 15 Septembrie 1940 Scumpă Doamnă şi mult nerăbădătoare Colegă, Două luni, cît am lipsit, am fost o sin­gură dată la Bucureşti, pe la sfîrşitul lui August, chemat la o comisiune de Minis­trul Artelor.„ Atunci am avut bucuria să găsesc scrisoarea D-tale cu atît de drăgă­laşele unde hertziene. Inainte de-a putea reacţiona cum aş fi dorit, a intervenit ca­tastrofa din Ardeal care­ mi-a sfărîmat toată bucuria ce mi-o dăruise rîndurile D-tale. Prin ciopîrţirea suferită de Tran­silvania, locurile copilăriei şi obîrşiei mele au ajuns în ţară străină împreună cu fraţi de-ai mei şi alte rude şi prieteni. Iţi închipui cîtă amărăciune şi durere a trebuit să îndur ! Au venit apoi toate răsturnările acestui început de Septem­brie şi noua D-tale scrisoare, îndurerata şi svîcnind de nerăbdare, ba chiar de o y* C CK YS* • .­­*'VU ••V. imputare printre rînduri că aş răspunde prin tăcere, dacă nu şi neînţelegere, la sbuciumările şi elanurile sufletului D-tale dornic să se realizeze în literatură. Poate că aş mai fi aşteptat cu înştiin­ţarea ce ţi-o promisesem prin telefon, ca să se aşeze puţin apele prea tulburi. Spovedania D-tale mă îndeamnă [......] să precipit răspunsul. Nu vreau să să­­lăşluiască nici o clipă în sufletul D-tale vre-o nedumerire în privinţa mea. Am fost măgulit şi onorat prin încrederea mare ce mi-ai arătat şi, la rîndul meu, aş vrea din toată inima să împlinesc toate speranţele D-tale şi să-ţi fiu o călăuză dreaptă şi cinstită pe căile literaturii. [...........................................................................1 2 Nerăbdarea e mai mult decît aş fi dorit. Am înţeles din scrisorile D-tale­, atît de sfîşiate de sensibilitate şi temperament, că iubeşti literatura aevea, cu iubire adîncă, dârză, hotărîtă, nu ca o diletantă care, în lipsă de ceva mai bun, încearcă să publice o carte pentru simplă satisfacţie mondenă. Din manuscrisele D-tale, de altfel ca şi din scrisori, am simţit un filon de talent [...]* spumos, cu unele note originale de o rară feminitate. In literatura actuală româ­nească sînt cîteva femei, mai ales din cele noui care desvăluie aspecte inedite su­fleteşti. D-ta, cu sensibilitatea de rană vie, ai putea aduce lucruri cu desăvîrşire necunoscute în opere într-adevăr artistice. Aşa cred. Asta e impresia mea, mai cu seamă după ce ţi-am auzit şi glasul, un glas cu inflexiuni moi şi totuşi cu tonali­tate metalică. [...].* Simpatia e instinctivă ce o inspiră scri­sul D-tale vijelios. Orice ar fi, opera nu se poate perfec­ţiona decît printr-o muncă perseverentă şi îndelung răbdătoare. Tehnica scrisului trebuie învăţată oricît talent ai avea de la Dumnezeu. De aceea ţi-am spus de la în­ceput să nu te grăbeşti, să adînceşti,­ să cizelezi, să rotunjeşti. A migăli e plicticos, dar altfel nu se face operă de artă. Su­prema lege e să ştii ce să nu scrii sau ce să tai din ceea ce ai scris... (subl. m­.). Iată însă că mă apuc să dau sfaturi ge­nerale care nu fac doi bani. Dacă am fi putut citi împreună numai două-trei ca­pitole din „Bibeloul“ D-tale, ai fi văzut, simţit şi înţeles, imediat [...] 5 aşa cum este, ce trebuie să tai sau să adaogi [...]6. Prin scrisori, repet, nu se poate corecta un manuscris. Dacă l-aş corecta eu singur ar­eşi cu totul altceva, adică ceva în genul meu şi nu al D-tale. [...] 7 D-ta, prin legea vieţii, n-ai po­sibilitatea să iei contact cu cercurile li­terare unde se face obişnuit ucenicia li­terară, adică unde se învaţă tehnica me­seriei. Aici eu ţi-aş fi stat bucuros la dis­poziţie şi te-aş fi pus în legătură cu co­legi şi colege. Odată ziceai că totuşi vei veni. Acum nu mai vezi posibilitatea. Ce aş mai putea să adaog ? Să-ţi înapoez ma­nuscrisul aşa, simplu ori să-l mai păstrez în speranţă ? Hotărăşte şi mă voi exe­cuta îmi pare [...]8 nespus de drag să te anunţ că ai reuşit. Iată ţin prea mult la D-ta şi la talentul ce-l întrevăd în D-ta ca să te hrănesc cu iluzii ieftine. Dificul­tăţile sunt tocmai pentru cei talentaţi ; numai ei le înving. Te rog să-mi scrii pe adresa Academia Română unde voi primi mai sigur orice-mi vei trimite. în fiecare vineri la 3 d.a. avem şedinţă şi sînt acolo pînă la 5 d.a. Pentru anume motive e mai bine să mă anunţi acolo, atît în scris cît şi eventual în persoană. Cîndva îţi voi da şi explicaţii mai multe. îmi vorbeşti despre soţul D-tale — iar­­tă-mă, n-am ştiut că eşti măritată sau re­măritată. Cu concursul soţului D-tale va fi poate totuşi posibil să apari în Bucu­reşti. [. ..1]. Scrisoarea mea n-aş vrea să te nemul­ţumească. Mi-ar fi plăcut să o consideri ca o dovadă de multă afecţiune respec­­toasă şi de mare încredere ce-ţi păs­trează Liviu Rebreanu 26 Iunie 941 Stimată Doamnă, am primit scrisoarea dv. cu întârzierea impusă de împrejurări; e destul roman­tism şi exagerare în ea, sensibilitate şi susceptibilitate. Aprecierea mea s-a ra­portat la eroină, care trăieşte intr-un vis de trează, creind superstrucţii fantastice pe realitate ; nu mi-aş fi îngăduit să fac şi raportări la autoare , autorul răminînd totdeauna în afară de discuţie şi contro­versă. Dacă v’am pomenit de oarecare lecturi,, nu era pentru a vă pune într-o [complex] 10 situaţie de inferioritate ; o recomand oricui, talentul fiind numai o condiţie iniţială, în care trebuie să se implice, şi o alimentare continuă de cul­tură literară... Continuu a insista şi acum că aveţi nevoe de această fertilizare. Vă mulţumesc pentru paginile de călătorie în tren, patetice, ce-mi trimiteţi şi vă rog să primiţi omagiile mele, devotat. E. Lovinescu 19 Ian. 942 Stimată Doamnă, cu mult prea tîrziu pentru mulţumiri, — pînă ce m-am gîndit că vă pot scrie la Ţăndărei, fără alte preciziuni... Vă mul­ţumesc din suflet pentru planta rară ce aţi bir­e voit să-mi trimiteţi pentru mi­cile mele evenimente calendaristice ; cre­deam că vă voi vedea după aceia, şi că veţi veni la şedinţa de duminică, pentru a o face cu viu grai. Aţi plecat. Vă urez totdată multă voe bună, fără care nu (se) poate fi [nici un] 11 spor la lucru, singu­rul care înseamnă ceva, pentru noi pose­daţii literaturii. In speranţa unei revederi cu razele pri­măverii rămîn al Dv. devotat. E. Lovinescu [...]* — cuvinte şterse. [...]* — rînd şters de autor ? 5 — cuvînt şters. 4 — propoz. ștearsă. 6 — cuvinte şterse. 6 — cuvinte şterse. 7 — cuvinte şterse. * — cuvinte şterse. • — ct­vinte şterse. 10 — șters dar vizibil. 11 — șterse. A * i­ 1 '1 i rin, • , fitAAW. . . fi-*3 4~y»-£tA ’ tiA yjficímuwÍ* .■ ÄT **-*-*-, ■Cm 1. proverbe Neică fluiera la coasă Era duminică aşezată frumos între nişte luni ale anului ca­re nu se bat la isprăvirea lor, cu ceţuri şi încremeniri înghe­ţate, lovite, potopite pe urmă de un soare bun, dar trecător, egal şi neglijent. Era adică o zi de trecere în­tre iunie şi iulie, în satul de deal şi munte Oarba-Surpaţi. In duminica aceea în care soarele rotunjea merele şi um­plea, lungea umbra tufelor a­­dulmecînd şi bănuind păcatele ştiute, — învăţătorul Dandu Panţurescu avu o zi vînătă. El îşi pusese pălăria lui de paie şi nişte mănuşi de lină ca să um­ble apărat, la stupii de albine care în anul ce trecuse nu da­­seră , — picase o grindină toc­mai în vremea florilor de tei,­­aşa că, el, iarna trebuise să-i întreţină cu zahăr. Greu de luat, după seceta din ’46, în „bogăţia sărăciei" de atunci, cum zicea nevastă-sa. Care vă­­zînd cum rupe dulciurile de la gura copiilor pentru apucătura lui cu stupii, zumzăia mai rău, şi mai aprig decît micile co­munităţi aurii. Dar învăţătorul luase zahăr la negru, de la Ghică Şantaliu, şchiopul, şi-l risipise pe cîte două rame de „buduroi“, cum arunca pieziş nevasta cu toate că el avea stupi, stupi, făcuţi şi potriviţi de un tîmplar Gică Mamudea, care de fapt era indemînatic mai mult la cruci de lemn pentru cimitir. Şi mai fusese şi liberal. Acum, în duminica aceasta cu lumină potrivită, învăţătorul sălta şi cobora ramele aşa, de plăcere ca să simtă mirosul ştiut al aerului cald şi legă­nat, îngemănat frumos cu lu­mina ca să ducă la floare şi, care floare ştiindu-şi trecerea iute dăruia din prisosul ei, ceea ce albinele adunau şi aduceau, mici, încărcate şi fără imagina­ţie, pe sub ordinişul stupului. Şi tocmai atunci, pe şosea şi pe urmă intrat în curte şi de acolo pe sala casei, lingă păli­­mar unde învăţătorul era bucu­rat de stupii lui, veni Ch­inet. Era un om cu urechea pusă bi­ne, dar „cu gura aşezată rău“, cum i se spunea şi în faţă şi de peste culme. — Am auzit, şopti el, învăţă­torului, la primărie, despre par­tea geamului către post (postul de jandari) că cineva din capul satului o să fie arestat la noapte. — Bă, tu n-ai sîmbăta di­naintea paștelui, îl îmbrînci în­vățătorul, care stătea în capul satului. O să-ți dau cu stupu' ăsta-n cap de te pipernicesc pină intri pe urdiniș. Ch­inet plecă, repede, — pe el îl îneîntau doar răspunsurile, încontrările oamenilor la veşti­le rele pe care le aducea. Du­pă ce el trînti poarta, învăţă­torul aşeză cu mîini tremurate, ramele la loc, în stup, trase, — mai mult îi pocni capacul, — şi se duse în spatele sau umărul umbrit al magaziei de unde luă o coasă. O ascuţi îndîrjit cu gresia­ — curea — şi plecă în spatele casei ca să-şi cosească lucerna şi cureaua de ghizdei. Mai aveau, ele şi lucerna şi ghizdeiul mult pînă la coasa dintîi — şi învăţătorul le în­văţase să crească acolo mai mult pentru scurtarea drumului şi a agoniselii albinelor. Acum, după ce auzise ce au­zise de la Ch­inet, el Începu să cosească dugos, da nu înrăit, speriindu-le, alungîndu-le hăr­nicia. Şi fluiera. — Neică fluiera la coasă. A­­dică tot el cosea şi tot el flu­iera subţire, din buze, cîntecul ştiut. Şi săgeta şi albăstrea rău din coasă şi lucerna şi ghiz­deiul. Ca să-şi alunge neliniştea , se înţelege. Şi fluiera şi săgeta înainte. — Mi-am luat inima-n dinţi, — îmi trebuia doar funia şi traista, se măcina el, rău cu el, cind îl văzu pe cumsecadele, de-adevărat, jandar Diminici care venea secret, de după o tufă, să-l previe să se ascundă pentru că trebuie să-l aresteze la noapte. — Pentru povestea aia ? — Da, i-a răspuns omul de armă, cred că aia e, cu notarul Merinescu. Poveste pe care o s-o vedem noi. N. VL. Desen de OCTAVIAN BERINDEI Prezenţe româneşti In zilele de 25 şi 26 martie s-a desfăşurat la India­­napolis Conferinţa Asociaţiei Americane de istoria culturii. Directorul Bibliotecii Române din New York, Dan Grigorescu, a prezentat comunicarea „George Că­­linescu — interpret al fenomenului cultural european“. Conferinţa a ales comitetul de conducere al Asocia­ţiei pentru anul 1972. Preşedintele noului comitet este profesorul Ralph Scott, cunoscut istoric al culturii in­dienilor din America de Nord, iar vicepreşedinţi Gerald Howley şi Dan Grigorescu. M. V situaţia poeziei Sincronizarea devine inutilă Am scris nu o dată despre ceea ce lipseşte încă poeziei noastre „tinere", despre riscurile inge­nuităţii în creaţie, despre nevoia intelectualizării poetului şi a unui instinct întreţinut şi stimulat de un program. Căci prea puţini din autorii ti­neri aşteaptă revelaţia din meditaţie, prea mulţi cultivă confuzia opacă, uitînd că în artă sugestia se obţine întotdeauna cu mijloace foarte exacte, încrederea necontrolată în puterile proprii, dis­preţul lecturilor şi al elaborării sunt simptome care se lasă deseori observate. Desigur că ele sunt departe de a caracteriza autorii tineri în între­gime şi în exclusivitate ; dar numai în ce-i pri­veşte semnalarea lor ar mai putea fi eficace. Ei sunt cei care ar mai putea reveni asupra formu­lei adoptate printr-o căutare exclusivă şi — nu­mai astfel — cu adevărat sugestivă. Succesiunea arbitrară a cuvintelor, incoerenţa nescontată a viziunii ar putea fi atunci depăşite. Căci nu arbi­trarul raţional ne supără, ci arbitrarul sen­timen­­telor înseşi. Nu despre coerenţă ca strinsoare logică e vorba, ci despre un nucleu emoţional în jurul căruia să se articuleze poemul, despre un sens global la care secvenţele lui să participe cît de ocolit sau implicit. Cei mai reprezentativi dintre poeţii tineri scapă în genere unor asemenea reproşuri, fie evitîn­­du-le cu luciditate, fie risipind în compensaţie nebănuite resurse de farmec. Chiar şi lor li s-ar putea cere însă în continuare să menţină o anu­mită înălţime a tonului şi a zborului, astfel încît fiecare titlu să-i reprezinte cu adevărat ori, cel puţin, să nu-i compromită. Cu toate acestea, de ei se leagă speranţele noas­tre de audienţă europeană. Căci, dacă la colegii lor din ţările cu o mai veche tradiţie întîlnim această rîvnită egalitate a „vocii“ în fiecare poem — semn sigur al profesionalizării — rostirea lor ne surprinde şi ne seduce în mai mică măsură. Atît cît se poate desfăşura, confruntarea se în­cheie, cred, în favoarea poeţilor noştri. Deficitul de cultură e recuperabil, selecţia mai atentă a cuvîntului şi construcţia mai riguroasă a poemului pot fi pînă la urmă deprinse. In acest plan perfectibilitatea e posibilă şi reco­mandările nu sunt de prisos. (De aceea mi le-am şi îngăduit.) Dar uşurinţa cu care tinerii noştri poeţi acced la poezie, decizia cu care se instalează în teri­toriul ei privilegiat, capacitatea de revelaţie şi de surpriză, sunt greu de egalat în izbucnirea lor firească şi, aş zice, nemeritată. Intr-o cultură care şi-a pierdut încrederea în poezie, inocenţa vizionară e ameninţată să dispară iremediabil. Modurile dominante în care se scrie astăzi poe­zia în Occident sunt semnificative din acest punct de vedere. Se poate vorbi chiar de o redefinire a însuşi conceptului de poezie în dependenţă de lo­cul şi funcţia care i se rezervă în cadrul societăţii de consum. De aici o „viziune a sentimentelor“ fundamentată pe cinism, de aici „de­poetizarea poemului“ ori poezia „concretă“. Fără îndoială că simplificările nu lipsesc în asemenea consideraţii prea generale, dar o înde­părtare de la izvoarele dintotdeauna ale liris­mului nu poate fi nici ea ignorată. Ceea ce nu înseamnă că o poezie autentică nu s-ar putea concepe în aceste moduri sau că ilustrările mai recente ar lipsi. Cu toate acestea, nu se poate susţine că Occidentul traversează acum o epocă de înflorire poetică. O „reîntoarcere la poezie" e proclamată câte­odată, mai mult provocator decît conclusiv, dar ea înseamnă mai degrabă o redescoperire a unor autori demult consacraţi decît o reînviere a poe­ziei prin forţe tinere. Incît am putea spune, para­­frazînd o formulă celebră, că „ceea ce este mai viu în prezentul poeziei occidentale este tre­cutul“. Iată de ce, in poezie cel puţin, sincronizarea noastră devine acum inutilă. Veritabil tic for­mator al literaturii române, sincronizarea tinde să-şi piardă în şi pentru actualul moment poetic funcţia stimulatoare. Obiectul ei nu mai are, cred, de ce să fie rîvnit. Şi este semnificativ fap­tul că, în măsura în care se pot stabili modele şi influenţe, acestea vin tot mai rar din Occident sau de aiurea, tradiţia autohtonă fiind, în schimb, mult mai des rechemată. Mai ales poeţii interbelici sunt productivi în acest sens — printre ei Blaga şi Barbu. Pe de altă parte, chiar atunci cînd suprarealismul a cunoscut o neaşteptată dar explicabilă resurec­ţie la noi acum cîţiva ani, am înregistrat acea întîlnire — nelipsită de enormitate — între o fac­tură onirică și una didactico-folclorică în„Zoo­­sofia" lui Ion Gheorghe — experiment semnifi­cativ pentru istoria unei literaturi. O întrebare totuşi persistă: cît de siguri putem fi în legătură cu faptul că în Occident n-ar mai exista promisiuni semnificative, talente tinere în stare să preia oficiul poetic de la acei mari iniţiaţi care-şi trăiesc deja posteritatea? Cu atît mai mult cu cît se ştie că reputaţia şi ecoul uni­versal depind în mare măsură de înaintarea în vîrstă şi de amploare însăşi a carierei poetice. Pe de altă parte, informaţiile noastre sunt, ne­îndoios, lacunare. S-ar putea ca asemenea poeţi de valoare să existe aşadar fără ca noi să fi aflat încă, s-ar putea ca această revelaţie să ne fie rezervată pentru mai tîrziu. Nu credem, totuşi, că valoroşii lor critici nu i-ar fi proclamat ca atare, nu i-ar fi făcut cu­noscuţi, fără să se lase prea mult pătrunşi de bănuiala că undeva, în Estul Europei sau aiurea, ar putea exista poeţi mai buni. Tocmai despre asta vrem să vorbim în continuare. Mircea MARTIN (XII) .­ Paj cu coif de hîrtie Intr-un articol intitulat „Condiţia dialectică a istoriei literare“, publicat cu o ciudată îngăduinţă în revista „Tribuna“, junele şi extravagantul G. Grigurcu, paj cu coif de hîrtie şi spadă de praz opărit în trei ape, pro­pune cu zel necrofil îngroparea poeţilor Nichita Stă­­nescu, Cezar Baltag şi Grigore Hagiu (Marin Sorescu e cioplit cu ceac­ia un paragraf separat). Hurducat în trenul navetă din Oradea şi Cluj, în vagon special cu roţi pătrate, Grigurcu înscenează, îşi închipuie, scan­daluri de anvergură. In luna alăptării florilor, cînd se cuvine să fiu bun şi iertător, nu-i pot spune lui Grigurcu decît atît : băieţel, nu mă sili să te arăt cu degetul că te găureşti. Fănuş NEAGU NESTOR DE IMPRUDENŢE. Pseudonim fericit, ver­suri neamaiîntîlnite. Citez din Odă femeii : „Din piep­tul tău de marmură fluidă, / Din inima-ţi haină cresc rugi de spini cereşti / Iar trupu-i tău cu forme de-orfelină / împinge la păcat şi-o rază de lumină“. Şi fiindcă te-am prins, te ţin. Citez şi din „Viaţa“: „O ! flori aruncate drept jertfă / gingaşei, duioasei, zdrobitei inimi de artist / Ei joacă dramele, bucuriile vieţi / Rostind cuvinte milenare, prezente, viitoare“. CONSTANTIN ORDICH. Basme de adormit căţeii de pluş. Poate-n secolul trecut s-a zgîriat cineva pe ochi avînd sufletul încărcat de prea multă iubire. In zilele noastre „fiorii tristeţii amare“ apar foarte rar. CUCIUMITU N. CHIRIŢA — Urziceni. Răspunsul anterior sună limpede : versurile sunt foarte şubrede. Mă mir că nu l-ai înţeles. „Stejarul înflorit / adie / uşor ca o balerină / în natura plină de lumină“. Rin­­durile astea par scrise în bufetul Stejarul din str. Vir­­giliu, colţ cu Şaibei şi şapte potcoave de cai vînduţi pe două halbe perechea. IULIA MUREŞAN. Trimite-mi poemul refăcut. MANIBA HERESCUL. Nu pot să-ţi dau îndrumări, oricît mi le-ai cere. Singurul lucru pe care merită să ţi-l spun e că n-am găsit nici-o umbră de parfum în versurile dumitale (am găsit, în schimb, vreo douăzeci de virgule puse anapoda). „Vin pescăruşii / Priviţi-i / Adierea linului vînt / Ii va îmbia / şi cîntul tainic din valuri / îi va chema / căci, oricînd, peste mii, de zări albastre / vor zbura, atît de duios / şi fermecător, / Şi pescăruşi-pescăruşi". H. P. GREGORIAN. E lucru sigur că, primăvara, un drac se-nvirte pe lingă noi şi ne ia minţile. Dovadă acest pasaj din proza trimisă mie : „Pe umeri clopo­tul înaltului îmi coafează în păr basme veşnice cu li­căr de stele. Vintul acesta cu degete de femeie pia­nistă aduce de departe viitoare de tîmplă indrăgos­ posta redacţiei uită de întrebări pe care Universul le soarbe ca pe o certă dovadă a identităţii sale superioare". Zic : Doamne-fereşte ! MOLDOVEANUL TIMIŞOREAN. îmi zice : „stima­te domn am aşteptat zadarnic un răspuns din partea dv. dar se vede treaba că de cînd aţi ajuns adjunct de secretar la Asociaţia scriitorilor din Bucureşti a­ţi ui­tat de un amic din umbră, păşind cu ochi orbi spre idola nobleţe a modernismului arhaic pe care î-l urăsc pentru felul cum se infiltrează în seria curentelor li­terare". Iţi zic la rîndul meu : nu eu te-am uitat, ci matale m-ai ocolit în ultima vreme. Te rog scrie-mi­­ mai des şi dacă se poate numai pe muchea hîrtiei. F. N. RIGOARE ŞI ENTUZIASM Imprevizibil destin trebuie să aibe entuziasmele sau rictusurile redacţionale, reacţiile de dezamăgire sau de interes cu care iei cunoştinţă zilnic, de cantităţi impre­sionante de metafore, tropi, rime, aliteraţii etc. Cum aş fi reacţionat dacă m-aş fi aflat în faţa unor poezii de Bacovia, nu Lacustră, nu Amurg de iarnă, nu Poemă finală ci a multora din acele poezii bacoviene, anodine, la prima vedere, aparent sentimentale, stîngace chia , dar de îndată ce se trece dincolo de un anumit prag de suficienţă didactico-estetică, pur şi simplu geniale ? Căci talentul, geniul chiar, se învăluie uneori de o atît de înşelătoare discreţie şi lipsă de strălucire exterioară, îneît pot deveni confundabile, pentru privirile tale gră­bite şi orgolioase, cu lipsa de har, poate. Cineva, azi o somitate, îşi mărturisea surpriza de a fi constatat re­ceptivitatea impresionantă a generaţiei de azi la poezia bacoviană. Călinescu chiar, a reacţionat cu scepticism la acest, (astăzi) mare poet modern, şi, cu suficienţă (foarte nedreaptă însă) la poezia lui Emil Botta. Certi­tudinile sunt de multe ori simple iluzii, iar rigorismul şi severitatea prea grabnică pot deveni erori ce se vor însoţi de regrete. De obicei, cei ce vin te iartă pentru entuziasme facile, dar nu te cruţă dacă veştejeşti laurii unui spirit pe care postumitatea îl va idolatriza. Greu a plătit Macedonski „inspiraţia subită şi momentanee de a fi fost într-o epigramă „spiritual". Păzeşte-mă doamne, de spiritele mele, că de ale altuia mă apăr singur ! Acestea fiind zise, să ascultăm versurile unui student politehnician din Cluj. Sînt rînduri care mi s-au părut, pe alocuri greoaie, dar ele aparţin unui poet a­­devărat : „Soarele şi-a ridicat pupila-n înălţime / strîngînd vălul umbrei / şi copacul şi-a rezemat capul / de umărul cerului, / sîngele lui e mai rece decît al meu / purtînd în el corăbii minuscule. // In faţa mea se­­ntoarce spre miezul, / plopului ca o firidă săpată-n / osul păsării, numai căutînd / partea transparentă din Soare. // Să fiu eu oare cel care iubeşte / nu Soarele nici Planeta / raza dintre ele ? / “. Sau această viziune floral-cosmică : „O ! dacă mi-aţi arăta o mînă, o singură mînă, / o palmă, o singură palmă căuş / peste trupul prăpăstiilor adormite, m-aş face ienupăr / cu rădăcinile întoarse spre centrul ba­­loanelor stele. / Marea e invenţia, cugetul scoicilor cu profeţii / adormiţi în ele şi firul de nisip îşi caută se­menii / după bocetul valurilor ; numai floarea / greşeşte glastra născocind spaţii frînte. / Plînge floarea în locul naşterii căutînd seminţe / ori amintindu-şi muguri opaci, fuge floarea / spre fecunditate mai subţire ca lumina zilei". Nu, hotărît lucru, n-aş putea ironiza niciodată aceste frumoase versuri nupţial-vegetale. Autorul lor se nu­meşte Valentin Radu. Cezar BALTAG

Next