Luceafărul, iulie-decembrie 1974 (Anul 17, nr. 27-52)

1974-07-06 / nr. 27

06 IULIE 1974 La Casa de cultură din localita­tea Pucioasa, judeţul Dîmboviţa, a avut loc o şezătoare literară la care au participat scriitorii Liviu Bra­­toloveanu, Constantin Nisipeanu, Gheorghe Istrate, Lucian Dumi­­trescu şi Mihai Gavril. Comitetul judeţean pentru cul­tură şi educaţie socialistă Dolj a organizat cea de-a 2-a ediţie a festivalului „Omagii doljene“, in cinstea celei de-a 30-a aniversări a Eliberării. Manifestarea cuprinde simpozioane, expuneri, dezbateri literare, mese rotunde şi întîlniri cu oameni de cultură şi artă. Te­mele principale : „Ţara mea de glorii‘­ şi „Literatura română la io­ia anului XXX“. In cadrul acestui program de manifestări, a avut loc, la Casa de cultură din Filiaşi, un festival literar cu participarea poe­ţilor Ştefan Bossan, Eugen Con­stant, Mihai Duţescu, Sina Dănciu­­lescu şi Ilarie Hinoveanu, iar la Căminul cultural din Amăreştii de Jos o întîlnire a cititorilor cu scrii­torii Mihai Duţescu, Ovidiu Ghidir­­mic şi Vlad Rodnei. Asociaţia scriitorilor din Timişoa­ra a organizat la Deta o şezătoare la care au participat : Alexandru Deal, George Drumur, Dorian Grozdan, Al. Jebeleanu, Ioja Öden, Nicolaus Berwanger, Mircea Şerbă­­nescu şi Nicolae Ţirioi. In aceeaşi localitate a mai avut loc şi o dez­batere despre literatura de actua­litate cu participarea redactorilor de la revista „Orizont“. La Casa de cultură din Rupea, judeţul Braşov, scriitorul Haralamb Zincă a vorbit despre literatura ce­lor 30 de ani, şi a răspuns întrebă­rilor cititorilor. Asociaţia scriitorilor din Cluj, în colaborare cu Comitetul judeţean U.T.C., a organizat o şezătoare li­terară la întreprinderea forestieră din Bucea. Au participat : Horia Bădescu, Doina Cetea, Negoiţă Iri­naie, Gabriel Pamfil, Adrian Popes­­cu, Nicolae Prelipceanu şi Con­stantin Zărnescu.­ ­ La Casa scriitorilor a avut loc o seară omagială Nicolae Tăutu. Au vorbit scriitorii : Ion Bănuţă, Gh. Băjan­U, Traian Iancu şi Haralamb Zincă, iar actorii Marieta Ciurea şi Mihai Dinvale au citit din versu­rile omagiatului. Sub egida Comitetului municipal U.T.C. Sibiu a avut loc o intîlnire a poetului Ion Bănuţă cu membrii Societăţii literare „Radu Stanca“. r C­ hiar dacă n-a produs mari opere avangar­dismul român a zgîl­­ţîit inerţii şi a făcut loc unui curent de aer proaspăt în literatura ro­mână. Răsfoirea revistelor vremii ne indică o vio­lentă schimbare de atmo­sferă, o stare de revoltă artis­tică, o nelinişte programatică a formelor, o căutare sur­prinzătoare şi înnoitoare toto­dată. Scriitorii curentului nu s-au ferit de detaliul brutal, de titulatura ţipătoare, de pse­udonimul belicos sau exotic. E un freamăt al marii liber­tăţi de iniţiativă în aceste publicaţii, în vremea aceea Geo Bogza semna André Far şi scria un Poem ultragiant, altcineva semna Jack Spinte­cătorul şi cititorul putea întâl­ni în ,,oficioasele“ avangardei astfel de versuri : „Pe margi­nea mării, suspină în tăcere / o gîscă, / Cu coadă şi coamă de cal, / Şi-o muscă ce-ar vrea să se ducă la bal / Dar n-are picere“. Teribilismul era la el acasă aici şi un desenator ne arată, pur şi simplu, un ,,por­tret inedit al lui Dumnezeu“ în care esenţialul pare a fi un cuier pe care stă agăţat un costum de stradă. Titlul unei poezii e, nici mai mult nici mai puţin. Libertatea de a trage cu puşca (Geo Dumi­­trescu), alta se cheamă Femur sintetic (Aurel Baranga), V. Dobrian scria poeme „angula­re“, primăverile erau roşii, fe­meile cafenii, poemul lui Vir­gil Teodorescu e scris în „leo­­pardă“. Surrealiştii sunt neo­bosiţi în a găsi soluţii de mare efect şi călătoria prin litera­tura lor echivalează cu o ex­pediţie printr-o pădure a sur­prizelor. Dacă ne-am opri însă doar la nota epatantă am li­mita înţelegerea acestei lite­raturi. Suprarealismul n-a fost doar o goană după imagini şi combinaţii noi de cuvinte, n-a fost doar o insurecţie a for­mei. Literatura, poezia este pentru aceşti partizani ai ideii de revoluţie un mod de e­­xistenţă. Ei creează o floră de imagini sub care încearcă să înece realitatea, trăind mai ales în acest univers sum­anus şi mult mai revelator, afirmau ei, decît însăşi realitatea. Ideea de revoltă însoţeşte nuanţat, de la caz la caz, această lite­ratură fiind una din notele ei definitorii. Geo Bogza, perso­nalitate proeminentă a supra­­realismului românesc, mărtu­risea în faţa realităţii o stare de adîncă nemulţumire, o e­­xasperare pe al cărui teren crispat şi agresiv şi-a ridicat creaţia. Este de altfel expre­sia spirituală cea mai înaltă a mişcării. Suprarealismul nu se mai mulţumeşte în acest caz cu persiflarea realităţii, cu al­cătuirea unei­ măşti aberante a lumii ci îşi transformă paro­xistica nemulţumire în motor al actului creator. Efervescenţa insurecţionar­­dă a acelei literaturi e un cîştig de tradiţie literară. E o prospeţime de expresie şi de spirit în paginile ei care ţine spiritul în stare de con­tinuă tensiune. Recuperarea ei devine o obligaţie ine­vitabilă. Desigur nu se poa­te recupera o atmosferă şi ni se poate spune că tentativa de a scoate din reviste produsele specifice și a le presa într-un volum e totuna cu a încerca să înghesui marea într-un ac­­varium. Fără îndoială că at­mosfera singulară a unei epoci e ireproductibilă, dar dacă nu putem citi mari opere avan­gardiste, dacă nu putem citi, uneori, nici mari autori re­prezentativi, putem, în schimb, citi o literatură suprarealistă, creaţie colectivă, de cea mai bună calitate. Mulţi dintre foştii colaboratori ai reviste­lor de avangardă şi-au părăsit prin reviste producţiile de e­­pocă. Nu credem că e gestul cel mai nimerit. O culegere din poeziile lui Geo Bogza al acelor vremi ne-ar restitui un poet, de mare forţă, după cum, la alt registru, n-ar fi lipsite de interes nici poeziile de a­­tunci ale lui Aurel Baranga. Mihnea Gheorghiu, unul din poeţii avangardei, şi-a strîns într-un singur volum versu­rile din Anna Mad (1940, Ul­timul peisaj al Oraşului Ce­nuşiu (1946) şi Primăvara în Valea Jiului (1949). Mihnea Gheorghiu face parte din acel grup avangardist al cărui se­diu publicistic n-a fost Unu sau Integral, Punct sau 75 H.P., publicaţii de mare faimă surrealists, ci Meridian (Cra­iova, 1914—1946, redactor șef Tiberiu Iliescu), revistă a cărei pleiadă de colaboratori o ri­dică însă la același nivel de importanță cu celelalte. Aici au scris : Gellu Naum­i, Miron Radu Paraschivescu, Frost, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca, C. Nisipeanu, Geo Du­­mitrescu, Virgil Gheorghiu, Virgil Carianopol şi alţii, mă­nunchi literar expresiv şi ca­racteristic pentru avangardis­mul românesc. Cartea lui Mih­nea Gheorghiu, Ultimul pei­saj, e, pentru noi, mesajul re­prezentativ al acestei reviste şi acestui select mănunchi de colaboratori trataţi încă peri­feric la capitolul avangardei şi suprarealismului românesc. Meridian înscrie însă în isto­ria noastră literară unul din capitolele semnificative. Anna Mad este un po­­m de dragoste febril şi patetic a­­mintind pe cele scrise de Geo Bogza. Iubirea e atît de co­tropitoare încît transfigurează totul şi realitatea este negată aici, ca şi în versurile altor poeţi de generaţie şi crez co­mun, prin chipul neaşteptat pe care îl iau peisajele cu­noscute : „Anna Mad, toată viaţa vei preţui / seara fadă a întîlnirii noastre în nobilul oraş, / lingă casa călugăriţelor ursuline. / (O paliditate nefi­rească stăruia pretutindeni) / degetele felinarelor invitau spre constelaţii / multe şi reci. / / la vitul tăcut, erau aco­perişurile un nori, cenuşiu , al pînzelor fără mări. 7 Sub stele, corăbiile moarte semna­lizau / clătinitor c­u-f­u-n­­d­a-r-e / cu o chemare sfîşie­­toare, de dragoste, cu­­ o che­mare apăsătoare şi sigură“. Scriitorul are grandioase vi­ziuni şi spaţiul de predilecţie e marea care facilitează eva­darea, gestul negator al celor nemulţumiţi de prezent. „O, melancolia atlasului geogra­fic“, exclamă în acelaşi poem autorul. Sufocării burgheze î se preferă un aer mai pur. Ochii iubitei sunt o promisiune a emancipării totale : „înfiorat de lună citeam în ochii tăi / la fel niciodată, / umbra albas­tră şi vîntul,­ iute de larg / şi apriga ameţeală a culmilor“. Ultimul peisaj al Oraşului Cenuşiu pe care poetul il de­dică „prietenilor mei, poeţii Brigăzii Internaţionale“ este o paraschivescă „declaraţie pa­tetică : „Nici o evadare nu mai era posibilă / şi, la intervale, ca nişte rachete luminoase, / mă izbeau ultimele visuri ale omenirii, / cu drapelele lor perforate... // Mîngîindu-le lin le repezeam / înapoi, în spaţiu, indicîndu-le o sinucidere vio­lentă (de la acea poetică / alti­tudine / fericirea era o garoa­fă roşie) / şi nimeni nu cu­noştea adevărul / şi nimeni nu ştia că port în buzunarul de la piept / piatra filozofală şi toate marile scopuri ale uma­nităţii“. Iubita, undeva dea­supra oraşului, oferă simbolic poetului o cutie de chibrituri pentru un mare incendiu. Gestul e programatic şi spiri­­tul de insurecţie al avangar­dei se deconspiră aici : „Ai aruncat în aer literatu­ra, ţi-am răspuns,­­ mă înspăi­­mînt întîlnindu-i ruinele pe străzi, / în tramvaie“. Litera­tura, poezia au un alt rost, ne lasă să înţelegem Mihnea Gheorghiu : ele trebuie să fie acolo unde se joacă în mod direct, violent, patetic soarta omenirii : „Era în Octombrie 1916 şi în toate capitalele lu­mii, inscripţiile de pe ziduri / invitau poezia la Madrid, unde­­ ÎNCEPEA O MARE ÎNTÎLNIRE CU OAMENII“. Versurile lui Mihnea Gheor­ghiu respiră atmosfera acelei poezii de ardentă aspiraţie şi de dinamitardă revoltă care a făcut, emblema celor mai bune produse ale avangardei. Jurna­lul de război e „redactat“ în stilul fără menajamente al vr­emii, de un prozaism voit : „In altă parte trec şiruri lungi­­ de prizonieri aliniate cu focuri 7 de arme automate“. Duritatea era programatică în poezia lui Mihnea Gheorghiu : „Caii ucişi , cu ochi mari, u­­mezi, întorşi spre intestinele încurcate între hulube­­ păs­trează ceva de copil inteli­gent­ă şi de transă“. Al. Piru l-a plasat pe Mih­nea Gheorghiu în descendenta bogziană datorită poemului Anna Mad. Sînt însă, credem la mijloc, mai curînd trăsătu­rile comune ale unei genera­ţii de creatori. Primăvara în Valea Jiului, „proză ritmată“, zice Al. Piru, este intr-adevăr mai aproape de viziunea lui Geo Bogza decît alte poe­zii, dar şi aici credem că tre­buie să căutăm un sigiliu de generaţie. Ultimul piesaj de Mihnea Gheorghiu ne prilejuieşte re­întâlnirea cu fructuoasa stare de spirit a unei generaţii exa­cerbate moral şi artistic şi cu poezia ei. Febra militan­tă pe care poezia românească a cunoscut-o atunci străbate şi acest volum în care, ca înt­­tr-o scoică, se aude vuietul u­­nei convulsii veritabile. M. Ungheanu cronica literară Mihnea Gheorghiu: „Ultimul peisaj“ nn mai mm. • O oarecare nelinişte, fără urmări prea vizibile in chiar paginile lor, au arătat, nu de mult, unele reviste cu privire la inexistenţa unei istorii a literaturii contem­porane. Intre timp, numărul cărţilor care încearcă să de­păşească viziunea fragmen­tară tinzind către construcţie şi ierarhizare s-a mărit. A­­mintim aici Panorama dece­niului literar românesc. 1940- 1950 de Al. Piru, Poezia unei generaţii de Ion Pop, Modalităţi lirice contempo­rane de Petru Poantă, şi, in sfirşit, Scriitori români de azi de Eugen Simion, cea mai amplă şi recentă tenta­tivă, din păcate prea puţin comentată. Revista de istorie şi teorie literară (2/1974) ne aduce însă ştirea că se află arl lucru mai multe istorii literare pe care le înşirăm aici spre ştiinţa cititorului . Paul Anghel lucrează la o originală carte intitulată O istorie posibilă a literaturii române , I Negoiţescu con­tinuă publicarea unor frag­mente din anunţata sa Isto­rie a literaturii române , o Istorie a literaturii române contemporane, al cărui prim volum va fi poezia, anunţă Institutul de istorie şi teorie literară ,,G. Călinescu"­­ pen­tru străinătate se pregăteşte, in colectiv, o istorie a lite­raturii române ; in fine, a­­mintim că o istorie po­lemică şi antologică a literaturii române de la origini pînă in prezent a lui Eugen Barbu tinde să ajun­gă cu adevărat pînă in pre­zent. Nu ne rămîne decit să aşteptăm ducerea la bun sfirşit a acestor proiecte.­­ Unitar şi bogat ultimul număr (2/1974) al Revistei de istorie şi teorie literară (Di­rector : Zoe Dumitrescu- Buşulenga, redactor şef: George Muntean). Sub titlul general Probleme literare contemporane se publică mai ales studii de sociologia literaturii ori fragmente din lucrări de amploare care-şi propun să traverseze întrea­ga literatură română. Nu­mărul tinde să incite la dez­batere in spiritul cel mai angajat cu putinţă : revista „face prin acest număr al său, un prim pas in discuţia asupra orientării şi sarcinii actuale în istoria şi critica literară“, subliniază direc­toarea publicaţiei, Zoe Dumi­­trescu-Buşulenga, in artico­lul de deschidere. Remarca­Incepînd cu data de 10 iulie 1974, noua adresă a Editurii .Junimea“ este ur­mătoarea : Iaşi, str. Gh. Dimitrov nr. 1 tel. (980) 17.29.0. 16.05.1 bile sunt articolele de socio­logie literară semnate de Paul Cornea, Mioara A­­polzan, Dorina Grăsoiu. O judecată independentă, ne­influenţată de contradic­toriile opinii exprimate in legătură cu idei şi forme critice, de G. Grigur­­cu dă Nicolae Mecu la Cri-Memorabile „Picăturile de cernea­lă pe masa unui scrii­tor sint ca stropii de sin­ge pe un cimp de bătă­lie". OCTAVIAN GOGA iica si bibliografie. O sinte­tică privire asupra poeziei contemporane propune Au­rel Martin in Prolegomenele publicate, fragment dintr-o viitoare istorie a literaturii române de inspiraţie colecti­vă. Despre Mihai Beniuc EDITURA CARTEA ROMANEASCA - ALEXANDRE DUMAS: „Doctorul misterios“ vol II : „Fiica marchizului“. In ro­mâneste de Neli Arsenescu- Costinescu — 334 pag. 10 lei. EDITURA EMINESCU - MIHAI DUŢESCU : „Dulcea pierdere“, versuri — 96 pag. 7 lei.­­ TITUS VÎJEU : „Depla­sarea spre roşu“, versuri — 76 pag. 5 lei. - ALECU IVAN GHILIA : „Ploi de lumină“, versuri — 56 pag. 8,50 lei. - ION ARIEȘANU : „Lu­mini peste Apuseni“, repor­taj — 172 pag. 1,75 lei. - SOFOCLE : „Antigona- Electra“ (Biblioteca Emines­­cu) — 188 pag. 8 lei. EDITURA ION CREANGA - CONSTANŢA BUZEA : „Cărticica de patru ani“, versuri — 48 pag., 5,50 lei. - ALBIN STANESCU: „Primul meu dicţionar“ — 80 pag., 22,50 lei. - ŞTEFAN BERCIU : „Ar­mata de pitici“, roman (col. Biblioteca contemporană) — 380 pag., 5,25 lei, scrie cu o fină aplicaţie Ion Negoiţescu care ne dă o imagine surprinzătoare, mai completă a poeziei lui. Criticul găseşte, între altele, că M. Beniuc este „cel mai percutant, poet al iubirii, din literatura noastră, după Eminescu“. Co­mentariile lui Eugen Barbu pe marginea prozei lui G. Călinescu ne confirmă încă o dată că acolo unde există reale afinităţi scriitorul este fără îndoială un critic de mina întii. Eugen Barbu ob­servă că opera literară a lui­­ Călinescu este „fructul unei lecturi intense" şi că „o nevoie de colosal domina sufletul său demiurgic“, ob­servaţii decisive pentru în­ţelegerea marelui predecesor. Şi mai interesantă este insă reţeaua de afinităţi literare pe care Eugen Barbu o gă­seşte lui G. Călinescu , Boc­caccio, Marsilio Ficino, ro­manul picaresc spaniol, Que­­vede, Caragiale, Poe, Lampe­dusa, literatura fantastică germană etc. Cu atît mai interesantă cu cit de obicei, G. Călinescu a fost aşezat într-o suită de determinări care nu fac corp firesc cu opera lui. Situat pe o plat­formă spirituală care nu e străină de călinescianism, Eugen Barbu ne-a dat cite­­va revelatoare pagini despre creaţia călinesciană iu chiar stilul marelui predecesor. — COSTACHE ANTON : „Neuitatele vacanţe“, roman (col. Biblioteca contempora­nă) — 212 pag., 3,50 lei. - ILIE TANASACHE: „A­­miralul şi piraţii“ roman — 280 pag., 7,75 lei. -- ION MARINCA : „Po­pasul pescarilor“, povestiri — 120 pag., 5,75 lei. EDITURA ALBATROS - EUGEN BARBU, NICO­LAE PAUL MIHAIL : „Răz­boiul undelor“, cine-rorfan (col. Cutezătorii) — 532 pag., 16 lei.­­ OTILIA NICOLESCU : „Ora clopot“, versuri — 86 pag., ?,75 lei. EDITURA KRITERION - VERESS PAL : „Valla­tás vad küzdelem“ (Viata u­­nui utecist), in lb. maghiară - 384 pag., broşat : ti : le­gat : 17 lei. - HORNYÁK JÓZSEF : „Evek, őrangyalok“ (Anii, îngeri păzitori), nuvele in lb. maghiară — 176 pag., broşat : 5.25 ; legat : 9.75 lei. - SZABÓ GYULA : „Gó­lya szólt a csűrre“ (Barza co­boară pe şură), în lb. ma­ghiară — 280 pag., broşat : 10 ; legat : 19 lei. in librării ■ ■ gp Uf poezie Modest Morarin : I)Ovăzul sălbatic“ în acest elegant volum, apărut la editura Cartea Românească, se pot întîlni multe din preo­cupările poeziei moderne. Dar ceea ce trebuie menţionat de la bun început este faptul că aceste preo­cupări sunt mai puţin ale unui poet şi mai degrabă se dovedesc a fi eşantioane dintr-o colecţie senti­mentală a unui foarte bun­­ cititor de poezie, cititor care s-a familia­rizat aşa de bine cu poezia, încît, atunci cînd vrea, o şi poate pro­duce. în acest sens nu e deloc inu­til să reamintim că în volumul Po­veste cu fantome, 1968, Modest Mo­­rariu, pe lingă versuri originale, înmănunchea şi prelucrări din li­rica modernă contemporană. Fondul poeziilor din Ovăzul săl­batic este unul etic, Modest Mora­­riu punind în discuţie — uneori cu ironie alteori cu scepticism dar a­­proape întotdeauna cu inteligenţă a meşteşugului — atitudini indivi­duale sau colective faţă de marile ori micile probleme care formează spaţiul nostru moral imediat. Iată de pildă, în Spirit ştiinţific, cum ni se reaminteşte că foamea lumii moderne de a clasifica, eticheta fe- 'I', 1 ’ / 1 '­­.­­ romenele ce ne înconjoară, ne în­depărtează de receptarea inefabilu­lui aflat în esenţa „obiectelor noas­tre de studiu“ : „Foarte sistematic, foarte ştiinţific, / numărăm stele şi le punem un nume, / le incudem în cataloage ca să le stăpînim mai bine ; / numărăm flori şi le punem un nume, / le închidem în ierbare ca să te stăpînim mai bine.“ (...) „Numărăm şi numărăm şi tot nu­­mărînd / pierdem pîlpîirea stele­lor, / pierdem miresmele florilor, / pierdem cîntecul păsărilor. / Orbi şi surzi, numărăm, pe bîjbiite, / ne îngropăm sistematic sub mormane de registre“. Indiferenţa, ca per­manentă stare amorală, constituie materia dar şi ţinta actului demas­cator dintr-o poezie ca Eter­nul cuplu, unde aluzia la pînza lui Breughel cel Bătrîn, copiată cu vo­luptate de Breughel cel Tînăr, cel al Infernului, celebra Ucidere a pruncilor, dă versurilor nu numai un spor de plasticitate, ci şi unul de gravitate a accentelor : „— De ce nu spui nimic ? te-am întrebat / Ah, da ! e ora de ceai, mi-ai răs­puns, / şi barbarii beţi din burg / înjunghie copiii. / Intr-adevăr, ora­şul dispăruse demult, / sau poate se înecase doar în ceţurile negre. / — Nu simţi, te-am întrebat din nou, / ce gust omenesc are fu­mul cuptoarelor astăzi ? / încet ne răsuceam in fotolii, / precaut ridi­cam picior peste picior, / schimbam picioarele intre ele, / auzeam scu­turile zăngănind / şi urletele celor striviţi sub şenile. / — Da, e timpul de ceai, mi-ai răspuns“. Eternului spirit războinic i se opune natura, a cărei nestinsă forţă de regenerare poate şterge, de fiecare dată sem­nele catastrofale ale Infrîngerii. Din păcate, acolo unde autorul renunţă la ironia care-i serveşte atît de bine, poeziile sale intră sub conul de umbră al unui fata­lism atît de ostentativ, incit poe­tul devine, în mod evident, victi­ma unei mode poetice deloc fertile și ale cărei accente sumbre nu pot fi surse pentru o adevărată, poezie. In asemenea cazuri, din neferi­cire prea numeroase în Ovăzul săl­batic, scepticismul se transformă în crispare, iar versurile, în mod implicit, devin de-a dreptul ci­nice, lipsite de minima căldură pe care o presupune orice poezie autentică. Exprimîndu-1 mai fidel pe Mo­dest Morariu ni se par cele cite­va reverii cuprinse în volum, poezii In care autorul dă versurilor ceva din ingenuitatea acuarelei : „Prea dulce lumina printre sălcii, / prea limpede lacul în adine. / mul prea aproape cerni, scobit peste îim-rii noştri. / Şi fluturele acela haihui / care ne închidea şi ne deschidea / în rotocoalele lui... / Eram doi maci într-un cimp da grîu. / şi ne legănam, şi ne recă­­p­ăm, d­in vremelnica noastră eter­nitate". (Zi de vară). Comentarii lucide, deseori iro­nice, versurile lui Modest Morariu au uneori ceva din didacticismul brechtian, pe care-l nuanţează prin scepticism. Alteori, ele se folosesc de şarja soresciană, cu predilecţie pentru „demitizare“. Ce nedume­reşte la un autor cu inteligenţa li­rică a lui Modest Morariu sunt ex­cesele de falsă virtuozitate dintre care cel mai supărător ni s-a părut versificarea aporiei lui Zenon din Eleea, Ahile şi broasca ţestoasă. Dorin Tudoran ( [ viaţa cărţilor )] n­o( lest * morunii F V-y -A- J 's v • '. ■ ■ ■ OVOZull seu­xitie J m : m \ sti; a IIIpI &pi Iii stsS! ( ISi și S. Damian: „G. Călinescu romancier« Cel mai interesant, fără îndoială, dintre capitolele care compun stu­diul lui S. Damian despre „G. Că­linescu romancier“ este capitolul ultim, intitulat „Jocul“, acesta jus­­tificînd, de altfel, și subtitlul între­gii sale cărţi : „Eseu despre măşti­le jocului“. Pînă la această parte a eseului, criticul îşi demonstrează rigoarea gîndirii şi seriozitatea de­mersului, fineţea analitică a înre­gistrării amănuntelor, tactul avan­sării opiniilor, prudenţa mişcării pe un teritoriu străbătut, strategia a­­tacului din redută în redută, depla­sarea meticuloasa a unor păreri contrarii, scoase din angrenajul lor cu gesturile de vară ale unui cea­sornicar pentru care uitarea pe masă a vreunei piese ar fi fatală ; în fine, aduce dovada tuturor a­­celor atribute care converg spre ţinuta metodică şi alcătuiesc platoşa „ultraserioasă“ a unui critic. Din această pricină, cartea demarează cam greoi, lipită de asfaltul tra­iectoriei sale, desenate cu echerul, pînă ce epuizează aproape total resistematizarea şi rectificarea dru­murilor parcurse. Materia epică a romanelor călinesciene e citită cu un ochi pătrunzător, interesat, in acest stadiu, în a o distribui pe motive tematice şi în jurul unor­­ antinomii fundamentale, de tipul fecunditate-sterilitate. Criticul trece prin filtrele „puterii centripete“ și „puterii centrifuge“ aspectele ne­gative şi aspectele pozitive din pro­za lui G. Călinescu, cu alte cuvinte versanţii ,,urîtului“ şi ai „frumosu­lui“. De la antinomia centrală, fe­cunditate-sterilitate, se trag spoi firele celorlalte polarităţi care structurează materialul românesc călinescian : inerţie-creaţie, con­­strucţie-natură, boală-sănătate etc. O nouă triere a materiei este în­treprinsă pe coordonatele cadrului specific narativ şi ale mijloacelor puse în funcţiune de romancier. Toată analiza e serioasă şi compac­tă, bine înfiptă în sectoarele repar­tizate, dusă la capăt într-un stil incolor prin care se străvede, însă, cu limpiditate, prundişul argumen­taţiei. Ceea ce poate stârni uşoare nedumeriri este faptul că S Da­mian ia prea de aproape „subiec­tele capitale“ expuse de Călinescu în Adev. lit. şi art. din 1931. In fond, aici şi în alte intervenţii teo­retice despre roman, G. Călinescu dezvoltă un univers al prozei, com­parabil cu închegatul „univers al poeziei“, stabilind, prin urmare, a posteriori, citeva atitudini roma­neşti esenţiale, poziţii privilegiate de observare a umanităţii. Tot ast­fel, unele din temele cercetate de S. Damian în capitolul dedicat ca­drului fizic călinescian („Oraşul“) pot fi comparate cu convenţiile sti­mulatoare artistic din universul poeziei, şi „casa cu molii“, de pil­dă, din „Cartea nunţii“ este un ti­pic inventar de obiecte şi elemen­te cu funcţie evocatoare, de regăsit atit în proză, cit şi în lirică. Este greu de spus cită proiecţie perso­nală cuprinde această catagrafie şi cită intuire a unor momente care nu trebuie să lipsească dintr-o des­­scripţie. Ideea unui Călinescu în­spăimlntat de proliferarea necon­trolată a materiei şi adept exclusiv al „sterilităţii“ oraşului intră în contradicţie cu alte imagini, furni­zate de operă cu cel puţin aceeaşi frecvenţă. La cu totul altă temperatură e scris ultimul capitol al eseului, porţiune unde criticul îşi permite virajurile jocului speculativ, aso­ciaţiile surprinzătoare, viziunea de sus şi cotrobăirea prin sertarele frazelor, şi unde tocmai digresiuni­le, aprig reprimate pînă acum din necesităţi de metodă, dau farmec analizei. Este o evidentă prefacere a tonului, o inhalare de oxigen, destinzînd pagina şi nu-i de mirare că însuşi criticul simte schimbarea de altitudine, îngăduindu-şi o pro­poziţie caracteristică pentru stilul său prudent-protocolar : „După ce a stabilit aceste adevăruri şi le-a sprijinit pe analize metodice, autorul îşi îngăduie, o vre­me, pînă nu indispune prea tare pe exegeţii ultra,serioşi, să se dedice unor digresiuni. Poate că digresiunile, jocul specu­lativ ajută, cine ştie, la dezlegarea unor taine mai adinei“. Nelăsîn­­du-ne înşelaţi de asemenea retrac­tilităţi, vom descoperi aici nu nu­mai formulări pregnante („G. Căli­nescu e un prinţ al teritoriilor în care fantasticul şi tenebrosul se a­­coperă adesea de chipul farsei“), dar şi interpretări de certă acuitate a ideilor. Merită a fi semnalată o­­riginala privire a romanelor căli­nesciene ca un itinerar de la joc la gravitate, ca şi depistarea­­ moder­nităţii lor în colorarea şi corectarea realismului de tip balzacian de o viziune comică. Două chestiuni ar necesita o discuţie mai lungă: în primul rînd, absenţa tragicului la Călinescu (temă mai veche la S. Damian), absenţă convertită într-o tratare ludică. Rămîne de văzut dacă acest fapt constituie o „limi­tă“ sau, dacă, cum spune Jan Kott, grotescul nu este mai nemilos de­cit tragicul. De asemenea, pe de altă parte, „oroarea“ de metafizic a lui G. Călinescu este o afirmaţie care se susţine cu mare greutate. Metafizica nu stă la un romancier numai in reflectarea crizelor de conştiinţă şi un plan metafizic la autorul „Bietului Ioanide“ e croit de însăşi alegerea tipului genial drept personaj de referinţă. Dan Cristea [ critică: S. DAMIAN G.Calinescu romancier m proza Deşi compromisă, într-o anume măsură, în ultima vreme prin osîr­­dia vulgarizatoare/ neştiinţifică, a unor literaţi improvizaţi, restitui­rea unor figuri proeminente dirn istoria noastră naţională a fost asu­mată, in continuarea unei vechi tradiţii de scriitori. Din păcate, însă, după Sadoveanu şi Camil Pe­­trescu, nici unul dintre prozatorii contemporani cu adevărat remar­cabili nu a mai abordat trecutul îndepărtat, spre a-i reliefa eroii, personajele deja existente, care pe­­regrinează prin timp, în căutarea unui autor şi a unei opere. Ceea ce au uitat sau n-au îndrăznit noii maeştri, au cutezat noii epigoni — înfeudaţi, pină la pastişă, tiparelor stilistice sadoveniene — şi scriitorii de mai mică notorietate. Cutezanţa celor dintâi s-a tradus în parodii involuntare, în mimetisme conştiin­cioase, dar viabile şi — odată cu maculatura lor — personalităţile mai puţin cunoscute ale istoriei noastre mai vechi au trecut, din­tr-o relativă celebritate, într-un anonimat literar desăvîrşit. Din­colo de aceasta, există — prea pu­ţin cunoscută şi rar comentată, însă — o apreciabilă literatură, ba­zată pe o informaţie istorică rigu­roasă şi realizată cu un talent apreciabil. Moderna tetralogie „Vul­turul“ (din care au apărut, deciam-­i dată, trei volume) de Radu Theo­­doru, purtând efigia marelui voie­vod Mihai Viteazul, o ilustrează din plin. Acesteia din urmă i s-ar putea alătura, între altele, „Pri­beagul“ de Lola Stere-Ch­iracu — pentru perioada abordată şi pentru acurateţea desenului epic — o me­rituoasă „romanţare“ a vieţii rătă­citoare a lui Petru Cercel, unul din fraţii lui Mihai Viteazul. Naraţiunea acestui roman curte­nesc şi de “ aventuri se derulează fluent, captivant, în sensul unui exotism temperat, cu ecouri din W. Scott şi din „Halima“, fără adin­­cimi problematice deosebite. Ea se structurează, în general, în funcţie de tema „pribegiei“, privită ca o pre­destinare. Autoarea întrerupe, cam arbitrar, naraţiunea in momentul primirii, de către Petru, de la im­brohor, a însemnelor domniei (san­­giacul şi tuiurile), în sunetele tal­­buhanalei care-i cîntă o zi întrea­gă , odată cu preluarea veşmintelor de Domn (cuca şi cabaniţa) şi cu primirea firmanului, pe care, la so­sirea in Bucureşti, un capugiu avea să-l citească norodului. Pribegiile fiului lui Pătraşcu cel Bun — se ştie — nu au luat sfirşit în clipa învestiturii. După doi ani de dom­nie — şi cu cită uşurinţă a renun­ţat scriitoarea la excepţionalul ma­terial pe care i-l oferea această perioadă, cea mai interesantă cen­tru noi ! — principele avea să fie ma­ilit, redat „soartei“ sale itine­rante, neodihnei „prom­ocite“, sub soarele arzător al Arabiei, de către un derviş muribund. Neodihnă care avea să-l conducă dintre zidurile cetăţii maramureşene Hust, spre Ediculé şi, de aici, către mormintul său transparent, din adîncurile Bosforului. Surprinzătoare renunţarea Lolei Stere-Chiracu de a urmări avata­rurile acestui prinţ umanist şi nerăzboinic, care, în secolul tutu­ror cruzimilor şi al vinzării, a în­cercat să guverneze prin cultură şi omenie , care a visat, cu o doză de utopism, să ofere ponorului său asumrit, o integrare mai rapidă în universul civilizaţiei şi al artei. Cu atît mai curioasă apare absenţa episodului „muntean“ al existenţei eroului, cu cit rătăcirile sale pe alte meridiane sînt urmărite minuţios, excesiv chiar, cu înregistrarea tem­peraturii locului şi epocii, cu sur­prinderea acelui idealism arhitectu­ral, prin care viaţa se diviza in noţiuni distincte, cu forme exte­rioare mult­ mai precis , conturate, care se urm­au, apoi, în sisteme ierarhice, supuse unor legi, reguli, unei etichete ce se cerea riguros respectată de lumea medievală. Lume care căuta „moralitatea“ fiecărui lucru şi îşi cristaliza atitu­dinea în proverbe, sentinţe, zicale. Prominîndu-şi însă, prea puţin, Lola Stere-Chiracu a scris o carte notabilă numai, susceptibilă — la lectură — de satisfacţii şi regrete limitate. Nicolae Baltag LOLA STERE • CHIRACU PRIBEAGUL Lola Stere — Chiracu : „Pribeagul“

Next