Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)
1973-07-07 / nr. 27
A r V” rhetorica rediviva Prima explicare cauzală a operei literare nu atribuie autorului decît rolul modest de a recepta şi difuza dicteul Muzei. O astfel de concepţie, atît de dragă poeţilor, fiindcă făcea din ei „oameni aleşi“, îndreptăţiţi deci, nu numai la recompense regeşti, ci şi la respectul unanim, nu putea duce la un corpus de doctrină literară şi nici la o critică propriu-zisă. Aceasta fiindcă divinitatea nu inspiră decît opere perfecte din orice punct de vedere ar fi ele privite, şi fiindcă artiştii, întrucît sînt instrumente ale divinităţii, nu pot fi judecaţi şi nici n-au reţete personale pe care ar putea să le comunice sau care ar putea fi luate în discuţie. Dar mîndria proprie oricărui artist adevărat a fost mai tare decit interesele materiale, ba încă şi decît măgulitoarea teorie care făcea din el un „om ales“ într-o societate în care inegalitatea era temelia însăşi a organizării ei. Istoria poeticii preplatonice este, de fapt, istoria afirmării progresive a contribuţiei personale a autorului în elaborarea unei opere, dicteul Muzei rămînînd doar un topos pe care numai iraţionalismul romantic va reuşi să-l reintroducă în conştiinţa publică. In mare, antichitatea va explica opera de artă ca rezultat al fericitei colaborări dintre „înzestrarea naturală — fysis sau Ingenium — şi efortul laborios, bazat pe stăpînirea regulilor codificate de poetică, pentru ceea ce se înţelegea atunci prin poezie, şi de retorică, pentru proza rostită sau scrisă. In terminologia consacrată, noţiunea la care ne-am referit era exprimată prin cuvintele tehne sau ers. Odată Înfiripată această teorie, critica va fi nu numai posibilă, ci va deveni o activitate de •interes obştesc, exercitată întîi în festivităţile •publice, apoi în concursuri şi reuniuni, ba încă şi în spectacole cum sint cele oferite de rapsozi — recitatori şi interpreţi — sau chiar in comedii, cum sint acelea ale lui Aristofan. Publicul supus influenţei ei directe era, fără îndoială, mai numeros decît în secolulXIX, pe care unii l-au numit l’âge de la critique; cenaclurile, în care se practica așa numita critică „contubernală“ au fost mult mai multe în Roma. •lui Plinius cel Tînăr, decît în Roma secolului •nostru, caracterizat de ceea ce un Cesare Styre numeşte il «boom» della critica. Eforturile criticii antice s-au concentrat asupra evaluării operelor, în vederea selecţiei, ierarhizării şi valorificării lor culturale. Descrierea şi interpretarea n-aveau alt scop decît să uşureze înţelegerea textului, să permită desprinderea regulilor eterne ale artei din modelele fixate de o lungă tradiţie, pe baza cărora, prin confruntare, se admitea ca reuşită sau se respingea ca nereuşită, opera unui amator de glorie literară. Critica antică n-a făcut decît să interpreteze şi să evalueze opera, nu şi să o explice prin ceea ce azi numim „factori exteriori“ ei. Biografia autorului, climatul moral şi intelectual al unui mediu sau al unei epoci n-au fost niciodată invocate pentru a explica opera, a cărei reuşită o garanta „înzestrarea naturală“ strunită sau amplificată de tehnoars. Desigur, o anumită mutaţie in stilul oratoriei — ne referim la aşa-numita corrupta eloquentia —, transformarea radicală a comediei din „veche“ în „nouă“, stilurile „rodian“ şi „asianist“ au fost explicate prin prăbuşirea democraţiei sau prin factori naţionali şi geografici, dar opera propriu-zisă a fost cercetată numai şi numai ca operă. Aceasta rezultă nu numai din textele de critică, ci şi din tehnica analizei literare practicată în şcoli, care s-a menţinut, cu uşoare modificări, pină în epoca modernă, şi care supravieţuieşte şi astăzi în aşanumita explication frangaise. Cînd au scris biografii anticii au făcut-o pentru că viaţa^ unui autor celebru putea fi interesantă ca viaţă^ tout court, nu fiindcă ea ar putea oferi o explicaţie cauzală a operei. Deplasarea interesului de la operă la autor este rezultatul unui lung proces care a dus la deprecierea noţiunii de ars. Din facere, bazată pe efortul conştient şi pe stăpînirea unor reguli consacrate, noţiunea de artă devine sinonimă cu cea de creaţie mai mult sau mai puţin spontană. Ideea de regulă şi cea de model devin incompatibile cu ideea de artă în sensul modern al termenului, care se precizează prin estetica sentimentului și romantism. Ca atare, retorica și poetica nu mai au dreptul de a ghida actul literar. Opera este explicată ca produs al autorului ei — toi arbre, tel fruit — va postula Sainte-Beuve, iar literatura, în ansamblul ei, va fi definită de Bonalt ca expression de la societe. Intrată în zodia scientismului pozitivist, critica ajunge să piardă aproape orice contact cu opera accentul căzînd nu pe evaluare, ci pe explicarea ei prin fel de fel de factori adesea nesemnificativi sau chiar eterogeni. Redescoperirea operei și restabilirea contactului criticii cu ea vor fi săvîrșite în mod spectacular de către noua critică. Dar ce este de fapt noua critica și care sînt orientările care au primit această titulatură ? ... Pentru J. E. Spingarn, care Întrebuinţează primul acest termen în (The New Criticism, in Criticism in America, New York 1910, p. 14), „nouă“ era critica impresionistă numită azi ,„metaforică“, „metaliteratură“ sau „creaţie , deoarece replace one work of art by another, vede în text un pretext pentru o altă creaţie şi nu se gîndeşte să descrie opera, să o interpreteze şi să o explice, ci dimpotrivă vrea chiar să-i sporească misterul — to deepen its mystery, cum sună o celebră formulă a lui Oscar Wilde. Această critică era „nouă“ faţă de critica scientistă. The other critics, scria Spingarn, give us history, politics, biography, erudition, metaphisics. La riodul ei, critica impresionistă va deveni veche faţă de o alta, care va milita pentru rigoare şi reîntoarcere la text. Ca atare, epitetul de „critică nouă" va fi folosit in legătură cu aşa-zisa Şcoală din Cambridge, ai cărei promotori sunt I. A. Richards, W. Empson şi F. R. Leawis, cărora li se alătură critici militanţi, poeţi şi prozatori ca Pound, Eliot, Huhne, Lawrance şi Virginia Woolf, provenind din afara mediilor academice. In locul diletantismului divagind autour de l’oeuvre, caracteristic impresionismului, şi în locul biografismului, sociologismului, al goanei după surse şi influenţe precum şi al sterilelor generalizări sau al tentativelor de reconstituire a atmosferei, a climatului psihologic şi cultural al unei epoci şi al unui mediu, atît de obsedante pentru scientismul pozitivist, ultima pretendentă la titlul de „critică nouă“ ridică textul literar la rangul de obiectiv unic al cercetării, iar analiza lui stringentă devine metoda principală. Această fundamentală mutaţie în critică coincide cu orientarea dominantă și azi în filozofia anglo-americana, preocupată de limbă și de analiza logica a ei. . Dar ceea ce s-a numit „descoperirea operei este "de fapt o „redescoperire“, căci antichitatea, evul mediu şi Renaşterea au cercetat opera more rhetorica. Preocuparea pentru implicaţiile etice ale operei şi pentru aşa-zisul ei caracter instructiv — docere — nu anulează observaţia că autonomia, numeronomia operei este baza teoretică a criticii literare pînă, să zicem, la Willemann. Ca atare, nimic mai firesc ca the new critics să-şi îndrepte atenţia şi asupra retoricii, si de fapt lor li se datorează reintroducerea străvechei discipline in problematica literară. Cu alt prilej am menţionat faptul ca „reîntoarcerea la text“ a fost caracteristică şi pentru stilistica europeană din preajma ultimului război mondial, care îşi desfăşura activitatea sub lozinca formulată de R. Petsch: An das einzelne Merkhält... Dar sub influenţa lui Croce, care domina estetica europeană a epocii, numeroşi stilisticieni au ţinut, nu o dată, să-şi arate dispreţul pentru străvechea disciplină, ale cărei categorii şi sistematizări erau numite de E. Winklerschiefer Kategorien sau willkürlichen logizistischen Konstruktionen. Dar nici „noii critici“ anglo-americani n-au sesizat prea bine importanţa disciplinei a cărei reabilitare literară este iniţiată de ei.^ Din organon al teoriei argumentaţiei, interesată în mod tangenţional de problemele de limbă, stil şi structură compoziţională a discursului rostit sau scris, retorica devine numai un adjuvant al teoriei comunicării, menită să studieze „pierderile“ care se produc în comunicare, „neînţelegerile“ şi „remediile lor“, cum postula Richards. Mai mult „noi criticii“ au denunţat adesea îngustimea tradiţiei aristotelice, după care persuasiunea era preocuparea capitală a disciplinei care ne interesează. Ca urmare, în aparatura teoretică a criticii retorice care se constituie pe baza sugestiilor aşa-zişilor the new critics se strecoară numeroase confuzii,cu urmări metodologice nefaste. Ele au fost denunţate cu autoritate, cam din zece în zece ani, întîi de către Loren D. Reid, apoi de K. R. Wallace, Donald C. Bryant şi Marie Hochmuth, Nichols. Cu toate acestea, revalorificarea retoricii pe seama criticii literare în America reprezintă un succes indiscutabil. Explicaţia acestui fapt o vedem în contactul din ce în ce mai strîns al criticilor cu o anumită mişcare filozofică, căreia i se datorează interesul pentru tehnicile persuasive şi pentru restabilirea relaţiilor străvechi dintre etic şi estetic. Cititorul a ghicit, desigur că ne referim la Şcoala din Pennsylvania, a cărei publicaţie este semnificativ intitulată Philosophy & Rhetoric. In Europa continentală situaţia este departe de a fi asemănătoare. Prin Anatole France şi Jules Lemaître, impresionismul n-a putut căpăta nici prestigiul pe care i l-a dat în lumea anglofonă Walter Pater, de fapt, impresionist, ca şi Eugen Lovinescu, mai mult cu numele, nici strălucirea acidă şi paradoxală, care atrage şi enervează în acelaşi timp prin ceea ce francezii numesc le charme de la canaille, pe care şi-a dat-o Oscar Wilde. Ceea ce a impus nevoia unei înnoiri a criticii este tocmai pozitivismul, pe care critica impresionistă n-a izbutit să-l zdruncine, ci dimpotrivă, l-a ajutat în modindirect să se menţină mai multă vreme decît era de aşteptat. O altă cauză, care n-a acţionat, cum s-ar putea crede, numai in Est, este dogmatismul sociologizant, definitiv compromis azi, cel puţin în România. Deşi au neglijat aproape complet cercetarea operei ca operă, pozitivismul falimentar şi dogmatismul sociologizant, n-au determinat o „redescoperire a operei“ sau o „reîntoarcere la text“, cum s-au petrecut lucrurile în lumea anglofonă, ci tocmai o reînviere cu totul neaşteptată a criticii înţeleasă ca metaliteratură sau creaţie. Aşadar, ceea ce se înţelege azi în Europa continentală prin lanouvelle critique este cu totul diferit de orientarea omonimă din lumea anglofonă, deşi cauzele care au determinat mutaţia la care ne referim sunt numai parţial diferite. In loc de close reading, corespunzătoare în foarte mică măsură tradiţionalei explication franchise, noii critici propun o lectură deliberat infidelă a textului : în joc de interpretare riguroasă, ei „parafrazează“, „continuă metaforele operelor“ sau „construiesc ansambluri structurate cu ajutorul altui ansamblu structurat, care este opera“. Intr-un cuvânt, la critique véritable... est line branche particuliére de la littérature qui a la littérature pour sujet. Cu toate acestea, noua critică franceză dovedește adesea mult interes pentru text, fapt care trebuie reţinut ca în flagrantă contradicţie cu definirea literaturii ca „subiect“ nu ca „obiect“ al activităţii criticului. De asemenea, trebuie să reţinem că interesulnoii critici pentru text este de altă natură decît cel tradiţional sau acela al noii critici americane, fapt care constituie încă o justificare a titulaturii de „critică nouă“ la care protagoniştii ei ţin atît de mult. Faţă de vechiul impresionism francez, caracterizat de indulgenţă critică, de relativism estetic şi de un ton de conversaţie amabilă şi relaxată divagind autour de l’oeuvre, la nouvelle critique prezintă fermitate de ton, energică luare depoziţie faţă de orientările opuse şi o rigoare de analiză a textului, mai precis a scriiturii, care nu permit utilizarea termenului neoimpresionism pentru a o defini. Dimpotrivă, tonul autoritar, încrederea nemărginită in metoda lor, intoleranţa faţă de metodele opuse şi invocarea unor teze filozofice presupune ca acceptate de toată lumea, deşi lucrurile nu stau deloc astfel, invită la folosirea termenului dogmatism, după cum tendinţa de a nu mai privi opera ca rezultat conştient al muncii unui om, ci ca pe un cosmos autonom de semne care nu comunică nimic, ne invită la folosirea termenului pozitivism. De altfel, Jean-Paul Sartre a şi făcut-o, căci observînd că o caracteristică a culturii occidentale de azi este le retus de l’ histoire, nota cu îndreptăţire: Nous revenons au positivisme. Seulement ce n’ est plus un positivisme des faits, c’ est un positivisme des signes. Les nouveaux critiques sunt numiţi adesea şi Ies nouveaux rhéteurs, pentru că mai toţi dovedesc un interes susţinut pentru străvechea disciplină. Dar, spre deosebire de the new critics, care au văzut în retorică o disciplină aptă de a fi revalorificată în vederea ameliorării comunicării, a sporirii elementului ei persuasiv şi adîncirii cunoaşterii operei graţie aşanumite rhetorical approach, noii critici francezi vădesc un interes paradoxal şi contradictoriu pentru această disciplină, a cărei esenţă n-au sesizat-o deloc. Pentru ei, disciplina de care fac atîta caz nu e decit un rezervor de termeni şi categorii, care pot fi aplicate în cercetarea operei ca operă. Descriind opera, ei nu fac nici evaluare nici interpretare, ci doar se străduiesc să identifice literalitatea, adică elementul care face ca o scriitură să fie acceptată ca literatură, în termenii lui Roland Barthes, ceea ce deosebeşte textul unui dcrivant de acela al unui ecrivain. In felul acesta, retorica va fi înţeleasă mai ales en tant que théorie des figures, iar opera un teren sau o mină în carenoul retor descoperă tropi, figuri, anomalii semantice, fenomene de conotaţie şi structuri. Dar încădin antichitate s-a observat că tropii şi figurile sunt caracteristice şi pentru cel care nu intenţionează să facă artă cînd vorbeşte sau scrie; observaţia poate fi foarte bine extinsă şi la conotaţii, structuri etc., adică la toate elementele care justifică literalitatea. Ca urmare, felul in care noul retor abordează textul este inoperant, căci de fapt nu duce decît la utilizarea unor termeni şi categorii ale vechii retorici, fără să surprindă esenţa literalitaţii. Descrierea more retorice a operei, aşa cum ea este practicată de la nouvelle critique este scop în sine. De altfel, însuşi Genette recunoaşte dintr-un articol publicat în „Tel Quet“ (19, 1968) că preocuparea actuală pentru disciplina la care ne referim este numai de natură „istorică“, și că „ideea de a reînvia regulile retoricii pentru a le aplica literaturii noastre ar fi un anacronism steril“. In Figures III, 1972 (p.14), d-sa este nevoit să admită, in urma criticii lui A. Kibédi Varga, că nici istoria acestei discipline n-o cunoaşte prea bine, fiindcă retorica franceză clasică a fost interesată şi de persuasiune, nu numai de elocuţie, cum afirmase acest nou retor. De altfel, observaţia este valabilă şi pentru ceilalţi, noi critici, fie că aparţin aşa-zisei l’ ancienne nouvelle critique (!) fie că aparţin fracţiunii disidente care se autointitulează la nouvelle nouvelle critique (!)■ Fără să cunoască neoretorica americană, fără să cunoască nici măcar reabilitarea filozofică a retoricii iniţiată şi difuzată in franceză de către Peralman, noua critică grămădeşte contradicţii peste contradicţii numai şi numai pentru a fi „nouă“. Căci ce înseamnă să preconizezi zgomotos îndepărtarea de operă prin critica metaforică, pentru ca, în acelaşi timp şi tot atît de zgomotos să te apropii de ea prin aparatura retorică, pe care o recunoşti de la început ca inutilă ? Vasile Florescu operei Sugestii bibliografice Neoretorica actuală, când nu e „modă“ — cum se spune —, reliefează efectiv interesul nou al unor ginditori şi cercetători pentru una dintre cele mai vechi discipline ale spiritului uman. In cele mai autentice manifestări ale sale, un asemenea interes nu e niciodată, pur istoric, deși cercetarea istorică l-a stîrnit adeseori. Dimpotrivă, e vorba de o preocupare teoretică şi practică legată frecvent de problemele şi sarcinile contemporaneităţii. O bibliografie selectivă, care nu-şi propune decit sa sugereze sfera cercetărilor şi un număr de titluri reprezentative, poate încerca o compartimentare aproximativă pentru a releva ce e comun şi ce e divergent în diversele direcţii. 1. S-ar distinge astfel un compartiment al studiilor despre retorica antică şi clasică (tradiţională), alcătuite in perspectiva unei Retorici continui, cu manifestări variate şi succesive. 2. Din această perspectivă, apar elaborările teoretice , adevăratele neoretorici, pornind, ca sisteme, fie de la filosofie, fie de la retorică, stabilindu-şi un raport sau altul cu „paleoretorica“ şi fixindu-şi obiective felurite : a) Construirea unei teorii, a argumentaţiei b) Construirea unei teorii a discursului (oratoric). c) Construirea unei teorii a discursului literar (poetic). 3. Pentru ultimul tip e evidentă stabilirea unui raport intre o retorică „perennis“ (echivalată aproximativ cu o poetică şi chiar cu o teorie a literarului) și diverse „retorici“ particulare, ale epocilor succesive sau ale scriitorilor. Vom distinge : a) Un raport între retorică (sistem de invariante) și variantele sau variabilele manifestărilor ei diacronice. b) Un raport între retorică (sistem de invariante) și variantele sau variabilele ei individuale („retorica scriitorului“, „retorica operei“). Acest raport va fi aplicativ-deductiv (ilustrînd sistemul prin proces) sau inductiv-reductiv (ridicînd observaţiile particulare la orizontul sistemului). c) Un raport între retorică (sistem de norme) şi texte literare analizate în lumina ei. Fireşte, este vorba aici de raportul tradiţional stabilit in vechea şcoală ; nouă poate fi, mai mult sau mai puţin, perspectiva asupra sistemului de norme stabilite. Precizăm că selecţia întreprinsă vizează, cu precădere, titlurile din sfera studiilor privitoare la literatură şi la condiţiile realizării ei. In afara lucrării lui Vasile Florescu, sunt puţine titluri sintetice şi cu perspectivă teoretică. Recomandăm mai ales numărul 16 din 1970 al revistei Comunications, cu : Roland Barthes : L’ancienne rhetorique şi Gerard Genette : La rhetorique restreinte. Genette (Figures I, 1966 ; II, 1969 ; III, 1973) întreprinde și cu alte prilejuri incursiuni istorice în vederea unei Rhetorica perennis a cărei teorie e scopul său principal ; a se vedea in acest sens suita Les avatares du cratylisme, începută în nr. 11 din 1972 al revistei Poetique și continuată pină azi (nr. 14 din 1963 și, probabil, următoarele). Dintre lucrările relativ recente consacrate retoricii antice : Vinzenz Buchheit, Untersuchungen zur Theorie des Genos Epideiktikon von Gorgias bis Aristoteles, München, 1960 — cercetare mai mult istorică propriu zisă, cu puţină perspectivă teoretică, în spiritul vechii lucrări de autoritate . Charles S. Baldwin, Ancient Rethoric and Poetic interpreted from Representative Works, Gloucester (Mass.), 1924 (ediţie nouă 1959) — aceasta axată mai ales pe retorica poetică. Asemenea studii, de profundă erudiţie clasică, nu au totuşi decît o funcţie adiacentă în mişcarea neoretorică. In mare măsură, aceeaşi este situaţia bibliografiei consacrate retoricii medievale : Baldwin şi alţii, printre care, pentru istoricul artei oratorice : Th. M. Charland, Artes praedicandi — Contributions a l’histoire de la rhetorique au Moyen Age, Paris, 1936. Marea carte, de revalorificare teoretică a unei istorii, rămine opera lui Curtius, din 1948, tradusă și la noi : Literatura europeană și Evul Mediu latin. Retorica postmedievală, inclusiv tirziile retorici din secolul XIX, constituie obiectul unor mai recente cercetări in perspectivă teoretică, mai ales în două sensuri : a) In tradiţia germană de după Wölf Hin, a valorificării unei „retorici a barocului“ de tipul Ludwig Fischer. Gebundene Rede — Dichtung und Rhetorik in der literarische Theorie des Barock, Tübingen, 1968. Pentru retorica legată de conceptul barocului, vezi bibliografia mai veche in Conceptele criticii ale lui Wellek. O lucrare de referință contemporană : Retorica e barocco, Atti del III Congresso Internazionale di studi umanistici, Roma, 1955. b) In celelalte ţări, se studiază mai ales retoricele renascentiste, clasiciste şi postclasiciste, in vederea unei retorici sistematice, ca la Genette. Rolul unor astfel de reconsiderări este evident în mişcarea neoretorieii de astăzi. In această direcţie se înscrie şi cercetarea cu caracter istoric a unora din grupul revistei Philosophy and Rhetoric, editată de Universitatea din Pensylvania , printre alţii : W. J. Ong, Ramus Method and the Decay of Dialog. Harward, 1958. Din sfera franceză : A. Kibedi-Varga, Rhetorique et littérature (Etudes de structures clasiques), Paris, 1970 — consacrată retoricii din secolele XVII-XVIII, cu raporturile dintre literatură şi genurile oratorice, ca şi cu o discuţie despre relaţia dintre retorică şi teoria literară modernă. Acelaşi autor, într-o încercare „transistorica“ : Les constantes du poeme, La Haye, 1963. De amintit, de asemenea, un număr special al revistei istoriografice XVII-e siecle : Points de vue sur la rhetorique, nr. 80—81, 1968. Un moment istoric semnificativ, căruia îi consacră o atenţie deosebită şi Vasile Florescu, la noi, este redescoperirea retoricii lui Nietzsche. A se vedea : Walter Jens, Von deutscher Rede, München, 1969 şi excelentul număr 5 din 1971 al revistei Poetique, cu tema unică Rhetorique et Philosophie, consacrat masiv retoricii nietzsecheene. 2. a) Deşi nu ne interesează primordial, fiind in afara preocupărilor de teorie şi critică literară, e de citat în primul rind Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, La nouvelle rhetorique — Trăite de l’argumentation, Paris, 1958 (2 volume). Indicaţii bibliografice şi comentarii favorabile in lucrarea lui Vasile Florescu, capitolele X-XI si bibliografie, privind acest compartiment al neoretoricii, mai ale® in S.U.A. şi Italia. De adăugat, eventual, pentru interdisciplinaritatea revendicată, ca şi pentru problematica morală a unei arte persuasive , Friedrich Zucker, Semantica, Rhetorica, Ethica, Berlin, Akademie Verlag, 1963. b) Oarecum de nedespărţit de compartimentul anterior decît printr-o oarecare prioritate acordată unei teorii a discursului. Probabil cea mai activă e şcoala americană din care amintim, în afara „clasicilor“ Richards şi Burke şi a celorlalte titluri citate de Vasile Florescu (mai ales ale lui H. Johnstone şi M. H. Nichols) , Dimensions of Rhetorical Scholarship, ed. by R. Nebergall, Norman, 1973. I. Rockas, Modes of Rhetoric, New York, 1964. A. Baird, Rhetoric : A. Philosophical Inquiry, New York. 1965 Philosophy, Rhetoric and Argumentation, ed. by H. Johnstone & M. Natanson, University Park, 1965. The Province of Rhetoric, ed. by J. Rycenja & J. Schwartz, N. Y. 1965. F. Christensen, Notes Toward a New Rhetoric, New York, 1967 M. Steinman, New Rhetorics, New York, 1967 J. Bell, A, Cohn, Rhetorics in a Modern Mode, New York, 1968 W. R. Winterowd. Rhetoric : A Synthesis, 1968 (lucrare care încearcă o integrare a direcţiilor Burke şi Christensen) O. B. Herdison, Practical Rhetoric, New York, 1969 W. Brandt, The Rhetoric of Argumentation, Indianopolis. 1970 c) In privința unei teorii a discursului literar (poetic) e indiscutabil că şcoala cea mai fecundă este aceea care are un echivalent al lui Perelman în Roman Jakobson, savant multidisciplinar pe bază lingvistică, redescoperind și el retorica aristotelică dar pentru o ştiinţă a „literarităţii“ Preocuparea predilectă a unei retorici în perspectiva teoriei literare nu o putem decât saluta, fireşte. Bine informat şi profund marcat de contactul cu marxismul, structuralismul său este dialectic şi constructiv. Putem regreta, însă, tendinţa de a subordona lingvisticii întreaga poetică şi, odată cu ea, orice abordare a literaturii. Antologia fundamentală pentru noi Questions de poetique. Paris, Seuil, 1973 (texte din 1919—1972), Alături de Genette, Tzvetan Todorov elaborează o poetică (echivalată cu retorica particulară a literaturii) pe baza analizei interrelaţionale a operei. „Figurile“ nu interesează ca atare, cu funcţie de ornamente, ci ca manifestări ale modului specific de funcţionare a discursului literar, încă insuficient clarificată şi adeseori ilizibilă este pseudo-retorica „scriiturii“, elaborată mai ales de grupul Tel-Quel pe urmele lui Barthes şi cu ambiţii de angajare marxistă, în sine evident îmbucurătoare. Corp aparte în această şcoală, el însuşi virtual cap de şcoală, este Jacques Derrida, preocupat de raportul dintre retorică și filosofie. 7 IULIE 1973 DAUMIER Avocatul pledînd DAUMIER : Avocatul pledînd (Continuare in pag. a 9-a) . I „Retorica generală“ și grupul de la Liege *) Reabilitarea actuală a retoricii nu intră in practica adevărurilor deshumate, nu e un simplu act compensatoriu, ci expresia unei necesităţi, o soluţie pentru impasul unor discipline, o modalitate de organizare interdisciplinara. Observarea limitelor formalismului logic şi redescoperirea sofisticii a orientat interesul spre sfera abandonată a opinabilului şi a argumentaţiei. Regindirea cimpului figurat in perspectiva cuceririlor structuralismului lingvistic şi semioticii a dus la căutarea unor noi modalităţi de organizare a acestui domeniu. In această ultimă direcţie se orientează şi efortul universitarilor din Liege, autorii „Retoricii generale“. Retorica este înţeleasă — aşa cum o mărturiseşte şi titlul volumului — ca studiu global şi integrativ al totalităţii structurilor formale specifice limbajului artei. Aspiraţia ultimă şi declarată a acestui tip de abordare a retoricii este integrarea în semiologie. In contextul de preocupări pe care ii semnalam mai sus, Retorica grupului aduce noutatea unui sistem, impune o viziune organică şi unitară polemizind cu tendinţele limitativ deformatoare. Primul demers al „Retoricii generale“ va fi construirea unei retorici a literaturii, centrată pe limbajul poeziei, al cărui model poate funcţiona cu valoare operatorie şi in spaţiul limbajelor non-lingvistice. Pe sistemul metabolelor literare (metabola ca axă ordonatoare a întreg domeniului retoric acoperă prin definiţia ei orice modificare cu funcţie retorică a limbajului) se construieşte un ansamblu analog, de largă aplicabilitate (pictură, teatru, cinematograf). Efortul de sistematizare e considerabil. De la unităţile minimale ale lanţului lingvistic la marile ansambluri ale discursului artistic, acţiunea funcţiei retorice e urmărită progresiv prin subsumări succesive în sfere tot mai cuprinzătoare. Sistemul se bazează pe două operaţii : operaţii substanţiale — acestea privesc modificarea substanţei unităţilor afectate, a semnificatului sau semnificantului, — şi operaţii relaţionare — care privesc modificarea relaţiilor poziţionale dintre unităţi. Descrierea acestor operaţii retorice este precedată de elucidarea unor concepte operatorii. Instrumentarul autorilor este lingvistic. Din perspectiva teoretică a autorilor sunt definite : abaterea, redundanţa, invarianta, gradul zero. Toate aceste concepte intră in definirea funcţiei retorice. Stabilite fiind conceptele operatorii şi operaţiile fundamentale, metabolele sunt clasificate (mai precis detaliate in mecanica funcţionării lor) avindu-se în vedere corelarea permanentă a două criterii : nivelul lingvistic la care se plasează modificarea şi disocierea semnificat/ semnificant. Se stabilesc astfel posibilităţile de alterare ale codului în domeniul plastic, sintactic, semic , şi in funcţie de acestea marile tipuri de metabole : metaplasme, metataxe, metasememe. O altă categorie de abateri alterează codul logic, adică modificarea se produce în raport cu referenţialul — e vorba de metalogisme (domeniu parţial identic cu cel al vechilor „figuri de gindire“). Clasificările propuse au faţă de taxinomiile tradiţionale avantajul abordării complexe a figurilor retorice, al definirii şi descrierii riguroase şi in acelaşi timp suple ; ansamblul metabolelor este unitar şi coerent şi in acelaşi timp mobil, deschis noilor tipuri de transformări posibile, lesne integrabile sistemului. Dacă in tropologia clasică, metafora ocupa poziţia centrală impunind o reducere abuzivă a cimpului figurat, pentru grupul din Liege, figura centrală este sinecdoca, metafora fiind în această perspectivă, produsul a două sinecdoce. Acest decupaj şi această ierarhizare a tropilor rezultă din aplicarea la vocabular a două tipuri de descompunere —referenţială şi semică. Metonimia va fi şi ea construită pe o dublă sinecdocă dar inversă faţă de metaforă. In discuţia metalogismului, autorii introduc aşa cum am mai spus, perspectiva logică, schimbind termenul de raportare al abaterii care se înscrie acum intr-o zonă extralingvistică. Măsura deviaţiei este dată acum de referenţial, văzut in ipostaza de fapt particular. Dacă metasememul este o pseudo-propoziţie respinsă de logică dar asumată de retorică, metalogismul rămine in sfera de preocupare a logicianului ca şi a retoricianului. Păstrind constante principiul abaterii şi operaţiile retorice, autorii trec de la retorica fundamentală , pe care am încercat să o descriem pină acum la schiţarea cordonatelor unei retorici generale. O primă direcţie a cercetării in acest sens o constituie transformările la care funcţia retorică supune regimul comunicării, vizindu-se aci raportul emiţător-receptor. In felul acesta cercetătorii satisfac exigenţele pe care neoretorica filozofică o formulează faţă de abordarea retoricii din perspectiva literaturii şi anume interpretarea in perspectiva actului de comunicare. Şi la acest nivel materialul investigat rămine cel lingvistic, dar constatările devin valabile şi pentru alte domenii ca spectacolul teatral, cinematograful, pictura, unde se pot stabili tipuri similare de raporturi intre interlocutori. Interesantă este aci mobilitatea abaterii care prin recurenţă va instituţionalize o nouă normă. în acest capitol norma este convenţia socio-culturală a unei comunităţi, fixată in diverse genuri, specii de comunicare. Ni se pare că „Retorica generală“ valorifică aci, prin ideea de normă, înţeleasă ca opinie generală, verosimilul aristotelic. Cea de-a doua direcţie a cercetării se orientează spre analiza naraţiunii, categorie translingvistică, în care cercetătorii includ şi discursul teatral şi cel cinematografic. Naraţiunea este văzută ca semn ale cărui laturi le-ar constitui semnificatul — povestirea propriu-zisă, şi semnificantul — discursul narativ. Pe planul semnificantului sunt examinate metabolele la nivelul temporal, spaţial, cauzal, sau la nivelul „punctului de vedere“. Exemplele pe care se bazează demersul teoretic cuprind o arie vastă in timp şi spaţiu — romane clasice sau poliţiste, filmele lui Eisenstein, Resnais, Hitchcock, Chaplin, teatrul lui Racine sau Ionesco. Pe planul semnificatului, al povestirii propriuzise, sunt preluate şi prelucrate categoriile lui Barthes din „Introduction ă l’analyse structurale du recit“ (Communication, 8/1966). Autorii discută statutul personajelor şi raportul acestora cu actanţii, tipurile de conflicte, ş.a. Norma la care se face referinţa pentru a se stabili tipul de abatere este şi aci norma socio-culturală, convenţia literară. Norma şi abaterea se află intr-o permanentă tensiune dialectică , prin acumularea unui număr de abateri, tipul respectiv de abatere căpătind statut de normă. Cele două direcţii pe care le-am analizat şi care se înscriu in carte sub titlul „Spre o retorică generală“ reprezintă, precum mărturisesc, autorii, mai ales stabilirea unor coordonate generale ale cercetării, o schiţă amănunţită pentru aprofundări viitoare. Grupul din Liege activează programatic intr-o comunitate de vederi şi de stil care asigură tonalitatea unitară a textului. „Retorica generală“ exprimă tentaţia modernilor de a converti furia taxinomică a celor vechi intr-o cercetare amecanismului retoric. In problema raportului între retorică şi poetică, grupul recunoaşte poeticii rolul cunoaşterii exhaustive a principiilor generale ale poeziei iar retoricii, intr-un prim moment al ei, studiul procedeelor limbajului literaturii ca ansamblu de reguli ; raportul instituit intre retorică și poetică ar fi acela dintre un studiu al structurilor formale proprii limbajului literaturii și o transretorică — poetica — prelungire necesară a retoricii cu un criteriu valorizator. Intr-un al doilea moment, retorica va trece, sub influenţa vizibilă a semiologiei, de la studiul timpului verbal la studierea faptelor non-verbale, aşa cum demonstrează preocupări ulterioare „Retoricii generale“ (retoricile particulare , titluri de filme, cheia visurilor, despre care grupul scrie in numărul din Communication dedicat problemelor de retorică, — nr. 16/1910). Paralel cu aceste extinderi ale spaţiului retoric grupul din Liege urmăreşte aplicarea practică a concluziilor lor teoretice din volumul analizat, de exemplu in broșura „Le jeu des figures dans un poeme de P. Eluard“, apărută in cadrul seriei „Documents de travail“ ale Universității din Urbino (1972, seria Rhétorique poétique). Antonia Constantinescu •) J. Dubois, F. Edeline. J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, — Rhétorique générale. (..Langue et langage“, Larousse — 1970).