Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-06-24 / nr. 26

V ­ Un sunet mai vast in lume în patria noastră, culesul griului începe la vremea c­ind teii dau în floare, statornicia şi lărgimea cîmpului învecinîndu-se cu legănarea şi adîncimea pădurii. Ieri, urcat în vîrful unui tei, după florile şi mireasma copilăriei, privi­rea mi-a fost inundată de galbenul îndepărtat foşnitor al griului. Rare cumpene de fîn’,înă ro­teau o amiază înaltă. Şi era un fel de trecere a rădăcinilor către lumină, dinspre lanuri şi crengi încoronate, mai uşoară în limpedele văzduh. Dacă la un nou ritual ne-am îndemna cugetul, prima pîine, fierbinte scoasă din va­tră, am răcori-o cu o ramură de tei înflorit, grea de rouă în zori. O ramură din acelaşi tei în care, toată noaptea, privighetorile au cîntat stăruitor, în numele teilor, frumoasa jertfă a griului să se petreacă întru datina sfîntă. La spicul de grîu, suprema iniţiere a zeiţei pămîntului, noi am adăugat şi floarea de tei, mai lunar-visătoare. Două eternităţi împlîntate deopotrivă in sufletul unui popor. Cine-ar mei putea alege intre ele, cine-ar mai îndrăzni să facă vreo deosebire, văduvindu-şi de echilibru braţele marei cumpene din care este alcătuit ? Şi mai ales după ce poeţii le-au fixat pentru totdeauna, pe adierea cuvîntului, în spiritul nostru ? De la cîmpia Dunării şi pînă la domoa­­lele plaiuri ale Carpaţilor, unde griul şi teiul ajung şi ostenesc laolaltă, trecîndu-şi fantasma dincolo, în mit, trupul şi sufletul se adapă din acelaşi izvor cu dublă ramificaţie. Şi din nou ne întoarcem către memoria cărţilor, păstră­toarele legilor, dornici de mai durabilă aşezare. Dintre toate răsună, cel mai apropiat nouă, versurile lui Blaga. Zile în şir, pînă la finele verii, cum am putea întîmpina răsăritul ‘soa­relui decit rostind laolaltă cu el : Copil îmi plăcea, despoiat de veşminte, să intru-n picioare în cade de grîu, cufundat pîn'la gură în boabe de aur. Pe umeri simţeam o povară de rîu. Solemnitatea şi amplitudinea ritmului aduc aminte de măreţia homerică. O inefabilă şi comună structură în mişcare leagă punţi. în­săşi inima solară a Greciei, cu două din mitu­rile ei fundamentale, se întrupă din nou, mai lină şi împăcată împlîntîndu-se în curgerea vremii. Cufundarea totală în grîu redă prospe­ţime forţelor, în apele rodnicului Styx cu boabe aurii, povară de mătăsoasă răcoare, aura in­vulnerabilă nu e ruptă de nici o fisură, nici o mină nu-şi lasă amprenta în piele, otrăvită chiar dacă aparţine zeiţei-mume. Pămîntul şi apa s-au contopit, au trecut în ipostaza lor mai împlinită, de rod, Anteu şi Achile se purifică în vîrful unei materii aparţinînd aproape în întregime luminii. Hipnoza florilor de tei astfel ne surprinde, ast­fel ne împrumută stelelor de vară, neprihăniţi de raporturile noastre cu efemeritatea. Nicio­dată, decit la Eminescu, un clopot de marmură caldă şi calmă, nu şi-a lansat sunetul mai vast In lume . Adormind de armonia Codrului bătut de glnduri. Fiori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri — rînduri. Lingă Masa Tăcerii, această piatră de moară cum putea să și-o închipuie numai Brăncuşi ; lingă Coloana lui Infinită, care ce altceva poate fi decit un trunchi de tei cu florile zbu­rate mult peste puterea noastră de a străpunge orizonturile ; lingă ţărmurii mării, unde mereu ni se va năzări singuraticul tei eminescian, din care conştiinţa noastră s-a născut mai mult decit din apă ; lingă blajina şi feciorelnica me­lancolie a spicelor blagiene, răscumpărată de vigoarea boabelor de grîu, matca noastră cea mai adevărată, pură cum şi-o închipuie poetul, la nivelul unui atins tărîm visat, patria noastră îşi duce temeiurile, se desăvîrşeşte pe sine. In calea marilor ei sărbători şi izbînzi, pe drumul omeniei ei tot mai depline, simţindu-ne mai oameni, omeneşte îi aducem laudă. Din spice de grîu şi flori de tei îi încununăm stemă. Du­hul ei, împătimit de dreptate şi muncă îi ridi­căm, cit mai sus, lingă inima văzătoare a lumii. Grigore Hagiu ANUL XV Nr. 26 (530) Sîmbătă 24 iunie 1972 10 pagini 4 BERTOLT BRECHT: SONGURI • ANTOLOGIA INOCENŢEI • POEME • ARTE • ESEU Sâptâmînal editat de din Republica Uniunea Scriitorilor Socialistă România Proletari din toate ţările, unîţî-vă 1 .1 leuLuceafărul Trăsuri cu aripi Aşa cum stăteam vara sub aripile soarelui şi pămîntul arunca în noi o umbră frumoasă ca mierea şi aproape erau toate şi oceanele şi iubirile şi melancolia înaltă a morţii Unii dintre noi se retrăgeau în interiorul fructelor deschizînd milioane de uşi colorate alergind prin încăperile parfumate unde mai stăruia aureola unor fiinţe fugite in grabă Poate erau fecioarele de sevă care ne atrăgeau in adîncul palatului lor pentru a ne ţese in poveşti neauzite Cînd se apropia seara reveneam la r­arii noştri fluturi de noapte adevărate trăsuri cu aripi de mătase care ne duceau intr-o altă zi Liviu loan Gaftea Adevărul poeziei confrunte adevă­­r vieţii. Această şi sub o formă Profanii sînt mereu tentaţi să rul artei cu anecdotica măruntă tentaţie este aproape irezistibilă mai rafinată ea se integrează chiar lecturilor spe­cializate ale criticului şi istoricului literar. Pînă la un punct este normal să se intîmple astfel deoa­rece pasiunea pentru cancan este aproape generală și nu neapărat insidioasă. Ea reflectă nu numai sentimente meschine si invidii secrete care găsesc modalitatea onorabilă de a se răzbuna scoțînd la iveală toate relele ce sînt intr-un mod fatal legate de o mină de pămînt. Nu, această pasiune este în acelaşi timp curiozitate firească şi lăudabilă faţă de interpretarea personală pe care fiecare se si­leşte să o dea unei aventuri îndeobşte cunoscute. Căci în mod difuz cu toţii simţim că existenţa ome­nească este în linii mari aceeaşi pentru toţi : bucu­riile, plăcerile şi suferinţele, lacrimile şi zîmbetele, dragostea şi ura uniformizează pînă la urma toate destinele. Dar cînd începem să povestim viaţa cuiva, cînd începem să înşirăm nenumăratele ei evenimente şi detalii, începem să sesizăm şi carac­terul ei inedit, unic, irepetabil, căci fiecare inter­pretează în felul său partitura trecerii omului prin lume. Biografiile oamenilor care s-au distins prin merite deosebite faţă de semenii lor devin de aceea de-a dreptul pasionante deoarece ele transcriu o poveste în acelaşi timp cunoscută şi extraordinară, o poveste care este si nu este a fiecăruia dintre noi, o poveste care ne arată că oamenii mari şi oamenii mici sunt asemănători si infinit deosebiţi. Citiţi cu atenţie vieţile oamenilor iluştri, ele sint o magică oglindă care răsfrînge un chip in acelaşi timp extrem de familiar şi extrem de ciudat, chipul nostru pe care ne este greu, teribil de greu să-l so­cotim total străin de noi, deşi ezităm să-l recunoaş­tem. In cazul unui artist, al unui poet, al unui ro­mancier,, anecdota vieţii se răsfrînge mai mult sau mai puţin direct, sub o formă mai uşor sau mai greu descifrabilă, intr-o proiecţie mai mimetică sau mai incifrată, în opera sa. Simbolurile artistice sînt, pentru cine ştie să le dezlege, o biografie spirituală şi orice biografie spirituală este, la origine, întîm­­plare, anecdotă, epos. Numai că transpunerea în limbajul artei nu este numai transpunerea imag­iii materiale a eposului cotidian, ci este în acelaşi timp o repetare a ei în imaginaţie, în visul poetului. Ceea ce schimbă totul în mod esen­ţial. Gérard de Nerval care mărturiseşte de atitea ori că îi este nespus de greu să distingă viziunile imaginaţiei de cele reale, poate constitui un exemplu aproape didactic deoarece ex­trem şi cu un cuvînt vulgar denumit nebunie, a in­fuziei de vis pe care o presupune transpunerea vie­ţii în poezie. Căci poezia este o realitate visată sau un vis trăit şi poetul soarelui negru al melancoliei îi explica în prefaţa la Les fules du feu, lui Ale­xandre Dumas, „fenomenul“ pe care îl trăise şi prietenul său Nodier : „Există, ştiţi, unii povestitori care nu pot inventa fără să se identifice cu persona­jele imaginaţiei lor. Ştiţi cu ce convingere vechiul nostru prieten Nodier povestea cum avusese nenoro­cul să fie ghilotinat in epoca Revoluţiei ; si erai atit de convins de aceasta incit te întrebai cum de reuşise să-şi lipească la foc capul... Ei bine, trebuie sa înţelegeţi că forţa unei poves­tiri poate să producă un efect asemănător ; să ajungi, ca să spun aşa, să te incarnezi in eroul ima­ginaţiei tale atit de tare incit viaţa lui să devină viata ta şi să arzi de focul factice al ambiţiilor si dragosteior lui. Şi totuşi asta mi s-a intîmplat si mie incepind să scriu istoria unui personaj care a existat cred prin timpul lui Ludovic al XV-lea, sub pseudonimul de Brisad­er. Unde am citit bio­grafia fatală a acestui aventurier ? Am regăsit-o pe aceea a abatelui de Bucquoy , dar mă simt in­capabil să aduc cea mai mică probă istorică a exis­tenței acestui ilustru necunoscut! (...) A inventa inseamnă în fond a-ţi reaminti, a spus un mora­list : neputînd găsi probele existentei materiale a eroului meu, am inceput deodată să cred, nu mai puţin ferm ca Pythagora sau Pierre Leroux, in mi­­graţia sufletelor“. Gérard de Nerval, bolnav genial care aşa cum spune medicul său Emile Blanche „isi privea nebu­nia in fată“, o analiza si avea forţa să o descrie ca in celebra Aurélia, ne-a lăsat o imagine sfîşietoare a acestui admirabil adevăr : realitatea poeziei este o realitate halucinată, o infuzie subiectivă de real, atit de concentrată incit ea poate şterge uneori, pentru poet, conturul realităţii obiective. Nevoia naivă a cititorului de a confrunta imaginea artis­tică atunci cind faptul ii stă in putinţă cu ceea ce cade in raza propriei sale experienţe, se naşte in mare parte tocmai din pricină că poetul ii arată lumea altfel decit o vede el însuşi, sau cel puţin, într-o măsură, altfel. O vede în chip foarte subiec­tiv. Această confruntare se face mai ales la nivelul nu neglijabil dar superficial al anecdotei. Şi astfel prietenii, vecinii sau rudele identifică „modelele“ după care a lucrat scriitorul, laudă măiestria lui, depling ingratitudinea de care a dat dovadă sau ironizează idealizarea unor gratii care lor li se par cu mult mai modeste. Aici se intîmplă însă o inse­­zisabilă deviere a sensului unei lecturi. Niciodată sursa adevărului artistic nu poate deveni și crite­riul adevărului artistic, nu definitiv de ce imaginea pe care ne-o propune mărturia unui „vecin“­, con­trariat in sentimentele lui, ar putea fi mai exactă decit aceea pe care ne-o dă artistul ? De ce ade­vărata Jenny Colm ar fi mai degrabă femeia medio­cră pe care ne-o descriu contemporanii lui Gérard de Nerval şi nu fiinţa misterioasă pe care o iubea poetul . Cînd ii scria cîntăretei mondene : ....in ceea ce priveşte gelozia, aceasta e o parte de mult moartă la mine..El Desdichado, dezmoştenitul Nerval arată că nu ignora anecdota vieţii ei dar că, iubind-o, se adresa unui adevăr mai inuit, unei exactităţi mai profunde, pe care, poate, femeia în­săşi o ignora, neputînd astfel să coincidă cu ea în­săşi. Realitatea e sugestie, arta e concepţie. Dacă vrem să confruntăm poezia cu viaţa nu trebuie să comparăm imaginea cu modelul, rezultatele artistice cu biografia poetului. Adevărul artei nu este tot una cu faptul verificabil istoric sau cu imaginea care ar rezulta din confruntarea mai multor martori oculari. Sursele adevărului artistic se afundă in co­tidian și anecdotă, criteriul după care se verifică adevărul poeziei este altul. Dacă deformarea subiec­tivă pe care poetul a impus-o „modelului" era sau nu legitimă, putem spune numai dacă reuşim să o raportăm la universal, la o sferă de umanitate care defineşte omul integral uman. Dacă reuşim, cu alte cuvinte, să distingem în sensibilitatea artistică un sens care se adresează simţului artistic uman ca parte integrantă a omului universal căci umanismul nu este o calitate facultativă a artei după cum arta nu este o activitate facultativă a umanităţii. Un ideal subiacent, istoric evolutiv, socialmente inevi­tabil asigură transcenderea poetică a efemerului adică adevărul artistic. Georgeta Horodincă D. GHIAŢA : „Ţărănoi din Hurezu" (detaliu) în cinstea Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român SCRIITORI TINERI ÎN REPORTAJ Lotru La ora cînd la Brezoi soarele soseşte dinspre munte odată cu rata de opt şi jumătate, Lotrul este cel mai frumos rîu dintre toate rîurile ţării. Roua, somnul efemer al apei, se ridică din iarba Oltului, din brazii şi fagii Lotrului, din albul enigmatic al pegmatitelor de la Mănăi­­leasa. Cu câţiva ani în urmă (începuse marea con­ciliere dintre Om şi Natură, aici pe Lotru) mă aflam în munţii Parîngului. De pe coama lor înierbată, cutreierată de păstorii Vaideeni­­lor şi ai Horezului am privit valea Latoriţei. Somnul apei se ridicase, devenise o stere in­certă, fluidă. Totul era frumos iar eu nu ştiam unde mă aflu şi încotro mă îndrept cu mersul acela obosit, sincopat, adîncit pînă la coapse in muşchiul moale al muntelui. Cineva mi-a spus : — Uite aia-i Latoriţa. Zi-i că nu-ţi place şi, nu-ţi place muntele în general. Era un cioban cu o sarică din care răbufnea din cînd în cînd iz de oaie şi de zer. Aveam să-l întîlnesc peste patru ani la Ciunget. Credeam pînă nu demult, credeam cu fer­voare, credeam cu un ciudat fanatism chiar, în frumuseţea cîmpiei drept singura frumu­seţe posibilă care să-mi ofere o deplină înţe­legere asupra lumii. Trăisem înserările lungi ale acestei cîmpii, trăisem prelingerea mono­tonă, languroasă a Dunării. Eram mulţumit, prea mulţumit chiar de ceea ce îmi putea oferi natura. Ajuns pe Lotru am descoperit adîncimea în­ţeleaptă a muntelui, am descoperit rădăcina limpiei mele, am descoperit originea Istrului mare şi lenevos. Am idolarizat doar gestaţia mitică a cîmpiei, a Dobrogei cu gorganele sale, sinii atîtor se­minţii barbare care s-au prăvălit, au fost în­ghiţite, într-o belicoasă tăcere, de istorie. Muntele era departe, era o terra incognita pentru care, totuşi, nu am avut nici un fel de curiozitate, poate tocmai din teama de a nu-mi trăda orizontul cîmpiei, tocmai pentru faptul că, plecat de pe meleagul ei să nu o părăsesc cu sentimentul frust al unei despăr­ţiri ireconciliabile. Dar cîmpia este originea muntelui, dar Dobrogea este originea tuturor munţilor României. Acest ţinut pietros zic că este sunetul geologic care a generat mişca­rea, care a declanşat revelaţia înălţării. Dacă am putea despărţi infinitul în două, atunci muntele este fiinţa lui zenitală, este tentaţia către stejar, către adine, iar cîmpia, mişcarea plenară, izul de fizic al Dobrogei şi caravana nesfîrşită a cîntecului de dor, de afurisenie sau de patimă. Poate că este cazul să încercăm să înţelegem legătura osmotică dintre munte şi cîmpie. Poate că este cazul să mai afirmăm încă odată de iubirea ce o purtăm acestei indestructibile legături. Dar dintre toate, poate că este cazul să afirmăm înţelesul major pe care îl atribuim acestei ar­monii, cum o completăm, acolo unde se simte nevoia, cu propria-ne armonie, dindu-i alte dimensiuni, umanizînd acest infinit primor­dial. Intr-o zi de mai am vizitat subterana de la Ciunget. Griul cîmpiilor mele scăldat într-o abia bănuită depărtare se preschimbase într-o pădure stufoasă de brazi. Apoi am intrat în centrală. La 15 kilometri de Voineasa, la 5 kilometri de apa limpede a Lotrului, la un pas de cultul soarelui, în­cepea o nouă civilizaţie.­­» Pe lingă noi treceau maşini cu farurile aprinse, oameni, ale căror siluete ticluiau un univers cu fosforescenţe misterioase. Era oas­tea subpăminteană. Ropotul ei surd îl sim­ţeam prin pereţii aceia de fier şi beton, prin lumina prăfoasă a reflectoarelor. Atunci m-aş fi oprit. (Dar nu puteam să fac aceasta pen­tru că totul era un şuvoi continuu, un fluviu răcoros care îmi inunda conştiinţa.), zic, m-aş fi oprit şi aş fi strigat către acei oameni pe care nu-i cunoşteam, cărora abia le bănuiam chipurile muncite, dar, cărora le simţeam totuşi gesturile olimpeene, le-aş fi strigat tu­turor celor aflaţi în cei 170 de kilometri de străzi subterane : „Oameni, voi clădiţi o nouă civilizaţie!“ Dar gîtlejul îmi era uscat de e­­moţie, paşii îmi alunecau parcă prea repede şi prea pufos pe cimentul umed. Am ajuns în centrala propriu-zisă. Eram cu peste 800 de metri sub castelul de echilibru al întregului sistem Lotru şi la 140 de metri sub firul pietros al Lotoriţei.­­Am aflat toate acestea abia după ce am văzut soarele arun­­cînd pălălăile sîngeri dincolo de creasta Pe­­trimanului. Am urcat scări improvizate din lemn, cu iz de brad încă, apoi trepte din beton cu balustrade metalice, pînă să Pavel Perfil (Continuare In pagina a 5-a) Tezaure Dacă am intîlni filozofia tînără plantă rubin capcană pe fruntea tinerei femei a cărei paloare e vizibilă cu mult înainte de a se naşte am încerca s-o îmblinzim sunînd din clopotele vişinii ale sfirşitului de săptămină am încerca să zburăm nefiind păsări fiind pietoni am încerca si imităm sunetele şi luminile pădurii ne-am încrucişa privirile fabuloase cu tezaure mîinile noastre ar preţui cele mai mici unităţi de măsură dacă am intîlni filozofia o fată săracă pe un drum de cenuşă intr-un car de război sfărimat dacă am întilni filozofia purtînd aureola înfringerii ca o biată fecioară încercuită de risete subterane vom inaugura șirul exploziilor pe o plajă infine regăsită in contra tuturor obstacolelor uzuale ascunse chiar intre dunele de nisip. Sebastian Reichmann IN PAGINILE 4—5 : Reproduceri din expoziţia de artă plastică „Bucuria copiilor“, dedicată Conferinţei Naţionale a P.C.R. ECOUL SĂPTĂMÅNII Consecvenţa unor principii Agenda evenimentelor vieţii noastre politice interne a înscris zilele aces­tea un eveniment de mare însemnătate: vizita în România a şefului statului Cambodgia, Samedech Norodom Sianik. Intr-un context internaţional caracteri­zat de lupta forţelor populare din Cam­bodgia pentru redobîndirea suveranită­ţii şi integrităţii teritoriale a patriei, faptul că România a recunoscut de la inceput Guvernul Regal de Unitate Na­ţională ca singurul guvern legal şi legitim al Cambodgiei, faptul că România se pronunţă pentru respecta­rea drepturilor naţionale fundamentale ale poporului cambodgian, garantate prin acordurile de la Geneva din 1954, pentru încetarea imediată a tuturor ac­telor de război împotriva poporului cambodgian, pentru retragerea trupelor de pe teritoriul Cambodgiei, reprezintă o nouă şi elocventă dovadă despre ca­racterul consecvent şi hotărît al poli­ticii externe a Partidului Comunist Ro­mân, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a milita mai departe pentru ins­taurarea în viaţa internaţională a unor relaţii noi, care să reflecte marile mu­taţii petrecute în lumea contemporană, să asigure condiţii prielnice pentru în­făptuirea aspiraţiilor tuturor popoare­lor de libertate, independenţă naţională şi progres social, întărind continuu pri­etenia şi colaborarea cu toate ţările so­cialiste frăţeşti, cu statele care au păşit pe calea dezvoltării libere, independen­te, ţara noastră întreţine, totodată, in spiritul coexistenţei paşnice, largi le­gături cu toate ţările lumii. După cum declara tovarăşul Nicolae Ceauşescu în toastul ţinut cu ocazia dejunului oferit in cinstea şefului statului Cambodgia, Samedech Norodom Sianuk „Aşezăm la temelia relaţiilor noastre externe prin­cipiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii depline in drepturi, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc, ale renunţării la forţă şi la ameninţarea cu folosirea for­ţei in relaţiile dintre state. Considerăm că respectarea strictă, neabătută a aces­tor principii — care capătă o recunoaş­tere tot mai largă in viaţa internaţio­nală — constituie un imperativ funda­mental al lumii contemporane, o condi­ţie hotărîtoare pentru dezvoltarea as­cendentă a societăţii omeneşti“. Observator

Next