Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)

1973-07-07 / nr. 27

i Al. Simion:„Sîngele unei vîrste“ Asemenea situaţiei din romanul său anterior (Anotimpul posibil, 1971) şi de data aceasta Al. Simion este vădit atras de temele, de problemele direct istorice şi social-politice. Se cuvine însă să precizăm că viziunea „istoricistă“ spre care aspiră proza acestui autor, nu e una de natură explicitară, riguros şi detaliat documentară, ţintind, in final, la structurarea unor imagini de anvergură, dioramice. In contrast cu o asemenea formulă de roman, cea adoptată de Al. Simion vizează cultivarea unei istoricităţi implicite, sublimată în biografii spiri­tuale cit mai pregnante, exemplare din unghiul in­dividualităţilor caracterologice. Cu alte cuvinte, a­­vertizat de eşecurile înregistrate de aşa-zisul ro­­man-frescă şi, in acelaşi timp, cu totul rezervat in faţa numeroaselor şi searbedelor tentative de ro­man, pasă-mi-te exclusiv introspectiv. Al. Simion se angajează, parcă, la un adevărat efort de con­ciliere între aceste două modalităţi. Intr-o atare ordine de idei, este evident că prozatorul, spre deosebire de alţii, nu se apropie de problemele so­­cial-istorice ca de un pretext narativ, necesar per­sonajelor in susţinerea examenelor psihologice la care sunt chemate să facă faţă. Personajele înseşi, mai mult sau mai puţin complet, îşi trăiesc desti­nele la scara integrării lor în societate şi în isto­rie. Aşa încît, din punctul de vedere al reuşitei artistice, întrebarea esenţială ce se pune şi în le­gătură cu proza lui Al. Simion este aceea a iden­tităţii personajului în accepţie social-istorică, poli­tică şi, fireşte, psihologică. Or, să recunoaştem că, spre a se ajunge la edificarea unei asemenea tipo­logii umane complete, dificultăţile ce se cer Învinse nu sunt puţine. Privind chestiunea din perspec­tiva ei generală, fără Îndoială că limpiditatea, acuitatea temei româneşti de ansamblu, rea­lismul ei istoric şi moral se cuvin să se im­pună atenţiei în chip deosebit. Şi Al. Simion nu ezită să fie cît mai explicit in această privinţă, de­vreme ce pe ultima copertă a noului său roman inserează următoarele fraze confesive : „Trebuie uneori să te întorci în trecut pentru ca să înţelegi ce se petrece in prezent şi ce te aşteaptă în viitor. E, de fapt, rostul oricăror aduceri aminte şi, desi­gur, in marginea şi pe marginea lor, al oricăror fantezii. Cartea aceasta nu e nici îndreptar de is­torie şi nici jurnal de memorii, ea îşi imaginează drame, de undeva şi de cîndva, spre a inlesni o privire în plus asupra a ceea ce ni se întîmplă astăzi şi ni s-ar putea întîmpla miine. Simţul perspectivei ne trădează, la urma urmelor, dimen­siunea umană. Cucerim şi epuizăm secundă după secundă, continuăm, fiecare o poveste şi pregătim germenii poveştilor de după noi. Sîngele unei vîrste evocă anii din preajma primului război mondial . Editura „Eminescu“, 1973. să nu uităm însă că frămîntările acelei epoci au prevestit şi au determinat, intr-un fel, destinul neobişnuit şi, de atîtea ori, uluitor al Eroului tim­purilor noastre“. Cum se vede, ne aflăm deja in posesia definiţiei in care se circumscrie nu numai atmosfera istori­că a romanului şi cea morală, situată în ordinea permanenţelor existenţei umane. Este adevărat că, aşa cum se exprimă autorul, Sîngele unei vîrste „nu e nici Îndreptar de istorie şi nici jurnal de memorii“, ceea ce nu ne poate totuşi împiedica să scrutăm romanul tocmai în legătură cu veridicita­­tea şi noutatea substanţei lui narative. Prin forţa lucrurilor, Sîngele unei vîrste este un roman al re­trospectivelor şi al reconsiderărilor. Din această pricină, vrind-nevrînd, autorul a trebuit să accepte riscul unei duble confruntări cu tradiţia. Una din­tre confruntări este aceea privind imaginea primu­lui război mondial in proza românească interbelică şi alta este aceea care se referă la transfigurarea epică — mai recentă sau mai îndepărtată — a miş­cării socialiste şi muncitoreşti din România. Fapt demn de subliniat, să arătăm insă că, de regulă, prozatorul a avut, să spunem aşa, necesarul bun simţ artistic spre a evita concurenţa directă şi în­tr-un sens şi în celălalt. Aşa se face că primejdia alunecării in practica imaginilor-duplicat, este oco­lită de cele mai multe ori, fie că ne gindim, in­tr-o direcţie, la unele dintre romanele lui Liviu Stebreanu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, fie că, in altă direcţie, avem în vedere o anumită parte din proza lui N. D. Cocea, Alexandru Sabia, Ion Pas şi alţii. In măsura in care scriitorul nu a re­zistat totuşi tentaţiei de a ne „documenta“, unele semne de convenţionalism narativ-descriptiv îşi arată prezenţa. Este cazul paginilor în care, de exemplu, sunt imaginate scene de la adunările şi cluburile socialiste, din timpul luptelor greviste şi, mai ales, al acelora în care se încearcă surprinde­rea „pe viu“ a unor episoade din timpul războiu­lui. Realul interes artistic al cărţii este de căutat in altă parte. Anume, în partea (de altfel, dominan­tă), în care personajele principale (Iulian, Rozalia, Constanţa), in atmosfera social-politică şi morală a timpului devin protagoniştii unui „roman“ al lor, de sine stătător, ca expresie a unor destine umane sui-generis. In această perspectivă, tinărul locote­nent medic Iulian, radicalizează pe plan social­­politic şi, desigur, etic, cunoscuta tipologie a ina­daptabilului din romanul nostru interbelic. Meritul lui Al. Simion aşadar, este acela de a fi repus în discuţie problematica eroului respectiv apelind la termeni de referinţă (în ordinea faptelor istorice, dar mai ales in aceea a semnificaţiilor morale de­gajate de acestea) pe care numai perspectiva de azi asupra trecutului îi poate releva pe deplin. Artistic vorbind, spre a-şi dovedi deplina lor valabilitate, aceşti termeni se cer asimilaţi de structuri carac­terologice pregnante şi, totodată, de conflicte epie­­afective realmente umanizante. Ceea ce, cum am mai spus, intr-o bună măsură, lui Al. Simion ii reuşeşte. In special partea de mijloc a romanului — a doua — în care Iulian, muribund, îşi rememo­rează şi reconsideră întreaga existenţă (prin apel frecvent la serviciile prozei de notaţie halucina­­torie) dă întreaga măsură a posibilităţilor analitic­­intrespective de care dispune autorul romanului Sîngele unei vîrste la ora de faţă. Ultima parte a romanului (a treia) este cea mai puţin reliefată artistic, fiind grevată de un exces de anecdotă nediferenţiată şi de facilitatea solu­ţiilor epice (de pildă, ideea de a vedea în doctorul Ocneanu, luptător comunist, o proiecţie impresio­­nantă a personalităţii lui Iulian, cu mulţi snl In urmă trecut In nefiinţă). In afară de aceste neajunsuri la care am putea adăuga şi o anumită uniformitate a stilului, suntem­ bucuroşi să subliniem cu fermitate calităţile noului său roman, Nicolae Ciobanu 7 IULIE 1973 * V , punct şi virgulă O nouă fonotecă de aur Din aprilie 1972, cu regularitate, la fiecare 13 ale lunii, Muzeul literaturii române organizează, la sediul său, cite o „Rotondă“, adică o seară închinată unui ilustru autor, plecat dintre noi, mai recent sau mai de mult. Dintre cei evocaţi până acum, menţionăm pe N. Iorga, I. Slavici, G. Călinescu, T. Vianu, G. Ibrăileanu, Miron Radu Pa­­raschivescu. La 13 iunie a.c. a avut loc o seară consacrată lui Lucian Blaga. Au evocat amintiri : Alexandru Dima, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă şi Tudor Bugnariu. „Rotonda“ de la 13 iulie va fi de­dicată lui E. Lovinescu, de la a cărui moarte se împlinesc 30 de ani. Scrii­torii Eugen Jebeleanu, Mihail Celaria­­nu, I. Peltz, Lucia Demetrius, Cella Serghi se vor referi la activitatea şi viaţa criticului şi istoricului literar E. Lovinescu. Noi izvoare de studiu şi cercetare a vieţii şi operei unui scriitor dispărut iau astfel naştere, înregistrate fiind pe benzile de magnetofon ale Muzeului literaturii române. Reflectorizînd... Regretăm că lipsa de spaţiu ne îm­piedică să reproducem integral artico­lul Descoperirea poeziei (II) semnat de criticul orădean Valentin Tas­cu. Vom căuta să spicuim totuşi ceea ce mi s-a părut mai important in acest mic stu­diu înţesat de observaţii foarte intere­sante si publicate la rubrica „Paran­teze", din revista Familia, iunie, a.c. O regretabilă pudoare ii face pe unii poeţi, după cum remarcă în mod ju­dicios Valentin Taşcu, să impună poe­ziei o „mască“ deşi farmecele ei nude ar fi desigur de preferat : „O modali­tate de mascare a poeziei, proprie mai cu seamă poeţilor aflaţi la primul volum este aceea a mascării «micului univers~, prin «marele» sau “multele» universuri de care dispun (sau isi în­chipuie că...) ei". Intr-o asemenea sus­pectă situaţie se află autorul volumu­lui Cu taxă inversă. Ion Sângereanu, poet care manifestă şi alte apucături bizare, bine scoase in relief de criticul Taşcu : „Poetul este tentat să parcurgă un fel de biografie afectivă nu a unui ins anume, in ciuda popasurilor auto­biografice, ci a unei fiinţe perpetue (sic), aflată mai ales in stadii de vi­talitate manifestă. Intre­­un copil se naşte, o iubire moare- crede poetul că se întinde universul, mai cu seamă cind îl observă nu numai pe tărîm o­­menesc, ci şi natural : «Arde-o frun­­ză-n ţărnă, un copac coboar㻓. Aici ne-am permite, totuşi să exprimăm unele nedumeriri, deoarece, din pricina mascării, probabil, nu se înţelege bine ce este cu „fiinţa perpetuă“. Cind nu se află în stadii de vitalitate mani­festă, se află, bănuim, deşi nu punem mina in foc. in stadii de vitalitate ne­­manifestă nu numai pe tărîm ome­nesc ci si natural. Dar de unde ştim că e vitalitate dacă nu e manifestă ? Iar dacă nu e manifestă, mai e vi­talitate . Iar dacă nu e vitalitate, mai e perpetuitate ? Deasemeni am voi să ştim dacă universul se întinde „mai cu seamă cind îl observă nu numai pe tărâm omenesc, ci şi natural“. Ton Sân­gereanu, sau şi in pauze 7 Iată numai citeva întrebări pe care ni le-a sus­citat o singură observaţie aflată in­tr-un stadiu precis manifest, deşi ne­vital, sortită totuşi, după teoria lui Taşcu, perpetuităţii. Am mai adăuga la aceste reflecţii ale criticului încă o cu­riozitate, remarcată de el in poezia lui Sângereanu : „Num­ai denominativ, nu­mai prin epica sumară a versurilor, toamna este altfel decit lama, iar muntele cu totul altceva decit statuile“. Dar nu numai versurile lui Ion Sân­gereanu se bucură din partea criticu­lui Tascu de o analiză atit de nuan­ţată , incit cu greu poţi deosebi proza poetului de poezia criticului■ Doina Cetea, poetă care nu vrea să fie nici «bărbat», nici semn de ameninţare la adresa întregii istorii a poeziei benefi­ciază şi ea de metalimbajul cu totul corespunzător Umbajului ei poetic . ..în acest context — remarcă Tascu — răs­punsurile, care, evident vin dinspre eres, sunt contaminate de fiorul fra­gilităţii. Iubirea pe care o descoperă poeta este cristalină, epurată de con­torsiuni nupţiale, insomniacă şi de a­­ceea, cred, universală : «Pentru mine, cintă o singură muzică: Ziua cind soa­­rele-i / în adincul albastru / Şi pă­­trunde in somnul clopotelorDesco­­peritoarea iubirii universale care, cum bine a remarcat Taşcu nu ameninţă nicidecum „întreaga istorie a poeziei“ mai posedă şi un orizont „reflectori­­zat, continuu“ ,care ar putea, se teme Taşcu, creea impresia de simplitate... Din fericire insă această falsă impre­sie este definitiv spulberată de (sau işi închipuie că...) el. In aceste condiţii, iertaţi-ne, dar fu­gim să citim şi Descoperirea poeziei (I). Amatorismul critic Sunt tot mai frecvente şi binevenite intervenţiile din ziare şi reviste împo­triva avalanşei de maculatură „poeti­că“. Din păcate uneori sunt vizate şi poezii autentice, pe care critici de oca­zie le răstălmăcesc de dragul de a de­monstra ceea ce n-ar fi de demonstrat, făcindu-se din purice armăsar. Alteori, volume de debut, ale unor poeţi tineri şi talentaţi în care, alături de creaţii poetice reuşite, revelatoare pentru ieşirea lor in forum, apar şi piese nefinisate, de laborator, sunt res­pinse în bloc, fără discernămînt, folo­­sindu-se fraze standard, prezente in toate sentinţele criticii amatoare, di­letante, plină de ifose. Cam aşa proce­dează, spre exemplu, o specialistă in materie : Marta Alboiu, ea însăşi au­toare a unor versuri nefrecventate de muze. In articolul „Experimentul vor­belor goale“ — apărut in România li­beră din 4 iulie a.c. — d-sa executa global, fără drept de apel, volumul Dincolo de alb de Stela Viniţchi: „în­chizi cartea cu regretul că eşti frustrat de timp, că dincolo de experimentul cuvintelor goale nu există niciun crez poetic, nici o reverberaţie spirituală, demne de a fi general un volum de versuri“. Tot d-sa spune insă in intro­ducerea drasticei intervenţii : „Poeme­le Auz, Călătoarea, Ca sănii neştiutoa­re relevă, e drept, pe alocuri o vibra­ţie autentică, o tensiune poetică“. Cum se împacă atunci „nu există niciun crez poetic, nici o reverberaţie spirituală“ cu „relevă, e drept, pe alo­curi o vibraţie autentică, o tensiune poetică ?“ Amatorismul critic este de­opotrivă de nociv ca şi impostura poe­tică, amindouă „măcinînd fără rost la moara împerecherilor de cuvinte“ cum spunea M. A. între punct şi muşcătură Citim in Ramuri nr. 6 . „Pe-aici, / efigie pierdută I in amintirea urmaşi­lor. / Punct. / Dincolo / nuanţe de-ntu­­neric / şi oase / cu miros de brad, / de plută I sau de plop I destinate să nască / elementele / eternele elemen­te / din care I s-a născut / un punct / ce a umblat / şi a rodit I pe pămînt. / Punct“. Dacă Virgil Ivănescu ar fi pus punctul la început... La pagina 17 alte surprize : „Cad ploi peste suflet / Cad ploi mereu / Din toate părţile cad ape / Cad apele greu // Sunt înconjurat de ape / Şi ape in suflet cad. / Mă dor oasele de ploi / De apele ce cad“. (Obsesie). Nu ştim dacă cel care a recomandat aceste rin­­duri pentru tipar şi-a dat seama că propune cititorilor apă de ploaie... A doua versificaţie a lui Romulus Cojo­caru­ e la fel de facilă şi de artifici­oasă : „In camera albă şi tristă / Pe­reţii mă string, / în camera altă şi tristă / Portretele plíng. II Sint singur de-o viaţă / Şi masa mă plínge I Sint singur de-o viaţă ! Şi totul mă strîn­­ge“. (Elegie absurdă). Intr-adevăr ab­surdă­­ Dan Lupescu, poet talentat, recoman­dat de citeva versuri foarte frumoase (■■■„şi marea pe sub care curgem /roa­să e de peşti, / pe dinlăuntru“... sau : „oamenii şi-au lăsat sufletele-n va­tră / şi dorm cu cimpiile deschise / spre cer“...), semnează şi asemnea ciu­dăţenii teribiliste : ...„devin nelinişte şi singe­r şi zăpadă ! pină trec in dine şi mă muşc“... Păcat ! Am fi preferat să-şi fi mușcat condeiul... Ziarul „Clopotul“ la a 40-a aniversare Acum 40 de ani, la 30 iunie 1933, anul in care avuseseră loc marile greve ale feroviarilor şi petroliştilor, apărea la Botoşani primul număr al unui ziar editat sub îndrumarea P.C.R., Clopotul, care-şi propunea ca scop, într-o perioadă de asalt al dreptei pe plan internaţional, „lupta împotriva hitlerismului barbar şi sălbatec“. In paginile sale, condeie de prestigiu (Ilie Pintilie, Scarlat Callimachi, Ilie Cristea, Petre Constan­­tinescu-Iaşi, Gala Galaction, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Ion Vinea, Tudor Teodor­esc­u-Branişte etc.) au militat împotriva ideilor fasciste, pentru democraţie, libertate şi progres. Deşi a fost suspendat de cen­zură ziarul a continuat să apară sub diverse nume (Raza, Soarele, Valul, Torţa, Horia, Cloşca, Steagul, Glasul nostru), ducînd cuvintul partidului in rîndul maselor de cititori din judeţul Botoşani şi din afara lui, pen­tru că îşi cîştigase — prin ideile pentru care lupta şi condeiele care-i scriau — o largă audienţă. După 23 August 1944 această publicaţie antifascistă, s-a înregimen­tat frontului presei comuniste din întreaga ţară, câştigându-şi merite însemnate in promovarea luptei pentru edificarea societăţii noastre so­cialiste, în toate etapele istorice ale ultimelor trei decenii. Pentru me­ritele lor deosebite, colectivul redacţional al ziarului şi vechii săi mili­tanţi s-au bucurat de înalta apreciere a conducerii partidului şi statului nostru. Cu prilejul acestei aniversări revista Luceafărul urează confra­ţilor din Botoşani succese tot mai mari în utila şi frumoasa lor muncă. Salut revistei „Igaz Szó“ Prietenii noştri de la revista Igaz Szó au scos de sub tipar un exce­lent număr aniversar . (20 de ani de apariţie.) Prin ţinuta materialelor, paleta bogată a semnăturilor, sumarul este semnificativ pentru meritele acestei reviste care militează pentru nobilele idealuri ale unei arte de­dicată oamenilor de azi, constructori ai patriei noastre socialiste, pentru ideea frăţiei între oamenii acestui pămînt românesc unde au înflorit, ca niciodată un trecut, în cadrul literaturii noastre contemporane, opere remarcabile ale confraţilor noştri maghiari, germani şi de alte naţionalităţi. Sunt publicate alături de călduroasele saluturi omagiale ale preşedinte­lui Uniunii Scriitorilor, acad. Zaharia Stancu, ale redactorilor şefi ai revistelor surori Viaţa românească şi Steaua, al venerabilului Kós Ká­roly, versuri ale poeţilor Tudor Arghezi, Méliusz József, Zaharia Stancu, Szabédi László, Eugen Jebeleanu, Szemlér Perenc, Virgil Teodorescu, Horváth István, Ştefan Augustin Doinaş, Szilágyi Domokos, Vasile Ni­­colescu, Farkas Árpád, Ana Blandiana etc., nuvele, schiţe, fragmente de roman, amintiri datorate lui Kovács György, Papp Ferenc, Herédi Gusztáv, Nagy István, Kakassy Endre, Jordáky Lajos etc. Székely János şi Szabó Lajos publică fragmente din piesele lor de tea­tru iar Sütő András crochiul scenariului de film „Robinson 1001“. Pe clapele coperţilor sunt reproduse afişele tipărite cu prilejul dife­ritelor acţiuni culturale organizate de redacţia revistei (aniversări şi comemorări dedicate lui Eminescu, Arany János, Petőfi Sándor, Ady Endre etc., şezătorile literare comune, iniţiate de Igaz Szó cu Viaţa ro­mânească, Vatra etc.). Luceafărul, participind din toată inima la aniversarea revistei Igaz Szó, urează colegilor săi din Tîrgu-Mureş activitate rodnică şi în viitor, pe măsura idealurilor nobile pe care le slujesc cu consecvenţă. azi in librării V_______________________________ EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCA“ — ILIE CONSTANTIN . ..A doua carte despre poeţi“ (Seria de critică) — 296 pag., 12.50 lei. — N. CARANDINO ! „Autori, piese şi spectacole“ (Seria de critică) — 474 pag., 21 lei. — RADU CÂRNECI : „Cîntarea cintă­­rilor“, versuri — Ilustraţii de Sabin Bă­­laşa — 33 lei. EDITURA „EMINESCU“­­­ AL. SANDULESCU ! „Citind, reci­tind...“ — 240 pag., 7 lei. — DRAGOŞ VRÂNCEANU ! „Cîntecele casei de sub pădure“, versuri — 100 pag., 7,75 lei. EDITURA „MINERVA" — ZAHARIA STANCU ! „Scrieri" vel. III şi IV (Publicistică : „Sarea e dulce“ şi „Cete de taur“). Cu un cuvînt înainte al autorului ■— 1 036 pag., 64 lei. — BARBU NEMŢEA­NU ! „Stropi de soare“, versuri. Antologie, prefaţă şi bi­bliografie de Ion Dodu Bălan — 208 pag., 13 lei. EDITURA „ALBATROS" — VASILE ZAMFIRESCU : „Negru şi alb“, versuri — 83 pag., 7,25 lei. — NINA STANCULESCU : „Miraculoa­sele întîlniri“, povestiri — 128 pag., 4,75 lei. EDITURA „ACADEMIEI" — I. SONERIU, I.MAC : „Judeţul Mu­reş“ — 175 pag., 15 lei. — „Studii şi materiale de istorie mo­dernă“, vol. IV — 465 pag., 26 lei. EDITURA „KRITERION" — PLINIUS : ,,A természet históriája“ (Istoria naturală) Col. „Téka“ — 208 pag., 8.50 lei (legat). — B. NAGY MARGIT : „Várak, kasté­lyok, udvarházak (Cetăți, castele, co­­ nacuri) — 408 pag.,­­f- 165 reproduceri, 39 lei (legat). EDITURA „ION CREANGA“ — V. FIROIU­­ „Henri Coandă“ (Col. A.B.C.) — 16 pag., 0,75 lei. — I. MUREŞAN, V. GAFTONE : „Pin­­tea Viteazul“ — 160 pag., 5 lei. — FRAŢII GRIMM : „Albă ca Zăpada". Ilustraţii de Iacob Desideriu — 32 pag., 5 lei. — EUGEN TARU : „Missy in junglă — 36 pag., 4 lei. EDITURA ..ŞTIINŢIFICA“ — TIBERIU BOGDAN : „Probleme de psihologie judiciară“ (Col. „Psyché“) — 222 pag., 5,50 lei. — TRAI­AN HERSENI : „Psihologia lui N. Vaschide“ (Col. „Psyche“) — 184 pag., 4,75 lei. EDITURA „UNIVERS" — MIGUEL DE UNAMUNO : „Viaţa lui Don Quijote şi Sancho“. • (Col. „Eseuri“) Traducere de Ileana Bucurenelu şi Gri­­gore Dima Prefaţă : Andrei Tonescu — 416 pag., 12,50 lei. — VENERA ANTONESCU­­ „Esenţe antice în configuraţii moderne“ — 206 pag., 8 lei. — HOVHANNES TUMANIAN ! „Ver­suri“ (Col. „Orfeu“) Traducere Mălină Paladian Ghenea — 78 pag., 6,25 lei. EDITURA „MERIDIANE" — GALIENNE şi PIERRE FRANCA­­STEL ! „Portretul — 50 de secole de uma­nism in pictură“ (Col. „Biblioteca de ar­tă“. Seria biografii, memorii, eseuri) Tra­ducere şi prefaţă de Marcel Fetrişor — 192 pag . 36 ilustraţii alb-negru, 9 lei. — SVEN HASSEL : „Gestapo“, vol. I şi II. Traducere şi prefaţă de Pavel Popescu — 480 pag., 11 lei. DAUMIER : La bilet . jurnal de lectură NICOLAE BALOTĂ Umanităţi Editura Eminescu, 1973 în eseistica lui Nicolae Balotă reflecţia critică nemijlocită este un element subal­tern, dar nu faţă de „ideile generale“, şi acestea dependente , fiindcă scopurile imediate ale comentariului sunt subordo­nate unui obiectiv mereu avut în vedere, chiar dacă o raportare explicită uneori lipseşte : o revelare a umanului prin cul­tură. „A interpreta — scrie Nicolae Balotă intr-un text programatic — nu înseamnă doar a tălmăci. Interpretul intervine, pro­pune planuri noi de referinţă, dispune de criterii, cîntăreşte în funcţie de valori. Toate acestea îi conferă dreptul de a lua o atitudine, de a reprezenta o poziţie. Căci eseistul, ca interpret, se angajează pe sine în interpretarea sa“. Se continuă, de fapt, una dintre cele mai nobile tradiţii ale culturii române — tradiţia Şcolii Ar­delene. Cărturar prin spirit in primul rind (dar şi prin formaţie ! ; „Veacul e înain­tat în vîrstă şi am citit aproape toate căr­ţile sale“), Nicolae Balotă conferă actului critic un rol formativ, superior pedagogic, in sensul de transmisiune şi conservare a cultului pentru valori. Direcţia nouă in critica literară propusă de Nicolae Balotă in a doua jumătate a deceniului trecut viza nu impunerea unei noi „metode“ cri­tice — aşa de multe, de efemere, de to­talitate şi de pretenţioase în vremea noastră ! — ci instituirea unui „îndreptar“ capabil să orienteze constructiv o epocă, poziţie esenţial maioresciană, întemeiată pe celebra formulă „Ai un singur bloc de marmură , dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă ?“ Cei care l-au învi­novăţit atunci de bovarism pe Nicolae Balotă, pe motivul sofistic al absenţei spi­ritului polemic, făceau de fapt eroarea de a nu înţelege prin „maiorescianism“ alt­ceva decit funcţionarea unui mecanism caracterizat prin existenţa a douei succe­sive mişcări, contestaţie şi afirmare. Aceasta este însă o înţelegere pur formală a maiorescianismului, negarea şi procla­marea fiind mijloace şi nu obiective. Sen­sul ultim, justificarea fundamentală a maiorescianismului consistă în asigurarea un­ei stabilităţi necesare creaţiei precum aerul. Acţiunea contestatară este specificul epocilor de tranziţiune, de eforturi zadar­nic risipite, de confuzie a valorilor ; există însă epoci in care „a păstra“ este un imperativ superior lui „a contesta“, iar subordonarea faţă de necesităţile istorice nu este o operaţiune la indemîna oricui. Apărînd intr-un moment de entuziasm nediferenţiat (idolatria stîrneşte mai mart şi mai multe confuzii decit negativismul), Maiorescu începe prin a polemiza ; cine se naşte însă intr-un timp al contestărilor este aproape obligat să întreţină şi să adauge. Intitulîndu-şi Lupta cu absurdul (1971) una dintre amplele sale cărţi, Nicolae Ba­lotă făcea indirect dovada intuirii unei „chemări“ superioare a momentului şi nu altfel se întîmplă în acest recent volum, numit, în virtutea aceluiaşi program, Umanităţi. Eseurile lui Nicolae Balotă sunt tot atâtea „fragmente“ dintr-o acti­vitate prodigioasă menită să trezească şi să cultive sentimentul culturii, condiţie esenţială a umanităţii, aceea prin care o­­mul diferă de bestie. „O leziune în uni­versul valorilor înseamnă — scrie Nicolae Balotă — un eşec al omului în ceea ce am putea numi menirea sa întru umanitate“. Această idee unifică într-un mod uimitor și profund cartea, care este departe de a fi o simplă culegere de texte disparate. Citeva exemple : elogiul acelor „bătrîni dascăli ardeleni“ pe care, credem, ii con­tinuă in mod evident Nicolae Balotă, vine din constarea, la ei, a profundei convingeri „că omul e mai om prin cuvînt“ ; moda „antiartisticului“ trădează „o gravă neîn­credere in sine a conştiinţei artistice“; în­tr-un excepţional studiu despre universul manierist, semnificaţia labirintului este văzută într-o „dezagregare sistematică a lumii sau a oricărui agregat“ ; polemica permanentă şi deschisă cu structuraliştii ori cu adepţii „noii critici“ franceze vi­zează indiferenţa acestora pentru valori („tezele lui Barthes păcătuiesc prin nean­tul axiologic caracteristic poziţiei cri­ticului“). Dacă Umanităţi prelungeşte astfel, prin fiecare­ text, traseul inaugurat in 1969 cu volumul Euphorion, nu e fără interes a semnala apariţia unui ton inedit în eseistica lui Nicolae Balotă. Este vorba de prezenţa unui pronunţat accent con­­fesiv, indiciu de participare şi sufletească, apărînd cuvintul, autorul simte nevoia de a se implica direct, definindu-se ca „om al cuvintului“, care a înţeles că „ceea ce este mai preţios pe lume ţine de o ordine a verbului şi că a sluji Cuvintul, născo­­cindu-1, gindindu-1, consemnindu-1, este o supremă demnitate“. Declaraţie care nu este o simplă mărturisire, ci mai degrabă o concluzie. Dacă nu credem, asemenea lui Nicolae Balotă, că Picasso e „năstruş­nicul geniu“, dacă legătura dintre folclor şi creaţia lui Brâncuşi pentru noi este o chestiune mai mult decât discutabilă (şi n­u numai pentru noi , a se vedea recentul interviu al Sânzianei Pop cu V. G. Pa­­leolog) ; dacă ni se pare forţată apropie­rea între Procopius din Caesarea şi Go­­rică Pirgu ; dacă nu ne-a entuziasmat ro­manul „Le Visionnaire“ de Julien Green (tradus in româneşte sub titlul „Manuel“, ed. Univers, 1972) ; dacă ni se pare exa­gerat a spune că azi cărţile lui Camus „pot pasiona, încă, pe adolescenţi“ etc., toate aceste deosebiri de opinii nu ne îm­piedică să vedem in persoana lui Nicolae Balotă pe unul dintre cei mai proemi­nenţi oameni de litere români de astăzi. MARIAN POPA Călătoriile epocii romantice Editura Univers, 1972 Călătoriile epocii romantice continuă în chip evident, prin spirit şi metodă, intîia carte a lui Marian Popa (Homo Fictus, 1968), ca şi — într-o măsură mai puţin vi­zibilă — monografia despre Camil Pe­trescu (1972), situîndu-se aparent in afara sferei de preocupări şi de atitudine deli­mitată prin volumul Modele şi exemple (1971) şi prin Dicţionarul de literatură contemporană (1971). Precizîndu-şi de la debut o metodă critică, Marian Popa a utilizat-o insă uniform în cercetarea unor planuri foarte diverse, de unde şi carac­terul paradoxal al acţiunilor sale. Spirit relativizant şi tinzind în acelaşi timp că­tre un absolut al comentariului critic, el urmează criteriile unei descrieri sub as­pect fenomenologic a faptelor literare, procedînd în felul lui G. Călinescu din Universul poeziei Domina bona, Poezia realelor şi Estetica basmului, dar cu un fel de scepticism deghizat în ironie care ţine de multe ori locul imaginaţiei. Omo­genitatea lucrărilor sale nu poate fi totuşi pusă la Îndoială. Incercînd să epuizeze in Homo Fictus posibilităţile de existenţă a personajului literar, urmărind în studiul despre Camil Petrescu diversele ipostaze ale scriitorului în vederea găsirii elemen­tului invariabil, alcătuind serii şi clase de „obiecte literare“ în Modele şi exemple,, stabilind, în Călătoriile epocii romantice, un inventar minuţios, cu numeroase sub­diviziuni şi, compartimente, al relaţiilor de voiaj în epoca romantică, egalizînd ac­ţiunea disociativă şi efortul sintetizator prin punerea în acelaşi plan, Marian Popa verifică literatura printr-un pretext şi pretextul prin literatură, intr-o tentativă de abolire a individualităţii prin totali­­zare şi a totalităţii prin individualizare. Accentul va fi pus, in consecinţă, pe ca­racterul de procesualitate şi pe analiza raporturilor, calitatea termenilor fiind de­­dusă din specificul relaţiilor, fără a se omite nici metamorfozele acestora din urmă prin schimbarea atributelor celor dinţii datorită, noilor distribuţii şi con­texte. Critica de acest fel atomizează prin particularizare şi particularizează prin a­­tomizare, elementele fiind izolate pentru a se ajunge la tot şi totalizate pentru a se ajunge la unic ; drept rezultat, spaţiul a­­cestei critici este obligatoriu conjunctura­­lizat, prin afect sau prin intelect, mai precis prin ambele deodată. Obiectul cer­cetării poate fi şi el real sau fictiv, ceea ce impune, desigur, o referire la construc­ţiile imaginare ale lui Mircea Horia Si­­mionescu din Ingeniosul bine temperat, modalitatea fenomenologică ilustrînd, în fond, una dintre posibilităţile criticii „ştiinţifice“ de a fi creatoare. In Călătoriile epocii romantice schema eternă a relaţiei de călătorie este descompusă în elementele constituti­ve (cine călătoreşte, spre ce obiective, ti­pologia călătorului, spaţiul deplasărilor, ghidările, limba, paşapoartele, primejdiile călătoriei, redactarea etc.), voiajul fiind privit sub unghiul unei duble circumstan­­ţializări, în funcţie de romantism „ca o manifestare istorică,­­relativ omogenă“ şi „ca o categorie psihologică şi estetică“, obţinîndu-se un şir de ipostazieri ale în­semnărilor de călătorie din epoca roman­tică. Atitudinea autorului se schimbă ne­încetat, trecînd de la un ton grav, cu in­flexiuni pedante, la patetism şi de aici la ironie (Gérard de Nerval, de pildă, „la Cairo reţine voalurile, măştile, şi în ge­nere tot ce ţine de amor, adueîndu-şi cu destulă dificultate aminte că în acea re­giune se află nişte piramide“; Charles Di­dier, in Cinci sute de leghe pe Nil „se o­­cupă mai ales de maluri“) sau chiar la farsă şi zeflemea (la pag. 152—154 sunt enumerate 110 nume de călători pelerini la Locurile Sfinte, la pag. 177—178 sunt reproduse, fără nici un comentariu, 22 de titluri de memoriale etc.). De fapt, ro­mantismul este suspendat ca noţiune, „pus între paranteze“ (ceea ce explică şi quasi-inexistenţa referinţelor critice) fiind înfăţişat printr-o imagine caleidoscopică rezultată din descrierea seriilor de iposta­ze şi posibilităţi ale însemnărilor de călă­torie şi nu printr-o ipoteză, printr-o „in­terpretare“, una dintre particularităţile lucrării fiind egalitatea perfectă dintre „preliminarii“ şi „concluzii“, capitole a căror locuri pot fi oricind schimbate. Sis­tematică prin refuzul sistemului înlocuit cu clasificarea şi cu descrierea tipologică indiferentă la valoarea exemplelor, abun­dentă in idei şi in observaţii scinteietoare risipite cu o vervă ce trece de la spontan la mecanic şi invers, utilizînd un material ilustrativ a cărui abundenţă şterge orice deosebire calitativă şi face inutilă chiar şi cea mai necesară adăugire, cartea lui Marian Popa se citeşte ca o creaţie „ar­tistică“ deşi este o lucrare „ştiinţifică“ şi are utilitatea unei cercetări, deşi este construită pe un principiu „artistic“, în felul unui roman sau, de ce nu, al unui memorial de călătorie printr-o bizară bi­bliotecă alcătuită pe criteriul strict al identităţii de material, în rafturile ei ma­rii autori fiind egalizaţi cu cei mai obscuri. De altfel, cartea se cheamă Că­lătoriile epocii romantice şi nu Literatura călătoriilor romantice. Mircea Iorgulescu tre­acă ▼

Next