Luceafărul, iulie-decembrie 1975 (Anul 18, nr. 27-52)
1975-07-05 / nr. 27
!a îndrăzneală şi conţinut Se discută din nou despre poezie. Se discută de altfel şi despre proză şi despre critică. Revistele încearcă să învioreze atmosfera literară şi iniţiază anchete, colocvii etc. şi bine fac. Uneori viaţa literară se lasă cuprinsă de un soi de rutină, îşi vede in linişte de „bucătăria“ ei şi totul pare a fi în ordine, pină cînd un neastîmpăr, o nelinişte pun stăpînire pe „demonul" critic din noi şi acesta începe să chestioneze : ce se întimplă 7 încotro se îndreaptă poezia (romanul, critica, teatrul etc.) 7 Care sînt valorile momentului actual 7 Care sînt şansele de afirmare a tinerilor scriitori 7 Ce posibilităţi de a debuta li se oferă începătorilor 7 Ce probleme frămîntă literatura ce se naşte sub ochii noştri 7 etc. Există o mulţime de întrebări care pot fi puse şi e de preferat să le formulăm şi să le supunem dezbaterii decât să le lăsăm să circule în aşa-zisa „critică orală“ care, după cum se ştie, funcţionează şi ea, fie ca expresie a unei opinii publice mai largi, fie ca ecou al unor frămintări mai restrânse. Din colocviul revistei Luceafărul (din 21 iunie 1975), intitulat : „Ce este şi încotro se îndreaptă poezia 7“, am reţinut o observaţie a criticului Lucian Raicu, observaţie ce relevă un aspect negativ dintre cele mai izbitoare în poezia noastră din ultimii ani : „Afirmarea impetuoasă a poeziei a dus la un sentiment excesiv de încredere a poeziei în ea însăşi, în posibilităţile limbajului ei specific. Or, acestea nu trebuie supraevaluate. La originea insatisfacţiei e un tip de afectare „poetică“, de abuz imagistic, de proliferare a limbajului poetic. Acest „limbaj“ se extinde în dauna unui sentiment foarte simplu, de autenticitate. E o exagerare a elementului de invenţie, care se izbeşte un cititor, un critic, de o anume rezistenţă interioară. Simplu spus: vrem să-i şi credem pe poeţi, nu numai să le admirăm performanţele“. Cuvintele lui Lucian Raicu exprimă cu exactitate starea cronicarului (şi bănuiesc, şi a cititorului) care urmăreşte cu oarecare continuitate apariţia volumelor de poezie sau poemele publicate prin reviste. S-a constituit într-adevăr, în general vorbind, un limbaj poetic modern, metaforic şi obscurizat, excesiv de insistent şi de încrezător în virtuţile sale intrinseci, şi serii întregi de poeţi îl cultivă cu dezinvoltură (cu nuanţările inevitabile), avînd conştiinţa unei reale împliniri (sau „superiorităţi“) numai pentru că se situează dintr-odată intr-un limbaj gata constituit, de un nivel „intimidant“ prin structura lui indescifrabilă. Desigur, poeţii care debutează la un moment dat intră în literatură pe „poarta“ unui limbaj moştenit, a unui limbaj care „pluteşte în aer“, cum se spune ; uneltele lor sunt deocamdată împrumutate din ceea ce le oferă moda, maniera sau „idolii“ zilei. Maniera dominantă la noi in perioada din urmă a fost una ostentativ metaforizantă, mizînd pe toate îndrăznelile propuse de poezia modernă şi astfel tinerii noştri poeţi s-au trezit „moderni“, pe urmă şi-au făcut un blazon din acest modernism şi au fost mulţumiţi cu el, uitînd să-şi mai pună Întrebarea dacă ceea ce fac ei are o motivaţie mai adîncă sau reprezintă un simplu exerciţiu de virtuozitate. Aşa cum s-a mai observat, cei mai mulţi dintre tinerii ce vin in poezie par buni, acceptabili, chiar cu unele accente inedite. Urmăriţi însă în evoluţia I lor, la a doua sau la a treia carte, impresia, noutăţii dispare adeseori şi simţi repetiţia, absenţa mesajului propriu, constaţi adică un decalaj între promisiune şi realizare. Experienţa cronicarului literar devine în acest sens destul de neplăcută ; el observă că numeroase talente „strălucite" la început, stagnează pe parcurs, nu-şi definesc o personalitate, nu spun ceva demn de interes. E drept că nu toţi poeţii se maturizează în acelaşi ritm şi totdeauna pot exista surprize. Dar un păcat capital — să-i spunem aşa — semnalat şi altădată in poezia noastră (chiar în epoca interbelică) e acela de a privi poezia ca act „superficial“ sau pur delectabil, de a nu-i Victor Felea Continuare in pag. a 7-a Sentiment şi expresie Foarte binevenită şi necesară, discuţia revistei Luceafărul asupra poeziei de azi a urmărit o încercare de fixare a valorilor reale tinere, afirmate în ultima vreme, subliniind concomitent importanţa pleiadei afirmate în jurul anilor '60 şi aportul generaţiei mature. Este o primă şi incitantă premisă a dezbaterilor, unind un număr mulţumitor de condeie avizate, că opiniile emise nu au un ton restrictiv, că punctele de vedere nu sunt amorfe sau minate de prejudecăţi. Desigur,, un autor catalogat este mai uşor abordabil, chiar dintr-un alt unghi. Inedit, decit un poet aflat abia la prima sau a doua carte şi prudenţa este in acest caz justificată, totuşi omiterea noilor promoţii nu poate fi şi nu a fost ignorată. Fără a comite eroarea elementară de a opune un grup altuia, de a situa, deci, discuţia sub semnul unei pledoarii pro-domo, critica a încercat, în cîteva rînduri, să distingă trăsăturile revelante ale autorilor debutînd după Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ion Gheorghe. S-au spus multe lucruri şi adevărate şi nuanţate, chiar dacă fizionomia noilor imagini literare nu este pe deplin constituită. Nu dorim, nicidecum, să îndreptăm intervenţia noastră numai în această direcţie, absolutizînd arbitrar, crezînd că noii sosiţi sînt, automat, şi cei mai valoroşi prin faptul că sunt ultimii şi, deci, ar fi în posesia unui elan şi înzestrări acumulate matematic. In literatură, se cunoaşte, există numeroase, fecunde recitiri ale înaintaşilor, se produce reluarea unor experienţe, asimilări la un nivel superior a poeţilor exemplari, Eminescu, înainte de toţi, ca şi Blaga, Bacovia, Arghezi, iar evoluţia este imprevizibilă, greu de ghicit. Sunt noui sosiţi sub valoarea celor anteriori . Iată o întrebare greşit pusă. Ce au aceştia faţă de cei dinaintea lor (sau nu au) poate fi o interogaţie interesantă. Valorile nu se aleg decit după ce stadiul descriptiv-interpretativ a fost parcurs, chiar dacă aceste două teze sunt gîndite, oarecum, simultan. Este o eroare să lansăm însă verdicte înainte de a audia şi altera pars, pe baza unei simpatii sau preferinţe ale gustului critic. Noii poeţi s-au făcut remarcaţi printr-o stăpinire sigură a limbajului liric, printr-un echilibru mai pronunţat al expresiei, sînt mai cu seamă implozivi, le lipseşte spectaculosul şi forţa debordantă, nu dau impresia de originalitate precum le Intîmplase cu un deceniu in urmă. O parte a criticilor le reproşează chiar procentul prea mare de literatură existent in versurile lor. Lucru nu de puține ori întemeiat, dar insuficient explicat. Nu trebuie să ai- Ce este şi încotro se îndreaptă poezia tări că un cîştig se vădeşte chiar prin acest fapt, nu doar un neajuns. S-a maturizat se pare o conştiinţă a literaturii, aparţinind unei evoluţii fireşti a literaturii contemporane şi preocupările pentru o exprimare cenzurată de cultură a elanurilor interioare sunt salutare, reflectînd o luciditate care se aliază sentimentului. Pe de altă parte nu vom ignora tentativa de integrare a poeziei mai noi, ea ambiţionind să convertească în poem o pluralitate de fenomene, stări, situaţii, enigme, fără a construi numai dinăuntru orgolioasă şi impersonală. Un Mihai Ursachi, ironic şi fantast, un Cezar Ivănescu, purificînd o tensiune existenţială intr-o simbolistică de efect, Mircea Dinescu cu tristeţea uşor dezabuzată de copil teribil, Dinu Flămând cu lirismul său confesiv unit cu o percepţie frustă a naturii, dar şi cu o imagine a zonelor „sublunare“ sau astrale ale fiinţei, Virgil Mazilescu in sintaxa lui insolită. Horia Bădescu cu armoniile bine temperate, care sunt numai un mod de a îmblînzi tensiunile sufleteşti, Ion Mircea transcriind în poem stări de excepţie ale cunoaşterii şi autocunoaşterii. Dan Verona cu elegiile şi imnurile unui eu contemplativ, Dorin Tudoran preocupat de un limbaj liric percutant, de şoc imagistic şi mulţi alţii încă dovedesc că tendinţele de diferenţiere şi individualizare nu lipsesc. Luarea în posesiune a realului se face însă cu o mai mare atenţie, filonul meditativ precumpăneşte asupra jubilaţiei şi dezinvolturii. Violentarea este înlocuită de persuasiune. La un nivel mediocru şi submediocru persistă fireşte un aer ceţos-oracular, secătuit de culoare, gust şi miros, dar în cele cîteva reuşite ale poeziei afirmate în jurul lui ’70 se poate identifica un puls real al vieţii văzute şi nevăzute, trăite şi imaginate, deopotrivă, nu un deficit, cum s-ar putea crede, de vitalitate. Expansiunea lirică are o înfăţişare mai puţin declarată, urmăreşte nişte itinerare secrete, subterane, caută să anexeze poeticului o diversitate de fenomene, senzaţii şi obiecte aparent heteroclite, stări la prima vedere obişnuite, zone sufleteşti ascunse, într-o montură unitară, bine articulată, superior-artizanală. Ar fi impropriu şi nedrept să-i negăm eforturile in acest sens, pentru că, evident, nici unul dintre cei amintiţi nu practică sau nu sunt partizanii unui act literar suficient sieşi, solitar, claustrat într-o convenţie a literaturii ca formă moartă, abstrasă duratei, vieţii imediate sau mediate (de cultură) a spiritului creator. Generaţia anilor ’60 aducea moduri şi tehnici mai specific literare, într-o frăgezime imagistică şi o revalorificare a resurselor lirismului, o reaşezare a sentimentelor pe alte baze, descoperea marea poezie interbelică, convertea publicul cititor la o poezie veritabilă, deschidea nişte apetituri pentru autentic, expresivitate. Poeţii mai nou apăruţi chiar dacă nu au forţa explozivă, spectaculoasă şi demonstrativă a acestora nu pierd un bun cîştigat : refacerea contactului primordial cu miracolul existenţei, sub semnul unui lirism care angajează întreaga fiinţă a scriitorului. Natura şi cultura nu sînt din această perspectivă nicidecum văzute antinomic. Puterea neobişnuită, integratoare a poeticului care se validează in cîteva cărţi ale noii generaţii le dă strălucire. Uneia prin alta. Nu cred că literatura care se face astăzi poate ignora această situaţie. Iar tinerii şi foarte tinerii ,autori de versuri, numiţi şi nenumiţi aici nu evită contactul cu o realitate umană in plină metamorfoză sau cu învăţarea unui limbaj al lucrurilor naturale. Desigur, dialectica emoţie simţită — cod liric — emoţie transmisă nu poate fi omisă. Dar invidiez un poet ce transmută, cu har şi s-ar spune fără efort, existenţa lui în simbol al vieţii spiritului, trăitul în proiecţie imaginară, palpabilul în impalpabil, faptul de a fi în fapta de a scrie, încotro se îndreaptă, de acum şi dintotdeauna poezia dacă nu spre acest deziderat suprem . Adrian Popescu Poezia structurilor contemporane Interesantă, masa rotundă a Luceafărului, dedicată fenomenului poetic contemporan a lăsat, totuși, in afară — întîmplare inevitabilă — cîteva aspecte şi situaţii ce ar merita atenţie nu doar pentru că ţin de cea mai strictă actualitate a poeziei româneşti dar şi pentru că rezumă, unele, o mişcare mai largă în interiorul acesteia. Mă voi opri la unul singur dintre aspectele ce ar putea intra oricînd într-o discuţie despre poezie, un aspect de ordin, ca să zic aşa, tematic. Permanentă a istoriei poeziei româneşti, de la începuturi (poezia populară, Dosoftei etc.) şi pină azi, tema patriotică a constituit pentru poeţii de diferite voci şi mărimi nu doar o temă interior necesară dar şi o piatră de încercare, căci poezia patriotică e un gen dificil, prin complexitatea sentimentului ce o tutelează, sentiment în care se regăseşte întreaga fiinţă spirituală a omului social. Exprimînd mereu un mod al sensibilităţii propriu epocii în care a fost scrisă şi circumscriind, totodată, nuanţele pe care fiecare timp istoric le-a adăugat semnificaţiei generale a patriotismului, poezia patriotică românească a dat, de-a lungul timpului, numeroase exemple de lirism autentic şi iarăşi numeroase exemple de versificaţie prozaică, fals lirică. Pe acestea din urmă istoria literaturii le-a uitat, în sensul că le-a consemnat fără să le propună drept valori modelatoare. Este limpede că mare poezie patriotică au făcut Eminescu, Goga, Blaga, iar nu o Maria Cantan, sau un Ciurezu. Se scrie astăzi la noi foarte multă poezie de inspiraţie patriotică şi găsim printre contemporanii noştri, din toate generaţii, autori,de pfezie patriotică în sensul cel ,mai înalt al cuvîntului. Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Emil Bolta, Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Ion Brad, Nicolae Labiş, Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nicolae Dragoş, Alexandru Andriţoiu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana etc. au scris şi scriu astfel de poezie în „timbre“ diferite şi, fireşte, in proporţii diferite.Problema acestor însemnări nu este aşadar aceea a absentei poeziei patriotice profunde şi valoroase ci aceea a prezentei unei poezii care nu are legătură cu Sensibilitatea epocii noastre, cu modul nostru de a gîndi şi de a înţelege patriotismul. Reţeta după care e scrisă poezia aceasta e şi veche şi extrem de simplă ; se iau mai multe substantive ce trimit cit mai înapoi în timp, în istoria veche și in protoistorie, cum ar fi : traci, Zamolxe, icoane etc., etc. Se adaugă altele de ordin geografic care evocă a doua mare diviziune socială a muncii, precum : pășune, transhumantă, oi, ciobani, cerbi, cu sau fără stea în frunte, şi se combină astfel incit să rezulte o compunere în versuri arhaizante, prolixe din care se poate vedea orice, numai că trăim într-o epocă evoluată şi material şi spiritual, nu ; că poezia s-a modernizat şi ea, lingvistic şi semantic, iarăşi nu ; că trăim, vorba poetului „printre fenomene“ tot nu. Nimic din conţinutul contemporan al patriotismului — participare la viaţa prezentului, la efortul constructiv al oamenilor, la edificarea unei societăţi noi — nu se poate citi, fie şi printre rînduri, în asemenea compuneri. Receptăm cu bucurie poezia ce-şi întemeiază patriotismul pe evocarea istoriei dacă aceasta implică în vreun fel — aşa cum s-a întimplat cu poezia patruzecioptistă şi unionistă — prezentul, dacă rezumă sensibilitatea contemporană şi deschide orizonturi spre înainte. Numai că nu acesta este cazul producţiilor despre care vorbim ; dimpotrivă, exaltarea istoriei şi geografiei naturale e pentru ea un scop iar nu un mijloc. Dincolo de anistorismul viziunii (refugiul obstinat in istorie de dragul istoriei, fără nici o legătură cu prezentul ce este altceva decit evitarea actualităţii 7) poezia aceasta este îndeobşte rudimentară şi sub aspect estetic. Ca şi cum ar fi uitat tot ceea ce ultimii cincisprezece ani, preluînd dinamic valorile tradiţiei moderne a poeziei româneşti, au adus nou în materie do gindire lirică şi limbaj poetic, autorii poemelor de această factură reduc poeticul la simpla Înşiruire de fraze epitetice şi exclamative, prozaizîndu-l deopotrivă prin ceea ce numim schematism liric şi prin extrema redundanţă în care se maschează acesta. Fiecare epocă îşi are poezia ei, chiar un fel propriu de poezie patriotică dar comun pentru toate este adecvarea la spiritul epocii, adică exact ceea ce lipseşte unora dintre autorii la care mă refer. In faţa istoriei poeziei româneşti şi în faţa timpului pe care-l trăim poezia anacronică nu are nici o şansă prin sine. Societatea noastră are nevoie de poezie patriotică adevărată şi reprezentativă pentru înseşi structurile ei contemporane, iar poeţii noştri buni se cade să fie mai prezenţi în paginile revistelor căci, cum bine se ştie, atunci cînd valorile nu îndrăznesc să se afirme la reala lor dimensiune, nonvalorile proliferează. Se înţelege că nu critica determină poezia mare dar se mai înţelege că în raportul natural dintre poezia bună şi poezia mediocră, dintre poezie şi nonpoezie, critica poate interveni înlesnind accesul celei dinţii şi îngrădindu-l pe al celeilalte. Nu însă prin neutralitatea consemnărilor narative rezumative. In fapt, o şoaptă intr-o încăpere cu bună acustică se aude mai bine decit un ţipăt puternic intr-un cîmp gol. De adevărul acesta se cade să ne reamintim — poeţi şi critici — măcar din cînd în cînd... Poetul care spunea „Imi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns“ formula, in fond, un imperativ liric ce ţine de chiar structura lirismului românesc. Ca să fie contemporană cu toate timpurile, poezia, de orice temă, trebuie mai întîi să fie contemporană cu ea însăşi, cu timpul celui care o scrie. Laurenţiu Ulici Modelul de receptivitate încotro se îndreaptă Poezia 7 — deci, întrebarea pare să fie retorică. Ştim, adică, încotro se îndreaptă — rămîne doar ca Răspunsul să confirme sau nu un punct de vedere unic. Felul însuşi cum este formulată interogaţia ne obligă să ne reprezentăm Poezia drept un organism complex, cu legi specifice şi despre care se poate spune că vieţuieşte ini-o autonomie relativă faţă de celelalte moduri de manifestare ale spiritualităţii umane , hrănindu-se şi din atingerile cu acestea, şi din propriile resurse vitale. Nu vom lua în seamă, aşadar, rezonanţa de îngrijorare ce stăruie în jurul întrebării şi vom spune că Poezia se îndreaptă spre împlinirea propriilor ei necesităţi de afirmare. Au fost momente cînd Poezia s-a aflat în expansiune, cînd s-a aflat în reflux, cînd s-a lăsat în exclusivitate pe mina unor simpli versificatori, cînd s-a prefăcut că nu există, cînd a simulat că are ceva de spus, cînd a vorbit în dodii, cînd s-a ridicat împotriva ei înseşi, cînd s-a împărţit cu generozitate unei întregi generaţii de creaţie, cînd a împovărat umerii unui simplu reprezentant al ei, pentru ca apoi să amuţească un lung şir de ani, respingînd efortul oricărui alt pretendent, oricît de înzestrat. Cauzele acestor fluctuaţii trebuie să le căutăm, înainte de toate, în interiorul Poeziei1 — ca să ne devină limpede de ce, bunăoară, mesajul macedonskian a fost descifrat atît de tîrziu, deşi acum ne este lesne să constatăm că, in plină recluziune a Poeziei, înconjurat de sumbra nepricepere a contemporanilor şi de versificatorii neşansei, Macedonski a fost singurul care a izbutit să forţeze tărîmurile, dintr-odată, neprimitoare ale cuvintului. Contemporanii lui Eminescu au avut, după moartea acestuia, revelaţia unei prezenţe pe care, dacă ar fi luat seama la timp, ar fi trebuit s-o recunoască drept copleşitoare. Recunoaşterea acestei realităţi, cu toate că tardivă, a avut acelaşi paralizant efect pe care-1 are, ca să dăm un exemplu, asupra unei persoane mature gîndul că, in copilărie, a cutreierat ţiglele unui enorm edificiu, inconştient de primejdia prăbuşirii. Post-eminescienii au versificat prudent, nu atît dintr-un respect excesiv faţă de marele înaintaş cit dintr-o firească neputinţă — aceeaşi cu a persoanei mature de care vorbeam, incapabilă să repete saltul fulgerător de la o pantă la alta deasupra golului absorbant, ca in copilărie. Astfel, adică de la sine, s-a născut cultul Eminescu pe margine cu un număr mare de adoratori — şi restrictiv. Poezia căpătase un nume unic, altminteri spus, un ideal de poezie şi nu o înaltă idee despre poezie. Macedonski a fisurat singur, şi cu o încredere în sine — ce s-a dovedit şi întemeiată — cultul Eminescu înapoia căruia îşi aştepta exegeţii şi adevăraţii urmaşi poetul însuşi. Că protestul lui Macedonski n-a fost de tinuta sterpei infatuări ci necesitate, o demonstrează începuturile unui Bacovia sau Arghezi. Prin el au izbutit ambii dezlegarea limbajului Poeziei. In plus, azi putem afirma că fisura lui Macedonski, atît de puţin pioasă în aparenţă, a înlesnit şi ridicarea pecetilor de pe strofa simetrică a lui Eminescu. Cantitatea de versuri ce s-a produs in întreg deceniul al VII-lea nu trebuie să sperie sau să atragă priviri nedumerite. Este reflexul dinţii al unei perioade de restrîngere a Poeziei. Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Vinea şi alţi ciţiva au modelat un anume tip de cititor : ataşamentul pentru arta lor s-a transmis şi din motive extraestetice, generaţiilor de după, al doilea război dar, ca să ne dăm seama de dominaţia, în epocă, a mai sus-amintitelor nume, este de ajuns să ne aruncăm o privire peste paginile debutanţilor din anii 30 şi 40 : vom descoperi acolo un efort făţiş de lărgire a graniţelor Poeziei, răsplătit de o expresie convulsionată, concludentă mai mult pentru intenţia înnoitoare, şi mai puţin pentru ivirea unui alt model de receptivitate. Nutrim încredinţarea că şi în absenţa motivaţiei extraestetice situaţia poeziei ar fi rămas aceeaşi — căci de la şocul produs de apariţia unei generaţii de creaţie pină la familiarizarea cu mesajele acesteia şi clasarea lor in istoria literară este nevoie de timp , dovadă că in deceniul al şaptelea de expansiune a Poeziei, s-a produs, dacă se poate spune aşa, cel de-al doilea debut al poeţilor care au învins gustul părtinitor pentru interjielici, precunm,, şi, cel die- al doilea debut al citorva talente remarcabile care,, deşi tributare, atţui ide^, artistic, de ,.îm-j, prumuit, şi-au redresat forţele pentru o intoar- ■ cere la sorgintea propriilor vocaţii. Acelaşi spectaculos deceniu a repus în discuţie însuşi conceptul de Poezie : a preluat unelte părăsite şi ie-a părăsit în scurt timp ; s-a desprins de modele ; a creat modele ; a făcut cu putinţă exercitarea unei înalte idei despre poezie ; deceniul acesta poate oferi oricărui istoric literar un argument de ceea ce înseamnă puterea de regenerare spirituală a unui popor. Nu ştim în ce măsură foarte tînăra generaţie va izbuti să întreţină un climat favorabil Poeziei. Ne îngăduim, însă, un îndemn adresat criticului şi istoricului literar — acela de a-şi verifica intuiţiile cu privire la cărţile anilor 60, parcurse sub presiunea obligaţiilor săptămînale ; şi, încă , de a încerca să aplice instrumente de lucru asupra noului limbaj poetic altele decit acelea întrebuinţate pentru înţelegerea versului minulescian. Pentru că nu ne putem întreba încotro se îndreaptă Poezia , cită vreme nu am răspuns la întrebarea : Ce s-a petrecut cu însăşi fiinţa Poeziei in anii ei de renaştere. Mircea Ciobanu !a dialog cu cititorul I • Combatanţii din liga a doua în prezenta intervenţie ne propunem să facem cîteva observaţii asupra statutului poeziei tinere, mai precis, asupra poeziei aflate în preajma debutului editorial, aceastai „ligă a doua“, ca să spunem aşa, a poeziei actuale. împrumutarea expresiei nu este intîmplătoare deoarece, la fel ca în întrecerile sportive, şi în poezie, deşi „clasa“ este secundară, competiţia este mai aprigă, condiţiile mai severe, drumul spre afirmarea deplină fiind deschis numai de către o eventuală „privire atentă“ din eşalonul superior, dispusă să investească un credit serios combatanţilor ce par să depăşească valoric nivelul general al categoriei. Cum riscul unei vize pentru debutul în volum este prea mare, se procedează, în general, la supunerea probei revuistice, şi este normal să fie aşa, cu toate că formula de „concurs“ pentru debutul în volum, preluată de mai toate editurile, oferă şi posibilitatea unui risc oarecum „pe cont propriu“. Rezultatele acestei formule însă (cu o excepţie,poate Mircea Florin Şandru) nu sunt, evident, cele scontate. Cit despre metoda antologiilor, dat fiind amestecul de criterii şi subiectivitatea celui ce se încumetă la antologare, critica s-a pronunţat la timpul cuvenit. Ne întrebăm doar de ce nu se solicită unor reviste literare, mai ales celor ce se ocupă frecvent de poezia tînără, aportul la întocmirea unor antologii dacă scopul lor este de a lansa talente şi nu unul, să zicem, local, de justificare? Aşadar, singura posibilitate onestă de afirmare rămîne ucenicia în paginile revistelor literare. Aici, însă, se naşte Întrebarea : cite dintre revistele noastre (şi mai ales în ce mod ?) Îşi consacră obişnuitul „colţ de pagină“ afirmării tinerilor . Urmărind cu atenţie acest fapt, putem proceda la împărţirea lor în trei grupe, după modul de răspuns , o primă grupă fiind cea a revistelor care, cu consecvenţă, număr de număr, triază, orientează şi propun „voci tinere“. Trei mi se par a fi revistele care depun seriozitate, efort şi competenţă în întreprinderea lor : „Luceafărul“, „Familia“ şi „Convorbiri Literare“, graţie muncii pasionate a trei poeţi distinşi : Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş şi Ioanid Romanescu. Urmează o a doua grupă, a revistelor care, sporadic, cu exigenţă insă, fac un tur de orizont în „liga a doua“. Am numit astfel revistele „Tribuna“, „Orizont" şi „România literară“. Ajungem, însă, la o a treia grupă, cea a revistelor care, în dialogul lor cu debutanţii, folosesc minusculul colţ de pagină, oferind răspunsuri lapidare, deseori evazive şi indiferente, pătrunse de o falsă detaşare „academică“. în fapt, „maeştrii“ acestor reviste sunt : Mihai Duţescu, Nicolae Turtureanu, Dan Rotaru, Nicolae Stroe, cărora li s-a acordat prea devreme un rol dificil. Paradoxală este situaţia unor poeţi tineri (unii deja autori ai primului volum) promovaţi de către unele reviste, infirmaţi la „poşta redacţiei“ a altora. Un exemplu tipic este Viorel Varga. Cele trei reviste, atente la „vocile tinere“, au impus cîteva nume ce formează deja o „generaţie“ în accepţiunea literară a noţiunii. Ne gîndim la Grigore Giurgiu, Ion Trifuleşa, Gabriela Hurezeanu, Patrel Berceanu, Gabriel Chifu, Ştefan Cioacă, Valeriu Birgău, Gabriela Scurtu, Tamara Pintilie, Marian Copcea, Nicolae Brînda ş.a., talente distincte ajunse, credem, la treapta artistică necesară debutului in volum. Ne-am oprit doar la numele celor cîţiva poeţi tineri aflaţi în „şpalturi“ editoriale, fără pretenţia de a fi epuizat catalogul, cu convingerea că ei prezintă, de pe acum, însemnele certitudinii, vrînd să le subliniem încă o dată prezenţa ca semn al distincţiei dintr-un grup numeros care, pe bună dreptate, l-au determinat pe Eugen Simion să afirme că „se publică multe versuri, revistele sunt pline de poeme de toate felurile“, multe fiind semnate de tineri. Observaţia noastră pledează pentru acordarea unor spaţii tipografice mai largi tinerilor talentaţi, în detrimentul falsităţii, mimetismului şi imposturii literare. Credem că este de datoria revistelor de a acorda audienţă valorilor, de a sprijini afirmarea lor şi, în paralel, de a renunţa la elementul numeric practicat nu o dată de dragul justificării. O poezie stingheră nu poate convinge asupra autorului ei. Ce ne spun, de pildă, următoarele versuri despre autorul lor, Iordan Alioanei : „Rezemat cu cotul pe masă / Am surprins / Degetele mele-nconvoiate /, Ce-ar fi vrut să strîngă / O vioară", dar mai ales cui foloseşte această microscopică apariţie a Autorului 7 Revistei în cauză 7 Credem că nici unuia. Afirmarea sau infirmarea unui talent nu se poate face lapidar. O demonstrează însuşi climatul literar actual atît de nebulos încă în ce priveşte starea „ligii a doua". încheiem crezind în posibilitatea unei reveniri cu o Încercare de a răspunde la întrebarea : „Ce este și încotro se îndreaptă poezia antecamerei editoriale de azi ?“ Nicolae Mircea Ben • Poezia tînără Pentru că LUCEAFĂRUL a fost dintotdeauna revista celor tineri şi va rămîne pentru totdeauna a celor tineri permiteţi-mi să deschid sau să amplific o discuţie pornită de la articolul lui Adrian Popescu din „L“ nr. 13 a.c. şi continuată cu eseul tovarăşului G. Alboiu din nr. de simbătă 17 mai a.c. Nădăjduiesc să găsească înţelegere şi tipărire rândurile mele ce însoţesc prezenţa. Am convingerea că dv. nu vă recrutaţi colaboratorii doar din aria Capitalei şi numai dintre cunoscuţi. Aşa să fie . Scriu aceste rânduri pentru „L“, pentru că sunt tinăr, mai sint tinăr, pentru că îmi place linia critică a tovarăşului M. Ungheanu impusă revistei şi pentru că (orgoliu de ardelean ?) cred că ştiu să ţin un condei in mină şi să întorc şi desfac o idee. Poezia rămîne de-a pururi tînără, altfel nu poate răzbate prin veacuri! Poezia prin însuşi datul ei pe acest pămînt, este tînără. Poeţii — săvirşiţi unii dintre ei demult, tare demult — rămân în memoria celor ce lecturează poezia lor, veşnic tineri înfăşuraţi in manta purităţii. Cine-şi poate închipui un Eminescu cu sufletul bătrîn, un Lucian Blaga devastat de imperioase porniri sfătoase . A vorbi despre poezia românească de azi înseamnă a vorbi despre generaţiile care produc această poezie. Corect ar fi fost — spre exemplu — ca Adrian Popescu să-şi intituleze articolul din Luceafărul nr. 13 a.c. „Despre poesia generaţiei tinere“. Evident cîteodată s-a făcut cam prea mult caz de acest concept de generaţie. Am avut de a face cu negări obositoare prin nihilismul lor dezagreabil, cînd se ştergea cu buretele o întreagă constelaţie de astre ale poeziei româneşti. Cum generaţiile se succed, cum vine o vreme cînd cei tineri odată devin maturi şi se trec către o altă perioadă de unde întorci tot mai des privirea spre înapoi, cei tineri, cei acum tineri doresc să-şi vadă mai repede crezul transformat în generală acceptare şi aprecierea defintiv dată. Trebuie, vrînd, nevrînd, să-i dăm dreptate lui Adrian Popescu atunci cînd se întreabă: „dacă poezia tînără nu înseamnă astăzi, mai puţin Marin Sorescu şi Nichita Stănescu — nume deplin şi firesc omologate de critică şi public — ci mai ales«Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi, Dan Verona şi Nicolae Prelipceanu, Dinu Flămând şi Mircea Dinescu, Ion Mircea şi Horia Bădescu, Emil Brumaru şi Ioanid Romanescu, Duşan Petrovici şi Dorin Tudoran, Dan Mutaşcu şi Ion Cocora ?“ Ii dăm dreptate adăugind celor mai sus citate un cuvînt : generaţie. Aşadar , poezia generaţiei tinere... Constatăm în înşiruirea de nume de mai sus, plutonul compact al unei generaţii. Generaţia aflată azi la cîrma acelui imperiu numit tinerele. Şi este firesc ca fiecare generaţie să-şi ceară dreptul la ascultare şi cuvînt şi este şi firesc şi nefiresc ca fiecare nou venit să încerce să răstoarne o ierarhie, să se bată pentru întîietatea cîntecului său. Avem de a face în acest articol cu o general-obișnuită încercare de spargere a zidului de către un exponent al generaliei, pentru că la lista citată mai înainte neîngăduit este să lipsească numele autorului UMBRIEI. Prin urmare poezia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, chiar Adrian Păunescu reprezintă poezia generaţiei de mijloc, după cum suntem nevoiţi să acceptăm că generaţia războiului ultim : Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ben Corlaciu ş.a. a intrat în rîndurile celor plini de tinereţe fără bătrîneţe, să le spunem clasici uzitînd un cuvînt cam prea des folosit Este necesară o mai justă orientare în hăţişul realităţii — care de multe ori nu mai este aşa cum o ştim „de atunci, cîndva, cînd...“ — realitate în continua transformare şi reorganizare. Această generaţie tînără, avînd valori ce impun neîndoielnic un sistem precum Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi sau formîndu-şi unul, trebuie să-şi ocupe locul ce cu adevărat îi merită în configuraţia literaturii de azi. Pentru că de la ea sau şi de la ea, pornesc poate firele care duc spre instituirea — conform previziunii lui G. Călinescu — celui de al treilea clasicism în literatura română. 5 IULIE 1975 • Ioan Avram