Luceafărul, iulie-decembrie 1975 (Anul 18, nr. 27-52)

1975-07-05 / nr. 27

IULIE 1975 . In atenţia D.E.P. Primim din partea to­varăşului prof. Valeriu Neştian, (Şoseaua Naţio­nală, 69, Podu-Iloaiei, ju­deţul Iaşi, Of. poştal Po­­du-Iloaiei) următoarea scrisoare pe care o adre­săm, la rîndul nostru, ce­lor vizaţi : TOVARĂŞE V. REDACTOR ŞEF La amabila şi ademeni­­toarea dv. invitaţie, inse­rată pe pagina a 2-a a „Luceafărului“, adresată cititorilor şi referitoare la reînnoirea abonamentului la revistă, vreau să vă aduc la cunoştinţă urmă­toarele : Abonat fiind pe semes­trul I, anul 1975 la „Lu­ceafărul“, numerele din luna mai (patru numere) nu mi-au parvenit. La re­petatele mele sesizări a­­dresate Oficiului judeţean Iaşi de difuzare a presei, în urmă cu cîteva zile am primit un plic „recoman­dată de serviciu“, conţi­­nînd două numere din „Luceafărul", de pe 30 aprilie şi 10 mai, exem­plare rupte, iscălite , cu alt nume, citite desigur de alţii... In faţa unui a­­semenea incalificabil­­ act (am nevoie de revistă, la timp şi cu regularitate) nu mi-am mai reînnoit abo­namentul la „Luceafărul".. P.S. Adăugăm doar: „Cititorii „Luceafărului“ să nu renunţe la practica abonării, cel mai sigur mijloc de a primi la timp fiecare număr. Cazul de la Podu-Iloaiei, îl conside­răm totuşi, un caz izolat. Il aducem la cunoştinţă celor în drept pentru a lua măsuri de satisfacere a dorinţei altora de a citi revista prin abonarea lor. Un dialog exemplar • După suita de emi­siuni dedicate istoriei ar­telor plastice, criticul Andrei Pleşu a iniţiat un „dialog al capodoperelor" prezentîndu-ne un fasci­nant schimb de replici imaginar „Giorgione­ Dü­rer“. Noua modalitate de iniţiere a telespectatori­lor în istoria plasticii ni se pare a fi de bun au­gur incit o putem socoti un autentic eveniment demn de atenţie, capabil să întreţină prestigiul „Teleenciclopediei". Emi­siunea lui Andrei Pleşu constituie şi un model de ţinută intelectuală pe care l-am recomanda tu­turor emisiunilor de ini­ţiere culturală şi chiar al schimburilor de idei de la mesele rotunde găz­duite de televiziune. Tot la teleenciclopedie ne-a fost prezentat un interesant medalion de­dicat „Arhitectului Ion Mincu“ realizat de stu­dentul regizor Leonard Popovici din clasa profe­sorului Geo Saizescu. Di­fuzarea filmelor realizate de studenţii de la clase­le de regie film ale I.A.T.C.-ului ar trebui să se bucure în continuare de atenţia televiziunii pentru că nu este vorba doar de un gest încura­jator ci de o populariza­re a primelor succese cale viitorilor noştri cineaşti. D. S. Muzică şi poezie . De cîţiva ani, revis­ta Flacăra contribuie prin cenaclul său condus de poetul Adrian Păunescu la coborirea poeziei în agora. Cenaclurile, care se află cel mai adesea sub egi­da unei reviste literar-ar­­tistice, se înscriu în tra­diţia noastră culturală şi paralel cu rostul lor or­ganic de lansare a noilor poeţi, conferă o nouă di­mensiune, subiectivă am zice, actului de răspîn­­dire a versului în public. Mult apropiate de unele dintre modalităţile prin­­sens de manifestare a feno­­menului poetic, sunt re­citarea artistică, scanda­rea versului ori chiar cîntarea lui. Este tocmai ceea ce face Cenaclul Flacăra într-un proces complex de receptare pe mai multe planuri a poe­ziei. Muzica folk, un nou gen muzical de audienţă, îşi află o redimensionare es­tetică prin activitatea la­borioasă a unei tinere ge­neraţii de cîntăreţi ex­trem de talentaţi, bala­­dişti ai vremurilor noi, care îşi găsesc în Cena­clul Flacăra terenul fer­til, impulsul pentru rea­­cordarea semantică a mu­zicii lor de la sentimen­talismul exacerbat, ca formă particulară de pro­test a unei generaţii frus­trate — cum a pornit folk-ul in tara de origi­ne — la edificarea unui sens poetic militant, im­pus de poezia de valoare clasică ori contemporană. Succesul numeroaselor şe­dinţe simple, de cenaclu ori al festivalurilor de iarnă, primăvară şi acum, iată de vară, organiza­te de revista Flacăra, a­­testă viabilitatea noului conţinut al acestei mu­zici. Fructificîndu-i atu­ul popularităţii şi spo­rind-o şi mai mult toc­mai prin această activita­te, Cenaclul Flacăra şi festivalurile sale conferă folk-ului un nou statut, statutul unei arte anga­jate şi angajante, patrio­tice. La Mamaia, Eforie Sud ori Nord, la Neptun, ori in mijlocul studenţilor de la Costineşti, Festivalul Flacăra a probat, recent, in mod convingător, că acest fel de a gindi şi practica arta, intr-o ne­tă contradicţie (şi negind) imaginea divertismentului banal, poate ciştiga ade­ziunea publicului, impli­­cind participarea lui di­rectă, spontană şi entu­ziastă. Autorii acestei performanţe : artiştii ce­naclului, cintăreţii folk ca Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Chebac, muzicienii pop ca phoe­­nicşii, actori-recitatori ca Florian Pittiş, Mircea Diaconu, Gelu Colceag, Ioana Crăciunescu, Ga­briel Iencec, Ştefan Slo­boda ş.a. Nicolae SPIRESCU Noi traduceri din Mihai Eminescu D­­n 1974, Editura „Makedonska kniga“ din oraşul Skopje din Iugo­slavia a publicat in co­lecţia „Pleiada poeţilor" (colecţie de prestigiu, in care au mai apărut nu­me de rezonanţă din li­rica universală ca : Puş­­kin, Lermontov, Goethe, Shelley, Pablo Neruda ş.a.) un volum de poezii din creaţia lui Mihai E­­minescu. Selecţia şi traducerea poeziilor, precum şi in­troducerea bine documen­tată aparţin lui Taşko Sarov, cunoscut poet şi traducător neobosit din literatura română şi popularizator al ei, auto­rul unor antologii de proză şi de poezie in tra­ducere, ca şi­ al capodo­perei lui I.L. Caragiale, „Scrisoare pierdută", care se prezintă cu suc­ces pe scenele unor tea­tre din Iugoslavia. Volu­mul de faţă cuprinde 23 de poeme, dintre care menţionăm : „Luceafă­rul", „Împărat şi prole­tar", „O, mamă", „Scri­soarea a Ill-a", „Trecut­­au anii", „Criticilor mei" ş.a. Poeme ca : „O, mamă“, „Împărat şi proletar", „Somnoroase păsărele", „Luceafărul“ ş.a. şi-au găsit transpunerea adec­vată şi corespunzătoare in limba macedoneană, datorită faptului că tăl­măcitorul posedă „sensi­bilitatea limbii", imagina­ţie şi vastă cultură lirică. Notăm, de asemenea, că nu-i scapă din vedere toc­mai elementele de bază ca­re compun esenţa poeziei, acel fior emoţional, acea exaltare lirică, dinamica sensibilităţii, puţind „des­cifra“, astfel, inefabilul poeziei. Toate acestea fac ca din traducerea lui Taşko Sarov să aflăm, chiar intr-o limbă mai puţin accesibilă, cum este cea macedoneană, acele echi­valente ritmice şi sono­re, care ne încadrează perfect în atmosfera atît de cunoscută a universu­lui poetic eminescian. Poetul şi tălmăcitorul dă dovadă de o profundă şi subtilă înţelegere a co­ordonatelor sufleteşti e­­minesciene. element fun­damental pentru o trans­punere autentică a crea­ţiei marelui poet român Remarcăm, în acelaşi timp, valoarea introduce­rii, in care semnatarul ei ii informează pe cititori despre viaţa şi activita­tea literară a Luceafăru­lui poeziei româneşti, in contextul social-politic şi literar românesc şi euro­pean, reliefind specifici­tatea lirică eminesciană, unicitatea şi perenitatea de netăgăduit a creaţiei eminesciene. La începu­tul studiului scrie :­­„Cre­aţia lui­­ Eminescu in literatura română repre­zintă o sinteză istorică a tradiţiilor populare şi a culturii naţionale, con­centrată intr-o genială personalitate“. De altfel, pentru calităţile acestei traduceri şi pentru con­tribuţiile remarcabile la popularizarea creaţiei e­­minesciene în ţara sa, scriitorului iugoslav, Taş­ko Sarov, i s-a decernat Diploma Asociaţiei Scrii­torilor din Iaşi, cu oca­zia celei de-a IV-a edi­ţii a Festivalului de poe­zie „Mihai Eminescu care a avut loc anul tre­­c­ut. Andreas RADOS ” La capătul celor aproape opt sute de pagini ale romanului lui Ion Lancrănjan, Caloianul, un om moare şi moartea lui este proiectată în lumina evantaiu­lui de înţelesuri pe care îl are obiceiul străvechi al Caloianu­­lui. „Lumea asta, pe care o iu­bise el atît de mult — o iubise dar o şi urîse, în măsuri greu de stabilit, măcinătoare, in orice caz devoratoare — arunca în apă, în apa nesfîrşită şi veşnic vie a vieţii, un mort mare, o întruchi­pare de lut limpezit". întruchi­parea de lut limpezit, asociată în proiecţia pe care vrea s-o dea scriitorul sacrificiilor rituale, se numeşte Alexandru Gheţea şi este un scriitor încărcat de pă­cate şi remuşcări. Alexandru Gheţea trăieşte o criză de creaţie care este şi una de conştiinţă. Scriitorul îşi re­examinează trecutul şi se con­fruntă cu realităţile despre care ar fi trebuit să scrie şi pe care le-a lăsat fie doar schiţate în file de carnet, fie într-un colţ uitat al memoriei. Firesc proces psiho­­logic de care însă autorul se serveşte pentru a introduce în ţesătura cărţii episoade numeroase a căror singură justificare în Caloianul e dată de fluxul rememorărilor lui Alexandru Gheţea. Romanul ca­pătă pe această cale o amplitudine neobişnuită şi capacitatea lui de cuprindere este excepţională. Alexandru Gheţea îşi rememorează iar Viaţa lui e plină de întîmplări de la sat şi de la oraş, fie din ţară, fie de pe meridiane exotice, intimplări care au drept eroi ţărani şi muncitori, intelectuali şi artişti, militari şi turişti etc. Mai importantă decît orice altă ambiţie este în acest roman am­biţia de a vorbi despre cît mai multe aspecte şi cît mai multe faţete ale vieţii sociale. Proza românească de astăzi suportă un adevărat asalt al realului în dauna ficţiunii şi între alte cărţi Caloianul resimte şi el acest impact. Născut din dorinţa unei revanşe a prozei încăr­cate de fapte asupra unei proze descărnate şi devitalizate, romanul lui Ion Lâncrănjan se fărîmiţează în povestiri sau întîmplări autonome în care faptul de viaţă rămîne adesea materie brută, expunere repor­tericească de întîmplări. Caloianul cuprinde materia mai multor ro­­mane şi dintr-un capitol cum este de pildă Fiul secetei se putea con­strui fără îndoială un roman autonom. Caloianul nu e romanul unui roman ci romanul unor romane. O puzderie de întîmplări şi perso­naje foiesc, manevrate de scriitor, în paginile cărţii şi autorul se arată mai interesat de posibilitatea de a scrie romane, de materia posibilelor romane decît de romanul propriu zis. Caloianul se vrea în chip făţiş o carte de atitudine scriitoricească şi trebuie să avem in vedere atît realizarea artistică a cărţii cit şi intenţia polemică a autorului ei. Numeroasele referinţe literare pe care le cuprinde cartea, şi pe care nu le mai trecem în revistă aici, ne indică şi ele în Caloianul o carte de atitudi­ne scriitoricească. Trec prin monologările şi dialo­gurile personajelor multe nume de scriitori mari, cu care autorul, prin gura eroilor lui, se solidarizează sau se desolidarizează. Ardentă pentru literatură i se pare scriitorului a fi viaţa din care pricină for­mulele literare livreşti sînt respinse. Rămîne să vedem ochiul cu care priveşte scriitorul realul, ceea ce nu este prea greu. Felul de a privi viaţa al lui Alexandru Gheţea, este rezumat de aceste rînduri :„Nu trebuie văzute culorile, trebuie văzute cariile dentare !"......Culorile pier, se topesc în neant !“... „Dar cariile rămîn !..."» Este rezumată aici concepţia despre rostul actului literar la Ion Lâncrănjan şi Caloianul e croit pe această di­recţie o expoziţie de „carii". Viaţa lui Alexandru Gheţea, de pildă, e un abis de josnicii. Amestecat în mişcarea de dreapta nu se sfieşte să treacă in cea de stînga. Gheţea n-are nimica sfînt şi vinde Sigu­ranţei pe singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat. Se duce şi abandonează o fată de la ţară adusă în casă drept slujnică. Nu se sfieşte să comită şi alte gesturi detestabile. Gheţea nu este de alt­fel singura figură de pandemonium a cărţii. Mai nu există printre prietenii lui cunoscut care să nu aibă la activ fie o trădare fie un şantaj. O faună dezolantă circulă în paginile romanului şi autorul ei o urmăreşte, cu un ochi neobosit, în ţesătura ei de mîrşăvii cinice. Cine ar trece deci printre scriitorii idilici pe Ion Lâncrănjan ar face desi­gur o glumă. Refuzul idilicului e manifest și e greu de presu­pus că se pot găsi în paginile scrise de el împrejurări cu totul senine din care sămînţa sau semnele unei încrîncenări să lipsească. Proza lui Ion Lâncrănjan este însă mai mult decît antiidilică, ea situîndu-se la polul opus idilismului. Ocheanul cu care autorul idilic zugrăvește lu­mea este întors pe dos și,,panorama pe care ne-o dezvăluie ocheanul răsturnat provoacă nu încîntarea ci spaima. Un fel de darwinism so­cial simplificat la extrem guvernează aceste pagini. Ochiul cu care este văzută lumea în Caloianul este după cît se pare un ochi de­prins să vadă numai josnicia din om. Acest ochi este extrem de sus­picios şi descoperă cu precădere trăsăturile şi situaţiile imunde. Zî­­zania, vrajba sînt caracteristicile umanităţii prezentate. Autorul nu are, deci, numai un program ci şi o optică. Nu şti dacă optica a creat programul sau invers, dar rezultatele ne arată că între program şi optică, în acest roman, nu există discor­die. Umanitatea pe care ne-o dezvăluie Ion Lâncrănjan este minată exclusiv de instincte, pofte, interese. Autorul cărţii pare prin acest unghi al privirii a face parte din lumea cărţilor sale. Pentru personajele lui Ion Lâncrănjan din Caloianul nu există sentimente înălţătoare ci doar intenţii vinovate şi intrigi meschine. După moartea lui Gheţea soţia şi fata lui discută asupra felului cum să mai scoată ceva din manuscrisele şi gloria celui mort. Există, şi nu numai in acest caz, o simplificare tenden­ţioasă care face mai puţin cre­dibile personaje şi situaţii, altfel interesante. Trupii scriitor­ului sunt şi ei grăitori. Un individ cu care Gheţea are un incident este o „vită încălţată". Altor perso­naje li se aplică epitetul de porci sau de cîini. Termenul de re­ferinţă zoologic precumpăneşte iar la subsol autorul reproduce chiar un articol despre Caii şi porcii. Viziunea e de bestiariu şi o scenă petrecută în „sala cu oglinzi" înfăţişează de-a dreptul porci travestiţi în oameni. Animată de un patos sumbru scena e memorabilă, dar în celelalte cazuri abundenta trimitere la zoologie e obositoare şi fără funcţionalitate artistică. Problema care se pune este dacă lumea pe care încearcă să ne-o înfăţişeze Ion Lâncrănjan cere imperativ aceste accente sau este vorba de un exces al „privirii". înclinăm către a doua părere. Inte­lectualii şi scriitorii înfăţişaţi în roman sunt, de pildă, dăruiţi de autor cu o mare goliciune de suflet. Tineri sau bătrini ei sînt mai curînd preocupaţi de carieră socială decît de operă, participă la combina­ţii, se agită în chipul cel mai steril şi nu fac decit să întreţină o atmosferă irespirabilă în sinul breslei. E inutil să producem citate, cartea ne-ar oferi nenumărate, şi nici nu se cade să insistăm pentru a afirma că un asemenea tablou aglomerează în chip neverosimil şi complet inartistic tomberoane de murdărie inutilă. Aici nu funcţio­nează numai acea conformaţie a ochiului, adevărat sistem de lentile deformatoare, de care vorbeam mai înainte, ci poate şi prizonieratul unei cunoaşteri limitate. S-a observat că scriitori stimabili nu pot depăşi graniţele singurei lumi binecunoscute şi că de cîte ori încearcă să păşească dincolo de hotarele ei nu reuşesc să dea cărţi viabile. Liviu Rebreanu a eşuat ori de cîte ori a scris despre orăşeni. Acţio­­nînd în afara lungimii lui de undă orice scriitor poate produce avor­toni. Caloianul este neconvingător ori de cîte ori vorbeşte despre inte­lectuali şi artişti. Limbajul pe care-l folosesc este de o mare trivia­litate. Este, de altfel, de mirare că, fiu al Transilvaniei la fel ca şi eroul său Gheţea, Ion Lâncrănjan nu este cîştigat de aura de martiraj pe care au avut-o nu de puţine ori intelectualii aici, ca şi in alte părţi ale ţării, şi că zugrăveşte cu obstinaţie figuri deprimante. Nu mai înţelegem atunci cultul autorului pentru Avram Iancu şi Lucreţiu Pă­­trăşcanu, mărturisit de mai multe pagini ale romanului, atita vreme cît şi aceştia au fost intelectuali şi au acţionat minaţi de convingeri intelectuale. Sînt şi cîteva personaje pozitive în cartea lui Ion Lancrănjan. Un inginer, Leane, este un om extraordinar, dar moare asasinat. Inte­resant este Vasile Pozdare tînăr onest şi curajos al zilelor noastre, dar care n-o termină nici el prea bine. Curat şi promiţător este tînărul scriitor care vrea să refacă traiectul intelectual al lui Eminescu şi Blaga ascultînd de o mare chemare. Dar nici aceste personaje nu-s mai convingătoare decît celelalte. Cauza e una singură. Cartea e încăr­cată de monologuri şi dialoguri, majoritatea nefireşti, iar personajele propriu zise, abia schiţate, n-au nici o consistenţă. Vorbim despre ele, dar vorbind despre ele facem o eroare de vreme ce ele nu există artisticeşte. In fapt, cartea are un singur personaj şi acesta e autorul ei care se confruntă cu fapte, împrejurări, oameni. Ion Lâncrănjan nu se îngrijeşte să dea eroilor săi din Caloianul mai mult sau mai puţin episodici fizionomie particulară, să-i dife­renţieze cu adevărat unul de altul. Peste tot funcţionează­ aproape un singur personaj dominat de indirjire, mînie, suduială, înjurătură. Caloianul nu suferă, deci, numai de invazia documentului în teri­toriul ficţiunii ci şi de o lipsă de supleţe a expresiei care aduce me­reu materia vieţii la numitorul comun al unei optici uniformizante. Chiar dacă uneori Ion Lâncrănjan uită de pasiunea care-l animă şi redevine romancier prin notarea unor detalii de viaţă care au forţa şi surpriza adevărului (să ne amintim că la îngropăciunea lui Gheţea părăsit de colegii lui vin oameniî^impJT'Oi „întreprinderii neînregis­trate") aceste ostroave de intuiţie dem­ine de un prozator adevărat nu salvează întreg edificiul. W* în totalitate Caloianul seamănă cu fresca patetică a unui pictor naiv, incapabil, deşi contaminat de subtilitatea picturii culte, să iasă din stereotipie ori de cîte ori desenează chipuri omeneşti, frescă în care culorile sînt puţine şi mohorîte, iar subiectele se repetă cu in­sistenţă. Ion Lancrănjan ne propune o literatură a „cariilor" socie­tăţii dar privirea sa e obstinat unidirecţionată. Calităţile prozatorului, evidente de mai multe ori, sunt înecate de o mînie care nu are avantajul de a fi nici purificată, nici purifica­toare. Proza lui I. Lâncrănjan are nevoie, pentru a-şi pune în va­loare virtuţile de un orizont mai senin. M. Ungheanu V, cronica literară Ion Lâncrănjan „Caloianul“ a) Urmare din pag. 1 buie să fim pedagogii acestui neam: la noi poezia, scrisul este mo­rală şi îndemn întru sfinţenie: „Tu trebuie să te cuprinzi / De acel farmec sfînt / Şi noaptea candelă s-a­­prinzi / Iubirii pe pă­­mînt“. O ţinută profetică trebuie să aibă cel an­gajat în grai, un aposto­lat social are de împli­nit în istorie. Aşa se explică arzătoarea acti­vitate cotidiană în pre­sa vremii întru educa­rea de zi cu zi a com­patrioţilor, în corijarea erorilor. Pe linia aceas­ta au evoluat toţi marii noştri înaintaşi din evul mediu încoace. Apoi Eminescu arată cît de adîncă şi carac­teristică firii noastre este iubirea care poate lua proporţii cosmice şi atinge zone nebănuite ale sufletului omenesc. Eminescu este marele nostru poet care depă­şeşte natura, depăşeşte firea zidirilor, ataşa­mentul faţă de natură, intrînd în ataşamentul faţă de om, faţă de fi­rea omenescului văzînd întîiul în graiul nostru culmea ameţitoare pe care femeia ca fecioară mireasă vieţuie exem­plar în univers ca sti­mulent întru creaţie şi moralitate şi sete de puritate veşnică. A­­ceastă caracteristică a poeziei eminesciene este neîntrecută pînă astăzi, orizontul deschis de el în această privinţă ră­mîne nemărginit. Eminescu este întîiul apoi ca poet care atrage atenţia asupra primej­diilor ce ne ameninţă ; este întîiul mare critic, din rîvnă pentru loc şi oameni, care aruncă vorbe cutremurătoare nevrednicilor săi compa­trioţi — apologetismul imediaţilor săi înaintaşi nemailuîndu-l în seamă. Ştim din istoria altor neamuri, ştim din ve­chime că numai popoa­rele care au fost foarte severe cu sine au su­pravieţuit barbarilor iar cele muşamalizînd me­tehnele proprii, ruşi­­nîndu-se de ele să şi le arate au pălit fără urmă. Nici un neam ex­clusiv apologetic n-a rămas şi asta Eminescu o ştie foarte bine, cînd intră cu bisturiul gra­iului său necruţător în carnea viciată a gene­raţiei sale logoreice, ne­aplicată creator în rea­lităţile patriei. Acolo unde această notă critică din scris lipseşte încă nu-i vorba de o natură organică a­­plecată asupra lumii. Eminescu trece cu bine şi acest obstacol adesea de netrecut. Din aceste pricini lipseşte în scri­sul său orice notă idi­lică sentimentală, nos­talgică paseistă, ci spiri­tul limpede, inima fier­binte înalţă imn pur renăscător şi de neuitat. Acolo unde alţii se opresc la decor Emines­cu vine dinăuntru şi masca nu mai este ne­cesară. Un ultim chip în care Eminescu este­­ mereu actual este simplitatea profundă a lucrării sale, adîncul legămînt cu po­porul din care vine să-l reprezinte şi poate că certitudinea cea mai firească a trăiniciei u­­nei opere să fie tocmai măsura în care ea este expresia unei vieţuiri milenare sau numai ex­presia unui tempera­ment personal şi firav fără legătură cu forţa de durată ce se mani­festă in firea unui po­por de-a lungul drumu­lui său către icoana unei patrii în care vrea ve­cinie să rămînă. Actualitatea lui Eminescu :îi! ! n viaţa cărţilor )] „Rotundul de dealuri amare« Prezenţa lui Dimov într-un spaţiu precum cel al poeziei patriotice nu este una obişnuită, de toată ziua, ci surprinzătoare, tocmai prin atît de cunoscutele şi inconfundabilele caracteristici ale poeziei sale. Poet artizan, magician al nuanţelor, re­gizor de spectacole lingvistice de un baroc „desuet“, punînd cu fie­care carte în faţa cititorului său hărţi imense ale unei lumi cu con­tinente de scorţişoară şi oceane de parfumuri ameţitoare, magister ludi şi „organizator de vise“. Di­mov este şi maestrul mesajelor ambigue, profesînd lin savant, rafi­nat joc al cadrului aleatorie. Iată de ce, prezenţa sa în poezia socială — ale cărei rigori sunt aproape opuse „fantazărilor“ din poezia pe care o scrie Dimov — ni se pare de-a dreptul „insolită“. Dar, poet de o mare experienţă, Leonid Di­mov reuşeşte*) să-şi apropie foarte bine noua ipostază, uneltele sale dovedindu-se apte să-l servească şi în această situaţie. Bineînţeles, ca in cazul oricărui poet autentic, nu avem de-a face cu o simplă „adap­tare“, cu Împrumutarea unui re­gistru caracteristic poeziei aborda­te, ci cu o aplicare a datelor sti­listice şi temperamentale ale poe­tului asupra realităţilor subiectului respectiv. Aşa cum o şi mărturi­seşte în predoslovie, Dimov a scris „o povestire în versuri“. Dar aceste litanii închinate martirului din Al­­bac se constituie intr-o adevărată monografie în versuri. Nu una co­mentînd cu dezinvoltură unul sau altul dintre momentele răscoalei, ci o monografie urmînd traiectoria tragică a evenimentelor, intercon­­diţionarea lor. Altfel spus, deşi există şi poezii care sînt doar sa­vante prelucrări în versuri a unor episoade mai mult sau mai puţin cunoscute ale marii mişcări ţără­neşti de acum aproape două secole, ba chiar unele piese în care apar fam schematic perechile antino­mice de tipul „rău“ şi „bun“, nu anecdoticul, versificarea lui l-au interesat pe poet. Amintind de tehnica unui bun dramaturg, Leonid Dimov reuşeşte în prima parte a cărţii să pregă­tească, să explice explozia revendi­cativă a moţilor. Pentru asta el recurge fie la indicarea cîtorva ne­legiuiri ale grofilor şi soldaţilor lor — uciderea unui nevinovat, „Pre­ludiu“, stricarea unui tîrg, „Tu­mult“, incendierea unei biserici, „Gestaţie“ — fie la istoricele pele­rinaje ale moţilor spre palatul „slă­­vitului împărat“, „Audienţa“, „So­lie“, „Carnaval“, ori sugerează ten­siunea nevăzută care se acumulea­ză în stări prevestitoare de neno­rociri — „Prevestire“, „Vis rău“, „Stafia“. Aşa se face că, atunci cîn­d Crişan rosteşte îndemnul la răzmeriţă, nimic nu pare neaştep­tat : „In strana rostuită pe cinuri mari şi mici / Aleluiesc alături şi moţi şi mucenici. / Nu-i popa din Mesteacăn acela ce slujeşte / Nici cruce nu e spada ce-o ţine intre deşte . / Crişan e popa. Zice : „No­­ri­ade clintare / Găteşte-te o clipă, mă rog, de ascultare ! I Ne-au prins în pumn aceia şi-n pumn ne tot încearcă / Ar da să stoarcă ia­răşi dar n-au ce să mai stoarcă. I Ci hai să merem dară, din vale Şi odaie / Zărandul să-l aprindem, să arză bobotale . / Cînd numa-n lanţ e omul ei cată ca să-l rupă !“ / / Cu neguri crunte-n vine, la aste vorbe după, / Porni mulţime. Oare, l-a sta în cale, cine? / Cădelniţeie-n clinchet au tămîiat a bine“. Leonid Dimov a evitat şi ispita „descrierii“ momentelor „palpitan­te“ ale luptelor. „Tabără“ este mai degrabă un frumos „pastel“, „Răz­bunare“ este de o exemplară zgîr­­cenie anecdotică iar „Cronică“ — singura piesă amintind aspecte ale luptelor — rămîne departe de a face deliciul amatorilor de momen­te tari. Din ritmurile care conturează sfîrșitul dureros al celor ce-au vi­sat atunci la o dreptate ce s-a do­vedit iluzorie, se reţin „Balada crîşmii din Albac“, mai ales pentru final („Gîndul ii se-ncleie , lut. / Mîinile le sînt de­ ceară. / Singele ce l-au vîndut / Arde ros şi-i înfi­­oară“), „Din vînt“, poezie în care Dimov dă o probă de mare virtuo­zitate în re-crearea sonurilor poe­ziei populare şi „Primăvară“, pen­tru lumina tristă care cade ca o cortină peste jertfa „înţeleptului din Albac“ : „In vale mai behăie iezi / Jucind pe sub garduri in curte / Topitu-s-a-n umbre, nu vezi / Zăpada din sloiuri mărunte. //Ba poate bătrînii-au surîs / în­trebaţi : „Bine-i sub cruce !“ / Ba poate prin cetini un rîs / Săltat-a sub ramuri uituce // Oracole, poate din fum / Un glas au ivit la po­runcă. / Ori crucile toate acum / De-a valma lumină aruncă. // Căci iată, în soare suit / Rotundul de dealuri amare / Şi-o tundră de colb răbufnit / Adus-a din zori de­părtare“. Dorin Tudoran •­ Leonid Dimov, „Litanii pentru Horia“, Editura „Dacia“, 1975. LITANII RXTIO, WMA ­ proză Un moralist discret Afirmaţia clară : „Pentru mine sunteţi toţi la fel“, aşezată in pri­mul rînd al romanului*, deşi a­­parţine unui personaj, pare a su­gera atitudinea autorului şi cadrul corect de­ lectură pentru cititor. Gabriel Gafiţa face efortul de a se distanţa de faptele şi întâmplările narate, dar fără a se „desprinde“ total de ele. Relatarea, numai apa­rent neutră, se colorează deseori cu formulări persiflante sau selectează detaliul cu vădită in­tenţie în context. Deci, privire critică egală şi nu indiferenţă pro­pune prozatorul ! Romanul este plasat in contem­poraneitate şi majoritatea perso­najelor au vîrste apropiate de studenţie. Figura centrală, Dorin Badea, absolvent al unui institut de trei ani renunţă la sport şi la cariera de profesor datorită locu­lui avantajos ocupat în cadrul unei comisii a Centrului universitar, în­corsetat în costume de culoare În­chisă şi de principii ale unui cod personal al „conducătorului", per­sonajul îşi asigură o siluetă res­pectabilă. Inteligent in perime­trul atribuţiilor ce-i revin, adică avînd inteligenţă practică, util prin zel şi disciplină, Dorin Badea poartă de-a lungul Întregului ro­man masca uscată a „seriozităţii“ aplicată etanş pe vidul interior. Conştiinţa lui este acum conştiinţa, funcţiei. Deferenţa cu care îl tra­tează studenţii solicitanţi li alină complexele produse de un fizic neizbutit. Existenţa aceasta bazată pe certitudini trece printr-o criză,, declanşată de moartea unui prie­ten din copilărie. Cu ajutorul caie­telor de însemnări ale celui dis­părut Dorin încearcă să-şi stabi­lească partea de vină în complexul care a condus la sinucidere. Romanul este de fapt povestea de-o vară a fluxului şi refluxului unei conştiinţe. Complexul culpa­bilităţii declanşează o serie de în­trebări, luminează faptele din alte unghiuri, schimbă comportamen­tul protagonistului. Fenomenul este trecător. Insomniile conştiinţei se sting prin revenirea la vechile certitudini şi nu prin răspunsuri adecvate. Pentru Dorin Badea, ca şi pentru Gertrud sau Ion, ra­porturile intre oameni sunt re­ductibile la opoziţia invingători­­învinşi, puternici­ slabi. Cei ce se îndoiesc şi gîndesc la presupusa lor nefericire sînt singuri vino­vaţi de eşec, spune Dorin Badea „Aş obliga oamenii să fie feri­ciţi" (p. 220). Lumea se reduce la responsabilităţi individuale şi se transformă în viziunea eroului într-un mare ring. „Cea mai bună apărare e atacul“, acest slogan ofe­ră soluţia ieşirii din criză. In ca­drul unei importante întruniri, deplasînd responsabilitatea unor neajunsuri din viaţa de asociaţie pe umerii asistentului Eugen Ma­­teescu — candidat pentru aceeaşi funcţie la centrul universitar — Dorin Badea trece o probă de rezistenţă şi forţă în faţa unui grup interesat de rezultatul dis­putei dintre cei doi. Lumina ce pare a se contura în zare pen­tru „cei singuri şi care ştiu ce vor“ este iluzorie. Primind-o ca trofeu al victoriei pe Gertrud Ga­leş după ce a trecut sub tăcere responsabilitatea ei în cazul sanc­ţionării lui Paul Godeanu „învin­gătorul“ s-a încărcat cu povara greşelilor acesteia şi, implicit, ale celor puse în seama lui Mateescu. Nepăsarea iniţială se transformă în complicitate, însă rezultatul pare pozitiv căci situaţia socială rămîne neclintită. Lanţul slăbi­ciunilor îşi ascunde abil începutul. Mirajul, puterii alterează conştiin­ţele. " ;;­ Prin Înseşi premisele sale, ro­manul construit în jurul falsei conştiinţe a unui personaj medio­cru în toate planurile este sortit rezonanţei limitate. Supralicitarea descrierii crizei generate de culpabilitate este neconvingă­­toare, iar personajul antinomic, Paul Godeanu se conturează vag. Introducerea tinerilor din „subsol" pentru necesităţile demonstraţiei apare ca artificioase. Personajele feminine, deşi episodice, au sufi­cient relief. Autorul traversează teme gene­roase. Dintre ele, neglijată ne­drept sau tratată inadecvat este aceea „a literaturii“. „Scriitorul“ ca observator atent, nepărtinitor şi necruţător. „Scrisul“ ca mărturie şi acţiune morală. (Prezenţa lui Paul dăinuie prin cuvînt — în­semnările zilnice care umplu temporar golul sufletesc al pro­tagonistului sau scrisoarea despre spectacolul vulgar pînă la dez­gust al „nunţii cu dar“ de la Fierbinţi). Gabriel Gafiţa face operă de moralist fără a fi moralizator. Ob­servaţia este lipsită de maliţie, tentată uneori de anecdotă, între­bările deschise sunt adevărate şi aparţin contemporaneităţii, iar romanul de față afirmă un scriitor. Lucian Hanu *­ Gabriel Gafiţa — „Lumină pentru cei singuri“, Bucureşti, Car­tea Românească, 1975. Vă rugăm să vă reînnoiţi abonamentul laa revista „LUCEAFĂRUL“ • Abonamentele se fac la oficiile poştale, prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii • Vă rugăm să semnalaţi redacţiei orice neajuns în legătură cu primirea la timp şi in condiţii civilizate a abonamentului, precum și alte aspecte negative privind difuzarea revistei noastre

Next