Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-04-08 / nr. 15

V In pagina a 4-a : Rimbaud de Al. Rosetti Versuri de Horia Zilieru 0 întreită cale sunt trei fenomene pe care le consi­der de primă importanţă în literatura noastră în ultimii ani: trei procese în curs, ale căror roade sunt de pe acum manifeste: procesul valorificării moş­tenirii literare, procesul deschiderii spre un univers al literelor, artelor, gîndirii, şi, în sfîrşit, contactul viu, placentar al creaţiei literare cu reali­tăţile contemporane. O falsă antinomie tulbura multe spi­rite între cele două războaie.. Tradiţio­nalişti şi modernişti se înfruntau, si­­tuîndu-se pe poziţii ce păreau ireducti­bile. O decupare silnică într-un conti­nuum temporal determina o împărţire arbitrară a valorilor, o contradicţie sterilă între poli opuşi, între perspec­tive. Aderenţii la „tradiţii“ se situau la polul opus al aderenţilor la „inovare“. Fatalitate­a unei „quereile des anciens et de modernes“ , inevitabil conflict între generaţii ? O firească maree există în viaţa spiritului, a culturii; există înclinaţii conservatoare şi pro­gresiste, legitime chemării spre păstrare şi înnoire. Dar cînd feţele lui Janus bifrons nu mai sînt socotite aspecte di­verse ale aceluiaşi chip, puncte de ve­dere deosebite asupra aceleiaşi reali­tăţi, ci sînt ipostaziate şi opuse ca doi poli contrari, ceva este sfărîmat în or­ganele marelui corp al literelor sau culturii şi conflictul e semn al crizei. S-a produs, oarecum pe nevăzute, în anii noştri, o întîlnire a tradiţiilor şi a voinţei de inovaţie, s-a depăşit falsa antinomie a tradiţionalismului şi mo­dernismului. Aceasta, înainte de toate, printr-o întoarcere sinceră spre sursele vivificatoare ale culturii noastre. Am regăsit rădăcinile fiinţei noastre spiri­tuale. Am avut Revelaţia izvoarelor creaţiei noastre în iniţiativele, în ope­ra, în modelele exemplare, în triumfu­rile şi eşecurile predecesorilor noştri. Desigur, n-a fost uşor să regăseşti cele mai bune căi de comunicare. Procesul pe care ne-am obişnuit să-l numim al valorificării moştenirii literare nu este doar acela al receptării unor date. Nu moşteneşti în cele ale culturii, ale gîn­dirii decît ceea ce eşti vrednic să moş­teneşti. Primim doar ceea ce cucerim cu efort­ A trebuit să se defrişeze hă­ţişul în care erau ascunse comorile tre­cutului. Toate acele ediţii, exegeze, co­mentarii critice, istoriile toate, mono­grafiile ori eseurile care ne-au redat scriitori şi opere, curente, vechi comu­nităţi de lucru şi simţire toată munca — uneori aridă — a, biografilor, bibliogra­filor şi editorilor a lărgit considerabil însuşi corpul literaturii noastre- O nouă viziune critică mijlocea gustului nostru opere ce păreau renovate. Perspectivă de arhivar ? Nu desigur. Tradiţiile­­ mai vechi ori mai noi, Ion Budai-Delea­­nu ca şi Blaga, Filimon ca şi Urmuz nu înseamnă trecutul abolit, mumificat, re­­înapoiat cultului în mod artificial. Tra­diţiile au renăscut mai bogate, mai vii uneori decît au fost poate în timpul din care au purces. Căci nu numai situaţia unor scriitori sau a unor opere s-a mo­dificat ca urmare a transformării gustu­lui, a inteligenţei critice, a viziunii des­pre lume şi artă ci şi prezenţa lor. A fi prezent înseamnă a acţiona asupra creaţiei în prezent. Niciodată unii mari scriitori ai trecutului n-au cunoscut o mai activă prezenţă a lor ca în zilele noastre. De aceea putem spune că sînt azi mai vii decît au fost vreodată. , Această viaţă vine din operă dar şi Nîcolae BALOTA (Continuare in pag. 3) valerin pantazi Ridică-se cîmpia în picioare! Aş vrea să fiu măcar o zi poetul din răsărit, pînă la răsărit, cu ochii limpeziţi de nemurirea acestui grîu din care am venit.­ Să fiu chiar eu un trup scăldat de mare înzăpezit, zeificat la tîmple, minunea unei zile oarecare în carnea mea, firesc să se întîmple. Ridică-se cîmpia în picioare ! Să fac un pas în apa ei de lut, să-mi taie gura cea mai simplă floare cu sîngele, pămîntul să-l sărut. Oraşul, vatră a istoriei In zilele acestei primăveri, despre care nu vom adăuga că e capricioasă — pentru că toate primăverile bucureştene sînt ast­fel — noi pietonii, sau „umblacii cu picioarele“, cum zicea T. Ar­­ghezi, declarîndu-ne aşa cu mîndrie, atîta vreme cît sîntem încă în majoritate, ne-am dezmorţit în lungi plimbări prin ceea ce poezia numeşte „natura renăscută“. Natura se prelungeşte în mod fericit în Bucureşti şi cum numai ea ştie de puternic, invadînd ungherele lui pitoreşti, erupind în somptuoasele parcuri, ba une­ori strecurindu-se şi printre pietrele caldarîmului. Dar nu despre aceasta am fi vrut să aducem vorba ci despre natura proprie a oraşului, adică despre străzi, case şi oameni care trăiesc în soli­daritate reciprocă şi nu pot fi înţeleşi decît ca atare. Şi în acest caz, se adaugă prin alte forţe, alte realităţi, care înlocuiesc pe cele trecute, de multe ori în felul în care se succed generaţiile în imaginea lui Homer, adică asemeni cu căderea frunzelor şi înmugurirea altora, noi. Se ridică deci cartiere şi case, se taie sau se lărgesc străzi, îngustînd fatalmente realitatea trecutului care trebuie totuşi să rămînă. Nu, nu vom adăuga vocea noastră clamînd pentru a deplînge demolarea de pildă a casei lui Maiorescu, deoarece în realitatea ei ideală, continuă pentru noi să existe. Dar o plimbare simplă pe străzile oraşului nostru ne pune în faţa unei inovaţii cu adevărat neplăcute, aceea a unor dese schimbări de nume de străzi. Meteah­nă mai veche, pentru că ni s-a intîmplat să constatăm în de­cursul unei singure generaţii schimbarea de două sau trei ori a cîte unui nume de stradă. Numele unei străzi trebuie să aibe o anumită semnificaţie pe care chiar dacă n-a avut-o iniţial o cîştigă cu timpul. Pînă acum o sută de ani, putem spune că orice nume de stra­dă din Bucureşti şi orice denumire topografică în genere cores­pundeau unei realităţi de care lumea era perfect conştientă şi că ele nu se schimbau decît atunci cînd altă realitate, mai im­perioasă, îi lua locul. Nu întîmplător, deci, o stradă se numea Podul Mogoşoaiei, alta Uliţa Şelarilor, alta Podul Beilicului sau Podul de pămînt. Peste numele acestea s-au suprapus, printre al­tele, şi acelea ieşite din fantezia erudită a edililor cu pretenţii de la sfîrşitul secolului trecut, care ne-au blagoslovit cu nume de tipul străzii Echinoxului, Osiris, Sapientei, Bolidului etc. Aces­te denumiri, despre care Zarifopol pretindea că înseamnă „Mi­tică în delir cultural“, provoacă un fel de haz eclatant chiar atunci cînd ele nu sînt numai ridicole, cum e cazul cu Strada Epicorului, sub care se ascunde din motive de pudicitate nu­mele filosofului Epicur. Azi, relaţia care ar trebui cît de cît să existe între o denu­mire şi locul respectiv e aproape totdeauna anulată. Care ar pu­tea fi legătura între oraşul Galaţi şi piaţa care-i poartă în Bucu­reşti numele? Sau între strada Nuferilor şi eventuala floră pe care firma o evocă? Sau, ferească Sfîntul! între Strada Venerei şi bravii cetăţeni care locuiesc pe ea ? Nouă ni se pare că numele lui Tudor Arghezi ar fi putut figura pe tăbliţa unei străzi impor­tante din cartierul care va constitui obiectiv de pelerinaj în cău­tarea aceluia care a fost şi poetul Mărţişorului. Înlocuirea unui nume de stradă nu poate fi, după părerea noastră, decit o treabă de obşte, iar operaţia cînd se face cată să nu ignore o tradiţie constituită, o amintire cu anumite rezonanțe, sau Alexandru GEORGE (Continuare în pag. 7) BRANCUŞI : PORTRET DE FEMEIE (Colecţia M-lle Henry, Paris) paul emanuel Se ghicea zodia nouă Se ghicea zodia nouă după petecele de zăpadă opace printre arbori din zone inconştiente răbufneau timide ofertele vînturilor roşii. In obscuritate eu am văzut firava corolă de magnolie era subt aceeaşi antică lumină. M-am căznit să descifrez criptogramele pămîntului. Şi ale aştrilor de deasupra. Un miros de gutui putrede şi cenuşă incandescentă memoria balansează teribil acuma în scurta seară de martie şi cîntecul cocoşului sălbatec. — — ANUL XV­IIr\ 15 (519] Sîmbătă 8 aprilie 1972 8 pagini 1 b­u aceafarul BICENTENARUL NOVALIS • LIVIU REBREANU ŞI E. LOVINESCUl SCRISORI INEDITE • ARTE Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Saptamínal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Conferinţa naţională a scriitorilor - dezbateri-A răspunde­ m destul de multă vreme de cînd s-a sim­ţit nevoia unei distincţii, din unghiul litera­turii, între experienţă şi experiment. Expe­rienţa ar fi tot ceea ce scriitorul — ca om şi ca artist — suportă, tot ceea ce îl provoacă şi îi provoacă răspunsuri semnificative, toa­te influenţele, de provenienţe diverse, care se încrucişează în personalitatea lui şi toate con­secinţele, nu o dată imprevizibile, cărora le dau naştere aceste influenţe inextricabil a­­mestecate, adeseori contradictorii. Scriitorul — ca orice om de altfel — nu poate fi decît obiect al experinţei ; dar un obiect paradoxal căci pasiv pe de o parte, el se dovedeşte e­­senţial creator pe de alta : acceptîndu-şi sau contestîndu-şi experienţa (ceea ce se poate face într-o infinitate de feluri), el îi dă un sens pe care experienţa ca atare nu-l propu­nea, un sens nou, uimitor ca o invenţie în­drăzneaţă şi totuşi firesc, într-atît de firesc încît e imposibil să-l concepi altfel , un sens liber şi necesar totodată. Desigur, experien­ţa nu se acumulează pentru că ea nu este di­vizibilă, cantitativă ; ea nu constituie o moş­tenire sau, într-un înţeles oricît de larg, o avere, şi dacă se vorbeşte, uneori de o expe­rienţă mai bogată sau mai săracă referinţa principală (cînd nu e vorba de o simplă confuzie a punctelor de vedere) este la ca­litatea răspunsurilor pe care le provoacă, la amploarea forţei creatoare de sens pe care a stîrnit-o, întrebarea care se pune este : al cui obiect de experienţă sîntem ? Al existenţei, ca să nu spunem al destinului : evenimentele istorice şi cele cotidiene (cu însemnătatea lor sau cu lipsa lor de însemnătate), relaţiile care se încheagă sau se rup, sentimentele, iluziile şi deziluziile, bolile şi cărţile — şi cîte şi mai cîte — ne pun mereu la încercare (verbul latin experimi, din care s-a format experien­­tia, înseamnă exact asta : a pune la încerca­re). Rezultă destul de limpede, cred,­ că ni­meni nu-şi poate propune — decît naiv fiind, în accepţia peiorativă a cuvîntului — să-şi „îmbogăţească experienţa“ ; experienţa e în fiecare clipă totală şi actuală, artistul nu face altceva decît să-i dea un sens ; sau pur şi simplu : sens. Aş mai adăuga, împotriva încă răspînditelor erori ale biografismului şi psi­hologismului în înţelegerea literaturii, că ex­perienţa nu e decît aparent şi superficial personală, esenţial ea este impersonală ; per­sonalitatea scriitorului (care e mai mult o fatalitate decît rezultatul unui efort de a ob­ţine) începe şi se sfîrşeşte odată cu descope­rirea sau recunoaşterea acestei impersona­lităţi. De cîteva decenii se discută tot mai mult despre o „literatură experimentală“, bazată pe experiment. Scriitorul ,care ar ilustra un astfel de demers ar fi un experimentator. Ex­perimentul e provocarea deliberată a unei reacţii, procedeu larg răspîndit în toate şti­inţele experimentale, însuşi termenul, care altădată ar fi părut rebarbativ din pricina conotaţiilor lui ştiinţifice, tinde a fi adoptat astăzi tocmai pentru că se potriveşte exi­genţelor stilistice ale unei epoci de revoluţie tehnologică şi ştiinţifică. (De altfel, o parte a artei experimentale e direct legată de progre­sele tehnicii : muzica electronică, poezia ci­bernetică etc., sfera experimentalismului ar­tistic este însă mai largă.) în literatură spi­ritul experimental a luat de cele mai multe ori forme lingvistice. Eliberat de prejudeca­ta „expresiei“ sau a „comunicării“, poetul experimental pune la încercare limbajul, ade­seori dislocîndu-1 sau dezarticulîndu-1 , une­ori distrugîndu-1 spre a-1 reconstitui după alte criterii. Provocarea limbajului se voia toto­dată o provocare a cititorului (dar acesta, de la o vreme, se lasă din ce în ce mai puţin provocat, iritarea lui cedînd locul indiferen­ţei). Rezultatele experimentalismului sînt totuşi cîteodată interesante, chiar şi prin ste­rilitatea lor. Explorarea zonelor marginale ale literaturii poate lărgi şi totodată limpezi con­ştiinţa literaturii. Antihedonismul declarat al celor mai mulţi dintre experimentalişti sfîrşeşte prin a atrage atenţia că arta nu tre­buie să producă în primul rînd plăcere (ceea ce reprezintă un cîştig şi pentru concepţia artei ca răspuns dat experienţei , răspuns care nu trebuie să se îngrijească să fie „plăcut“ şi „confortabil“ cum l-ar dori noul filistinism al societăţii industriale, mai pernicios pentru că e mai generalizat decît cel vechi). Expe­­rimentalismul (radical deosebit de avangar­dismul interbelic, în ciuda unor asemănări care sînt cu atît mai nesemnificative cu cît sînt mai izbitoare pentru observatorul pro­fan) are un singur neajuns cu adevărat grav : acela de a întoarce spatele experienţei, aşa cum încercam s-o definesc adineaori. El nu poate aspira în mod legitim — cum susţin unii dintre apărătorii lui — să anuleze opo­ziţia dintre cultura umanistă şi cea ştiinţifi­că ; emoţiile şi senzaţiile din care se ţese arta (şi care, rupt, nu „exprimă“ experienţa, dar îi răspund) nu vor putea fi niciodată programate, — din fericire sau din nefericire. Oricît de surprinzător ar părea, ceea ce va rămîne de pe urma experimentalismului —■ ai cărui reprezentanţi se voiau şi se mai vor încă liberi de orice criterii morale, „savanţi“ care­­n-au nimic de a face cu joasa specie a „jurnalismului moral“ — va fi tocmai sensul unui eşec moral (de care nu este cu totul străină nici ştiinţa contemporană, atît de inventivă în ordinea mijloacelor de distru­gere) ; şi, poate, o reînnoită nevoie de dialog, un spor al capacităţii de a răspunde (în toate sensurile). Matei CALINESCU ecoul saptâmînifi Cadran solar In săptămîna aceasta s-a înche­iat cu un deosebit succes politic şi economic prestigioasa vizită pe care şeful partidului şi al statului român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a întreprins-o într-un şir de opt ţâri ale continentului african : Algeria, Africa Centrală, Congo, I­ak­, Zam­bia, Tanzania, Sudan, Egipt. Contactele directe la nivel înalt între oamenii politici au demonstrat încă o dată utilitatea relaţiilor in­ternaţionale bizuite pe principiul fundamental promovat cu consec­venţă de către Partidul şi guver­nul nostru ; principiul respectării re­ciproce a suveranităţii statelor şi neamestecului în treburile interne, a luptei pentru fundamentarea păcii şi a progresului pentru abolirea definitivă a colonialismului şi a neo­­colonialismului, pentru înlăturarea poziţiilor de forţă în relaţiile in­ternaţionale. Presa internaţională a subliniat în toată această perioadă impor­tanţa călătoriei tovarăşului Nicolae Ceauşescu, socotit azi ca fiind una în pagina a­i a . Un poem de Gellu Naum „Autografe“ proză de Gheorghe Schwartz din personalităţile politice cele mai de seamă ale lumii contemporane. Această călătorie demonstrează cît de rodnică poate să fie coope­rarea dintre state atunci cînd ea este clădită pe temeiul legii avan­tajului reciproc. Profunda simpatie pe care po­porul român o manifestă faţă de popoarele Africii, popoare care şi-au cucerit independenţa adeseori cu preţul unor mari jertfe şi care năzuiesc acum să-şi consolideze a­­ceastă independenţă prin progres social şi prin dezvoltarea bazei economice proprii, provine de acolo că însăşi istoria noastră a traver­sat dramatica experienţă a domi­naţiei străine şi a imixtiunii capi­talului străin în propria sa econo­mie încercînd aservirea acesteia şi limitarea ei. Astăzi, România socialistă se poate mîndri cu relaţiile ei politice şi economice pe care le întreţine cu majoritatea ţărilor lumii de la egal la egal, ca un stat indepen­dent şi suveran ce este, în viitorul apropiat se vor vădi din ce în ce mai pregnant rezultatele foarte bune ale acestei vizite la nivel înalt, vi­zită ce exprimă consecvenţa prin­cipială a politicii noastre externe. Pe plan intern, marţi 4 aprilie, în­tr-un cadru festiv a avut loc la Ate­neul Român adunarea de constituire a Asociaţiei „România" aşezămînt obştesc pentru relaţii cu emigraţia, ■convocată la iniţiativa unui larg grup de personalităţi ale vieţii pu­blice din cele mai variate domenii de activitate din ţara noastră. Această Asociaţie vine să întîm­­pine dorinţa unui larg grup de oa­meni din toate categoriile sociale ale ţării de a permanentiza spiri­tualitatea românească şi de a încu­raja-o oriunde se află ea în afara graniţelor ţării. Asociaţia şi-a ales ca preşedinte pe academicianul Athanase loja. Deci, o săptămînă bogată în evenimente de primă semnificație. OBSERVATOR

Next