Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)

1973-07-07 / nr. 27

A­ r V” rhetorica re­diviva Prima explicare cauzală a operei literare nu atribuie autorului decît rolul modest de a re­cepta şi difuza dicteul Muzei. O astfel de con­cepţie, atît de dragă poeţilor, fiindcă făcea din ei „oameni aleşi“, îndreptăţiţi deci, nu numai la recompense regeşti, ci şi la respectul unanim, nu putea duce la un corpus de doctrină lite­rară şi nici la o critică propriu-zisă. Aceasta fiindcă divinitatea nu inspiră decît opere per­fecte din orice punct de vedere ar fi ele pri­vite, şi fiindcă artiştii, întrucît sînt instrumente ale divinităţii, nu pot fi judecaţi şi nici n-au reţete personale pe care ar putea să le comu­nice sau care ar putea fi luate în discuţie. Dar mîndria proprie oricărui artist adevărat a fost mai tare decit interesele materiale, ba încă şi decît măgulitoarea teorie care făcea din el un „om ales“ într-o societate în care inegalitatea era temelia însăşi a organizării ei. Istoria poe­ticii preplatonice este, de fapt, istoria afirmării progresive a contribuţiei personale a autorului în elaborarea unei opere, dicteul Muzei rămî­­nînd doar un­ topos pe care numai iraţionalis­mul romantic va reuşi să-l reintroducă în con­ştiinţa publică. In mare, antichitatea va explica opera de artă ca rezultat al fericitei colabo­rări dintre „înzestrarea naturală — fysis sau Ingenium — şi efortul laborios, bazat pe stăpî­­nirea regulilor codificate de poetică, pentru ceea ce se înţelegea atunci prin poezie, şi de re­torică, pentru proza rostită sau scrisă. In ter­minologia consacrată, noţiunea la care ne-am referit era exprimată prin cuvintele tehne sau ers. Odată Înfiripată această teorie, critica va fi nu numai posibilă, ci va deveni o activitate de •interes obştesc, exercitată întîi în festivităţile •publice, apoi în concursuri şi reuniuni, ba încă şi în spectacole cum sint cele oferite de rap­sozi — recitatori şi interpreţi — sau chiar in comedii, cum sint acelea ale lui Aristofan. Pu­blicul supus influenţei ei directe era, fără în­doială, mai numeros decît în secolul­­XIX, pe care unii l-au numit l’âge de la critique; ce­naclurile, în care se practica așa numita critică „contubernală“ au fost mult mai multe în Roma. •lui Plinius cel Tînăr, decît în Roma secolului •nostru, caracterizat de ceea ce un Cesare Styre numeşte il «boom» della critica. Eforturile criticii antice s-au concentrat asu­pra evaluării operelor, în vederea selecţiei, ierarhizării şi valorificării lor culturale. Des­crierea şi interpretarea n-aveau alt scop decît să uşureze înţelegerea textului, să permită des­prinderea regulilor eterne ale artei din mode­lele fixate de o lungă tradiţie, pe baza cărora, prin confruntare, se admitea ca reuşită sau se respingea ca nereuşită, opera unui amator de glorie literară. Critica antică n-a făcut decît să interpreteze şi să evalueze opera, nu şi să o explice prin ceea ce azi numim „factori exteri­ori“ ei. Biografia autorului, climatul moral şi intelectual al unui mediu sau al unei epoci n-au fost niciodată invocate pentru a explica opera, a cărei reuşită o garanta „înzestrarea naturală“ strunită sau amplificată de tehno­­ars. Desigur, o anumită mutaţie in stilul orato­riei — ne referim la aşa-numita corrupta eloquentia —, transformarea radicală a come­diei din „veche“ în „nouă“, stilurile „rodian“ şi „asianist“ au fost explicate prin prăbuşirea de­mocraţiei sau prin factori naţionali şi geogra­fici, dar opera propriu-zisă a fost cercetată numai şi­ numai ca operă. Aceasta rezultă nu numai din textele de critică, ci şi din tehnica analizei literare practicată în şcoli, care s-a men­ţinut, cu uşoare modificări, pină în epoca mo­dernă, şi care supravieţuieşte şi astăzi în aşa­­numita explication frangaise. Cînd au scris bio­grafii anticii au făcut-o pentru că viaţa^ unui autor celebru putea fi interesantă ca viaţă^ tout court, nu fiindcă ea ar putea oferi o explicaţie cauzală a operei. Deplasarea interesului de la operă la autor este rezultatul unui lung proces care a dus la deprecierea noţiunii de ars. Din facere, bazată pe efortul conştient şi pe stăpînirea unor reguli consacrate, noţiunea de artă devine sinonimă cu cea de creaţie mai mult sau mai puţin spon­tană. Ideea de regulă şi cea de model devin in­compatibile cu ideea de artă în sensul modern al termenului, care se precizează prin estetica sentimentului și romantism. Ca atare, retorica și poetica nu mai au dreptul de a ghida actul literar. Opera este explicată ca produs al auto­rului ei — toi arbre, tel fruit — va postula Sainte-Beuve, iar literatura, în ansamblul ei, va fi definită de Bonalt ca expression de la societe. Intrată în zodia scientismului pozitivist, critica ajunge să piardă aproape orice contact cu ope­ra accentul căzînd nu pe evaluare, ci pe expli­carea ei prin fel de fel de factori adesea ne­semnificativi sau chiar eterogeni. Redescope­rirea operei și restabilirea contactului criticii cu ea vor fi săvîrșite în mod spectacular de către noua critică. Dar ce este de fapt noua critica și­ care sînt orientările care au primit această titulatură ? ... Pentru J. E. Spingarn, care Întrebuinţează primul acest termen în (The New Criticism, in Criticism in America, New York 1910,­­ p. 14), „nouă“ era critica impresionistă numită azi ,„metaforică“, „metaliteratură“ sau „creaţie , deoarece replace one work of art by another, vede în text un pretext pentru o altă creaţie şi nu se gîndeşte să descrie opera, să o inter­preteze şi să o explice, ci dimpotrivă vrea chiar să-i sporească misterul — to deepen its mystery, cum sună o celebră formulă a lui Oscar Wilde. Această critică era „nouă“ faţă de critica scien­tistă. The other critics, scria Spingarn, give us history, politics, biography, erudition, metap­­hisics. La riodul ei, critica impresionistă va deveni veche faţă de o alta, care va milita pen­tru rigoare şi reîntoarcere la text. Ca atare, epitetul de „critică nouă" va fi folosit in legă­tură cu aşa-zisa Şcoală din Cambridge, ai cărei promotori sunt I. A. Richards, W. Empson şi F. R. Leawis, cărora li se alătură critici mili­tanţi, poeţi şi prozatori ca Pound, Eliot, Huhne, Lawrance şi Virginia Woolf, provenind din a­­fara mediilor academice. In locul diletantismu­lui divagind autour de l’oeuvre, caracteristic impresionismului, şi în locul­ biografismului, so­ciologismului, al goanei după surse şi influenţe precum şi al sterilelor generalizări sau al ten­tativelor de reconstituire a atmosferei, a clima­tului psihologic şi cultural al unei epoci şi al unui mediu, atît de obsedante pentru scientis­mul pozitivist, ultima pretendentă la titlul de „critică nouă“ ridică textul literar la rangul de obiectiv unic al cercetării, iar analiza lui strin­gentă devine metoda principală. Această fun­damentală mutaţie în critică coincide cu orien­tarea dominantă și azi în filozofia anglo-ame­­ricana, preocupată de limbă și de analiza logica a ei. . Dar ceea ce s-a numit „descoperirea operei este "de fapt o „redescoperire“, căci antichitatea, evul mediu şi Renaşterea au cercetat opera more rhetorica. Preocuparea pentru implicaţiile etice ale operei şi pentru aşa-zisul ei caracter instructiv — docere — nu anulează observaţia că autonomia, nu­meronomia operei este baza teoretică a criticii literare pînă, să zicem, la Willemann. Ca atare, nimic mai firesc ca the new critics să-şi îndrepte atenţia şi asupra re­toricii, si de fapt lor li se datorează reintrodu­cerea străvechei discipline in problematica li­terară. Cu alt prilej am menţionat faptul ca „reîn­toarcerea la text“ a fost caracteristică şi pentru stilistica europeană din preajma ultimului război mondial, care îşi desfăşura activitatea sub lozinca formulată de R. Petsch: An das einzelne Merk­hält... Dar sub influenţa lui Croce, care domina estetica europeană a epo­cii, numeroşi stilisticieni au ţinut, nu o dată, să-şi arate dispreţul pentru străvechea discipli­nă, ale cărei categorii şi sistematizări erau nu­mite de E. Winkler­schiefer Kategorien sau willkürlichen logizistischen Konstruktionen. Dar nici „noii critici“ anglo-americani n-a­u sesizat prea bine importanţa disciplinei a cărei reabi­litare literară este iniţiată de ei.^ Din organon al teoriei argumentaţiei, interesată în mod tan­­genţional de problemele de limbă,­ stil şi struc­tură compoziţională a discursului rostit sau scris, retorica devine numai un adjuvant al teoriei comunicării, menită să studieze „pierde­rile“ care se produc în comunicare, „neînţele­gerile“ şi „remediile lor“, cum postula Richards. Mai mult „noi criticii“ au denunţat adesea în­gustimea tradiţiei aristotelice, după care per­suasiunea era preocuparea capitală a discipli­nei care ne interesează. Ca urmare, în aparatu­ra teoretică a criticii retorice care se constituie pe baza sugestiilor aşa-zişilor the new critics se strecoară numeroase confuzii,­cu urmări me­todologice nefaste. Ele au fost denunţate cu autoritate, cam din zece în zece ani, întîi de către Loren D. Reid, apoi de K. R. Wallace, Donald C. Bryant şi Marie Hochmuth, Nichols. Cu toate acestea, revalorificarea retoricii pe seama criticii literare în America reprezintă un succes indiscutabil. Explicaţia acestui fapt o vedem în contactul din ce în­ ce mai strîns al criticilor cu o anumită mişcare filozofică, că­reia i se datorează interesul pentru tehnicile persuasive şi pentru restabilirea relaţiilor stră­vechi dintre etic şi estetic. Cititorul a ghicit, de­sigur că ne referim la Şcoala din Pennsylvania, a cărei publicaţie este semnificativ intitulată Philosophy & Rhetoric. In Europa continentală situaţia este departe de a fi asemănătoare. Prin Anatole France şi Jules Lemaître, impresionismul n-a putut că­păta nici prestigiul pe care i l-a dat în lumea anglofonă Walter Pater, de fapt, impresionist, ca şi Eugen Lovinescu, mai mult cu numele, nici strălucirea acidă şi paradoxală, care atrage şi enervează în acelaşi timp prin ceea ce fran­cezii numesc le charme de la canaille, pe care şi-a dat-o Oscar Wilde. Ceea ce a impus nevoia unei înnoiri a criticii este tocmai pozitivismul, pe care critica impresionistă n-a izbutit să-l zdruncine, ci dimpotrivă, l-a ajutat în mod­­indirect să se menţină mai multă vreme decît era de aşteptat. O­ altă cauză, care n-a acţionat, cum s-ar putea crede, numai in Est, este dog­matismul sociologizant, definitiv compromis azi, cel puţin în România. Deşi au neglijat aproape complet cercetarea operei ca operă, pozitivis­mul falimentar şi dogmatismul sociologizant, n-au determinat o „redescoperire a operei“ sau o „reîntoarcere la text“, cum s-au petrecut lu­crurile în lumea anglofonă, ci tocmai o reîn­viere cu totul neaşteptată a criticii înţeleasă ca metaliteratură sau creaţie. Aşadar, ceea ce se înţelege azi în Europa continentală prin l­a­­nouvelle critique este cu totul diferit de orien­tarea omonimă din lumea anglofonă, deşi cau­zele care au determinat mutaţia la care ne re­ferim sunt numai parţial diferite. In loc de close reading, corespunzătoare în foarte mică măsură tradiţionalei explication franchise, noii critici propun o lectură deliberat infidelă a tex­tului : în joc de interpretare riguroasă, ei „para­frazează“, „continuă metaforele operelor“ sau „construiesc ansambluri structurate cu ajutorul altui ansamblu structurat, care este opera“. Intr-un cuvânt, la critique véritable... est line branche particuliére de la littérature qui a la littérature pour sujet. Cu toate acestea, noua critică franceză dovedește adesea mult interes pentru text, fapt care trebuie reţinut ca în fla­grantă contradicţie cu definirea literaturii ca „subiect“ nu ca „obiect“ al activităţii criticului. De asemenea, trebuie să reţinem că interesul­­noii critici pentru text este de altă natură decît cel tradiţional sau acela al noii critici ameri­cane, fapt care constituie încă o justificare a ti­tulaturii de „critică nouă“ la care protagoniştii ei ţin atît de mult. Faţă de vechiul impresionism francez, carac­terizat de indulgenţă critică, de relativism este­tic şi de un ton de conversaţie amabilă şi re­laxată divagind autour de l’oeuvre, la nouvelle critique prezintă fermitate de ton, energică luare de­­poziţie faţă de orientările opuse şi o rigoare de analiză a textului, mai precis a scriiturii, care nu permit utilizarea termenului neoimpresionism pentru a o defini. Dimpotrivă, tonul autoritar, încrederea nemărginită in me­toda lor, intoleranţa faţă de metodele opuse şi invocarea unor teze filozofice presupune ca ac­ceptate de toată lumea, deşi lucrurile nu stau deloc astfel, invită la folosirea termenului dog­matism, după cum tendinţa de a nu mai privi opera ca rezultat conştient al muncii unui om, ci ca pe un cosmos autonom de semne care nu comunică nimic, ne invită la folosirea termenu­lui pozitivism. De altfel, Jean-Paul Sartre a şi făcut-o, căci observînd că o caracteristică a cul­turii occidentale de azi este le retus de l’ his­­toire, nota cu îndreptăţire: Nous revenons au positivisme. Seulement ce n’ est plus un posi­­tivisme des faits, c’ est un positivisme des signes. Les nouveaux critiques sunt numiţi adesea şi Ies nouveaux rhéteurs, pentru că mai toţi do­vedesc un interes susţinut pentru străvechea disciplină. Dar, spre deosebire de the new critics, care au văzut în retorică o disciplină aptă de a fi revalorificată în vederea amelio­rării comunicării, a sporirii elementului ei per­suasiv şi adînc­irii cunoaşterii operei graţie aşa­­numite rhetorical approach, noii critici fran­cezi vădesc un interes paradoxal şi contradic­toriu pentru această disciplină, a cărei esenţă n-au sesizat-o deloc. Pentru ei, disciplina de care fac atîta caz nu e decit un rezervor de termeni şi categorii, care pot fi aplicate în cer­cetarea operei ca operă. Descriind opera, ei nu fac nici evaluare nici interpretare, ci doar se străduiesc să identifice literalitatea, adică elementul care face ca o scriitură să fie accep­tată ca literatură, în termenii lui Roland Bart­hes, ceea ce deosebeşte textul unui dcrivant de acela al unui ecrivain. In felul acesta, retorica va fi înţeleasă mai ales en tant que théorie des figures, iar opera un teren sau o mină în care­­noul retor descoperă tropi, figuri, anomalii se­mantice, fenomene de conotaţie şi structuri. Dar încă­­din antichitate s-a observat că tropii şi fi­gurile sunt caracteristice şi pentru cel care nu intenţionează să facă artă cînd vorbeşte sau scrie; observaţia poate fi foarte bine extinsă şi la conotaţii, structuri etc., adică la toate ele­mentele care justifică literalitatea. Ca urmare, felul in care noul retor abordează textul este inoperant, căci de fapt nu duce decît la utili­zarea unor termeni şi categorii ale vechii reto­rici, fără să surprindă esenţa literali­taţii. Des­crierea more r­etorice a operei, aşa cum ea este practicată de la nouvelle critique este scop în sine. De altfel, însuşi Genette recunoaşte dintr-un articol publicat în „Tel Quet“ (19, 1968) că preocuparea actuală pentru disciplina la care ne referim este numai de natură „istorică“, și că „ideea de a reînvia regulile retoricii pen­tru a le aplica literaturii noastre ar fi un ana­cronism steril“. In Figures III, 1972 (p.14), d-sa este nevoit să admită, in urma criticii lui A. Kibédi Varga, că nici istoria acestei disci­pline n-o cunoaşte prea bine, fiindcă retorica franceză clasică a fost interesată şi de persua­siune, nu numai de elocuţie, cum afirmase a­­cest nou retor. De altfel, observaţia este va­labilă şi pentru ceilalţi, noi critici, fie că apar­ţin aşa-zisei l’ ancienne nouvelle critique (!) fie că aparţin fracţiunii disidente care se auto­intitulează la nouvelle nouvelle critique (!)■ Fără să cunoască neoretorica americană, fără să cunoască nici măcar reabilitarea filozofică a retoricii iniţiată şi difuzată in franceză de către Peralman, noua critică grămădeşte con­tradicţii peste contradicţii numai şi numai pen­tru a fi „nouă“. Căci ce înseamnă să preconi­zezi zgomotos îndepărtarea de operă prin cri­tica metaforică, pentru ca, în acelaşi timp şi tot atît de zgomotos să te apropii de ea prin a­­­paratura retorică, pe care o recunoşti de la în­ceput ca inutilă ? Vasile Florescu operei Sugestii bibliografice Neoretorica actuală, când nu e „modă“ — cum se spune —, reliefează efectiv interesul nou al unor ginditori şi cercetători pentru una dintre cele mai vechi discipline ale spiritului uman. In cele mai autentice manifestări ale sale, un asemenea interes nu e niciodată, pur istoric, deși cercetarea istorică l-a stîrnit adeseori. Dimpotrivă, e vorba de o preocupare teoretică şi practică legată frecvent de problemele şi sar­cinile contemporaneităţii. O bibliografie selectivă, care nu-şi propune decit sa sugereze sfera cercetărilor şi un număr de titluri reprezentative, poate încerca o com­partimentare aproximativă pentru a releva ce e comun şi ce e divergent în diversele direcţii. 1. S-ar distinge astfel un compartiment al stu­diilor­­ despre retorica antică şi clasică (tradi­ţională), alcătuite in perspectiva unei Retorici continui, cu manifestări variate şi succesive.­ 2. Din această perspectivă, apar elaborările te­oretice , adevăratele neoretorici, pornind, ca sisteme, fie de la filosofie, fie de la retorică, stabilindu-şi un raport sau altul cu „paleoreto­­rica“ şi fixindu-şi obiective felurite : a) Construirea unei teorii, a argumentaţiei b) Construirea unei teorii a discursului (ora­toric). c) Construirea unei teorii a discursului literar (poetic). 3. Pentru ultimul tip e evidentă stabilirea u­­nui raport intre o retorică „perennis“ (echiva­lată aproximativ cu o poetică şi chiar cu o teorie a literarului) și diverse „retorici“ parti­culare, ale epocilor succesive sau ale scriitori­lor. Vom distinge : a) Un raport între retorică (sistem de inva­riante) și variantele sau variabilele manifestări­lor ei diacronice. b) Un raport între retorică (sistem de inva­riante) și variantele sau variabilele ei indivi­duale („retorica scriitorului“, „retorica operei“). Acest raport va fi aplicativ-deductiv (ilustrînd sistemul prin proces) sau inductiv-reductiv (ri­­dicînd observaţiile particulare la orizontul sis­temului). c) Un raport între retorică (sistem de norme) şi texte literare analizate în lumina ei. Fireşte, este vorba aici de raportul tradiţional stabilit in vechea şcoală ; nouă poate fi, mai mult sau mai puţin, perspectiva asupra sistemului de norme stabilite. Precizăm că selecţia întreprinsă vizează, cu precădere, titlurile din sfera studiilor privitoare la literatură şi la condiţiile realizării ei.­ ­ In afara lucrării lui Vasile Florescu, sunt pu­ţine titluri sintetice şi cu perspectivă teoretică. Recomandăm mai ales numărul 16 din 1970 al revistei Comunications, cu : Roland Barthes : L’ancienn­e rhetorique şi Gerard Genette : La rhetorique restreinte. Genette (Figures I, 1966 ; II, 1969 ; III, 1973) întreprinde și cu alte prilejuri incursiuni isto­rice în vederea unei Rhetorica perennis a cărei teorie e scopul său principal ; a se vedea in acest sens suita Les avatares du cratylisme, în­cepută în nr. 11 din 1972 al revistei Poetique și continuată pină azi (nr. 14 din 1963 și, probabil, următoarele). Dintre lucrările relativ recente consacrate re­toricii antice : Vinzenz Buchheit, Untersuchun­gen zur Theorie des Genos Epideiktikon von Gorgias bis Aristoteles, München, 1960 — cerce­tare mai mult istorică propriu zisă, cu puţină perspectivă teoretică, în spiritul vechii lucrări de autoritate . Charles S. Baldwin, Ancient Rethoric and Poe­tic interpreted from Representative Works, Gloucester (Mass.), 1924 (ediţie nouă 1959) — aceasta axată mai ales pe retorica poetică. Asemenea studii, de profundă erudiţie clasică, nu au totuşi decît o funcţie adiacentă în miş­carea neoretorică. In mare măsură, aceeaşi este situaţia biblio­grafiei consacrate retoricii medievale : Baldwin şi alţii, printre care, pentru istoricul artei ora­torice : Th. M. Charland, Artes praedicandi — Contri­butions a l’histoire de la rhetorique au Moyen Age, Paris, 1936. Marea carte, de revalorificare teoretică a unei istorii, rămine opera lui Curtius, din 1948, tra­dusă și la noi : Literatura europeană și Evul Mediu latin. Retorica postmedievală, inclusiv tirziile reto­rici din secolul XIX, constituie obiectul unor mai recente cercetări in perspectivă teoretică, mai ales în două sensuri : a) In tradiţia germană de după Wölf Hin, a valorificării unei „retorici a barocului“ de tipul­­ Ludwig Fischer. Gebundene Rede — Dichtung und Rhetorik in der literarische Theorie des Barock, Tübingen, 1968. Pentru retorica legată de conceptul barocului, vezi bibliografia mai veche in Conceptele criticii ale lui Wellek. O lucrare de referință contemporană : Retorica e barocco, Atti del III Congresso Internazionale di studi umanistici, Roma, 1955. b) In celelalte ţări, se studiază mai ales reto­ricele renascentiste, clasiciste şi postclasiciste, in vederea unei retorici sistematice, ca la Ge­nette. Rolul unor astfel de reconsiderări este evident în mişcarea neoretorieii de astăzi. In această direcţie se înscrie şi cercetarea cu ca­racter istoric a unora din grupul revistei Philo­sophy and Rhetoric, editată de Universitatea din Pensylvania , printre alţii : W. J. Ong, Ramus Method and the Decay of Dialog. Harward, 1958. Din sfera franceză : A. Kibedi-Varga, Rhetorique et littérature (E­­tudes de structures clasiques), Paris, 1970 — con­sacrată retoricii din secolele XVII-XVIII, cu raporturile dintre literatură şi genurile orato­rice, ca şi cu o discuţie despre relaţia dintre re­torică şi teoria literară modernă. Acelaşi autor, într-o încercare „transistorica“ : Les constantes du poeme, La Haye, 1963. De amintit, de asemenea, un număr special al revistei istoriografice XVII-e siecle : Points de vue sur la rhetorique, nr. 80—81, 1968. Un moment istoric semnificativ, căruia îi consacră o atenţie deosebită şi Vasile Florescu, la noi, este redescoperirea retoricii lui Nietzsche. A se vedea : Walter Jens, Von deutscher Rede, München, 1969 şi excelentul număr 5 din 1971 al revistei Poetique, cu tema unică Rhetorique et Philosophie, consacrat masiv retoricii nietzse­­che­ene. 2. a) Deşi nu ne interesează primordial, fiind in afara preocupărilor de teorie şi critică literară, e de citat în primul rind­­ Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, La nou­velle rhetorique — Trăite de l’argumentation, Paris, 1958 (2 volume). Indicaţii bibliografice şi comentarii favorabile in lucrarea lui Vasile Florescu, capitolele X-XI si bibliografie, privind acest compartiment al neoretoricii, mai ale® in S.U.A. şi Italia. De adăugat, eventual, pentru interdisciplinaritatea revendicată, ca şi pentru problematica morală a unei arte persuasive , Friedrich Zucker, Semantica, Rhetorica, Ethi­ca, Berlin, Akademie Verlag, 1963. b) Oarecum de nedespărţit de compartimentul anterior decît printr-o oarecare prioritate acor­dată unei teorii a discursului. Probabil cea mai activă e şcoala americană din care amintim, în afara „clasicilor“ Richards şi Burke şi a celor­lalte titluri citate de Vasile Florescu (mai ales ale lui H. Johnstone şi M. H. Nichols) , Dimensions of Rhetorical Scholarship, ed. by R. Nebergall, Norman, 1973. I. Rockas, Modes of Rhetoric, New York, 1964. A. Baird, Rhetoric : A. Philosophical Inquiry, New York. 1965 Philosophy, Rhetoric and Argumentation, ed. by H. Johnstone & M. Natanson, University Park, 1965. The Province of Rhetoric, ed. by J. Rycenja & J. Schwartz, N. Y. 1965. F. Christensen, Notes Toward a New Rheto­ric, New York, 1967 M. Steinman, New Rhetorics, New York, 1967 J. Bell, A, Cohn, Rhetorics in a Modern Mode, New York, 1968 W. R. Winterowd. Rhetoric : A Synthesis, 1968 (lucrare care încearcă o integrare a direcţiilor Burke şi Christensen) O. B. Herdison, Practical Rhetoric, New York, 1969 W. Brandt, The Rhetoric of Argumentation, Indianopolis. 1970 c) In privința unei teorii a discursului literar (poetic) e indiscutabil că şcoala cea mai fecundă este aceea care are un echivalent al lui Perel­man în Roman Jakobson, savant multidiscipli­­nar pe bază lingvistică, redescoperind și el re­torica aristotelică dar pentru o ştiinţă a „lite­­rarităţii“ Preocuparea predilectă a unei retorici în perspectiva teoriei literare nu o putem decât saluta, fireşte. Bine informat şi profund marcat de contactul cu marxismul, structuralismul său este dialectic şi constructiv. Putem regreta, însă, tendinţa de a subordona lingvisticii întreaga poetică şi, odată cu ea, orice abordare a litera­turii. Antologia fundamentală pentru noi­­ Questions de poetique. Paris, Seuil, 1973 (texte din 1919—1972), Alături de Genette, Tzvetan Todorov elabo­rează o poetică (echivalată cu retorica particu­lară a literaturii) pe baza analizei interrela­­ţionale a operei. „Figurile“ nu interesează ca atare, cu funcţie de ornamente, ci ca manifes­tări ale modului specific de funcţionare a dis­cursului literar, încă insuficient clarificată şi adeseori ilizibilă este­­ pseudo-retorica „scriitu­rii“, elaborată mai ales de grupul Tel-Quel pe urmele lui Barthes şi cu ambiţii de angajare marxistă, în sine evident îmbucurătoare. Corp aparte în această şcoală, el însuşi vir­tual cap de şcoală, este Jacques Derrida, pre­ocupat de raportul dintre retorică și filosofie. 7 IULIE 1973 DAUMIER Avocatul pledînd DAUMIER : Avocatul pledînd (Continuare in pag. a 9-a) . I „Retorica generală“ și grupul de la Liege *) Reabilitarea actuală a retoricii nu intră in practica adevărurilor des­humate, nu e un simplu act com­pensatoriu, ci expresia unei nece­sităţi, o soluţie pentru impasul unor discipline, o modalitate de organizare interdisciplinara. Obser­varea limitelor formalismului logic şi redescoperirea sofisticii a orien­tat interesul spre sfera abandonată a opinabilului şi a argumentaţiei. Regindirea cimpului figurat in per­spectiva cuceririlor structuralismu­lui lingvistic şi semioticii a dus la căutarea unor noi modalităţi de or­ganizare a acestui domeniu. In a­­ceastă ultimă direcţie se orientează şi efortul universitarilor din Liege, autorii „Retoricii generale“. Reto­rica este înţeleasă — aşa cum o mărturiseşte şi titlul volumului — ca studiu global şi integrativ al to­talităţii structurilor formale speci­fice limbajului artei. Aspiraţia ul­timă şi declarată a acestui tip de abordare a retoricii este integrarea în semiologie. In contextul de preocupări pe care ii semnalam mai sus, Retorica grupului aduce noutatea unui sis­tem, impune o viziune organică şi unitară polemizind cu tendinţele li­mitativ deformatoare. Primul de­mers al „Retoricii generale“ va fi construirea unei retorici a literatu­rii, centrată pe limbajul poeziei, al cărui model poate funcţiona cu va­loare operatorie şi in spaţiul lim­bajelor non-lingvistice. Pe siste­mul metabolelor literare (metabola ca axă ordonatoare a întreg dome­niului retoric acoperă prin definiţia ei orice modificare cu funcţie reto­rică a limbajului) se construieşte un ansamblu analog, de largă apli­cabilitate (pictură, teatru, cinema­tograf). Efortul de sistematizare e considerabil. De la unităţile mini­male ale lanţului lingvistic la ma­rile ansambluri ale discursului ar­tistic, acţiunea funcţiei retorice­ e urmărită progresiv prin subsumări succesive în sfere tot mai cuprin­zătoare. Sistemul se bazează pe două operaţii : operaţii substanţiale — acestea privesc modificarea sub­stanţei unităţilor afectate, a sem­nificatului sau semnificantului, — şi operaţii relaţionare — care pri­vesc modificarea relaţiilor poziţio­nale dintre unităţi. Descrierea a­­cestor operaţii retorice este prece­dată de elucidarea unor concepte operatorii. Instrumentarul autori­lor este lingvistic. Din perspectiva teoretică a autorilor sunt definite : abaterea, redundanţa, invarianta, gradul zero. Toate aceste concepte intră in definirea funcţiei retorice. Stabilite fiind conceptele operato­rii şi operaţiile fundamentale, me­­tabolele sunt clasificate (mai precis detaliate in mecanica funcţionării lor) avindu-se în vedere corelarea permanentă a două criterii : nivelul lingvistic la care se plasează mo­dificarea şi disocierea semnificat/ semnificant. Se stabilesc astfel po­sibilităţile de alterare ale codului în domeniul plastic, sintactic, se­­mic , şi in funcţie de acestea ma­rile tipuri de metabole : metaplas­­me, metataxe, metasememe. O altă categorie de abateri alterează codul logic, adică modificarea se produce în raport cu referenţialul — e vor­ba de metalogisme (domeniu par­ţial identic cu cel al vechilor „fi­guri de gindire“). Clasificările pro­puse au faţă de taxinomiile tradi­ţionale avantajul abordării com­plexe a figurilor retorice, al de­finirii şi descrierii riguroase şi in acelaşi timp suple ; ansamblul me­tabolelor este unitar şi coerent şi in acelaşi timp mobil, deschis noi­lor tipuri de transformări posibile, lesne integrabile sistemului. Dacă in tropologia clasică, meta­fora ocupa poziţia centrală impu­­nind o reducere abuzivă a cimpu­lui figurat, pentru grupul din Liege, figura centrală este sinec­doca, metafora fiind în această perspectivă, produsul a două sinec­doce. Acest decupaj şi această ie­rarhizare a tropilor rezultă din a­­plicarea la vocabular a două tipuri de descompunere —­referenţială şi semică. Metonimia va fi şi ea con­struită pe o dublă sinecdocă dar inversă faţă de metaforă. In discuţia metalogismului, auto­rii introduc aşa cum am mai spus, perspectiva logică, schimbind ter­menul de raportare al abaterii care se înscrie acum intr-o zonă extra­lingvistică. Măsura deviaţiei este dată acum de referenţial, văzut in ipostaza de fapt particular. Dacă metasememul este o pseudo-pro­­poziţie respinsă de logică dar asu­mată de retorică, metalogismul ră­mine in sfera de preocupare a lo­gicianului ca şi a retoricianului. Păstrind constante principiul a­baterii şi operaţiile retorice, autorii trec de la retorica fundamentală , pe care am încercat să o descriem pină acum la schiţarea cordonate­­lor unei retorici generale. O primă direcţie a cercetării in acest sens o constituie transformările la care funcţia retorică supune regimul co­municării, vizindu-se aci raportul emiţător-receptor. In felul acesta cercetătorii satisfac exigenţele pe care neoretorica filozofică o for­mulează faţă de abordarea retoricii din perspectiva literaturii şi anu­me interpretarea in perspectiva ac­tului de comunicare. Şi la acest nivel materialul investigat rămine cel lingvistic, dar constatările devin valabile şi pentru alte domenii ca spectacolul teatral, cinematograful, pictura, unde se pot stabili tipuri similare de raporturi intre interlo­cutori. Interesantă este aci mobili­tatea abaterii care prin recurenţă va instituţionalize o nouă normă. în acest capitol norma este convenţia socio-culturală a unei comunităţi, fixată in diverse genuri, specii de comunicare. Ni se pare că „Retori­ca generală“ valorifică aci, prin ideea de normă, înţeleasă ca opinie generală, verosimilul aristotelic. Cea de-a doua direcţie a cercetă­rii se orientează spre analiza nara­ţiunii, categorie translingvistică, în care cercetătorii includ şi discursul teatral şi cel cinematografic. Nara­ţiunea este văzută ca semn ale că­rui laturi le-ar constitui semnifica­tul — povestirea propriu-zisă, şi semnificantul — discursul narativ. Pe planul semnificantului sunt exa­minate metabolele la nivelul tem­poral, spaţial, cauzal, sau la nivelul „punctului de vedere“. Exemplele pe care se bazează demersul teo­retic cuprind o arie vastă in timp şi spaţiu — romane clasice sau po­liţiste, filmele lui Eisenstein, Res­nais, Hitchcock, Chaplin, teatrul lui Racine sau Ionesco. Pe planul sem­nificatului, al povestirii propriu­­zise, sunt preluate şi prelucrate ca­tegoriile lui Barthes din „Intro­duction ă l’analyse structurale du recit“ (Communication, 8/1966). Au­torii discută statutul personajelor şi raportul acestora cu actanţii, tipurile de conflicte, ş.a. Norma la care se face referinţa pentru a se stabili tipul de abatere este şi aci norma socio-culturală, convenţia li­terară. Norma şi abaterea se află intr-o permanentă tensiune dialec­tică , prin acumularea unui număr de abateri, tipul respectiv de aba­tere căpătind statut de normă. Cele două direcţii pe care le-am analizat şi care se înscriu in­ carte sub titlul „Spre o retorică genera­lă“ reprezintă, precum mărturisesc, autorii, mai ales stabilirea unor coordonate generale ale cercetării, o schiţă amănunţită pentru apro­fundări viitoare. Grupul din Liege activează programatic intr-o comu­nitate de vederi şi de stil care asi­­gură tonalitatea unitară a textului. „Retorica generală“ exprimă ten­taţia modernilor de a converti fu­ria taxinomică a celor vechi intr-o cercetare a­­mecanismului retoric. In problema raportului între reto­rică şi poetică, grupul recunoaşte poeticii rolul cunoaşterii exhaustive a principiilor generale ale poeziei iar retoricii, intr-un prim moment al ei, studiul procedeelor limbaju­lui literaturii ca ansamblu de re­guli ; raportul instituit intre reto­rică și poetică ar fi acela dintre un studiu al structurilor formale proprii limbajului literaturii și o transretorică — poetica — prelun­gire necesară a retoricii cu un cri­teriu valorizator. Intr-un al doilea moment, retorica va trece, sub in­fluenţa vizibilă a semiologiei, de la studiul timpului verbal la studierea faptelor non-verbale, aşa cum de­monstrează preocupări ulterioare „Re­toricii generale“ (retoricile par­ticulare , titluri de filme, cheia visurilor, despre care grupul scrie in numărul din Communication dedicat problemelor de retorică, — nr. 16/1910). Paralel cu aceste ex­tinderi ale spaţiului retoric grupul din Liege urmăreşte aplicarea practică a concluziilor lor teoretice din volumul analizat, de exemplu in broșura „Le jeu des figures dans un poeme de P. Eluard“, apărută in cadrul seriei „Documents de travail“ ale Universității din Urbi­­no (1972, seria Rhétorique poé­tique). Antonia Constantinescu •) J. Dubois, F. Edeline. J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon, — Rhétorique générale. (..Langue et langage“, Larousse — 1970).

Next