Luceafărul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 17, nr. 1-26)

1974-01-05 / nr. 1

5 IANUARIE 1974 r Această lucrare doctorală, prevăzută cu un titlu lung şi restrictiv, constituie, în fapt, prima carte serioasă, cu o largă deschidere teoretică, îmbrăţi­­şind un secol de dramaturgie românească (1816— 1918). Desigur că, principalele piese ale repertoriu­lui naţional s-au bucurat, cu diferite prileje, de analize dintre care unele de prestigiu, intr-un studiu sau chiar intr-o monografie, dedicate, fiecare, cite unui scriitor , dar, nimeni încă n-a privit dramatur­gia drept un sector specific, evoluind în cadrul unor legi şi necesităţi foarte distincte. I pentru prima dată un istoric literar cu metodă, răbdare şi pasiune priveşte fenomenul dramaturgiei noastre atit în specificitatea lui estetică, precum şi în larga sa desfăşurare, d­e-a lungul unui secol de constituire şi evoluţie. Istoricul, stăruind — cum se şi cădea — asupra principalelor izbutiri ale genului, foloseşte însă întreaga producţie dramatică pentru a reliefa teme, atracţii şi repulsii, tipologii predilecte, ana­­lizînd aşadar întregul fenomen în caracteristicile sale. Datorită acestei tratări de ansamblu luăm cunoştinţă, pentru întîia dată, de fenomenul drama­turgiei noastre, cu problematica ei atît de specifică. De aici, decurge, între altele, şi faptul că anumite capete de operă ale literaturii dramatice încetează să mai apară ca insule ciudate în singularitatea lor, ci drept rezultate ale unor acumulări şi elaborări îndelungi, adesea notabile. Cartea, rezultatul unor cercetări minuţioase şi de lungă dată, impresionează, cum sublinia şi D. Micu In „Contemporanul“, prin caracterul ei exhaustiv, prin aspectul ei erudit. Pasionat al dramaturgiei, V. Mîndra se dovedeşte nu numai un cunoscător avizat şi migălos al teatrului nostru, dar şi al în­­tregei mişcări teatrale europene, realizînd conexiu­nile potrivite atît cu marii scriitori cit şi cu aceia care, uitaţi azi, au avut o largă circulaţie la vre­mea lor. Evoluţia teatrului românesc este aşezată aşadar în contextul ei european, urmărindu-se cu pertinenţă procesul de sincronizare, mai prompt decit cel al romanului. După un prim capitol, în care istoricul literar îşi stabileşte coordonatele generale, dînd deschiderea teoretică a lucrării,­­ asupra problemei acesteia vom reveni — se stabilesc două mari secţiuni : prima este o reconstituire completă, cu numeroase şi revelatorii inedite (ar­ticole de epocă îngropate în reviste, niciodată reti­părite sau comentate), a criticii dramatice româ­neşti. Trebuie să constatăm cu o surprindere plă­cută că această acţiune pentru prima dată realizată, ne pune în contact cu vechea tradiţie a criticei dra­matice (iar nu pur şi simplu teatrale) dezbătînd cu seriozitate şi adesea la un nivel înalt, nu numai producţiile dramatice originale ci şi marile opere universale, încercîndu-se cu îndrăzneală stabilirea specificităţii dramaturgiei, dezbătindu-se căile vi­itoare ale genului cit şi necesităţile proprii scenei româneşti. Contribuţiile, între altele, ale unor Eliade, Alecu Russo, C.A. Rosetti, Radu Ionescu, P.P. Carp — ca să ne referim numai la perioada Începuturilor — sunt de natură să ne convingă de seriozitatea şi competenţa unei critici dramatice româneşti, cunoscută pînă acum fragmentar şi la­cunar. In general vorbind, dezbaterea creatoare a fenomenului dramatic, desfăşurată pe un secol, ne înfăţişează un fenomen teoretic de un deosebit interes, la care au contribuit adesea scriitorii în­şişi, şi este bine să subliniem meritul deosebit al lui V. Mîndra in restituirea integrală a acestui ca­pitol teoretic al criticii româneşti. In acest context de sobrietate şi erudiţie miră felul sumar, minimalizator şi inexact în care e prezentată contribuţia lui Gherea, care nu a fost un simplu „tainist socializant“ ci primul care a introdus materialismul istoric în critica noastră. Dialogul Gherea—Maiorescu, depăşeşte oscilaţia combinatorie clasicism romantism, priveşte însăşi esenţa criticei, se implică, ideologia noastră într-o confruntare ce continua şi azi, confruntare pe care V. Mîncara. — de ce ? o evită. Dacă prima secţiune urmăreşte constituirea şi dezvoltarea criticei drama­tice, cea de a doua dezbate problemele dramaturgiei pornind de la texte. V. Mîndra a procedat bine structurîndu-și­­ lucrarea pe probleme iar nu pe autori fiindcă, în afara cîtorva opere de seamă, există numeroase încercări interesante dar inegale, precum și altele ce nu mai rezistă azi nici scenei, nici lecturii. Trebuiau acestea din urmă înlăturate ? Credeam că nu, fiindcă, pe de o parte, istoricul deli­mitează valoarea estetica a fiecărei piese cu pre­cizie, fără complezențe, astfel incit riscul confuziei artistice nu există pe de alta, asistăm, spuneam, la recrearea unui fenomen viu, în concretul său, în diferitele încercări ale unor tendinţe de a se realiza. Astfel, cartea capătă acel aspect de reali­tate, vie, în mişcare, acea putere de evocare pe care o poate da doar bogăţia concretului şi, cum spuneam, ne ajută nu numai să cunoaştem un veac de frămîntări teoretice şi creatoare, dar şi să înţe­legem munca de acumulare care a făcut posibilă apariţia unor piese memorabile. V. Mîndra şi-a propus — şi a reuşit să ne înfă­ţişeze nu numai cele cîteva piese ce au rezistat tim­pului, ci un întreg timp istoric in climatul său real si pasionat de îndrăzneli, erori, succese trecătoare şi izbînzi len­te dar categorice. înainte de a vedea care au fost problemele ce au solicitat atenţia isto­ricului literar e necesar să ne reîntoarcem la capi­tolul ce stabileşte coordonatele teoretice ale minu­ţioasei sale cercetări. Intr-un studiu bine hrănit despre clasicism şi romantism, autorul distinge între cele două curente istoriceşte determinate şi un sens al lor, mai general, de viziune asupra lumii, de stil sau structură mentală. în acest ultim sens, clasicismul şi romantismul ar fi două necesităţi universale şi permanente ale artei, o bipolaritate etern umană. Ipoteza, emisă de Eugenio d’Ors, împămîntenită de G. Călinescu, cunoaşte de cîtva timp, la noi, o largă popularitate. Ea este, fireşte, posibilă dar trebuie folosită cu multă atenţie, sen­sul general foarte evanescent trebuind mereu co­nectat şi corectat de tendinţele reale, vii, concrete ale epocii. Clasicismul moare cu secolul optsprezece şi încercările de a reînvia sunt neviabile. Roman­tismul european îşi încetează existenţa cu prima jumătate a secolului trecut, existenţă prelungită încă două decenii în răsăritul continentului. Marele curent creator din a doua jumătate a secolului trecut este realismul. Folosind, deci, sensul foarte general de viziune asupra artei, acesta trebuie în­cadrat foarte precis în contextul artistic al epocei, altfel rămîne un simplu mod de eludare al deter­minismului istoric, ca şi general-umanul, valoa­rea în sine, feluri de a spune, că universul e în­cremenit iar ideile zboară deasupra istoriei şi a societăţii. V. Mîndra conjugă această ipoteză foarte generală, a unor viziuni estetice eterne : clasicism şi romantism, cu teza emisă de T. Vianu şi D. Po­­povici, general admisă azi, în legătură cu coexis­tenţa paşnică a romantismului ■­ CU c­aiacismu­l, în cultura noastră. ) Cum se ştie, neavînd să înfrunte, la n­oi, un cla­sicism bine structurat, încremenit şi omnipotent, romantismul n-a trebuit să lupte pentru a-l sfărîma şi elimina de aceea cele două curente s-au tolerat reciproc, au alternat uneori în opera aceluiaşi autor, ba chiar — foarte rar — s-au şi corectat în cadrul aceleiaşi opere. Desigur, ipoteza celor „două ati­tudini cardinale“ aplicată unei perioade de formaţie, se conjugă, spuneam, la V. Mindra cu „eferves­cenţa“ lor, cu „arta combinatorie“ ce produce aliaje felurite şi, adesea, inedite în dramaturgia noastră, autorul excelind în detectarea proporţiilor mixturii. Ipoteza lui T. Vianu este pentru prima dată apli­cată dramaturgiei, pe text, reuşind să explice apari­ţia unor forme combinate şi specificitatea unor opere. Evident, ipoteza este acceptabilă doar sub controlul sever al determinismului social, istoric, al evoluţiei sensibilităţii estetice şi al mutaţiei va­lorilor estetice, fără de care cele două direcţii fun­damentale s-ar goli de conţinut. In schimb nu putem fi de acord deloc cu punerea în paranteze a realismului ca „factor complementar“, mai ales că in a doua jumătate a secolului trecut realismul constituie marele curent creator în proză şi dra­maturgie. Iar dacă ne luăm libertatea posibilă de a acorda clasicismului şi romantismului un sens mai larg decit al curentelor respective şi atunci şi realismul are cel puţin tot atitea şanse de a se constitui într-o a treia atitudine cardinală şi a vorbi de realismul lui Moliére e tot atît de serios ca a vorbi clasicismul lui Caragiale. De altfel, prea mult „etern uman“ în istoria literară, strică. Excelente, în primele două capitole, sunt anali­zele dedicate „teatralităţii" clasicismului şi roman­tismului. Interesante şi originale aceste analize fine şi exacte stabilesc capacitatea celor două curente de a se realiza într-un gen atît de specific cum este cel dramatic şi de a se constitui in ceea ce numim piesă de teatru şi care este altceva calitativ, decit un text literar recitat pe scenă. Autorul işi vădeşte, şi cu acest prilej, întinsa lui cultură în dramaturgia universală ca şi cunoaşterea în amănunţime a struc­turii teatrale necesară textelor dramatice. Dacă în prima secţiune a cărţii, V. Mîndra ne restituie, pentru întîia dată, o istorie a criticei dramatice româneşti — merit considerabil — el recompune, cum am mai spus, şi o istorie a dramaturgiei noas­tre în primul ei secol de existenţă, grupînd piesele în jurul cîtorva probleme importante, probleme prin care se schiţează o discuţie teoretică inedită şi modernă. Prima probelmă abordată, „Eros şi Ethos“, e deosebit de originală şi ar merita, ea singură, prin ideile noi aduse, un articol special. „Istorisim şi universalitate“ constituie o înfăţişare serioasă a dramei istorice, autorul punînd un ac­cent ardent pe militantismul naţional al dramatur­giei noastre romantice, evidenţiind, de asemeni, eforturile pieselor istorice de a se încadra unei ti­pologii mai largi, continentale, în „Vis şi lucidi­tate“, V. Mîndra constată că în puţinele noastre feerii, ca şi în tîrziile drame poematice (de pînă la 1918), visului i s-au refuzat proporţiile marilor năluciri, impunîndu-i-se „o ordonare arhitectonică fermă“ (p. 169). In „Longevitatea piesei comice“ autorul demonstrează competent şi argumentat atit neta separare a tragicul­ui de comic în dramaturgia noastră cit şi ideea importantă că, în timp ce tra­gicul trăieşte exclusiv în rezervaţia dramei istorice, comedia de moravuri e rezervată societăţii căreia autorii i-au fost contemporani. V. Mîndra reali­zează aici o precisă descripţie a „laboratorului cara­­gialian“, în timp ce piesele citadine se menţin în cadrul „lumii bune“ ca melodrame adaptate şi fără valoare, prima dramă solidă îşi are ca mediu lumea satului : „Năpasta“, căreia i se adaugă alte drame rurale datorite unor autori socialişti : Sofia Nădejde, Ion Bacalbaşa, ş.a. Rămîne ca primă dramă citadină „Manasse“ de Ranetti-Roman ur­mată de „Patima roşie“ de Mihail Sorbul. La în­ceput de secol, V. Mîndra semnalează cîteva piese simboliste ce încearcă dezbateri etice implantate în contemporaneitate : fuziunea tragicului cu contem­poraneitatea se realizase după abia nouă decenii (vezi: „De la melodrama tezistă la conflictul de idei în drama citadină“ şi „tendinţe în comedia şi drama ţărănească“). Ultimul capitol se ocupă de „dificultăţile dramei în versuri“ de a se adapta dramei­ moderne de idei. N-am făcut­ decit să schi­ţam­ cîteva dintre problemele dezbătute competent în această lucrare. Volumul IIi V. Mîndra consti­tuie prima istorie serioasă a dramaturgiei şi criticei dramatice româneşti, trebuind a fi considerată ca o lucrare de referinţă, şi cerînd, prin densitatea ei, noi comentarii şi discuţii critice. Paul Georgescu V. Mindra: „Clasicism şi romantism în dramaturgia românească“ T w$mm mmm ■ ? WmP gg ' § «g |v, I m Secolul 20 Ultimul număr (8—9, dublu) al Se­colului 20, dens şi variat, ne propune cîteva incursiuni în conştiinţa Ameri­ca Latine realizate de mari scriitori sudamericani şi europeni. O primă secţiune o constituie eseu­rile semnate de Mariano Picón Salas, Octavivo Paz şi Hermann Keyserling care descifrează cu o deosebită ascu­ţime de spirit liniile de forţă ale unei spiritualităţi atît de diversă şi de con­tradictorie, asupra căreia spaţiul geo­grafic înscris pe verticalitate, mediul teluric şi gradele de latitudine şi-au pus o amprentă puternică. ....America verticală. Vertebrată de Anzi, care, treptat îi crează cultura. La determinanta latitudinii, Anzii a­­daugă determinanta altitudinii ; ei di­ferenţiază sufletul din munţi, de cel din ţinuturile mai joase. Aidoma unui zid şi unei frontiere“. O secţiune etnografică grupează ex­celentul reportaj al lui Herbert Wendt şi memorabilul eseu al lui Ezequiel Martinez Es­trada . Radiogra­fia Pampei din care cităm : „Cimpia înconjoară atît cimitirul cit şi aşezarea. Amîndouă sunt învăluite de aceeaşi noapte, şi le luminează acelaşi soare. Aşezarea are ceva din tristeţea cimi­tirului ; casa morţilor este foarte ase­mănătoare mormintului celor vii. Po­pulaţia vegetează şi pare să se hră­nească din acelaşi pămînt“. Amintim din celelalte secţiuni (Se­colul conchistadorilor, Rădăcinile ano­nime, Un transplant al Lumii Not in Europa. Lautréamont. Tentaţia unui continent, de la Marti la Neruda etc.). Regeştile cronici ale incaşilor de Ll Inca Garcilaso de la Vega Legendele vulcanului de Miguel Angel Asturias, poemele lui Jules Supervielle, studiile dedicate lui Jose Marti şi Ruben Da­rio, lui Cézar Vallejo şi Pablo Neru­da poemele celui din ur­mă în versiu­nea lui Edgar Papu, elegia lui Aragon şi versurile lui Eugen Jebeleanu, am­bele dedicate marelui poet chilian, piesa lui Carlos Puentes , Cortés şi Mortezuma, cele trei fragmente de ro­man semnate de Francisco Coloane, Arturo Uslar Pietri şi José Lezárno Lima. S-ar putea reproşa acestui număr o viziune oarecum îngheţată redusă la cîteva personalităţi de mare circulaţie, din literaturile latino-americane, o re­discutare a valorilor deja cunoscute »,« dauna prezentării literaturii contempo­rane de ultima oră, a fenomenului li­terar viu, cu variatele sale formule şi direcţii. Cu toate aceste obiecţii, aceas­tă ultimă apariţie a prestigioasei re­viste merită interesul şi lauda citito­rilor. Evoluţie promiţătoare ? Surprinde in mod plăcut de astă dată cronica lui Al. Dobrescu („Con­vorbiri literare“ nr. 23 1973) consacra­tă lui E. Lovinescu. Tonul este acum­ ­ punct şi virgulă calm şi ponderat, respectul autentic al marilor valori asigură o abordare competentă a temei. Judecăţile se spri­jină pe sondaje atente, efectuate cu grija de a găsi argumentul viabil şi exact. E de semnalat efortul de a renunţa la sterile divagaţii estetiste, departe de substanţa operei, de a căuta determinările istorice, rela­ţiile esteticului cu structurile so­ciale ale timpului. Astfel, in mod judicios, credem, Al. Dobrescu se de­clară în dezacord cu punctul de vede­re expus de Nicolae Manolescu într-o cronică din „România literară“. Nu există nicio contradicţie intre criteriul sociologic şi intuiţia valorii la E. Lo­­vinescu. Dimpotrivă, perspicacele pă­reri cu privire la evoluţia civilizaţiei româneşti şi la mutaţia formelor de organizare a traiului i-au îngăduit ma­relui critic să aibă o privire sintetică foarte adîncă asupra peisajului cultu­ral. Polemica este purtată cu multă decenţă, pe un ton echilibrat şi­ cons­tructiv. Socotim că astfel de schimburi de idei, la obiect, animate de dorinţa stabilirii adevărului, ferite de patimă şi răfuieli mărunte — pot stimula cer­cetări rodnice, contribuţii reale la lă­murirea unor probleme de teorie sau istorie literară. Ramuri Revista craioveană Ramuri se men­ţine, cu o intransigenţă demnă de o cauză mai bună, într-un anonimat constant. Cităm, pentru exemplificare, cîteva versuri : „Cînd ochiul meu se-ntoarce înapoi / împovărat de pro­priul său infern, / vina originară dacă nu există, / înaintea dezgustului tău mă prostern // Și mă dizolv din teama de albastru / pe rugul de flăcări in pămînt / odată cu stelele unui posibil dezastru­­ prin care merg plîngînd şi cintind“ (Poemul „Cuvintele") sau : „In urmă-s ploile de nimb purtate I cu îngerii procesiunii roată — I şi pra­ful stelelor de sub călcîi / cînd dă tri­butul ora, sub arcadă... // Se umple apa din cuvint cu umbre / extazul în­floreşte solitar­­ genunchiului neaple­cat iubirii / in risul spart al regelui precar // O, nebunia de-a mai fi o­­dată / un vierme-n crisalidă amorţit, / cină fruntea posedatului se-nalţă / din ţesătura cititului vrăjit...“ („Cu ■ paşi albi“). Vorbe vorbe, vorbe, umplute cu apă, cum spune autoarea. Reîntilnim, ca şi in Argeş, aceiaşi doi poeţi : Ştefan Augustin Doinaş­ şi Adrian Păunescu care încearcă să scoată din anonimat acest număr. Ne-a plăcut, in mod deosebit, poezia­ Pseudokyneghetikos a lui St. Aug. N Doinaş, din care cităm finalul : „Im­­prospătează-ţi arcul in izvor / Cînd fiarele cutează să te-nfrunte. I nu te-ntreba de unde vin, ce vor , / lo­­veşte-le cu-o lacrimă în frunte. / Apoi, purcede-n sus. Ca un şirag I in urma ta, spre rai, prin frunza moartă, / cer­bii te vor conduce pină-n prag / si vor izbi cu coarnele in poartă“. Discordante 9 Din „Argeş“ nr. 12/1973 reţinem ar­ticolul despre Bietul Ioanide­ (Struc­turi şi sensuri­­) semnat de Petre Mihai Gorcea. E un fenomen îmbu­curător că acest roman complex, rea­lizare fundamentală a literaturii ulti­melor decenii, stirneşte mereu alte analize aplicate şi ambiţia de a se descoperi valenţe inedite. întins pe o pagină de revistă, evident alcătuit pe criterii de metodă şi nuanţare, cu u­­nele rezultate notabile, articolul din „Argeş“ rămîne totuşi vulnerabil la o cercetare scrupuloasă. Ce ii putem reproşa ? 1) Se preiau unele caracte­rizări, formulate de critici anteriori, (de pildă „demonismul“ lui Gavrilcea, starea de uzurpare etc), și nu se in­dică de loc sursele respective. E un mod de a sugera, cam fără modestie, că totul începe de fapt de la noul exe­get, cel care face, in fine, lumină și ordine în interpretare. 2) în efortul de sistematizare se ajunge şi la eva­luări hazardate : pe planul seriilor caracterologice Gavrilcea e considerat mult mai bogat in sugestii ca Pompo­­nescu. Devin foarte greu de susţinut cu argumente asemenea ierarhii este­tice ale tipurilor fără o intrare mai adîncă in substanţa cârtii. Totul ple­dează pentru o afirmaţie contrarie. 3) Mai discordant apare însă stilul im­precis in care sint abordate unele as­pecte ale determinării in istorie a per­sonajelor. Bietul Ioanide este hotărît, pe o secţiune a lui, un roman politic, cu foarte adinei şi clare delimitări ale formaţiunilor sociale în ideologia şi practica lor. Se întîmplă, însă că, arti­colul din „Argeş“ face abstracţie la un moment dat de această realitate a cărţii, şi reduce atunci personajele la o simplă clasificare morală, extrem de abstractă. La Gavrilcea se discută ambiguitatea (este el un cinic sau un egocentric ?), se invocă unele date ale naşterii care ar explica evoluţia indi­vidului, se stabileşte un raport intre mască şi esenţă. Nimic nu se defineşte însă in timpul concret al epocii, în­cărcat de o maximă gravitate. A spune doar intr-un loc că Gavrilcea este ,,conducătorul unui tineret dezorientat, anarhic răzvrătit împotriva «perma­nenţelor» burgheze“ — este prea puţin şi chiar strident eronat. Au fost de­sigur şi tineri dezorientaţi, rătăciţi in confuzie, dar mişcarea la care se re­feră autorul articolului a reprezentat in viata politică a tării o odioasă şi premeditată diversiune a celor mai re­trograde forţe. Asemănarea, in această ordine de idei a lui Gavrilcea cu Pomponescu, este needificatoare, duce la uniformizarea tendinţelor. Cînd o operă de mare profunzime se sprijină tocmai pe serioase şi radicale prospec­ţiuni social-politice, comentariul vag şi aerian, cu disocieri de suprafaţă, în ordine foarte metaforic abstractizată, riscă să se îndepărteze de la judecata exactă şi competentă jurnal de lectură NICOLAE IOANA Cartea de nisip Editura Cartea Românească, 1973 Practicind o poezie a „stării de poezie“, mai atras de rostogolirea lentă a versu­rilor solemn şi impecabil frazate decît de organizarea lor într-un sens orientat de lirism (faţă de care scriitorul este mereu circumspect), Nicolae Ioana îşi stăpîneşte elanurile pînă la a le face invizibile, semnul acestei „obstrucţii“ lăuntrice fiind o con­tinuă încordare, deghizată în oficiu auster, fără a se elimina însă impresia de artifi­cialitate. Se înţelege că poetul îşi va cău­ta, de fiecare dată, o „postură“ , dar fără să ajungă întotdeauna şi la o identifi­care. Precedentul său volum (Moartea lui Socrate, 1969) îşi trăgea efectele, remar­cabile, din conformarea deplină la o si­tuaţie simbolică şi faţă de omogenitatea de ton şi substanţă de acolo mulţimea ipostazelor din Cartea de nisip nu poate decît să contrasteze, deşi registrul poetu­lui s-a amplificat sensibil ; culegerii ii lipseşte, cu observaţia lui Lucian Raicu „un motiv central“, de unde şi senti­mentul unei întinderi uniforme de versuri, în ciuda seriilor uneori obositoa­re de „posturi“ pe care le experimentea­ză, poate dintr-o secretă nelinişte, scrii­torul ; căci, neputînd evada dintr-o mo­notonie de fond, el se schimbă totuşi în permanenţă. Rezultatele cele­­mai bune sunt obţinute — şi poate că nu întâmplă­tor — atunci cînd voinţa de gravitate nu mortifică printr-un exces de „meditaţii“ curgerea liberă a poemului : „în noap­­tea aceea prin case căzuse ,/ zăpada. / Mă privea o lumină de sus/ şi chipul meu lumina sau era negru / cum sunt în unele momente / copacii. / Rîul era părul unei femei care privea în pămînt, / peşti prin­tre crengi şi crustacei înaintau / pe flori­le rochiei tale, / iar prundul se mişca fără să văd nici o frunză, / nici o frunză !/ Era multă zăpadă. Zăpadă în vase şi sub pomi / zăpadă sub case, pe care nu pu­team s-o vedem. / Sîrme se încurcau pe cîmp./ Pomul era ca un pămînt, pămîntul era ca un pom,/ zeul cobora un pămînt/ să adoarmă-n zăpadă“. Unor încercări de a fi reflexiv („Mai lasă-mă, nu mă ridi­ca,/ trecerea spre fereastră e un abuz,­ şi crinii după geam/ la fel/ cu cei ce nu vor să vadă fîntîna/ care umblă prin noapte să ne amăgească/. Uşor e, Doamne, să pleci, dar greu e să stai“. ( s.n.), de fapt simple exerciţii de prolixitate, le este de preferat naturismul discret, plin totuşi de o forţă calmă, în ale cărui un­duiri stăruie un ecou îndepărtat din poe­zia lui Blaga : „acum mă întorc spre iu­bita/ poftitoare. Ţăranul strigă la viaţă/ tresar seminţele. /Acolo unde luceafărul se destramă, /adevăr negrăit şi necăutat /de nimeni, unde ţăranii stau /în seminţe pînă la gît, /bocind in scăfîrlia cerului, /ascultă Yorick. Ţăranul ride la viaţă /şi viaţa inchipuindu-l pe cîmp ca într-o capsulă. /Trăiesc seminţele, deşi omul e pe o scară, /abia îşi mai ţine răsuflarea, /acolo îl vom găsi precum bogăţiile toate într-o colină, /Legaţi-i aripile şi va începe să evite /cu umbrele pămîntului drept gratii. /Femeile trec pe pămînt cu potirul în gură /şi cîntă in oase de scrib /şi se tăvălesc prin iarba care prinde păsări /şi sub pămînt îşi îndulcesc oasele. /Acope­rişuri verzi şi iedere plîngînd la geam /ca femeia în umbra bărbatului /urcă. Pe acoperişurile negre şi verzi /berzele au lăsat un ou /şi scriu văzduhul /în liberta­te". Nu alta este şi sursa invocării stră­moşilor rurali. „Prin acest oraş unde îmi plimb s­îngele /deschis sub­ stele, /unde cînd dor m-aud şi cînd sînt treaz citesc, /unde mă aflu teSt­itreisprezece, ani... /şi în care­­ poate încă / ,treisprezece ani, voi. să stau, /prin acest oraş cu învăţători care nu/mai predau greaca şi nici turca, /stau­­în ză­pezile minţii încăpăţînat, / ii mănînc pe ai mei în pîinea care în oraş intră /opri­tă uneori la barieră cînd trece vreun tren / ducînd pe un prieten al meu într-o ţară străină /să-şi închipuie munţii şi să rămînă culcat /sub lacrima cerului plîn­­gind de bucurie /pe bucata de piine şi pe ierburile ce vin din sud din care străinşii mei mai intră cînd viii sting farurile maşinilor“. Eroarea poetului este de a nu-şi fi „regizat“ volumul, deşi prezen­ţa acestei vitalităţi supravegheate putea constitui un principiu polarizator , citind incă una dintre cele mai frumoase poezii ale cărţii, vom spune că lui Nicolae Ioa­na ii lipseşte puterea de a-şi ordona „ma­ni poetică“ în ale cărei aluviuni strălu­cesc adesea şi mari bucăţi de aur curat : „Prin iarbă aleargă picioarele tale / se strigă unul pe altul în apus / cind soarele se stinge ca după o lungă petrecere. / De­parte în întuneric pămintul tremură i se închipuie şi dispare, /ne înveleşte ca pe un atlantic sau ca pe o boală /şi ne lasă goi / să ne atingă umezeala şi greierii. /Maria, aici sîntem închişi, /frunzele toate sint bărci — /grozav mai seamănă dealul cu părul tău/ in care luna a apus“. Sculpturi de NICAPETRE (In paginile 4, 5, 6 și 7 alte lucrări de același autor) azi in librarii EDITURA „ION CREANGA“ — MIHAIL LUPU : „Basme bătrîne“ — 138 pag., 7,25 lei. — ELENA CATALINA PANGRATI : „Țara soarelui“, versuri — 58 pag., 4 lei. — MARIA KRÜGER : „Mărgică albas­tră“, povestiri. Traducere din limba po­lonă de Olga Zaicik — 168 pag., 6,25 lei. — IORGOS ILIOPOLOS : „1, 2. 3... ABC“ — 48 pag., 11,50 lei. — ILIE MIREA, C.I. MIREA : „Dese­năm şi împletim (ţ­esem) motive româ­neşti“ — 40 pag., 8,25 lei. — ÁRVAY ÁRPÁD : „Pictorul Szath­­mary Pap Karoly“ (în limba maghiară) — 296 pag., 12,50 lei. — IRIMIE STRAUŢ : „Alungarea bala­urului“, povestiri — 84 pag., 6 lei. EDITURA „KRITERION“ — ION CODRU DRAGUŞANU: „Erdélyi peregrinus“ (Peregrinul transilvan) Co­lecţia „Téka“ — 264 pag., 10,50 lei. — AUREL RAU : „Törékeney Lányok“ (Firavele fete), versuri — 136 pag., legat : 12,00 lei. — MIHAI BENIUC : „Az égő sas“ (Vul­turul de foc), versuri Traducere de Kiss Jeno — 150 pag., legat 12 Iei. — BERNARD MALAMUD : „A mes­­trember“ (Micul meşter) Colecţia „Hori­zont“, 308 pag., broşat : 9.50 lei , legat : 14 lei. — SLAWOMIR MROZEK : „Tangó" Colecţia Drame — 112 pag., legat : 8 lei. — BRETTER GYÖRGY : „Párbeszéd a jelennel“ — (Studii si eseuri) — 320 pag., legat : 10,50 Iei. — LAZAR ILICI : „Kad mlade vode laubore“ (Cînd apele tinere încen să mur­mure), povestiri — 120 pag., 5,25 lei. EDITURA „JUNIMEA" — MARIN SORESCU : „Astfel“, ver­suri — 156 pag., 13 lei. — GH. SCRIPCARU, T. PIROZYNSKI : „Relaţia om-vehicul-stradă“ — 256 pag., 9­25 lei. EDITURA „FACLA“ — „Uneori zborul“. Şapte poeţi tineri. Selecţie, prezentări şi cuvint înainte de Anghel Dumbrăveanu —­­136 pag., 15 lei. — ALFRED HEINRICH : „Tentaţia ab­solutului“ — 184 pag., 7,50 lei. EDITURA „DACIA“ — KOSZTOLÁNYI DEZSŐ : „Mátyás menyasszonya“. Nuvele (Col. „Biblioteca şcolarului“) — 274 pag., 4 lei. — IOAN MARUSCIAC : „Metode de rezolvare a problemelor de programare neliniară“. (Cu un rezumat în limba fran­ceză) — 174 pag., 8,75 lei. EDITURA „UNIVERS“ — ANDRE SALMON : „Amintiri fără sfîrșit“. Corespondenţă, memorii, jurnale. Traducere de Sebastian Vexier. Prefaţă de Irina Mavrodin — 482 pag., 22 lei. — CHARLES LAMB : „Eseurile lui E­­lia“. Traducere de Ştefan Popescu şi Lu­miniţa Petru. Prefaţă de Stefan Popescu — 292 pag., 11 lei. — FERNANDO DE ROJAS : „Celestine" Traducere şi note de Nina Ecaterina Po­pescu şi Lazăr Sebastian. Prefaţă de Paul Georgescu (Col „Clasicii literaturii uni­versale“) — 301 pag., 9,50 lei. „EDITURA PENTRU TURISM" — DUMITRU ALMAS. ION SCURTU : „Turism cu manualul de istorie“, 276 pag., 11,50 lei. — TUDOR OPRIŞ : „Cu rucsacul prin lumea florilor“ — 148 pag., 11,50 lei. ALEXEI RUDEANU Focul rece Editura Eminescu, 1973 Focul rece, a treia carte a prozatorului sucevean Alexei Rudeanu, este un mic ro­man sentimental şi simbolic, epica pro­­priu-zisă, deşi articulată după toate pres­cripţiile prozei narative, deschizîndu-se în permanenţă către spaţiu aflat dincolo de suprafaţa imediată a faptelor. La acest nivel, romanul lui Alexei Rudeanu poate fi chiar suspectat de o anume fri­volitate, mai ales că tonul relatării este dezinvolt, ironic, de un jurnalism os­tentativ, refuzind voit orice inflexiune cu intenţie gravă, uşor bagatelizant, de o ireverenţiozitate tipică. Ca într-o altă „Carte a Nunţii“, o accidentală întîlnire între doi tineri pe terasa unicei cofe­tării dintr-un oraş de provincie determi­nă întemeierea unui cuplu de îndrăgos­tiţi ; protagoniştii, un medic stomatolog şi o juristă, numită tandru „Greierele“, proiectează construirea unei locuinţe, o­­ „colibă“, cu parter şi etaj, înălţată după o concepţie personală, legătura lor ur­­mînd a fi oficializată în momentul în care clădirea va fi gata. Sunt apoi des­crise tribulaţiile administrative obiş­nuite — obţinerea aprobării de la pri­mărie, a împrumutului de la C.E.C. , a vizelor şi autorizaţiilor necesare (sau nu), nesfîrşitele tergiversări ale cons­tructorilor, totul desfăşurîndu-se pe fon­dul entuziasmului celor doi. Construc­ţia înaintează, dar­ cînd parterul este sfîrşit, cuplul se destramă fără un motiv anume şi foştii parteneri vînd „coliba“ plecind din oraş fiecare în altă parte. Al doilea mare capitol al cărţii („Etajul“) relatează revenirea eroului din satul în care se refugiase ; el se hotărăşte să continue construcţia, după ce o recupe­rează, ii scrie „Greierului“ şi aceasta işi anunţă sosirea printr-o telegramă care încheie romanul. O serie de detalii tul­bură însă liniştea acestei naraţiuni suma­re şi rectilinii, atît de contrastantă cu „tonul“ întrebuinţat de autor, fiindcă iro­nia afişată reprezintă o modalitate de ascundere a unei puternice agitaţii ; din „firescul“ apropiat de banalitate al „po­veştii“, pe care am rezumat-o cu toată fidelitatea, se desprind, parcă invizibile, sugestiile unui „nefiresc“ în stare să mo­difice integral perspectiva asupra cărţii. Oraşul în care cei doi încearcă să-şi con­struiască îndelung visata „colibă“ se cheamă Tîrguscat , şoseaua ocoleşte așeza­rea, făcind un viraj violent, i­ar una din­ marile plăceri ale localnicilor este să pri­vească şuvoiul de automobile care se, scurge indiferent pe, lingă ei,. De altfel­, în localitate se pătrunde greu. „La Tîr­­guscat se ajunge relativ complicat ; dru­mul de la ultimul nod feroviar pînă la gara aceasta, capăt de linie, durează în cel mai bun caz două ore ; şoseaua care leagă oraşul de restul lumii este de im­portanţă minoră , doar în momentul în care vrei să pleci totul devine mult mai simplu ; e suficient să ieşi la inter­secţia cunoscută sub numele staţiei PECO“. Raportată la această precizare, ideea unei construcţii — şi încă a unei construcţii care violenţează obişnuinţele locuitorilor — într-un oraş parcă rupt de lume devine uşor bizară. Locul are pu­terea misterioasă de a-i transforma pe noii veniţi fără a-i accepta : „După cî­teva zile de şedere aici devii alt om. Ni­mic nu te-ndeamnă să te-mbraci diminea­ţa după ce te-ai trezit, şi faptele cele mai importante îşi pierd ca prin farmec semnificaţia, in timp ce lucruri mărunte capătă sensuri nebănuite, şi o dată prins în mreaja locului vei fi respins neînce­tat, cu obstinaţie înacceptat, chiar dacă rămîi pe aceste meleaguri două sau trei decenii. La plecare, impresia este de fugă dintr-un spaţiu de claustrare, în cel mai bun caz — de despărţire temporară, iar la sosire, sentimentul va fi de teamă sau de îngrijorare , ce ţi se poate intîm­­pla, oare, în acest perimetru cu străşni­cie păzit“). In piaţa centrală „se varsă cinci străzi“, dar la ieşirea din piaţă la capătul, fiecăruia se află un indicator de circulaţie. Acesta este „locul“ în care ur­mează să se ridice „o construcţie“ prin care toate obişnuinţele vor fi sfidate; şi dacă „forţele oculte ale aşezării triumfă pentru moment, alungîndu-i pe „întemeie­tori“, la reîntoarcere eroul va constata cu surprindere că exemplul său fusese totuşi urmat, fiindcă pe locurile virane din preajma „colibei" sale începuseră să se ridice alte clădiri .„Se lucra la fundaţiile vecinilor şi maşinile aduceau materiale. Acum aveam nevoie de ei şi voiam să-i văd terminîndu-şi mai repede casele. Aveam foarte mare nevoie de ei. Nu mai puteam suporta, sub nici o formă, spa­ţiile goale din jurul meu“). Focul rece este un roman subtil şi discret poetic ; faţă de precedentele sale cărţi, Alexei Rudeanu a evoluat mult şi în bine, nu­mele său neputînd fi omis de pe lista celor mai interesanţi prozatori ai momen­tului. " Mircea Iorgulescu * I Reînnoiți-vă abonamentele la revista LUCEAFĂRUL pentru anul 1974

Next