Luceafărul, iulie-decembrie 1978 (Anul 21, nr. 26-52)
1978-07-01 / nr. 26
at: «IM !~ Luceafărul Sâptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! URSR ■ ANUL XXI 26 (844) Sîmbâtă 1 iulie 1978 8 pagini 1 leu IVESHAI BENIUC Sîntem aici M-am dus de bun rămas, atîta poate, Pe văile natale-ndepărtate în ale toamnei tări de străluciri Cu cimitirul meu de amintiri Şi din pruncie ţi din tinerele încununat, cum sint, de bâtrineţe. Doar vechi sint amintirile ţi eu Dar viaţa tot mai nouă e mereu, Măcar că Dezna-ţi scaldă bolovanii Şi nu-ţi aduc de loc aminte anii Pleşcuţa, cu stejarii-i, Dealul Mare Ferestruiţi de vale spre vr-o mare. Nici crîngul de salcimi nu ţine minte Ce drum, roman ori dac, a fost ’nainte Subt ghearele-i de rădăcini ascuns, L-au năpădit uitări de nepătruns. N-a fost pe-aici Gomora nici. Sodoma, Dar oare ce-ntimplări nu ţtie Moma Şi Munţii Codru sumbri ţi Bihăria De cum in singe-i frămintata aria Acestor plaiuri strămoţeţti de noi ? Sintem aici, de mii de ani, mai vechi, mai noi, Ca să călim cu singe ţi cu oase Această vatră cu livezi mănoase. Cu şesuri, văi, cimpii şi munţi stăpinitori Păziţi de netrecute trecători. Prin Rázván Ionescu : „Laureata de la noi" Ca Văcărescu Nu-s, ce să fac ? deloc universal ! Din naştere-s un biet provincial, Un carpatino-dunărean pierdut In gintea sa cu prea străvechi trecut Şi ca atare numai patriot, ’ Şi n-am ce face, asta este tot! Ah, ciţi n-au încercat să mă ciţtige Şi ciţi nu m-ar fi vrut puţ în cirlige ! Dar ca ţi Văcărescul eu mi-am zis în cartea ursitoarelor ţi-e scris : A româneţtii limbi îmbogăţire Şi mai presus a patriei cinstite ! Că nu sunt eu alesul, nici că-mi pasă, Alesul pin’ la urmă o să iasă, Alt Eminescu, de va fi nevoe, încununat cu lauriţi aloe Iar ca fantomă eu din cimitir Cu ochii sfinți de veac am să-l admir. Simboluri eminesciene iziunea apei alterate — la Eminescu — particularizează tema bachelardiană a impurităţii şi purificării apei. Substanţă transparentă precum cristalul sau oglinda, apa poate deveni la Eminescu impură, semnificând dezechilibrul şi suferinţa. Psihanaliza acestui din urmă element bivalent o face poetul însuși în Geniu pustiu, prin confesiunea lui Toma Nour după trădarea lui Poesis. „Zile întregi cutreeram cîmpii pînă ce dădeam de rîu. Acolo, pe podul lui de lemn, mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi ciorcind, valuri turburi ca sufletul meu sterp, turburi și neoglindoşi ca inima mea moartă. Apa limpede ca cristalul a izvoarelor nu-mi plăcea — cînd dădeam însă de ea, începeam a o amesteca cu bastonul, pînă ce, turburată de pămîntul cel negru, era icoana vie a gîndurilor mele“. Valurile opace, turburi „neoglindoase“ (epitet sintetic creat de poet) trădează prin urmare vîrtejul interior al pasiunilor, criza afectivă, iar contemplarea lor aduce visătorului satisfacţie. El urăşte apa limpede de izvor, cîntată în stări extatice, şi are plăcerea de a o degrada prefăcînd-o într-o pastă noroioasă. Şi totuşi nu atît magma apei glodoase ne va fi oferită de postumele juvenile, cît păstrarea fluidităţii devenită însă „venin“. Apa mării, adîncă şi întunecată, va deveni un asemenea filtru otrăvit pe care poetul îl soarbe neîncetat, sau care îl soarbe la rîndul său pe poet. Sintagma „mare amară“ va reveni de cite ori Eminescu va evoca apele, adinei, cu semnificaţia maledicţiei, damnării, amărăciunii dueroase. Biblia păstrează frecvent acelaşi simbolism, iar Richard de Saint Victor îi explicitează sensurile astfel : „Omul trebuie să treacă prin ape amare, iar cînd el va înţelege propria-i mizerie, această sfîntă amărăciune se va preschimba în bucurie“ (De statu interioris hominis). In mod congruent apa cristalină, apa de izvor, apa de argint va cunoaşte la Eminescu contraponderea apelor adinei în care visătorul se cufundă imaginar, bînd cu sufletul îndurerat aceasta soma malefică. Veninul rezidă în apa nocturnă, grea, întrucît de pildă și Paracelsus vedea cum „luna alterează apa, pînă ce aceasta devine veninoasă, apă de Styx“. Oferindu-ne explicit simbolul abisal al apelor adinei, postuma Cînd priveşti oglinda mării, inaugurează totodată sintagma „mare amară“, pe care o regăsim cu o extremă frecvenţă pînă şi în Memento mori. In cea dinţii postumă „noianul mării verde şi amar“, „marea de mîhnire / Şi venin“ se relevă sub oglinda apelor nocturne. Silfii de lună cîntă către lună în Mureşan (1869) : „Tu, ce din ceruri pe lume cazi, / Lumină sîntă, / Precum pe-al mării amar talaz / O rază frîntă.“ Termenul semnificat, suferinţa — din Mureşan (1871) — va consacra acelaşi sens simbolic in monologul eroului către Satan. Dar spaţiul preferat în care se transferă suferinţa poetului va fi mai cu seamă apa devenită venin lichid. Pînă şi uraganul bătrîn din Mitologicale e pus să bea vinul toxic al Oceanului, întrucît „Rău îi mai umblă prin pînteceacum băutura amară“. Călugărul damnat prin genialitate solitară, lipsit de , stea protectoare, este psihanalizat in Povestea magului. — De-aceea te-ai retras tu, îi zice filaguatuncea, Să trăiești în asceze gîndind la Dumnezeu Bind apa mării-amară în negrele spelunca Ca să domini în tine ispita, geniul tău ! Transformarea halelor marine fastuoase cu apă pură şi caldă a visului morţii eliberatoare, (Odin şi Poetul), în „negrele spelance“ cu apă otrăvită, indică polul advers al simbolului, suferinţa care se insinuează lent, surpînd organismul, ca o otravă necunoscută. Apele, hierofanii ale civilizaţiilor revolute, devin şi ele amare, transferînd gustul alterat în cîntec, în Elena Tacciu Continuare în pag. a 6-a I Tudor Vianu, călător An Scrieri de călătorie, selecţie, prefaţă, cronologie de Gelu , Ionescu. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, descoperim o fericită întîlnire a marelui cărturar care a fost Tudor Vianu, cu poetul tinereţelor lui. Italia, îndeosebi, i-a pus in vibraţie sensibilitatea, tot atît de receptivă faţă de artă, ca şi de natură. La Veneţia, departe de a simţi că trece printr-o „cetate a morţii“, călătorul are revelaţia feericului şi se bucură de iluzia „de a se simţi eliberat de condiţiile realului“. Adriatica, văzută in periferiile Veneţiei, îl întîmpină cu o INSTANTANEE inundaţie solară aurie. La Padova, petrece cîteva neuitate ceasuri „în curţile interioare ale Mănăstirii Sfintţlui Anton“ Moartă i se pare nu Veneţia, ci Ravenna, care trăieşte exclusiv „prin amintirea morţilor ei iluştri“, cu mausoleele. „Gallei Placida, al lui Teodoric, al lui Dante“, Florența, San Gimignano, Siena, Assisi cu amintirea mereu vie a „sărmănelului", — cum ii tălmăcea N. larga, pe Sfîntul Francisc, il poverello, — Roma, Tivoli, Fiesole, punctează etapele călătoriei meditative a compatriotului nostru, care nu pregetă a-şi aminti de oraşul grădinilor, Bucureştii noştri, în care nu s-a produs divorţul dintre om şi natură. Dintre toate impresiile de călătorie, nu-mi ■voi ascunde preferinţa pentru paginile memorialistice, „Una bella dasseggiata“, în care călătorul fixează cu umor tîrguiala cu un bătrînel vizitiu, care ceruse 120 de lire pentru o Șerban Cioculescu Continuare în pag. a 7-a Artele în agora Un tînăr poet de pe alte meleaguri susţine că „poezia nu-i decit o chestiune particulară, in sine, fără să fie obligat sâ predice o morală sau alta“. Dar frumosul în sine nu-i moral ? A îngriji de grădinile sufletului omenesc, spaţiul de graţie şi de vis, nu-i tot morală ? Sau a scoate poezia din camera închisă a cărţii şi a-i vedea vocea cetăţii nu-i împlinirea poeziei în cel mai profund sens ? Trăirea poetului, actul liric nu suferă ci cîştigă alte valenţe. . Este grav doar cînd scena se îmbracă în pseudopoezie, în loz, lozincă şi rebus, prin lipsa de valoare devenind amorală, vicioasă pentru spectator cît și pentru poezie in sine. Am participat la cîteva spectacole de poezie și muzică în cadrul generos al Festivalului Artele — fereastră deschisă spre om organizat de redactorii ga Ion Iuga Continuare in pag. a 7-a La Mirceşti, după o sută de ani... P alais de Roure este bijuteria gotică a Avignonului. Aici, pe unul din zidurile acelui patio sever peste care se roteşte imperceptibil cerul Provenţei, stă scris pe o rapidă de marmoră, fixată la un veac depărtare în timp : II y a cent ans, en 1878, Le poete roumain Vasile Alecsandri, Faisant dans ses vers d’ardente inspiration, l’éloge de l’esprit et de la perenité de la gent latine Fut couronné par le prix. du felibrige. Le genie de la liberté S’affirme aujourd’hui encore dans les nobles idéaux humanistes qui animent les poétes de nos peuples. Deasupra plăcii flutură, de la 13 mai, drapelele Franţei şi României, înalt omagiu adus marelui nostru clasic, poeziei şi celor care dăruie omului, închise în micile scoici ale cuvintelor, tulburătoarele sonuri ale poeziei. *Para, care nu-şi iută poeţii îşi cunoaşte mai bine destinul şi niciodată nu i se va şterge drumul prin timp. După Ipoteşti, Mirceşti este a doua seccă a poeziei române. Aici, tot într-o sîmbătă, ca la Avignon, scriitori din Iaşi, Cluj-Napoca şi Bucureşti au venit la acel „rege al poeziei“ să i se închine. Era de faţă ţara : profesori, pionieri şi săteni — strănepoţi ai celor care-l sărbătoriseră pe marele poet acum un veac — activişti de partid şi de stat. în grădina casei, în capela străjuită de stejarii care l-au umbrit cîndva, sub lespedea de marmoră încărcată de flori doarme poetul, sale în vreme ce cîntecele cutreieră lumea. La poalele dealului, tăind lunca de arini şi sălcii, lunecă gînditor Siretul urmînd orizontul Carpaţilor, paralel cu alte două ape peste care luna sau inima lui trece noaptea bîntuită de dor. Dar acum este încă după amiază şi lumina pătrunde din cerdac în casa unde n-a mai rămas decit amintirea celui despre care Haşdeu scria în 1897 : „Alecsandri... este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii şi simţirii româneşti. El a civitat toate dorinţele, el a plîns toate nevoile şi necazurile românimii. [...], în mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc şi în talentul lui nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alecsandri este gloria nediscutabilă a literaturii româneşti din secolul acesta. La o aşa înălţime nu mai văz alta“. Chiar şi Cîntecul gintei latine este o expresie a „gîndirii şi simţirii roma- neşti“, ceea ce i-a conferit o atît de largă audienţă. Cînd a răsunat în Grand Tinel, din Palatul papilor, am văzut cerul Moldovei coborând pe sub înaltele ogive şi am auzit stejarii din Mirceşti pătrunşi de vuituri. ...Acum pionierii cîntă Hora Unirii aici la Mirceşti şi peste glasurile lor se suprapune, confesiv, cel al academicianului André Chamson : „Latinitatea este o planetă“... care a ajuns la conştiinţa solidarităţii şi datorită lui Vasile Alecsandri. Teodor Balş Invocarea fiinţei vnd capeţi un răspuns, te luminezi. Cînd pui o întrebare, in schimb, luminezi lucrurile“. Iată nu numai un adevăr general, ci şi o confesiune, un fel de „motto“ aplicabil întregii opere a lui I . Constantin Noica. Ultima sa carte, „Sentimentul românesc al fiinţei“ (Editura „Eminescu“, 1978) se aşează sub lumina întrebărilor iscoditoare, care, instituind un univers lăuntric al gîndirii, relevă, în acelaşi timp, dimensiuni nebănuite ale realului. Premiza de la care pleacă autorul este una de o mare simplitate. Ea descoperă un adevăr esenţial, adevăr pe care gîndirea filozofică, antropologia şi lingvistica modernă vin să-l susţină, cu noi date. C. Noica cercetează imaginea despre fiinţa încrustată în „gîndirea infuză a limbii noastre sau sensibilitatea filozofică românească“. Omul se defineşte ( se face) şi redefineşte mediul înconjurător prin cultură. Cultura, ca orice rod al vieţii sociale, presupune schimbul de informaţie, adică limbajul. Iar aceste nu este altceva decit o progresivă luare în stăpînire a lumii, un efort continuu de a adapta lumea la om şi omul la lume. Iată de ce, în spaţiul limbii, se pot întîlni (oglindite lăuntric, cuprinse intensiv în miezul cuvintelor) problemele fundamentale ale existenţei omeneşti. Limba, interpunîndu-se între om şi lume, exprimă, în egală măsură, structura esenţială a realului şi dimensiunile definitorii ale umanului. Prea obişnuiţi cu cuvintele noastre de toate zilele uităm adesea să ne aplecăm asupra ecourilor îndepărtate care răzbat odată cu ele. Lucrarea de faţă este o încercare de sinteză a vuietelor de adîncime (deşi etern prezente) care sălăşluiesc în orizontul limbii române. Nu trebuie însă să o înţelegem doar ca o meditaţie asupra limbajului. Ar însemna să ne îndepărtăm de gîndul şi intenţiile autorului, ar însemna să răminem doar la suprafaţa ideilor sale. Una din problemele fundamentale ale gîndirii filozofice româneşti este aceea a constituirii unui limbaj filozofic propriu. Lucrul poate părea fără sens dacă avem în vedere largul vocabular filozofic existent. Dar el este, în esenţa sa, unul neologic. Fiecare concept îşi are istoria lui, şi, în consecinţă, o aură conotativă specifică. El vine în limba noastră înconjurat de nenumărate sensuri secunde, reflectînd o determinare socio-istorică şi culturală precisă. Utilizarea lor îndreaptă gîndirea pe anumite canale ale demonstraţiei, eliminînd celelalte căi posibile de investigare a realului. Pe drept cuvînt C. Noica polemizează cu prea-făţişele opoziţii ale filozofiei occidentale (fiinţă — nefiinţă, fiinţa — devenire, real — virtual), excesiv de tranşante, lipsite de nuanţe şi deschideri fertile. Aceştia sînt „zeii leneşi ai gîndirii filozofice“. In căutarea unor adevăruri mai adinei, gîndirea s-a întors asupra limbii stro- Mihai Coman Continuare în pag. a 6-a învăţătoarea învăţătoarea mea din clasa-ntiia. Ce m-a-nvăţat să scriu şi să citesc Venea spre soare, spre lumina cărţii Din satul nostru veşnic românesc. Era atunci, cînd îmi lua mina mică Şi mă-nvăţa pe a sau b să-l fac, Ca o lumină, cu un păr de aur A mirosină a cer de limiiac. Cu timpul, anii i-au făcut pe faţă Mulţimi de rîuri ce-apoi le-a secat, Dar urmele pe care-au curs la vale Atitea ape scumpe le-au lăsat. Nu mă mai ştie. Alergînd prin viaţă Sînt şi eu azi alături de acei De care ţara-şi reazimă Prezentul, Speranţele şi viitorul ei. Va trece timpul şi cu el de-odată Şi ea va trece, dar in mintea mea O voi păstra mereu cu păr de aur, Ca pe-o lumină-naltă, ca pe-o stea. Ea m-a-nvăţat întîi ce este Ţara Şi cit de-adinc în toate s-o iubesc Cu gîndul ei acum şi cu lumina Scriu despre tot ce este românesc. ■hW Virgil Carianopol Original şi moral în critica lui Eugen Lovinescu eoria sincronismului apare , tirziu in gîndirea lui Eugen Lovinescu. O altă idee, aceea despre moralitatea criticii, străbate consecvent de la „Paşi pe nisip“ şi pînă la „Cariera mea de critic“ opera şi spiritul lovinescian. Idee cu mari şi frumoase consecinţe in critica sa, în literatura şi în spiritualitatea vremii. Totul a pornit de la o propoziţie impresionistă, despre comprehensiunea şi „cordialitatea criticii“. Lovinescu debuta ca adversar al criticii doctrinare şi ca adept al relativismului estetic. Conform opiniei sale antidogmatice, critica ar avea doar un rol explicativ şi ar implica, in plus, faţă de operă „o adîncă simpatie, fără de care orice înţelegere nu e decit pe jumătate. Ea nu cere numai o privire ageră, ci şi o bătaie caldă a inimii“. Afirmaţia o aflăm în „Paşi pe nisip“, dar devine o constantă şi o vom întîlni mereu, în 1914, în 1921, cînd scria în răspunsul la scrisoarea lui Vianu : „să ajutăm creaţia prin apa înţelegerii simpatetice“ ; sau în confesiunea finală din 1942 cînd critica îi apare ca un „adevărat suflu de comprehensiune simpatetică, de contopire internă cu operă de arta...". • Critica doctrinară tinde să explice, dar și să îndrume, să formeze anume tipuri de opere corespunzătoare modelului aprioric. Concepția „empatiei“ presupune existența unor valori ori- ginale, individuale care se cer percepute, nu subsumate. Critica relevă, nu informează. .„Simpatia“ se îndreaptă spre un obiect ishEfr, care nu are un corespondent anterior in concepţia criticului. Explicaţia ideologică urmează înţelegerii simpatetice, ci nu operează deductiv, impunînd operei structura ideală a doctrinei. Aceasta pre-,supune un anume model, căruia operă, ar urma să i se supună, validîndu-se astfel, prin acomodarea faptului particular la un exemplar universal. Ceea ce exclude antefactum ideea de diversitate, în schimb, „simpatia“ acţionează invers, se lasă invadată de varietate, admite aprioric condiţia originală a Operei de artă‘„ Adevărata critică ar fi deci constatătivă, ea înregisterează individualităţile existente, nu le creează , după un tip estetic uniformizator. S-ar părea că autorul va ajunge la o concluzie „sceptică“ în privinţa obiectivităţii, actuluicritic. Ce relaţie mai poate exista între o diversitate ’ de valori şi un Eu critic, el insuşi subiectiv ? Lovinescu însă conchide” invers : conştiinţa su- bbiectivităţii critice conduce la conştiinţa relativităţii gustului, de unde îndemnul la precauţie şi Marian Vasile Continuare în pag. a 6-a ! =4 m ) Reflecţii asupra basmului (o b asmul este, dincolo de orice îndoială, aşa cum G. Călinescu demonstrează cu spectaculoasă intuiţie analitică, „p e- nem de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieţii in moduri fabuloase“, ba chiar mai mult „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mito-logie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc“.) Parte integrantă a mithos-ului popoarelor, basmul exprimă, cu o infinitate de mijloace, poezia latentă, misterioasă şi tandră,fabuloasă şi, enigmatică a fiinţei comune a umanităţii. Basmul exprimă nostalgia ascunsă după libertatea natu- rala a începuturilor, jocul, dragostea şi moartea, noma şi rîsul, furia mocnită şi plînsul, dramele necomunicării, efemeritatea şi eternitatea vieţii, primejdiile şi riscurile cutezanţei şi ale bravurii, bucuria marilor izbînzi, „humorul naturii“, isteţimea gîndului. Basmul e cutia de rezonanţă a viselor comune , ale oamenilor, epică pură , transfigurînd esenţialul pînă la sublimarea lui in feeric şi miraculos. Hrănite de miturile originare, mituri inepuizabile în semnificaţii tocmai pentru că rezumă lai scara fabulosului experienţe milenare de viaţă. * ' am aminti, între altele,miturile aparţinîjid unor culturi megalitice, miturile maorilor din care un T.S. Eliot descoperea mari subtilităţi de: Vasile Nicolescu Continuare în pag. a 7-a