Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)

1972-10-14 / nr. 42

ANUL XV Nr. 42 (546) Sîmbătă 14 octombrie 1972 10 pagini 1 leuLuceafărul ARAGON LA 70 DE ANI • PROZĂ • POEZIE • ARTE • ESEU • Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România *i Sarcină infinită Pentru scriitorul autentic nu există vacanţă, prin spe­cificul ocupaţiei sale, el se află într-o permanentă „do­cumentare“. Acasă, pe stradă, în redacţii, în şedinţe, oriunde, viaţa lui se confundă irezistibil cu meseria pe care o face deoarece meseria lui nu cere nici mai mult nici mai puţin decît să-şi cunoască semenii *şi să se cu­noască pe el însuşi, cît mai bine­ cît mai multilateral, în­­ toate împrejurările vieţii. Sarcina infinită deoarece li­­­­mitele obiectului de cunoscut nu sînt fixe, ele se prelun­gesc la nesfîrşit într-o reţea de relaţii care situează omul în interiorul unor categorii din ce în ce mai com­plexe. Un roman contemporan înfăţişa destul de intere­sant drama unui scriitor care începînd să scrie biografia unui personaj îşi dădea seama că pentru a duce la capăt în mod ideal sarcina pe care şi-o propusese, ar fi tre­buit să scrie, de fapt, istoria lumii. Nu este chiar o exa­gerare ci numai o transpunere în absolut a unui adevăr pe care-l resimte orice observator autentic al vieţii o­­meneşti în integritatea relaţiilor ei. De aceea nu este surprinzător că o imperioasă nevoie interioară îl împin­ge pe scriitor în afara mediului său obişnuit, în căutarea unei documentări suplimentare care să-i lărgească ori­zontul cunoaşterii, să-i înlesnească o relaţie mai adevă­rată şi mai interesantă chiar cu propriul său mediu şi chiar cu el însuşi, dintr-o perspectivă socială şi istorică mai amplă, în mod ideal această perspectivă ar trebui să se confunde cu aceea a poporului în mijlocul căruia tră­ieşte scriitorul. O aspiraţie loială spre adevăr şi spre îm­plinirea unui ideal artistic, îl îndeamnă pe scriitorul au­tentic să plece în documentare pe un şantier, într-o fa­brică, într-un sat, acolo unde viaţa socială îi poate înlesni o viziune mai profundă şi mai exactă asupra propriului său efort, asupra sensului dinamic al colecti­vităţii istorice din care el însuşi face parte. A scrie despre un alt mediu social, despre o altă ge­neraţie decît aceea din care face parte, despre o altă existenţă decît aceea al cărui erou este el însuşi, în­seamnă de multe ori pentru scriitor nu numai o verifi­care a forţelor sale artistice şi a capacităţii sale de a-şi apropria o experienţă de viaţă mai largă. Acest lucru poate implica în acelaşi timp şi o nouă potenţare a ex­perienţei sale personale, poate determina o răscolitoare iluminare, o înţelegere superioară a lumii şi a vieţii. Cu condiţia ca asemenea incursiuni în viaţă să se facă sub semnul riguros al unei reale însuşiri a noii experienţe. Un tînăr scriitor a trimes redacţiei noastre o schiţă care descria amănunţit drama unei femei de o ,­anumită“ vîrstă, consumată de singurătate şi tristeţe. O clipă, no­rocul îi surîdea eroinei sub perspectiva unui ,,domn“ de asemeni singur care voia să o cunoască în vederea unei eventuale căsătorii. Dar, fatalitate, un infarct opreşte inima pretendentului, căsătoria se confundă cu funera­liile. „Documentarea“ tînărului scriitor era vizibil li­­vrescă, construcţia schiţei altfel nu rău scrisă, repro­­­­ducea poate involuntar, o schemă speculată literar de inexistenţialism, de adepţii filosofiei absurdului. Dar nu aceasta era cel mai mare defect al schiţei respective, ci­­ faptul că totul în ea era făcut, inautentic. Tînărul autor nu putuse intui decît foarte superficial drama unei fe­mei nemăritate, de o „anumită” vîrstă. El îşi încercase puterile într-un domeniu în care avea cele mai puţine şanse de a izbuti. Prospeţimea, autenticitatea observa­ţiilor nu se simţeau nicăieri. în acelaşi timp, acest tînăr autor, absolvent al unei facultăţi se afla permanent în „documentare”, trăind într-un cămin de studenţi, căci nu avea, deocamdată, locuinţă. Aceste greutăţi reale pe care el însuşi le întîmpina nu i-au „inspirat” nici o schiţă dar drama la care s-a oprit a fost, cum se vede, aceea a unei femei trecute de prima tinereţe. începuturile scriitoriceşti sînt fireşte aproape în chip fatal, ghidate de modele literare existente. Dar sunt ti­neri scriitori care vin de pe un şantier, dintr-o călătorie prin ţară cu un reportaj de o prospeţime uimitoare. Au văzut ei înşişi, cu ochii lor, fără nici un ecran literar intermediar, Viaţa. Sau au fost învăţători într-un sat şi-au scris ce-au trăit acolo. Pentru asemenea debutanţi, meseria începe să se confunde cu viaţa şi viaţa cu me­seria. Nu sunt oare ei primii scriitori de mîine ? Luceafărul 0 0 . Acest număr este ilustrat cu desene de MIHU VULCANESCU ÎN ACEST NUMĂR: Proză de Teodor Mazilu Versuri de Gheorghe Tomozei De vorbă cu Ion Țiriac Durabilitate Cine a ucis pe regele Alexandru al Iugo­slaviei ? Nu mai mi-aduc aminte ! Nici crima ucigaşului, nici faptele regelui, bune-rele cum or fi fost, n-au urme în memoria mea. Ca să dau întîmplării un conţinut, ar trebui să re­curg la enciclopedii şi tratate ori la memoria unor contemporani mai amatori de fapt di­vers. Dar eposul popular sîrb, de exemplu, lupta eroică împotriva cotropirii hitleriste sau versurile prietenului meu Vaskó Popa sínt gravate definitiv, în granitul memoriei mele. A propos de ce spun aceasta ? A propos de nimic deosebit. De ani de zile, cînd nu sînt în şedinţe ori n-am cursuri cu studenţii, m-am deprins a­­sta nu între pereţii unei camere, ci între raf­turi de cărţi înalte pînă în tavan şi între mormane de reviste şi manuscrise ale mele ori ale altora. Singură crăpătura din tavan, prin care se strecoară apa cînd plouă înde­lung ca şi acuma bunăoară, în toamna lui 1972 îmi aminteşte că mă găsesc într-o casă ome­nească menită unei încete dărîmări şi, cîndva, finalei prăbuşiri, dacă nu i-o va lua înainte de­molarea. ■Caisul din faţa casei, plopii şi teii de pe stradă, în plină desfrunzire, mi-ar vorbi la fel, de veşnica trecere, dacă n-ar cunoaşte viclenia lor tăinuită în rădăcini , la primăvară iarăşi vor înmuguri şi vor înflori. Poate şi propriile mele mădulare mi-ar vorbi la fel, dacă le-aş da ascultare şi nu aş şti foarte bine că nu sînt nici prima, nici ultima vietate pe această planetă veche de cîteva miliarde de ani, probabil nu singura populată în Cos­mos. Tocmai de aceea nu mai aplec aşa de uşor urechea la glasul galbenelor foi de vînt nici la plînsul picăturilor de ploaie furişate prin crăpăturile zidurilor. îmi zic şi eu ca toţi umilii urmaşi ai marelui nostru Eminescu : Vreme trece, vreme vine... Deci trece, dar şi vine ! De fapt în aceste cuvinte e glasul cărţilor, al celor înţelepte, cu omenescul în ele strîns ca vinul vechi în ulcioare. Desigur­ că am păstrat pe cele bune, pe acelea care, ca să parafrazez pe N.D. Cocea, conţin vin de viaţă lungă. Nu-i în ele ştiinţa longevităţii, ci a duratei despre care vorbeşte păstorul cu oaia năzdrăvană din cîntecul Mioriţei, de care vor­besc piramidele, Cîntarea Cîntărilor, poemele homerice, picturile rupestre, sculptura lui Ro­din şi însuşi acest Univers fără început şi fără sfîrşit sau cu atîtea începuturi şi sfîrşituri şi tot atîtea începeri şi reînceperi. Fireşte cărţile nu sînt organisme vii supuse legilor ontogenezei şi filogenezei, nici materie anorganică nu sînt, prin conţinut, şi ca atare sînt scutite de procese chimice, fizice ori ra­dioactive. „Visul unei nopţi de vară" al lui Shakespeare este acelaşi în eternitate ca o­­peră artistico-literară. Acesta-i acel „monumen­tum aere perennius", acel „non omnias mo­­riar" din epilogul cărţii a lll-a a odelor lui Horaţiu. Acesta este izvorul de lumină care radiază fără să se consume, dă căldură spi­rituală fără să aibă nevoie de combustibil. Consumul, poate istovitor, s-a făcut odată prin actul de creaţie, care exprimă năzuinţa de perpetuitate a vieţii şi de înfrîngere a oricărui obstacol, inclusiv moartea. Căci opere artis­tice care să predice sinuciderea generală şi renunţarea la existenţă sînt pînă la urmă refuzate de om. Bocetul însuşi nu-i decît un protest împotriva morţii. Nu-i de mirare că de la actul de creaţie s-a ajuns la neţărmurita încredere în puterea cuvîntului şi la primordialitatea lui : la început a fost Cuvîntul ! Adică Logos. Acel Logos care s-a tradus în : Fiat Lux ! Să se facă lumină, adică ordine. De la aceasta porneşte şi Descartes cu al său Cogito, cuget, mă îndoiesc, deci sînt. Dintr-o dată subiectul se desparte de obiect, iar conştiinţa reflectă în continuare lumea în multilateralitatea ei, în­săşi conştiinţa la rîndul ei văzîndu-se pe sine şi fiind reflectată. Iar actele ei devin ştiinţă, literatură, artă, civilizaţie şi cultură, cu un cuvînt construcţie specific umană, care accep­­tîndu-şi existenţa în timp şi spaţiu, caută me­reu să se sustragă temporalităţii. Iar pe a­­ceasta să împingă viaţa spre imortalitate, inalterabilitate în esenţa ei. Totuşi această tendinţă nu este stricta operă a Cuvîntului, originea procesului trebuind să fie căutată în rădăcinile vieţii înşile. Mai zilele trecute am vorbit cu nişte ţărani care-mi spuneau că din cauza ploilor din această toamnă, începută aşa de timpuriu, dă apa peste ei, încît în curţi nu se mai vede pămîntul. Găinile nu mai vor să coboare din pom, — jos nu mai e elementul lor, dimpo­trivă. Stau pe ramuri pînă cad moarte. Fireşte că raţele sînt încîntate de mocirla ce a dat peste ele. Se vorbeşte adeseori de sinuciderea în masă a delfinilor. Cîte o turmă de delfini urmărită de o haită de balene numite crimi­nale (Orcinus orca) nişte adevăraţi lupi de mare se refugiază în apele mici de la ţărm, unde, înghesuită, nu poate trăi, dar nici duş­manul de moarte nu răzbeşte pînă la ea. Pentru nimic în lume, însă, turma nu se mai întoarce în apele mari, iar exemplarele duse cu forţa în larg revin cît poate de repede la turma condamnată să se stingă încet. în locul unei morţi sigure este preferată agonia prelungită. Viaţa rezistă cît poate, pînă la extrema limită. Delfinul mai are un obicei curios. Primul gest al mamei după naşterea puiului este să-l ridice cu botul, ca să respire. Cînd îi moare puiul face acelaşi lucru : îl ridică şi-l fine la aer, „ca să învie“. Mai mult, un delfin ucide în luptă un tînăr rechin, care cade la fundul apei. Delfinul învingător îl ridică la suprafaţă, ca să respire, ca pe pro­pria progenitură. E cunoscut că pachidermele, ca de altfel mai toate animalele, îşi iubesc şi apără cu orice preţ puii. O mamă de ri­nocer stă lîngă puiul ucis şi-l apără pînă ce cade ea însăşi istovită de foame lîngă el şi moare. La unele maimuţe, masculii con­stituiţi în ariergardă, cînd sînt atacate de mari fiare carnivore, acceptă să fie sfîşiate, numai ca să scape femelele şi copiii. Exemplele, luate din cele mai variate speţe animale, sînt nenumărate. Viaţa cu orice preţ. Chiar cu riscul vieţii ! Există aici un fel de credo quia absurdum, care este adevărat şi pentru om. Doar că la noi Cuvîntul caută îşi găseşte rafiuni, pentru apărarea cu orice preţ a esen­ţei vii, chiar atunci cînd acestea sînt de ordin metafizic ori de ordin vădit istorico-social. Desi­gur că Horaţiu nu mai trăieşte deloc ca per­soană fizică, nici mormîntul nu i-l mai ştim­, dar cine i-ar putea nega „prezenţa“ printre noi, mult mai „vie“ decît a mii şi milioane de cetăţeni vii în sensul propriu al cuvîntului sau al unor morţi pe ale căror morminte încă nu s-au veştejit coroanele de flori şi nu s-au uscat lacrimile rudelor apropiate. E vorba aici de o durată mai tare ca dintele vremii, sau, mai modest spus, durabilitate. Vremelnicia ne paşte şi aşezămintele ome­neşti şi visele. Cu toate acestea noi consti­tuim în perspectiva anului 1990 şi încă mult dincolo de anul 2­000 al erei noastre, convinşi­­că se va menţine cel puţin atît cît spunea Charles Baudelaire celei care va mucezi prin­tre oseminte : „Alors, 6 ba beauté ! dites â la vermine Qui vous mangera de baisers Que j’ai garde la forme et l'essence divine De mes amours decomposes!" Noi cei născuţi subt steaua comunismului învingători nu vom ridica piramide-morminte pentru faraoni, care să înfrunte veşnicia, nici cărţi nu vom scrie pentru proslăvirea morţii. Noi visăm şi ne străduim să înfăptuim pentru urmaşi nişte aşezăminte mai trainice ca pira­midele şi să lăsăm nişte cărţi pentru cinstirea vieţii. Mihai Belliuc Conversaţii Stăm pe verandele mării la ceasul arderii pînă la praf, pînă la pulbere, formele noastre, flăcări de toate culorile, vorbele noastre — pulberi de toate culorile. Vegetale, spirite vecine, o, alcooluri ! — Despre ce ai să scrii ? — se-ntreba, se-ntrebau — vorbele flăcări de toate culorile, scrumuri de toate culorile. Stăm pe verandele mării îndeletnicindu-ne cu vorbe de toate culorile. Florenţa Albu Gindul ce străbate cînturile Ne este dat să auzim frecvent că lectorul nu trebuie să înţeleagă ci să simtă poezia, pentru că poezia nu se poate explica, nu se poate traduce în concepte raţionale. Poezia este inefa­bil. Pe de altă parte, nici un alt re­proş adus poeţilor nu se face mai des auzit în rîndurile cititorilor obişnuiţi decît reproşul că nu „înţeleg“ unele poezii. E inutil să adaug că producţiile artistice care rămîn pentru cititori ininteligibile sînt, în spiritul acestora, ca şi neavenite. Nu mi s-a întîmplat să aud pe cineva spunînd că a fost emoţionat, zguduit, îmbătat de frumu­seţea unei poezii care, totuşi, a scăpat înţelegerii lui. Se pare că misterul în­suşi, înainte de a ne putea tulbura, trebuie „conceput" ca mister. Cine are oare dreptate ? Cititorul a cărui pre­tenţie spontană este aceea de a ,,în­ţelege" ceea ce citeşti sau reflecţia spe­cializată asupra literaturii care pre­tinde că structura poeziei este menită a­­prioric să scape, cel puţin uneori, în­ţelegerii, pentru că ea se adresează, principial altor facultăţi omeneşti ? ■ Astfel pusă chestiunea, dreptatea este, după părerea mea, neîndoielnic de par­tea bunului simţ, adică a cititorului, pentru a fi simţită, gustată, apreciată, poezia, trebuie să fie înţeleasă. Este ceea ce susţinea raţionalistul Camil Pe­­­trescu în plină vogă a ,,poeziei pure“ şi a abatelui Bremond, care dealtminteri este şi cel ce a identificat poezia cu „inefabilul". înţelegerea unei poezii nu numai că nu poate dăuna receptării ei corecte dar sporeşte, neîndoios, farmecul ine­fabil (dacă „poezie inefabilă“ nu este totuşi o contradicţie în termeni). Poe­zia nu se adresează unor compartimen­te izolate ale fiinţei umane ci omului întreg care, într-un anumit moment al zilei, simte nevoia să se concentreze reflexiv şi afectiv pentru a recepta mesajul transmis de semenul său, poetul. Un mesaj specific, nu însă specializat în stimularea sensibi­lităţii, să spunem, cu neglijarea totodată a intelectului. Poetul însuşi s-a angajat în creaţia sa cu toată fiin­ţa, s-a concentrat atît intelectual cît şi afectiv în vederea scopului său bine determinat. Cu privire la natura acti­vităţii specifice, ştiinţifice sau artis­tice, care se diferenţiază pe fondul reflectării realităţii în cadrul vieţii cotidiene, citim în Estetica lui Georg Lukács, recent tradusă în româneşte: „...acela care se exprimă într-o formă atît de extrem specializată este întot­deauna omul întreg, dar cu această modificare dinamico-structurală foarte importantă că — spre deosebire de cazurile medii din viaţa cotidiană — însuşirile sale unitar mobilizate se concentrează oarecum in acel vîrf care este îndreptat spre obiectivaţia avută în vedere de el“ (p.129-130). Cu alte cu­vinte, poezia este rezultatul mobilizării|| întregii personalităţi creatoare, în ve­derea unui scop specific, nicidecum produsul corespunzător unor forţe speciale care ar funcţiona separat şi independent de întreg. Eu cred că obiectivul, nobil şi inevitabil al orică­rei opere de artă autentice, nu este altul decît acela de a înlesni omului revelaţia lui insuşi, revelaţia potenţia­lităţii sale complexe, multilaterale. De altfel am observat şi faptul nu este, cred, fără legătură cu ceea ce am spus pînă acum, că cele mai puţin intere­sante comentarii despre poezie sînt făcute de cei care nu au căutat să în­ţeleagă sensul general al unei poezii sau, atunci cînd este cazul, structura unui ciclu, coeziunea secretă a unui volum, ci s-au mulţumit să sesiseze spuma superficială a unor metafore şi să speculeze semnificaţiile lor parţiale, desprinse de întreg. Ori într-o poezie reuşită nimic nu este întîmplător iar în creaţia oricărui poet autentic exis­tă indiscutabil, un sens al întregului, o viziune generală care susţine într-un echilibru ideal, aş spune într-o coe­renţă vibrantă, într-o tensiune cosmică, diversitatea cea mai autentică, punc­tele aparent cele mai îndepărtate în spaţiu. Cunoscuta declaraţie a lui Breton din Primul manifest al supra­­realismului, după care imaginea cea mai puternică este aceea care „prezin­tă gradul cel mai înalt de arbitrar“ trebuie înţeleasă în chip dialectic, „hazardul obiectiv" fiind o idee îm­prumutată de teoreticianul suprarealis­­mului de la Engels. Arbitrarul este a­­dus în poezia suprarealistă în funcţie de necesitatea secretă a arbitrarului, necesitate care nu trebuie în nici un caz să scape nici cititorului, nici co­mentatorului şi fără de care arbitra­rul însuşi ar înceta să fie arbitrar. Necesitatea care structurează orice poezie adevărată, este cu alte cuvinte, propriul ei înţeles şi acestui înţeles trebuie să-i răspundă în cititor o vi­braţie spirituală complexă, altfel nu cred că se poate vorbi de o receptare reală şi deplină. Cu atît mai puţin am putea vorbi despre un sens umanist, despre revelaţia prin poezie a deplinei umanităţi a omului. Aceasta nu în­seamnă însă a traduce poezia în con­cepte raţionale şi aici greşesc acei ci­titori care îşi închipuie că a „înţelege“ o poezie înseamnă a transforma in­ Georgeta Horodincă (Continuare In pag. 2) Surse de vitalitate Dintre marile sărbători ale muncii, „ziua petrolistului” semnifică o zi în care evocăm tradiţiile glorioase de luptă ale petroliştilor, munca lor neobosită şi în acelaşi timp slăvim într-un fel aparte, pămîntul ţării cald şi bun, bine­­cuvîntat de natură, purtînd în profunzimea lui aurul negru şi gazele, valori naturale, surse de mare vitalitate ale ţării în care ne-am născut. Am ştiut întotdeauna ce înseamnă bogăţia naturală a unei ţări, ce reprezintă pentru progresul social-economic aceste resurse materiale şi mai ales în acest secol de vîrf al dez­voltării tehnicii şi ştiinţei înţelegem că bunăstarea vieţii noastre în viitor depinde atît de mult de aceste rezerve de materie primă ale pămîntului. In politica de industrializare socialistă a patriei noastre, se pune un accent deosebit de important pe lărgirea bazei de rezerve de hidrocarburi, pe dezvoltarea industriei de ex­tracţie şi de prelucrare a ţiţeiului şi gazelor. Au apărut noi centre petrolifere : Argeş, Oltenia, Cîmpia Bărăganului. S-au construit rafinării moderne, s-au automatizat şi meca­nizat lucrările de extracţie şi prelucrare a ţiţeiului şi gazu­lui metan, fapt care a dus la dezvoltarea şi modernizarea unei importante ramuri a industriei naţionale. In toate ra­finăriile din ţară s-a desfăşurat o largă acţiune de diver­sificare a producţiei care a dus la valorificarea superioară a ţiţeiului, la creşterea valorii produselor obţinute din ma­teria primă supusă prelucrării. Dar ziua petrolistului nu este numai un bun prilej de a face un bilanţ al acestor realizări ci şi un prilej de scru­tare a perspectivelor de evaluare a posibilităţilor de care dispunem. Obiectivele majore ale petroliştilor vizează în deosebi exploatarea raţională a rezervelor şi recuperarea completă a ţiţeiului din zăcămînt. Acum cînd în întreaga lume pămîntul pare secătuit de avuţiile sale se cuvine să preţuim ceea­­ ce ne-a rămas, să precupeţim cu inteligenţă darul vital al pămîntului. De ziua petroliştilor ştim că s-au realizat mii de aparta­mente, cluburi, cămine culturale, şi importante centre de specializare în extracţia petrolului şi gazelor, dar mai ştim că tot de ziua lor, petroliştii au depăşit planul de producţie şi au realizat importante economii diminuînd pierderile de fabricaţie şi manipulare, înregistrînd astfel beneficii consi­derabile. Le adresăm un fierbinte salut, harnicilor muncitori care duc mai departe tradiţiile acestei munci dificile, şi ne în­chinăm pămîntului şi oamenilor lui, bogate surse nesecate de vitalitate. Observator

Next