Luceafărul, ianuarie-iunie 1978 (Anul 21, nr. 1-25)

1978-01-07 / nr. 1

7 IANUARIE 1978 U­ n poet adevărat, în toată puterea cuvintu­­lui, se vădeşte a fi Florin Mugur, care şi-a făurit, cu inteligenţă artistică remarcabilă, sensi­bilitate foarte ascuţită şi lăudabilă perseverenţă, un uni­vers liric al său, neconfundabil, plin de semnificaţie. Volumul Piatra palidă, curind apărut, cuprinde, pe lingă piui­te, pitise nui şi altele din: cule­; 'gerila''enterioare,' cele mai' sub­stanţiale : Cartea regilor (1972) şi Cartea prinţului (1973), ofe­rind astfel prilejul cîtorva re­flecţii asupra operei realizate de autor pină astăzi. Titlul Piatra palidă aparţine unei poezii n­ereproduse, care se găsea în Mituri (1967). Sensu­rile, explicitate cam sumar a­­colo, sînt adîncite acum şi inte­grate într-o viziune bine struc­turată, coherentă despre sine şi lume. Florin Mugur îşi asumă, con­diţia de cîntăreţ predestinat , al­­ existenţei fragile,­ paupere, fara culori aprinse şi strălucire, vic­timă uşoară brutalităţii şi cru­zimii, supusă necontenit terori­lor, învăţată cu ele, fericită, cînd poate gusta, măcar fărî­­mele bucuriilor celor mai ele­mentare. A-ţi dezvălui eul, pină in intimităţile acestea umilitoa­re, este o formă de autentic cu­raj poetic, cunoscută fiind dis­poziţia curentă a fanteziei către compensaţii. Ne imaginăm ast­­­­fel, apăreţi, şi , sublimi, sau ,chiar ■, atunci cînd suntem­ biruiţi, au­reolaţi de nefericiri tragice. In versurile lui Florin Mugur, poe­tul nu are darul să oprească rotirea firmamentului, sorii şi planetele din mersul lor cu pu­terea cuvîntului său vrăjitoresc, făuritor şi nimicitor de univer­suri. Fulgerele nu-l ascultă, nici ploile şi vînturile. El domneşte peste o curte mizeră de „iepuri şchiopi“ şi cîini care au un ochi cu albeaţă, nu ştiu să latre şi mor otrăviţi. Părinţii l-au făcut „tremurînd“, aparţine semin­ţiei răspîndite de tremur în lume, prelungind astfel trupu­rile lor dulci şi, dacă vrem să ştim, „tremură încă şi azi“. „Degeaba pune milă în somn“, a învăţat de la mare „ceea ce face ea zile întregi, doar să se retragă“. Orgoliul lui scrie ver­suri muritoare: „Abia se ţine pe picioare, domnule — / cade mereu în locul misterios / din­tre cele două accese de nervi ale zilei“. Cere atît : „voie, să fluiere încet“. Muza îi e „slabă, slabă“, „săracă“ şi înzestrată drept lux „doar cu biata ei po­şetă vineţie“. Un întreg univers clorotic o însoţeşte : „O sută de fetiţe palide“, „guri încleştate de inşi palizi“, „buze, devenite palide“, „flori pale“, nişte zei „lingă sîrme căzuţi, morţi şi livizi“. Ceasurile miros aici a „bani vechi de hîrtie“, „sunt de lemn moale, de mătase“, cu cli­pele holbate ca ochii unor bă­­trîni. „Balamalele uşilor îşi pierd şi ele consistenţa, închi­­zîndu-se doar noaptea, delicat, asemeni subsuorilor de copii. Fericirea e reductibilă la foarte puţin : dragostea fetei palide, blîndeţea laptelui sau prospeţi­mea unei farfurii cu cireşe. Originalitatea acestui univers o dă convertirea lui mirifică după tradiţia ancestrală care face din orice­­ins, orb­it de umil, un „prinţ“ ,sub harul, sărbăto­resc al „cărţii“. Cu ea în braţe, poetul execută dansul „extatic, care exprimă bucuria ilumina­ţilor. E răspunsul’stravede­ lă întrebarea : „Cum să fii strund şi caraghios / şi cu barba ca un văl de mireasă / şi cu ochii al­baştri // şi cum să fii bătrîn­­ şi cu hainele ude de lacrimi / şi cum să ţopăi totuşi fericit ?“ Iată explicaţia, de o simplitate dezarmantă descoperită în ace- FIORIN MUGUR: „Piatra palidă“ ca şi transmisie ereditară an­xioasă : „Pe patul meu / dan­sează beat bătrinul prinţ / cu cartea-n braţe // Ii şiruie udă , cămaşa,pe umeri / îi piuie nas­turii­ veseli­i / el ţopăie plin de scîntei şi de ţepi... // ...Şi nu-mi mai e frică şi nu-mi mai e frică / Ce fraged e ! Capul meu trist şi muncit / îndrăzneş­te să rîdă“ (Dansul cu cartea). O atare transformare miracu­loasă laicizează „harul“ biblic identificîndu-l cu înnobilarea interioară, totală, săvirşită de actul creator, artistic. Florin Mugur găseşte numeroase mij­loace spre a glorifica o aseme­nea ipostază lirică, exaltînd ne­bunia sfîntă a poetului, dăruin­­du-i insignele majestăţii şi fixindu-le splendoarea fără preţ, de o natură totodată derizorie, printr-o fină ironie melancolică: „Ei, iscoada suspinului / de după soba / casei de rugăciune // el iscoada bătrînilor care pier / cu gurile negre de urşi / încleştate pe-un ultim cuvînt — // o, ma­rile ceţuri / ale poemelor lui / regale“ (Regele loan). Prin­ţul trece trist cu cartea, pe ale cărei pagini se depune o impal­pabilă ninsoare de fluturi, fă­­cînd-o grea ca plumbul. (Strofa) Il sperie doar „zgomotele, mici / săruturile pîlpîind în lemne / suspinul moale în pahar al apei // pîrîiturile din pepenii gi­gantici / în care se, dărîmă, lumi roșii“ (Personaj). „Doarme noaptea-n grajduri, pierdut, cu ceafa blondă / pe bibliile pline de gingănii // El doarme prin­tre caii cu aripile strînse / şi printre cărţi imense arzînd moc­nit un fir / Şi poate că-ntr-o bună dimineaţă / va fi ucis de-un general bătrîn“ (Prinţul) Simbolistica întreţese ingenios universuri sacre, bătrîne cu o contemporaneitate jurnalieră in­genuă, încrezătoare, urmărită însă adesea chiar şi inconsistent, de amintiri atroce. Poetul trăieşte magnificienţa orelor de iubire şi „fata pe ju­mătate nebună“ i le dăruie la temperatură ardorita şi de noţiu­­nea totală ,a miresei din­ „Cin­­tarea­ cântărilor“ , „Sluga ta, priăţUie ’/ să-mi iei auzul / ..să nu te mai aud tisk~~n­i mai .fii“ . (Descrierea.' fetei). Capul său august „e-o urnă / cu cenuşă de argint“. Poate spune : „suveran al tristei lebede / uruie lin sub picioarele mele / enorme ma­şini ale sfinţimei... // viaţa mea arde / / ce să fac eu cu luna voastră îngheţată ? / O răsuflare doar, şi s-a topit“ (loan). Sunt însă vorbe fără şir, fiindcă, în egală măsură, vin să-i risipeas­că scurtele crize de atotputer­nicie închipuită şi să-l aducă pe pământ. Prinţul nepăsător de altădată îşi dă seama că este acum „re­gele loan“, la numele căruia a fost adăugată, nu întîmplător, porecla „fără ţară“. In clipele de luciditate vorbeşte suveranul pe care l-au părăsit aliaţii şi a fost mereu înfrînt. Cu armatele spulberate a trebuit să coboare pină acolo încît să-şi înfeudeze papei regatul şi să cedeze par­lamentului autoritatea. La plu­ralul majestăţii îşi mărturiseş­te nevolnicia : „Cit despre noi, spunem lingă brînduşe vorbe le­neşe / spunem şi noi : ce sin­tem, ce sintem­ ? / Un fel de fantomă a fugii...“ ; „Pe jumă­tate nebun / crinul gol / în si­criul de sticlă // O, de durere / mina noastră taie iarba“. „Ni se cam termină domnia, spu­nem / dar nu suntem­ nefericiţi. Nu rîndunicile / decid— chiar dacă mor, nu rîndunicile“. „Prin­ţul cu lira“ coboară în pămîntul umed, unde „viermii“ urcă pe cele şapte corzi ale instrumen­tului său, care „tremură“ şi „tace“. Fata iluzorie desem­nează însăşi condiţia poetului, certat astfel pentru jalnica lui mîndrie seniorială : „Te-ai găsit şi tu prinţ / Ce fel de prinţ ? / Cenuşă, tronul tău — / suflu şi zboară... // Prinţi ca tine / o mie pe lume / cu cămăşile / roase de brumă // Unde-s regatele voastre / păcătoşilor ? / Pretu­tindeni în văile tinere tronuri / risipite ca vrăbiile“ (Poetul) Cu eleganţă princiară adresează în acelaşi spirit o umilă rugă că­tre critici, invocînd ironic drept scuză arta sa, a „fricii“ : „E-o primăvară cu fantome. Ţine / în stăpînire şapte duhuri de poet / Ridicaţi armele, ţintiţi-l" bine / va trebui să-l omorîţi încet“ (Veche baladă despre prinţ). Dar nu greşeşte oare Florin Mugur făcîndu-se exponentul dezarmării şi făcînd apel la sen­timente ca îndurarea, mila ? Gă­­­­sesc că, dimpotrivă. ■­ Poetul des­­­­coperă o formă lirică proprie, '.subtilă, foarte eficace însă de a denunţa ferocităţile, violenţele şi terorile veacului. Cite un vers le amintesc , adesea prin rac­­courci fără să atenueze virulenţa răului, ba aş spune amplificînd-o prin sensibilizare : „Spionul / comandantului / spionul / ofiţe­rului de stat major / al uşierilor / al gardienilor de la marile porţi / şi umbra spionului / are la rindul ei umbră, / iar umbra aceasta are spionul său...“ (Oswiecim) . „Au fost u­­mili copişti şi caligrafi / jos, la arhiva / îngerilor fricii / au dat din cap, au dat din cap, au dat din cap / îngerii fricii , pilonau dip. .aţipi, / .le şopteau moarte, ei scriau cu grijă...“ (EpUaf). Pe nesimţite, ‘ Tirismu­­'a- ' cesta crispat devine grav şi izbu­teşte să înalţe un patetic elogiu spiritului martirizat in flăcările holocaustului ultimului războiu : „Noi avem doar noaptea / cînd ne tragem în casele mari şi-ntu­­necoase / miros de rază plutind / pe imensele obiecte / ale bătri­­neţii / şi ascultăm cum aleargă furnicile roşii, imense / şi ascul­tăm cum cad hîrtii pătate cu cer­neală / de pe mesele filozofilor / Şi spunem : sărutare, noapte puternică — / să stăm cu faţa-n sus, , „iin întuneric / şi sărutare, spunem, sărutare, bătaie de clo­pote / sărutare, filozofie / a ste­lelor nopţii / şi sărutare, spunem, sărutare — / pină cînd lacrima / primejdioasă, clătinată, lacrima / cade pe nervul cel mare al vie­ţilor noastre / şi totul se face fără foc tînăr şi hohot de prins“ (Regele loan). Riscul liricii lui Florin Mugur este ca, alergînd pe o sîrmă foar­te subţire, întinsă bine de­asupra pajiştilor gingăşiei, să nu cadă şi să adoarmă ameţită printre brînduşe. Pasul rămîne, din fe­ricire, aproape întotdeauna si­­gur. Cînd apare primejdia alu­necării în duioşie minoră, nota­ţia crudă restabileşte echilibrul. Mina, „o stea stinsă“, „o stea că­zută“, ajunge îndată „o bucată de metal din care se fac gratii lungi şi cuie“. Cărbunii „vîjîie“, sînt „negri de furie“, au, slavă Domnului, „feţe lungi şi triste“, „fraţii cărbuni, fraţii tăi orbi, cărbunii“. Cînd o ninsoare ame­ninţă să facă feeric peisajul, poe­tul are la timp prevederea să remarce că „cerul e plin de ace“ ca un „spital nebun“. De cele mai multe ori, operaţiunea a­­ceasta a echilibrării mersului pe sîrmă revine ironiei. Blîndă, la Florin Mugur­ea îşi păstrează atîta gust amar încît să oprească zaharisirea cuvintelor. Zeiţa si­nuciderii se lasă recunoscută după „rîsul ei ieftin şi mînuşile de aţă“. Ariciul, asvîrlit pe tere­nul din spatele Casei, e „un domn care şi-a lăsat lanterna şi mepro­­bamatele în buzunarul „poetu­lui“. Acesta redevine, cum plea­că iubita, rău şi „asemănător“. In oraşul sudic, care i se refuza, „pocneau lacăte negre şi roz şi aurii, se zăvorau centuri de cas­titate“. Dulcegăriile n-au fost totuşi evitate complet. Cite un pas gre­şit mai poate fi surprins : privi­rea „sînge“, „plin de lacrimi in oraşul ploios", părul poetului în­chipuie „o aureolă de nervi di­vini", asinul „alb ca zăpada“ are „frîie de cristal“. Mai des,­ inter­vine o anume preţiozitate, care se lasă recunoscută în metafora lucrată, nespontană : „pleacă soarele / şi trage după el un lanţ de munţi / uşori aerieni ca păpă­diile“. Norii sunt binecuvîntaţi cu formula vădit căutată „laudă bu­nelor animale de aburi / care se mişcă pe cer“.. Cit priveşte reţi­nerea unor bucăţi din alte volu­me, am fi preferat splendida „li­nişte", precum şi „Prieten“, „E­­­­taje“ (Cartea regilor) „Moment .. . senin“. (Cartea prinţului) , chiar unor versuri mai noi ca : „Ifige­­nia“, „Plingerea fetei pe jumă­tate nebune la moartea iubitu­lui“, „Valea Podului“ sau „Le­băda". Ov. S. Crohmălniceanu cronica literară P­ e autorul romanului Nimeni nu rămine singur, apărut la Ed. „Scrisul Românesc“ din Craiova în 1977, N.D. Carpen, l-am cunoscut din cîteva tentative de colaborare la Ramuri. Oltean din satul Car­pen pe care şi l-a luat şi ca pseudonim (nume real: N. Diţo­­iu), romancierul de astăzi nu e la prima sa carte. A debutat cu o plachetă de versuri, Veşteji­­tele file, acum trei decenii, a publicat acum zece ani un vo­lum de reportaje, Urme şi po­teci, căruia i s-a adăugat, în 1969, alt volum de reportaje, Pe urmele Mioriţei. Tempera­ment liric, N.D. Carpen a făcut, pină la primul său roman, o lungă ucenicie, exercitîndu-se îndeosebi ca prozator al lumii exterioare, etapă necesara de trecere spre roman al cărui o­­biect e mai ales lumea interi­oară. Nimeni nu rămine singur ar fi vrut să fie, aceasta e prima impresie, un roman pasional­­senzaţional in formula obişnuită a genului. Cu rare abateri, au-* torul nu s-a lăsat însă atras de capriciile fanteziste, oprind pen­tru un epic mai potolit, discret. A combinat, pe cit ne putem da seama, naraţiunea autobiografi­că, subiectivă, cu povestirea o­­biectivă a unor întîmplări rea­le sau imaginare. Dar accentul nu cade pe intîmplări, ci pe ex­punerea, ca să spunem aşa, a unor sentimente, a sentimente­lor eroului principal pentru două femei sau pentru femeie in genere, de unde şi numeroa­sele pasaje reflexive introduse in text. N.D. Carpen, citadin cu nostal­gia satului, îşi plasează acţiunea romanului său în satul natal doljan. Satul nu este însă opus oraşului, ca în proza semănăto­­ristă, fiind doar punctul de por­nire a eroilor, locul energiilor CARTEA DE DEBUT Un roman despre viaţă native,, am fi ispitiţi să spunem, dacă personajele romancierului ar fi dotate excepţional din a­­cest punct de vedere (sînt, dim­potrivă, mai curînd oameni de conştiinţă, meditativi). Nici ti­pologia nu l-a interesat în mod special pe autor, romanul fiind mai degrabă de tip expozitiv­­analitic. Acţiunea se învîrte în jurul lui Virgil Urcan, tînăr de 29 de ani, care a copilărit la Bechet, a muncit mult pentru a se ri­dica, a crescut vite ca un cow­boy local, a fost chirigiu, cără­uş şi, luptind din greu cu exis­tenţa, a izbutit să facă liceul şi a ajuns învăţător. Urcan are un văr, pe Ion Condruţ, devenit şi el, în condiţii asemănătoare, in­ginerul agronom al gospodăriei din comună. Amîndoi se con­fruntă cu geniul rău al locului, Tărăbăgel, gestionarul unui ma­gazin universal, individ rapace, fost înainte de război jandarm, îmbogăţit în chip necurat, din jaf, însurat cu o femeie fru­moasă, Olimpia, la mina căreia aspirase Virgil. Tărăbăgel, minat de patimă pentru avere, presu­punînd că Ion Condruţ îi stă în cale, încearcă să-l asasineze rănindu-l de moarte. Condruţ e internat într-un spital, iar Tără­băgel arestat, ceea ce înlesneşte lui Virgil reluarea legăturii cu Olimpia. Aceasta se decide să divorţeze de soţul ei, ale cărui comori le face cunoscute lui Virgil, i le încredinţează chiar în parte spre a le ascunde. La proces, Olimpia învinuieşte în plus pe Tărăbăgel de a fi ucis un flăcău, fiu al nebunei satu­lui, pe Petrache Zaragiu. La re­constituire, Tărăbăgel recunoaş­te crima, dar din lipsă de alte dovezi mai sigure, justiţia îl pune in libertate. In momentul cînd Olimpia se logodeşte cu Virgil, Tărăbăgel scapă, răpeşte pe Olimpia şi o ţine sechestra­tă, iar cînd evadează, o aduce înapoi, tîrînd-o cu calul ca A­­chille pe Hector. Olimpia scapă din nou, dar, astfel, maltratată, nu peste mult timp, moare. Vir­gil, care in tot acest timp a fost ca şi absent, are remuşcări. La spital, Condruţ e operat şi vi­zitat de Finareta, o învăţătoare, prietenă a lui Virgil, despre care o doctoriţă, Aneta, scrie că ar fi răsplătit pe cei care au salvat pe Condruţ. De fapt, nu era nimic între ea şi Condruţ, iar doctoriţa minţea cu privire la purtările ei. Finareta, fiind o inimă generoasă, veghease ul­timele clipe ale Olimpiei. Lu­­­crurile le va afla Virgil mai tîr­­ziu. Intre timp el îşi trece o li­cenţă în filologie şi devine a­­sistent universitar în Bucureşti. Un amic, Bîcă M. Odor, îl face atent că portretul pe care-l deţinea de la Olimpia şi semă­na cu ea, era un Renoir, o ver­siune a Doamnei un albastru. Vinzindu-l, Virgil îşi cumpără cu a zecea partea din preţ o maşină, călătoreşte în străinăta­te (Franţa, Italia, Statele Unite) apoi, revenind în ţară şi aflînd că Finareta îi va dărui un fiu, decide să se însoare cu ea, mai ales că Tărăbăgel, surprins pe cînd profana mormîntul Olim­piei şi legat, e ucis cu vitriol de mama lui Zaragiu. Sînt posibile aceste lucruri ? în viaţă proba­bil, din punct de vedere artis­tic, autorul, stăpîn pe mijloace­le sale le face verosimile şi cre­dibile printr-o relaţie calmă, neprecipitată, supusă la obiect, punctată de comentarii precum cel despre viaţă : „Viaţa nu poate fi nici condusă şi nici di­rijată de voinţa noastră, după cum nu acceptă nici un plan dinainte conceput. Viaţa rămî­ne mai departe ceea ce este : mister, o nebuloasă alcătuire de nervi şi de celule, în care gîn­­durile îşi află uşor ascunzătoa­re, iar pasiunile îşi nutresc din ea visurile“. Ideea romanului prin care au­torul îşi subordonează materia e poate chiar aceasta. Din a­­­­ceeaşi idee derivă şi, morala, titlul cărţii : Nimeni nu rămî­ne singur. Al. Piru nu sing Certitudini Urmare din pag. 1 Certitudini ce îşi află, in primul rînd, garanţia în existenţa unui om nou, cu o conştiinţă nouă, cu un profund sentiment al apartenenţei sale la un popor şi o societa­te pe deplin responsabilă de actele sale, a unui om care, trăind într-un spaţiu geogra­­fico-istoric precis şi militînd pentru afirmarea liberă, independentă şi suverană a aces­tuia, acţionează, totodată , diriguit in convingerile şi actele sale sociale de poli­tica partidului­­ pentru afirmarea pe pla­netă a unei lumi a păcii şi colaborării, a încrederii între popoare, a unei lumi în stare să se ridice prin munca şi faptele sale la înălţimea marilor izbînzi ale gîndirii şi creaţiei umane ale acestui secol. „Sînt pe deplin încredinţat — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în mesa­jul de Anul nou — că şi în anul ce vine întregul nostru popor va acţiona cu toată hotărîrea şi abnegaţia, sub con­ducerea partidului, pentru realizarea aces­tor ţeluri măreţe, că, prin perseverenţa şi elanul lor revoluţionar, toţi oamenii muncii se vor dovedi la înălţimea marilor răspun­deri pe care istoria le pune în faţa gene­raţiilor de astăzi ale României socialiste". Citim aceste gînduri izvorîte dintr-o mere încredere în poporul al cărui mare fiu este, aceste gînduri rostite de secretarul general al partidului *— căruia întreaga ţară i-a urat cu unanimă dragoste un tra­diţional „La mulţi ani", în pragul ani­versării a 60 de ani de viaţă şi 45 de ani de activitate revoluţionară — cu acel lu­minos şi demn sentiment la a cărui afir­mare am contribuit cu toţii , cu sentimen­tul certitudinii. T­ELE­GRAME STIMATE TOVARĂŞE ŞTEFAN STATESCU Cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă, conducerea Uniunii Scriitorilor vă transmite un mesaj de sincere felicitări, calde urări de sănătate şi viaţă lungă şi noi succese in activitatea dumneavoastră de creaţie lite­rară. La mulţi ani ! PREŞEDINTE, GEORGE MACOVESCU STIMATE TOVARĂŞE MIHAI STOIAN, Cu prilejul celei de a 50-a aniversări a zilei dum­neavoastră de naştere, conducerea Uniunii Scriitorilor vă transmite sincere felicitări, calde urări de sănătate, viaţă lungă şi noi succese în activitatea de creaţie li­terară. La mulţi ani ! PREŞEDINTE, GEORGE MACOVESCU STIMATE ŞI IUBITE TOVARĂŞE PETRE IOSIF, La cei 70 de ani de viaţă, frumoşi şi luminoşi, con­ducerea Uniunii Scriitorilor iţi transmite, din inimă, un mesaj tovărăşesc de sincere felicitări, calde urări de sănătate, viaţă îndelungată şi noi succese in activitatea literară. La mulţi ani ! PREŞEDINTE, GEORGE MACOVESCU _____ Artur Silvestri viaţa cărţilor • Structură elegiacă prin excelenţă, tentat totuşi de strălucirea experimentului şi uneori de expresia unei realităţi transindividuale, Nicolae Neagu *) pare să-şi con­struiască spaţiul liric sub semnul disimulării, al reacţii­lor indirecte. Această ciudată contradicţie nu este în­totdeauna aparentă dar, in cazurile fericite îşi dezvă­luie întreaga fecunditate. Pretextul romantic al adresă­rii către iubită este o m­ască la adăpostul căreia poetul calculează la modul ironic strategiile unei biografii. Poezia „De cît ne-am nins“ are toleranţa unui meca­nism de flaşnetă în tristeţea ordonată a decorului bacto­­vian : „Iubire, crinul tău se-ndoaie / sub iarna cuibă­­rită-n noi, /, din sînge frigul, în şuvoaie, / ne va des­prinde de convoi. // Privim de-o vreme înapoi / şi nu zărim un ochi de ploaie / şi t­e-am striga (doar sintem­ doi) : / „Iubire, crinul tău se--ndoaie !“ // dar e - o tre­cere greoaie / prin public parcul cu eroi / şi bronzul vocii se desfoaie / sub iarna cuibărită-n noi // Ah, par­cul public, de eroi, / vetuste rozele războaie / cînd ne­­maicurs se face sloi / din sînge frigul, în şuvoaie. // De cît ne-am nins au prins buboaie / la-ncheieturi arbuştii goi / şi-un vînt ce-n ramuri se despoaie / ne va des­prinde de convoi. // Ne va desprinde de convoi / din sînge frigul, în şuvoaie, / sub iarna cuibărită-n noi, / iubire, crinul tău se-ndoaie“. Există o anume limpezime a frazării rezultînd dintr-o geometrizare uneori preţioasă a versului, efectul unei voite, premeditate incantabili­­tăţi. Abilitatea poetului este superioară în acest sens materiei singulare a poeziei, iar conştiinţa ironică a deprecierii (in „ce mai urmează e o noapte“) cedează locul retorismului hibrid : „Mergem un timp determi­nat / ca o pendulă, ca un ceas de vestă. / Iubirea se comportă minunat / (n-o detestăm, nu ne detestă) // și clipele arar triumfătoare / din ora de eroare la pătrat / măsoară umbra noastră de ninsoare / în intervalul bine temperat // Mergem un timp determinat. // Ce mai urmează e o noapte pură / şi-ar mai fi fost, iubito şi mai vream / suspinul unei oră pe armură“. O impresie aparte face în acest context ciclul intitulat „Dulce atîrnare“. Poetul renunţă dintr-odată la întreg arsenalul de simboluri utilizat pînă acum pentru a se abandona unei stări de extaz vizionar şi regenerator. Este insă numai un popas, fiindcă, în ciclul următor, deşi purificate, în surdină, vechile obsesii revin, dar meditaţia capătă un ton grav, împlinit. Poetul se regă­seşte în individualitatea existenţei sale, îmbogăţit în urma periplului depăşit, neignorînd însă incertitudinile şi agonia fiinţei concrete : „Bineînţeles, ceva există / dincolo de ultimul viraj, / destinată-anume-i orice pistă / unei pierderi, unui decolaj. // Nimeni ştie. / Tu, iubito, poate / bănuieşti dar n-ai un timp să spui, / anevoie gîndul tău străbate / valea mea cu păsări şi statui. / Mă cutremur, iată,-n îndoială / şi mă-nalţ (ori numai mă prostern) / atîrnat de-o şansă inegală / la alesul cli­pei de etern“. Valentin Dumitrescu • Nicolae Neagu : „Hibernale“, Editura „Cartea Româ­nească“, 1977. Perspectivă biografică • Un „Sadoveanu par lui-même“ a voit să ne dea neîndoios Constantin Mitru­­:') Carte în felul ei curioasă şi, la noi rară căci exegetul român e mai curînd interesat de comentariul personal faţă de opera studiată decit de oglindirea ei în biografie. Şi totuşi cît de trebuincioase sînt­ astfel de întocmiri literare, greu definibile, între antologie şi comentar critic. Mai întîi e de văzut in ce tipologie creatoare e încadrabil autorul în studiu : bio­grafică sau himerică („biografică“ întrucît îşi comentează propria existenţă umană , „himerică“ — dacă se ascund şi ard podurile pină la eul profund ori daca îşi inven­tează, ca Macedonsky, o mască livrescă). In al doilea rînd, vine acea notă trebuincioasă analizei critice unde se stabileşte raportul vieţii biologice cu viaţa intelectuala fiindcă un scriitor poate crea in aparenţă din nimic (căci acumulează în secret ori determinat direct de biografie). In fine, un mănunchi de observaţii de natură oarecum generală (ideologie, estetică, aşa-zisele „mărturisiri“, „profesiunile de credinţă“), cu importanţa lor irefutabilă în decursul analizei propriu-zis critice. Cum se vede, o carte greu de alcătuit, nu şi pentru C. Mitru, un devot al lui Sadoveanu care a strîns fel şi fel de fragmente, izolîndu-le din operă spre a ne da un volum gros de peste 400 de pagini. Contribuţia personală a comentatorului pare foarte slabă, la întîia ochire : cite o observaţie aci, o precizare dincolo, nimic mai mult. Suntem­ departe de „monografia“ completă, cu aparat critic sau cu fabulaţii sclipitoare. Insă aceasta e doar o părere căci lui C. Mitru îi aparţine această muncă de „grămătic din alte vremi“, care colectează documente şi însemnări, ştiri diferite, subsumate cu toatele unui singur scop. Nu aceasta e „monografia“ (căci în planul croit de C. Mitru nici n-a intrat asemenea calcul) ci prima ei treaptă , fără o astfel de cercetare o „viaţă a lui M. Sadoveanu“ ar fi scrisă cu învederată dificultate. Ce se observă de aci în privinţa lui Sadoveanu ca pro­zator ? Ce termeni sunt notabili în analiza propriu-zisă a fenomenului Sadoveanu ? Mihail Sadoveanu e un scriitor de factură „biografică“ inţelegînd Prin aceasta că existen­ţa lui planetară (cu toate determinaţiile etnice, folclorice, familiale şi de formaţie culturală) nu e pentru scriitor i u obiect extern ci o temă de meditaţie vie. Mai rar în literatura noastră un artist care să-şi pună „anii de ucenicie“ sub lupă, care să privească existenţa lui sub regim personal ca o expresie a speţei (de aci provine acel spirit armonic, cosmic, Inţelept-persian de care s-a mai vorbit). Deşi „biografic“ Sadoveanu e un autor al viziu­nilor vaste şi superioare căci în opera lui propriu-zis prosortică mi­tul cu viaţa cotidiană e baza ei o fenomen­­talitate abstractă, sustrasă analizei imediate. Ca ideologie de natură estetică, observăm că omul nu era un spirit pătrunzător modern ci superior-vetust, înclinat mai degrabă către reflecţia­ morală şi perspectiva ,,dix­­huitieme“ decit spre biografism şi aventură în domeniul formal. Toate acestea le detectăm în felurite proporţii în cartea lui Constantin Mitru, niciodată în stare genuină, căci preocuparea exegetului e de a stabili etape, epoci prin „istoria“ individuală. De la vîrsta copilăriei, prin gim­­ naziu, la întiile semne literare, apoi prin feluriţi ani Dină ItwPiso‘lda,rea „ ..fenomenului Sadoveanu“ - c Vfirm atent !?4 ce ,era artisticeşte cu o semnificaţie mereu cu un efect din cele mai spectaculoase sub raport­ulPra­r "Sadoveanu despre Sadoveanu“ nu este o bioem­­­fi„ insă pregăteşte viziunea de sus. monografică ”nu este o carte de propnu-zisă analiză critică însă fără ea Pxege­sadoveniană? ar eSCUrCa mai greu In viata rege,mara Constantin Mitru : »Sadoveanu despre Sadoveanu*4 Editura „Minerva“, 1977. a«noveanu , O antologie de balade populare : AU..­** • A apărut în colecţia Lyceum nr. 215, un volum de Balade populare româneşti*). Pornind de la aparenţe adică de la faptul că respectiva colecţie se adresează şcolarilor, deci unui public cu pretenţii neformulabile inca, s-ar putea crede că această nouă publicaţie de folclor nu ar merita să fie discutată, sau măcar semnalată. Or nu este aşa. Nu trebuie să i­e fie şi nici nu ne este indiferent ce se propune elevilor spre lectură în direcţia cunoaşterii folclorului nostru, şi nu ne poate rămîne indiferent modul în care se face această recoman­dare. Se ştie, că în ultimii ani, s-au luat măsuri cît mai energice pentru legarea tot mai strinsă a învăţâmîntului cu viaţa, cu cercetarea şi este important să vedem în ce măsură invăţărpîntul (în cazul de faţă, colecţia Lyceum care este gîndită ca un adjuvant al procesului de învăţă­­mînt) se ţine la nivelul cercetării, aplică, în structurile sale, cele mai noi şi mai moderne cuceriri ale cercetării ştiinţifice. Avem, aşadar, de discutat două probleme : cum se pune în discuţie materialul şi cum este realizată selecţia textelor, deoarece de ambele aspecte depinde va­loarea efectivă a culegerii şi implicit şi eficienţa didac­tica a ei. Editorul, Iordan Datcu a avut tot timpul prezent îna­intea ochilor profilul , colecţiei şi destinaţia sa. De aceea a căutat să fie cît mai precis şi mai clar în transmiterea unor repere de bază privind termenul, descrierea feno­menologiei orale a cîntecului epic, clasificărilor etc., por­nind de la formulările mai vechi şi arătînd evoluţia con­ceptelor pînă în zilele noastre. în felul acesta, cititorii, respectiv elevul, află adunate la un loc şi într-o structuri sistematică cele mai importante păreri ce s-au emis de-a lungul anilor la noi asupra baladei populare. Foarte im­portant este faptul că Iordan Datcu acordă un spaţiu larg dezbaterii problemei cîntării baladei, introducînd in bagajul de cunoştinţe al elevilor fenomenul sincretismului folcloric ceea ce este o cucerire recentă a folcloristicii noastre. Tot aşa, nouă este şi discuţia cu privire la cla­sificarea tipologică ,a baladei. Se discută apoi despre as­pectele etnopsihologice ce se pot desprinde din cercetarea baladelor, despre importanţa genului prin raportare la creaţia lirică, despre originalitatea tematică a întregului corp de balade româneşti prin delimitarea faţă de influ­enţele venite de la vecini şi mai ales din sud-estul eu­ropean, despre necesitatea înţelegerii acestui material în funcţie de istoria mediului care l-a produs şi l-a cultivat. In această ultimă ordine de idei, se discută despre bala­­dele Voica, Mioriţa, Meşterul Manole, punîndu-se la con­­trbuţie cele mai noi lucrări publicate de cercetătorii noş­tri contemporani. Astfel, prefaţa lui Iordan Datcu este un adevarat ghid în problemele ridicate de studiul baladei populare şi îşi îndeplineşte întru totul funcţia în vederea careia a fost întocmită. Cît priveşte alegerea textelor, trebuie să spunem că alcătuirea unei antologii de acest fel a devenit foarte dificila, după ce Al. Amzulescu, atunci cînd a întocmit catalogul subiectelor româneşti de baladă, a selectat va­riantele cele mai reprezentative pentru fiecare subiect şi publicat ca material ilustrativ. Un editor e obligat, aşadar, sau să rămînă la exemplele oferite de Amzulescu care este incontestabil cel mai mare specialist în pro­blemă — sau, atunci cînd se opreşte la alte variante, să arate ce criterii au stat la baza alegerii sale. Iordan Datcu are insă preferinţe, estetice desigur, diferite, deoarece din cele 31 de texte pe care le publică, numai il coincid cu selecţia lui Amzulescu, restul de 20 fiind expresia gustului propriu. Desigur acest lucru nu i se poate lua în nume de rau, fiecare editor avind libertatea de a urmări o anu­mită idee in cuprinsul lucrării sale. Iordan Datcu nu arată de ce a optat pentru un text și nu pentru altul, dar din ansamblul lucrării reiese cu cla­ritate că s-a lăsat condus de criterii estetice bine preci­zate, atît în ce priveşte­■•de­finirea­ subiectelor, deci în fixarea tematicii suitologiei,­ cît, şi, în privinţa realizării artistice a variantelor, ca şi «e o idee majora de ordin secundar şi anume dorinţa de a oferi materiale cules»/ recent, cum ar fi' cele ale lui Aurelian­­Popescu vși I Nfi­­loveanu. Iordan Datcu nu merge pe cărări ,bătătorite, (fu este conformjp&'ț««ij își ■ exprimă . ,peraonalitatea , în modul cel mai evident. In acest fel, antologia pe care o reco­manda este perfect rotundă în alcătuirea sa tematică şi intru totul expresivă la nivelul subiectelor (arătăm că din cele 352 de subiecte epice româneşti, Datcu a trebuit sa reţină mai puţin de 16%, ceea ce presupune o selecţie foarte riguroasă şi o opţiune restrictivă extremă), dar şi reprezentativă în privinţa înfăţişării concrete, la nivelul variantelor, a subiectelor alese. A arătat, aşadar, că — ^/hf/?,suirea unei asen«-TM'« antologii a devenit deosebit - ea se poate totuşi realiza, dacă se îndeoU­­° iu”?a c,e condiţii de bază. Şi trebuie să arătăm aici că Iordan Datcu a reuşit in întreprinderea sa, oferîn­­du-ne o antologie elocventă sub toate raporturile. In final, pe 15 pagini, se reproduc aprecierile critice care s-au făcut de-a lungul anilor asupra baladei noastre populare, de la Alecsandri pînă la cercetătorii de azi ceea ce­ îl pune pe cititor în legătură directă cu textele de baza ale oricărei exegeze, o bibliografie selectivă a colecțiilor principale și a studiilor de prima mărime, în­­regesc fencit antologia și deschid — doritorilor — bune perspective de documentare în vederea aprofundării ulte­rioare a subiectului. Conchizînd, trebuie sâ arătăm că antologia de care vorbim îşi îndeplineşte scopul pentru care a fost alcătu­ită, este întocmită temeinic şi în lumina celor mai noi şi mai moderne cuceriri ale folcloristicii noastre reprezintă un moment important în modul de prezentare a folcloru­lui pentru mediile şcolăreşti. Iordan Datcu dovedeşte încă o dată că nu este numai editor de cărţi, ci un ade­vărat cercetător, care ştie să exploateze intensiv ceea ce este nou şi modern în ideile curente asupra chestiunii. Capabil să efectueze cercetări aprofundate de teren, cum a dovedit-o cu ocazia retipăririi culegerii de folclor ma­­ramureşan a lui Ion Bîrlea, ca şi susţinute cercetări de bibliotecă şi de arhivă, cum s-a manifestat cînd a întoc­mit ediţia critică a operelor lui Artur Gorovei, Iordan Datcu ne-a oferit de această dată o antologie ce poate satisface toate pretenţiile, şi pe cele ştiinţifice, şi pe cele artistice, realizînd —­in limitele pe care şi le-a impus — o carte model. Adrian Fochi (­ Iordan Datcu , „Balade populare româneşti“. Ediţie îngrijită, prefaţă Şi bibliografie..., Editura „Albatros“, 1977. Lirism şi disimulare ironică : hibernale ■V­­ SADOUViM I Baluri» populare «rmâneşti PREZENTE EXPOZIŢIE LIGIA MACOVEI LA MUZEUL LITERATURII ROMÂNE • Cu prilejul aniversării naşterii poetului naţio­nal Mihai Eminescu, Muzeul literaturii române în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, organizează expoziţia LIGIA MACOVEI — ITINERAR EMINES­CIAN, întrunind desene, acuarele, interpretări, studii de culoare şi atmosferă, variante, realizate între 1950—1975. Vernisajul va avea loc marţi, 10 ianuarie 1978, orele 12, la sediul Muzeului literaturii române din str. Fundaţiei nr. 4 şi va fi prefaţat de criticul de artă Dan Hăulică. IDEEA DE PATRIE IN LITERATURA ROMANA # în cadrul manifestărilor dedicate celei de-a XXX-a aniversări a Republicii, Filiala de ştiinţe filologice Gorj a organizat, la Tîrgu Jiu, simpozionul : „Ideea de patrie în literatura română“. Au fost prezentate comunicările : „Dragostea de patrie — sentiment statornic in literatura română“ (Constantin Bistreanu), „Patria — spaţiu privile­giat în poezia lui Lucian Blaga“ (Eugen Velican, „Ideea de patrie în folclorul pastoral novăcean“ (Sabin Popescu), „Poezia patriotică la cenaclul COLUMNA“ (Titu Rădoi). Un grup de tineri poeţi, membrii ai cenaclurilor literare „Columna“ (Tg. Jiu) şi „Mihai Eminescu“ (Turburea) au citit din poezia proprie dedicată măreţei aniversări. Li­viu POENARU CONCURSUL PENTRU DEBUT AL EDITURII „CARTEA ROMANEASCA“ • Editura „Cartea Românească“ anunţă concursul de poezie pentru debutanţi pe anul 1978. Manul scrisele­ dactilografiate vor fi trimise pe adresa editurii, Str. Nuferilor 41, Bucureşti, cod poştr£ 70661, pină la data de 1 februarie 1978. Fiecare ma­­nu­scris va purta un motto si va fi însoțit de uil plic închis, cu același motto ; in plic se va spe­r­cifica numele, adresa, vîrsta și profesiunea­ autorului. Manuscrisele nu se înapoiază autorilor.

Next