Luceafărul, ianuarie-iunie 1978 (Anul 21, nr. 1-25)
1978-01-07 / nr. 1
ancheta luceafărului de ce publicaţi rar ? Starea de excepţie a mai scris întîmplarea aceasta : ea, debutul meu s-a produs într-o noapte de vară, cind o ploaie care îmi batea in fereastră a chemat, deodată, ca într-o uriaşă străfulgerare copilăria, cu o forţă atit de năprasnică şi aruncîndu-mă într-o stare atit de ciudată incit, ca în filmele mute, am luat luminarea şi-am dat fuga in odaia alăturată să scriu. Iată însă că revelaţia aceea, copilăria întrezărită într-un peisaj luminat de o înţelegere care nu zugrăvea întîmplarea ci starea, libertatea aceea fantastică însoţită de un cortegiu de gesturi şi de cuvinte scăpărătoare, nu se putea numi. Am scris : „Plouă. Ploaie de vară, ploaie repede“. Apoi am stat pînă cînd dimineaţa a sticlit în frunzele plopilor din dreptul ferestrei pentru că n-a mai urmat nimic. Două săptămîni m-am chinuit să scot pe hîrtie „oul“ imaginaţiei mele, am vrut să scap de ceea ce începea tot mai mult să semene cu o boală care mă istovea. Iată însă că relatarea „clasică“, ceea ce ştiam din cărţile marilor maeştri ai literaturii române şi universale, nu se potrivea. Am înţeles cu toată lipsa de experienţă de pe atuncea, că ceea ce scriu va trebui să fie, cu toată povara şi îndrăzneala acestei convingeri — văzut şi auzit prima oară pe pămînt. Şi, dezlegarea a venit în cele din urmă într-o zi, cînd o anume stare febrilă m-a ajutat să scriu „Ploaia“ într-o dezlănţuire a cuvintelor pe care o păstrez în memorie ca pe ruperea unui zăgaz. Nici un manual de estetică literară nu m-a învăţat mai mult decit întîmplarea pe care am spus-o cit de mult este literatura o stare de graţie, care trebuie aşteptată cu o răbdare egală cu răbdarea pămîntului de-a germina doar în unul din cele patru anotimpuri, o întîmplare deosebită care are repere realitatea şi adevărul dar care nu se poate provoca la comandă, nu se poate grăbi fără riscul ratării, înaintea sorocului stabilit. Nici un manual de estetică nu m-a ajutat mai mult decît întîmplarea aceea să înţeleg că o carte este capabilă să ridice acel zăgaz al vorbirii — CUVINTELE POTRIVITE, fără de care opera nu poate exista. Nici un manual de estetică nu m-a ajutat să înţeleg mai mult decît întîmplarea aceea, fluxul şi refluxul literaturii, încărcarea scriitorului de viaţă şi descărcarea vieţii în artă, momentele de creaţie şi momentele de viaţă pură şi simplă, ritmurile creaţiei, existenţa trăită în sensul firesc, al naturii pentru ca gîndirea să aibă un moment de pace şi de egalitate cu sine, un răgaz de regenerare pentru a se reînălţa. Răsplata îndelungatei răbdări a literaturii sînt toate cărţile bune care s-au scris. între „Iarna bărbaţilor“ a lui Ştefan Bănulescu şi „Cartea milionarului“ a fost o tăcere atit de îndelungată încît a încăput bănuiala că aşteptarea s-a transformat în uitare, în neputinţă, că autorul e „terminat“ , că toţi prozatorii publicaţi în răstimpul acesta „anul şi cartea“ ba chiar şi două, trei, cărţi pe an deodată, ar „ţine loc“. Şi iată : A fost destul ca între cele două coperţi de carton, ,,Carea milionarului“ să fie în mîinile noastre pentru a înţelege,cei ce mai avem puterea aceasta şi conştiinţa literară curată) că tăcerea lui Bănulescu a însemnat naşterea dureroasă a unei cărţi de excepţie, o carte care prin simplă prezenţă restabileşte condiţia novatoare a literaturii şi anulează kilometri de tipărituri. Desigur , nu este o fericire că între nuvelele lui Fănuş Neagu şi „îngerul a strigat“ au trecut zece ani ; că după magnifica sa „Reconstituire“ Horia Pătraşcu a tăcut ; că între „Scarabeul sacru“ şi „Marile iubiri“ Aurel- Dragoş Munteanu a fost dat lipsă şase ani; că Velea şi-a exasperat publicul tot aşteptind, dar oare de la „Poarta“ şi de la cele „Opt povestiri“ s-a scris, în răstimpul care a trecut, (sunt 17 ani de atunci !), in domeniul povestirii ceva mai bun ? A înnoit cineva, mai mult decit Velea, sub raportul modalităţii, literatura din ultimii ani ? A creat cineva tipuri literare mai memorabile decît ei ? Văd, din jocul înţelegerii mele, o hartă a prozei în care, cum spun ardelenii, motivul primează, adesea motivul la modă, servit insă fără chemare, în cărţi călduţe şi plate, un „curaj“ fără forţă estetică, inapt să producă acea atingere de sublim care poate convinge şi poate înnobila. Văd din locul înţelegerii mele o lipsă de îndrăzneală şi de dorinţă de-a înnoi. Văd cum cronica literară acreditînd uneori non-valoarea este incapabilă adesea să surprindă excepţia şi să atragă atenţia asupra ei. Văd cum tot mai mulţi autori cred — şi chiar pot ! — să facă din proză o meserie rentabilă, acreditînd ideea că scrisul, ca orişice meserie, se poate învăţa ! Văd cum se pot acorda într-un an cu aceeaşi solemnitate patruzeci de premii literare deodată şi cum poate prinde pentru unii viaţă ideea că literatura înseamnă serie şi nu capodoperă. Dar mai văd cum marele public, purtat de un nedezminţit instinct spre valoare, reţine în memoria sa colectivă acea minunată stare de fapte prin care omul eliberat de constrîngeri, comunică cu enormă sinceritate ceea ce-i place cu-adevărat şi-l serveşte, ceea ce-l atinge şi-l doare, ceea ce-l nelinişteşte şi îl transformă, scrise la zece sau doar la un an distanţă una de alta, acele, cărţi minunate care pot prin excepţia lor să-i desprindă pe oameni de locul comun. Văd cum scriitori de valoare răspund chemărilor vremii, cu suficient de multă răbdare, cu suficient de mare talent şi cu destulă putere de muncă pentru ca să răsplătească încrederea investită în ei. George Bălăiţă Despre ritm evista la care am debutat în urmă cu vreo cincisprezece ani imi cere să spun de ce mă grăbesc încet. Greu de răspuns. întrebarea insă mă ispiteşte, mai cu seamă că eu Însumi nu am gîndit-o pînă acum. Poate în treacăt dar niciodată pînă la capăt. Nu sînt chiar un înţelept care respectă proverbele. Din totdeauna am mizat însă pe răbdare. Cum această virtute nu este la fel preţuită de toată lumea, se ivesc neînţelegeri, confuzii, judecăţi pripite. Nu le poţi lua în serios decît dacă eşti slab de înger. Totul este în cele din urmă o chestiune de ritm. Scrierea unei cărţi este un proces firesc, organic. Ea trece din mintea în mina autorului aproape în felul in care ia fiinţă un organism în întunericul primitor al speciei. Ieşirea la lumină, adică în viaţa vie ,de afară“, nu este o metaforă ci un proces supus legii viului. Orice schimbare a ritmului specific duce la malformaţii. Floarea din mugur, pasărea din ou, fluturele din crisalidă, iată locuri comune care pot acuza lipsă de imaginaţie dar nu contrazic adevărul elementar. Ceva mai complicat însă, fiindcă oul din care iese pasărea etc., nu este ginditor ca trestia ce inventă cartea. Şi Încă. Mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi, cum spunea experimentatul curtean Polonius. Nici la adinei bătrîneţe şi în nici o împrejurare să nu ţi se pară retorice sau nepotrivite aceste cuvinte. Să te cunoşti pe tine şi răbdător să-ţi afli măsura şi puterea. înţeleg prin răbdare nu aşteptare pasivă, ci perseverentă, niciodată renunţare, tenacitate, acţiune în sensul firii tale. Patetic, sentimental, fără teamă de ridicol să faci pe dracu-n patru să exişti în pielea ta. Numai aşa te poţi apăra de rutină. Tonul confidenţial vrea să accentueze caracterul absolut subiectiv al textului de faţă, în nici un fel moralizator-dăscălesc. Eu am început mai tîrziu decît alţi colegi de generaţie să scriu şi mai ales să public. Nu fiindcă cine ştie ce scrupule şi un mediu ales m-ar fi sfătuit. Dimpotrivă, aş zice ! Este uneori invocat Flaubert care îl convinse pe Maupassant să ucenicească ani la rind în anonimat pînă cînd acesta din urmă se arată, de la prima nuvelă, aşa cum îl învăţăm la şcoală. Se cam uită însă că pentru asta ar fi nevoie mereu de Flaubert şi Maupassant. Există texte care nu pot fi jucate de actori mediocri, asta însă nu-i împiedică să le joarce. Treaba lor, mai ales că teatrul nu are întotdeauna de pierdut din asta. Eu am început mai tîrziu fiindcă pur şi simplu atunci mi-a trecut prin minte să scriu o povestire. Ambiţiile mele, cite erau în adolescenţă, mergeau în altă parte. Visam viaţa mult mai intens decît literatura. Citeam pe rupte fără plan şi program. Eram vesel, nepăsător şi plin de o enormă curiozitate. încă acum nu sînt convins că nu aş fi putut, fi mai bun în altă parte decît în literatură. Poate mult mai bun. Am ajuns însă acolo încît sînt sigur că acum altceva nu mai pot face. Este de neînchipuit cit de puţini sînt cei care îşi realizează adevărata vocaţie. în acest sens, fără îndoială, vorbeşte undeva Faulkner despre eşecul operei lui. Important este să ai ce rata. Aşa că nu-mi rămine decît să duc la capăt cum pot lucrul început. Sincer să fiu, prima, primele povestiri le-am scris pentru mine. Nici nu m-am gîndit la tipar, îmi plăcea cum se adună cuvintele în jurul unei licăriri ivită din nimic. Ameţeală, fascinaţie, provocare continuă. Multă vreme înainte de a publica şi după aceea o perioadă, cînd scriam povestiri spre mirarea mea apreciate de critică (la cititor m-am gîndit mai tîrziu, dar atunci foarte serios şi hotărît să nu-l mai scap din mină, atenţie !, cind eşti pornit să scrii fiindcă trebuie să placi numaidecît cuiva, ai toate şansele să nu te mai citească nimeni în cele din urmă) am descris lumea. O făceam cu uşurinţă, cu plăcere, fără chiar să-mi pese de poncire deşi, ceva mai tîrziu, un critic le semnala fără de altfel să noteze cîtuşi de puţin circumstanţele. Altfel spus, într-o vreme cînd nu se putea publica o schiţă despre un ţăran care pleacă dimineaţa la tirg fără să aminteşti întreg procesul cooperativizării agriculturii, cum trebuie calificată observaţia că povestirea cu pricina, e, plină de poncire?! Sigur, exista şi cealaltă ipostază : să nu publici ! Dar dacă ar fi lăsat să treacă timpul de ucenicie într-o meserie care nu se poate învăţa, mulţi dintre prozatorii buni de azi nu ar mai fi existat. Caută să te exprimi, să exişti, să răzbaţi oricum, dacă ai putere adevărată... Descriind cu bucurie naivă lumea, fără prejudecăţi, adică trăind simplu, spontan literatura, cu o încredere în realitate şi în cuvîntul scris depăşită doar de totala lipsă de experienţă a începătorului (pe scurt, scriind uşor şi repede, instinctiv, păstrez de atunci piese de teatru, poeme şi vagi romane nedate la tipar şi necitite cuiva, scrise fără ştersături, răsfoite acum îmi dau impresia lipsei de efort aparent cu care omul sănătos respiră şi merge) aşadar relaxat şi fără nici o grijă mult timp, am înţeles intr-o dimineaţă de iarnă că nu mai e nimic de făcut cu povestirile mele. Era o foarte ciudată iarnă fără zăpadă şi o lumină, ca la tropice, egală de la răsărit în asfinţit incit eu, ca om de patru,tahotimpurice ,sînt, am început să-mi simt umerile şi să mă gîndesc serios la cunoscutul studiu al lui conu Iancu despre fandaxie şi ipohondrie. Dar fiindcă aveam o minte sănătoasă într-un trup sănătos, urmare a unei tinereţi sportive cînd nici anume constrîngeri dogmatice şi nici împotrivirea la ele nu prinseseră cheag, m-am vindecat, dacă se poate spune aşa, repede. O frază din Tolstoi m-a pus pe drumul cel bun. Ori de cite ori i se vorbea de o proză nouă, povestire, nuvelă, roman, bătrînul întreba invariabil : e construită, e construcţie ?... Brusc am înţeles cit de adincă e observaţia şi cită puţină construcţie era în tot ce scrisesem pînă atunci. Aşa că trebuia să învăţ asta. Tot singur, cum învăţasem şi alte lucruri. Aveam nevoie de timp, mai bine-zis de răbdare. Timpul s-ar putea nici să nu existe, cum îmi spunea într-un vis un biet purtător de palanchin din vremea dinastiei Tang. Astfel, am început să-mi gîndesc ritmul. Eram ca o fiinţă care se adaptează altui mediu. Construcţie înseamnă spaţialitate, depăşirea suprafeţei plane, idee pulsatorie care să pună în mişcare propria ta invenţie dar în stare să stimuleze şi alte minţi etc. Fii relaxat, mi-am spus ca într-o comedie americănească, fii încăpăţînat pe cit cu putinţă fără trufie, inchipuieşte-ţi că nu eşti bunicu-pămîntului şi ca să-ţi vie mai uşor culcă-te seara cu gîndul că aşa ceva nu există, mi-am zis, în general, nu da atenţie articlerilor ocazionali care fac liste de autori, dau note şi sfaturi pe toate tonurile de la duios la imperativ. invîrtesc un fel de mică bursă suprarealistă a valorilor unde cotele se modifică după criterii greu de ghicit, mi-am zis. Caută să ai încredere în criticii pe care îi simţi legaţi de interesul comun ce îl aveţi faţă de literatura română şi ,de cititori, mi-am zis. Numai mie, fiindcă printre amici s-ar fi găsit cel puţin unul care să moară de rîs ascultînd fleacurile astea prea solemne, nu ?, moartea lui m-ar fi îndurerat, peste măsură, aşa că am tăcut, îmi văd înainte de treabă. Pot să tipăresc de aici înainte o carte pe an, sau să aştept încă şapte, important este să nu mă grăbesc dar ,nici să amim Propriul tău căp te ascultă mai ales atunci cind eşti viu cu adevărat chiar şi un somn. Neacşu Tentaţia capodoperei iciodată oamenii nu au dorit altceva, mai mult decît tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Omul ştie că va muri, animalul ştie cine îl va putea ucide. Un animal îşi recunoaşte moartea într-un animal de care se fereşte fugind. Cu cit o va face mai bine, cu atit va trăi mai mult. Omul îşi recunoaşte moartea într-o abstracţiune, Timpul, acest „animal“ fabulos care ne sfâşie pielea clipă de clipă. De aceea s-a silit să creeze, să inventeze împotriva Timpului, înţeles ca semn al morţii. Efortul invenţiei se circumscrie deci existenţei noastre. Două sunt direcţiile de invenţie, de creaţie omenească , una materială şi alta spirituală. In ultima intră şi invenţia artistică, component important în structura de rezistenţă a speciei împotriva eroziunii Timpului. Creaţia opune Timpului iluzia unor existenţe omeneşti infinite, aspirînd, cel puţin în intenţie, la o egalitate de durată a adversităţii. Biografia capodoperei este infinită, iar prezenţa, contemporaneitatea autorului său perpetuă. Astfel, Homer este nu numai autorul Oladei şi Odiseii, ci şi un om orb de peste două mii de ani. Şi asta pentru că a scris. Dar cîţi dintre oameni nu ar fi putut să scrie ? Cei peste care treci, cei care trec şi cei care vor trece. Vieţi, atitea vieţi, pentru că „omul ca florile înfloreşte şi cade, şi ca umbra fuge şi nu stă“ ! între naşterea şi moartea unui om se petrec atîtea intîmplări şi totuşi atit de puţine se ştiu. Artistul nu este o excepţie, el este doar un reprezentant al uneia din invenţii şi exprimă aceeaşi aspiraţie a nemuririi. Pentru că fiecare se exprimă într-un anume fel, prin ceea ce face, unul se exprimă cîntînd, altul făcînd case, semănînd şi aşa mai departe. Desigur un om nu face numai un singur lucru, dar dintre toate, unul va fi făcut cel mai bine şi aceasta s-ar numi vocaţia sa. De aceea, dacă un scriitor poate fi întrebat pentru ce scrie, trebuie să răspundă firesc că scrisul este modul lui de a se exprima alături de ceilalţi oameni. Consider că una din armele cele mai constante ale Timpului împotriva evaziunii omului din moarte este momentul, înţelegerea lui eronată se opune iluziei eternităţii, pe care n-o poţi avea decît construind durabil creînd cu seriozitate şi dăruire. Autorul care nu rezistă tentaţiilor momentului, care este copleşit de moment în dauna perspectivei, se trădează atit pe el cit şi pe semenii lui. Va fi fericit de o falsă notorietate, cărţile sale scrise în cîteva zile vor muri însă înaintea sa. Se ascunde acest vis înşelător de cele mai multe ori subcuvîntul luciditate, iar programul său va începe întotdeauna cu a fi asentimental, mai exact ăemoţional. Dar ce ar fi făcut vreodată omul fără ceea ce se cheamă inima lui ? Să uităm că printre toate ce i-s date, posibilitatea de a se emoţiona gîndind, este lucrul cel mai de seamă ? Ambiţia de a rivaliza ştiinţa, azi ajunsă de neînţeles, nu creează o literatură artificială, discursivă, monotonă ? Lipsită de emoţia estetică, cum poate decide ea semnul artei ? Nu este adevărat că oamenii sînt astăzi mai inteligenţi decît cei de ieri. Creierul programează întocmai ca o maşină cibernetică. Programările s-au schimbat azi şi diferenţa dintre noi şi ceilalţi rezultă din complexitatea datelor primite, schimbarea depinde de capacitatea de a te informa. Structura umană însă e mereu aceeaşi şi unul dintre elementele sale fundamentale este creaţia, sentimentul, capacitatea de a te emoţiona iubind, urînd, luptînd, fiind învins sau învingător. Şi, desigur, toate acestea, sub aspectele lor particulare de la noi, în societatea noastră. Arta in general, şi literatura în special, obţin dreptul la eternitate prin ceea ce descoperă în structură. Şi atunci, este o insuficientă artistică şi o pseudosavanterie să cotezi informaţii sumare (şi din ştiinţă) pentru a demonstra o dramă sau o comedie omenească. Pentru aceasta, o maşină cibernetică bine programată ar fi mult mai pregătită. Sentimentul interesează în ceea ce are profund omenesc şi nicidecum în aparenţa sa. Se poate face o filozofie a sentimentului şi nu o anchetă a lui. Important ar fi să ştim, ori să vrem să ştim, ce au gîndit cei care au fost (şi nu ce haine au purtat ei), ce gîndesc cei care sunt (şi nu cum mănîncă) şi ce vor gîndi cei care vor fi (şi nu cum vor dormi). Poezia orbitează îndelung in jurul acestor întrebări pentru că poetul este cel care cîntă singur în faţa ansamblului. Prozatorul insă dirijează un ansamblu imens şi cel mai insignifiant instrument sau cîntăreţ-personaj fals denaturează partitura şi îl descalifică. De aceea, prozatorul este obiectiv cit timp îşi acceptă existenţa într-o realitate determinantă, realitate care este, pentru noi, societatea socialistă. El estesubiectiv cînd interpretează în cărţile lui această realitate determinantă. Timpul, ultimul judecător, va fi mulțumit sau nu, îl va infringe sau nu. Aceasta în măsura in care opera se întemeiază sau nu pe o concepţie filozofică înaintata, răspunde sau nu permanenţelor epocii sale. Deci adversarul scriitorului (acesta fiind nereu în cercetare) este acelaşi timp, iar sprijinul său este omul care l-a avansat ca posibilitate de maximă rezistenţă. Prin aceasta scriitorul nu se poate despărţi în nici un fel de cititorii săi, fiind mereu alături de ei, încercînd să-i reprezinte. Pentru cine scriu ? De ce nu mai scriu ? De ce nu mai public cărţi ? Despre oameni, pentru oameni. Ca scriitor român scrii pentru poporul în care fiinţezi, pentru limba în cultul căreia te-ai născut, pentru realitatea în care exişti, acum, aici. Actul acesta de responsabilitate determină un destin literar şi constituie apăsarea grea care apleacă umerii celui care scrie. Şi un atlet care vrea să alerge atit de repede incit să depăşească o Urnită de timp este condiţionat de un stadion plin şi prieten. Scriitorul are ca susţinători şi prieteni pe toţi oamenii care s-au născut, se nasc şi se vor naşte, pentru că poartă cu el dorinţa de a nu muri niciodată. Moartea meşterului Manole este ireversibilă, pentru că sacrificarea Anei este ireversibilă Nimic nu este unic in afara fiecăruia. Pentru fiecare scriu. Fără a înceta să reprezinte o aspiraţie universală, scriitorul este determinat de existenţa sa istorică şi socială. Pentru cine şi pentru ce scriu ? De ce nu mai scriu cărţi ? Sînt deci un scriitor aminat de ciţiva ani de mine criştimii sau unul sfîrşit *? întrebările, cînd vrei să ţi le pui, se înmulţesc mai repede decit răspunsurile, ele se înlănţuie prea repede pentru a mai lăsa intervale intre ele. Şi nu, nu voi răspunde căutînd motive exterioare creaţiei (deşi aici aş putea aminti şi de „trebile“ care îl îndepărtau de la ispita ritmului pînă şi pe poet), conflicte închipuite cu editori şi redactori, obstacole artificiale în calea vocaţiei care, dacă există cu adevărat, se impune chiar şi pe un drum mai ocolit decît al altora (acum mă gîndesc la Constantin Ţoiu, la anii în care acesta a ştiut să spere scriind o carte definitorie cum e „Galeria cu viţă sălbatică“, la clipele sale de umilinţă in care simţea privirile colegilor săi trecînd deasupra sa, la destinul său de trăgător de elită care aşteaptă zile şi nopţi să vadă lucindu-i in faţă un epolet aurit în care să tragă o singură dată, spre deosebire de carabinierul căruia mereu i se pare, din prisos de cartuşe, că ultimul poate fi cel mai bun...). Nu voi răspunde nici pentru a mă disculpa, nu mă cred vinovat atîta timp cit nu-i judec pe alţii care nu-mi seamănă cu părtinire; şi invidie, dimpotrivă, sunt alături de toţi colegii mei scriitorii pe acest front în care ne înfruntăm cu valorile timpului trecut, prezent şi viitor, conştienţi de responsabilitatea noastră comună faţă de literatura română. Ştiu, da, ştiu că singurul răspuns adevărat al unui scriitor este cartea sa, cărţile sale dacă se poate, pentru că aceasta — acestea compun un scriitor şi nu acesta compune cărţi pentru că se consideră sau este considerat scriitor. Or, această carte eu nu am scris-o, deşi de scris am scris în timpul acesta şi de scris am scris şi înainte de a publica primele două cărţi. Numai că public mai rar, fapt pe care nu-l consider o excepţie, mai ales cercetînd istoria literaturii care nu e alcătuită nicidecum numai din autori prolifici (în sensul bun al cuvîntului), nici nu se cîntăreşte, nici nu se măsoară în lungime sau în grosime (aceste „măsurători“ sunt rizibile în faţa subtilelor măsurători ale timpului şi aparţin mai mult vanităţii unuia sau altuia). Afirm aceasta pentru că îmi displac privirile rele aruncate peste gardul vecinului, cînd ele ar trebuii întoarse în sine cu orgoliul marii încrincenări creatoare. Desigur, există şi riscul ca să nu-mi scriu cartea — cărţile pe care mi le, doresc, după cum există şi riscul să public cărţi care să moară înaintea mea, între acestea două însă îl prefer pe primul care poate fi evitat prin vîrstă, experienţă şi responsabilitate deplină pentru ceea ce vrei să afirmi în numele celorlalţi prin tine însuţi. Sper ca pînă la urmă să fiu căutat de cărţile mele, măcar atîta timp cit le-am căutat şi încă le mai caut eu. Auto — reconstituire i s-a propus mai zilele trecute, printr-un telefon primit la redacţia la care SR !!ţ lucrez să-mi exprim părerea — şi asta cit se poate de repede — asupra stării, asupra condiţiei prozatorului de azi. De azi, nu de astăzi. Ori „azi“, pentru noi — aceşti ciţiva prozatori debutaţi şi debutanţi prin anii ’60, găzduiţi aici, iată, de către chiar revista care ne-a încurajat primele începuturi — reprezintă, socotesc, o noţiune pe cit de scumpă, pe atit de obligator a fi justificată; reprezintă un prilej de a ne rememora aceste începuturi, de a analiza la rece ceea ce am reuşit să facem, sau nu. De a spune răspicat — ancoraţi în strictă actualitate fiind — dacă sîntem sau nu mulţumiţi de noi înşine. Ceea ce, de ce să nu recunosc, nu e deloc uşor!... Veritabila reconstituire — faptul de viaţă care m-a determinat să scriu apoi „Reconstituirea“ — s-a consumat în oraşul meu natal, Caransebeş, în vara anului 1962. Pe unul dintre tinerii acuzaţi de atunci — devenit,in proză, personajul Ripu — l-am reîntîlnit tot aici, prin anii 1970— 1971 ; cartea apăruse, dacă nu mă înşel rulase şi filmul. Nu l-am recunoscut, fireşte : la menţionata reconstituire fuseseră mai mulţi „eroi“ decît apar în carte şi apoi vîrsta ne marcase — mă marcase, ca să mă exprim cit mai exact. El a fost cel care, surprinzător, m-a recunoscut pe mine. Fostul „posibil derbedeu în devenire“ era bine-mersi şi continua să fie frumuşel foc, se însurase, avea şi un copil şi lucra la fabrica de mobilă „Balta Sărată“, din localitate, stimat şi apreciat de tovarăşii săi de muncă. Ne-am îmbrăţişat. Oare eu, în acel moment din 1962, ce destin îi propusesem, sau i-l presupuneam, acestui tînăr?! Pentru că, evident, atunci, în 1962, pe plaja înnebunită de soare din apropierea restaurantului „Pescăruş“ — acolo unde avea loc, repet, autentica reconstituire şi unde purtam în miini un aparat de filmat pe 16 milimetri, încurgîndu-mi degetele în butoane şi chinuindu-mă, plin de repulsie, să filmez chipurile grase de poftă ale spectatorilor aflaţi întîmplâtor la faţa locului în costume de baie şi in ciuda organelor de miliţie, care, decent amărîte, încercau să-şi împrăştie — am ştiut că odată, cine ştie cînd, voi scrie despre ea , prea mult mă marcase acea întîmplare. Şi m-a marcat, intr-adevăr. Dovadă, faptul că a apărut în scris, apoi pe peliculă. Şi relativ repede. De ce spun toate astea, de ce mă întreb astăzi la începutul anului 1978, ce destin i-aş fi propus tînărului din 1962? Nu ştiu exact şi nu mi-e ruşine să o spun; poate că sîntem legaţi de eroii noştri prin fire mai trainice decît ne putem imagina, poate pentru că destinul nostru este asemănător unora dintre aceştia; poate pentru că uneori am senzaţia că nu înţeleg pe deplin ce se petrece, ceea ce la urma urmei n-ar fi absolut condamnabil, asta însemnînd poate numai că sunt slab ; e suficient însă să citesc o scrisoare sosită la redacţia noastră, sau să ies în stradă şi să privesc ceva mai atent în jur, pentru a-mi reveni şi mai ales pentru a înţelege că, zilnic, noutatea, in tot dramatismul ei (fie el eroic, anonim, comic, absurd ori divin — prin tot ceea ce poate da acest popor al nostru, fantastic de cumsecade, de constructiv prin tot ceea ce poate el da), mă obligă. Revin la prozatorii anilor ’60’ nu ştiu de ce, astăzi, acei ani mi se par incomparabil mai, autentic reprezentaţi în scris decît cei actuali, iar asta nu e o simplă figură de stil. Marii noştri scriitori contemporani au produs cîteva opere remarcabile al căror subiect însă se plasează, in marea majoritate a cazurilor, într-un trecut despre care „puştii“ liceelor de astăzi habar n-au mii cunosc abia din aceste cărţi. Pentru cei destinaţi a face parte din generaţia anilor ’60, o astfel de posibilitate nici măcar nu era de conceput: scriam despre, şi aşa cum puteam, despre acel moment, despre momentul acelor ani. Despre dramatismul anilor aceia. Astăzi, am impresia, lucrurile s-au schimbat într-un fel. Se evită cu rare excepţii, în proză înfruntările dure — şi mă întreb, apropo de asta, oare nu duritate, duritate şi satisfacţie, da, dar nu duritate înseamnă munca pe un şantier ? , o tendinţă a unor povestioare care apar, cu mare indulgenţă, pe ici pe colo este cea de a prezenta lucrurile într-un fel de roz-bombon. Spuneţi-mi, oare unde să găsesc rozul ăsta, în schimbul căruia sunt dispus să dau toate culorile lumii ?! Totuşi viaţa este mult mai complexă, mai nuanţată decît ar recomanda-o o asemenea optică. Nicolae Velea Eu nu scriu că ştiu să scriu Cred că am început să scriu înainte de a şti şi cunoaşte alfabetul. Atunci cînd am arătat cu degetul cum curgea lumina prin nişte uluci mici de gard de grădină şi care lumină, prefirată, cădea, se juca pe o frunză mare de dovleac. Frunza era mare, dovleacul mic, luminos se juca pe-acolo ajutîndu-1 poate să crească și eu o arătam cu degetul și nu puteam să zic decît : — Uite, o vezi, uite-o ! Nu prea mai țin minte cui vroiam să explic, mamei sau unui bunic al meu, taica Badea, venit în vizită la noi. Știu însă sigur că ■ aproape mă tăvăleam de plăcere arătînd cu degetul legănarea luminii şi pe urmă dîrdîiam de necaz că nimeni numă înţelegea. Bănuiam dinapoia pînzei ţesută de razele soarelui o înlănţuire plină de farmec cu neputinţă de comunicat, ceva înfăşurat în lumină şi bucurie, cum aveam să scriu mai tîrziu într-o povestire. Mă îndoiesc şi acum cită dreptate sau adevăr există în formula ştiută „expresia rezolvă“ sau „eliberează“. Sigur e faptul că măcar pentru mine cuvîntul scris rar şi exact, căutat pe îndelete, are fie şi parţial — o funcţie să-i spun aşa... tămăduitoare, îmi prelungeşte fie — repet parţial -- acea faţă neştiută a lucrurilor, a întimplărilor, pe care vroiam s-o arăt doar cu degetul meu nealfabetizat. Parţial, trunchiat, deoarece suspin şi eu pe umărul, mai bine şi mai exact spus, sub umărul lui Ion Budai Deleanu care se plîngea odinioară de „neajungerea cuvintelor“. ★ ...Nu ştiu dacă într-o bună dimineaţă te poţi trezi stăpîn pe „mijloacele de expresie“, dar un exerciţiu îndelungat poate duce la mînuirea lesnicioasă — aproape fără efort — a cuvîntului şi a frazei. Se poate scrie frumos şi mult şi bine căscînd ; dar există şi primejdia căscatului care, se ştie, se ia, trece din om in om. Sint, există la indemînă cărţi pline doar de cuvinte şi, muţind niţel sensul şi formularea acidă a poetului „deschid cartea, nu e carte“. Sau, tot aşa, „cartea geme“ de formulări şi comentarii a uneia şi aceleiaşi situaţii privită nu din acelaşi unghi — tehnica relatării din unghiuri diferite a unei îrtîmplări, atitudini etc. este altceva — ci acoperită cu alte cuvinte. Adică ar veni cum am fierbe fasolea a doua oară. Scriitorul român a fost des învinuit că ar scrie „cu limba“. Acuza este, cred, parţial îndreptăţită. Dar, ciudat, aici nu pot intra marii, puternicii, autoritarii într-un fel stilişti ca Bănulescu, Bănuş Neagu,, Constantin, Ţoiu. Nimeni, poate el, poate ceilalţi, cărora le spune izbucnind cu plăcere răvăşit blondă (cînd îşi răsuceşte încă părul bătînd spre puţin) nimeni deci nu cunoaşte ca Fănuş o bucurie a metaforei bine alese. Nimeni, sau puţini ştiu umilinţele lui Ştefan Bănulescu, prozator unic, singular, aş spune eu, nimeni sau puţini ar putea spune şi dezvălui chinul şi lupta cu expresia adevărată şi exactă. Fac o mică paranteză. Merită. Dormeam pe mese, proaspeţi absolvenţi de facultate, fără acte de Bucureşti, sus la „Gazeta Literară“, cu Nichita Stănescu. Bănulescu şedea jos, înghesuit la subsol împreună cu familia. Birourile (mesele) erau libere şi el lucra acolo. La ore tîrzii (sau proaspete) — unu, două noaptea — venea şi ne spunea lucrurile, faptele pe care vrea să le scrie. Ştiam că le scrisese pentru că era o convenţie ca măcar o oră, o oră, două, fiecare să-şi vadă şi să-şi facă lucrarea lui. Bănulescu ne plimba verbal prin lucrările lui. Rămîneam fascinaţi, intram în teritorii miramlos concrete în care cititorul a intrat de curînd. Aş putea spune mai mult despre Ştefan Bănulescu, dar mi-e teamă de „ieşirea lui în public“. Pe Costinoiu l-am iubit şi l-am lăcomit, dacă vrem, fraza încă de pe vremea reportajelor sale — din care a cules atitea observaţii încît patru (cel puţin) sunt antologice, ca apoi să izbucnească, torturat poate, în această carte „Galeria cu viţă sălbatică“, nemaipomenită prin durere şi înţelegere, depăşire a durerii sociale, temporare fireşte. Ce vreau eu să spun pentru isbăvirea acestor rînduri ? Că aceşti prieteni ai mei — dar prieteniile sunt schimbătoare — deci aceste cărţi ale prietenilor mei cred că mă ajută să scriu şi ceva despre mine. Cele mai fidele rămin cărţile, cu sau fără dedicaţie. Chinul expresiei n-a fost şi nu este pentru mine alegerea expresiei, asta am mai spus-o, este lesnicioasă. Chinul, fără să forţez, a fost situaţia epică, semnificativă, care să-mi impună formularea. Acum ciţiva ani, uite că au trecut ani buni, stăteam într-o cămăruţă şi scriam pe un scaun. Adică hîrtia era pe ulu scaun. Un critic clujean — coleg de facultate — a dormit la mine pe canapea şi a găsit pe scaun o propoziţie : „Pe Dandu Pariţurescu l-a împlinit o bucurie mijlocie“. Peste şase luni, sau , mai mult a găsit aceeaşi propoziţie neatinsă: „Cum, mi-a zis, n-ai mai scris la ea ?“ — Nu, i-am răspuns. Am totul , dar nu găsesc finalul. Pînă la urmă l-am găsit uşor şi pe urmă povestirea mea la care ţin, se numeşte „Transferul“, a apărut. Ce vreau, să spun ? Că mă oblig faţă de mine şi cititori să găsesc situaţii definitorii chiar cu marele risc de a fi definit: „abulic“, „răsucit“, întortocheat in formulări şi leneş. Scriu nu pentru că pot şi ştiu să scriu, scriu atunci cînd o situaţie, o întîmplare ţîşnită din amintiri este văzută, e trăită, rostogolită în emoţiile mele de azi, dă-n „clocot“, nu mai poate, cere şi impune dreptul la expresie şi comunicare. TV Pop Nicăpetre : „Fata cu mere" Horia Aurelian Bolea: „Repaos"