Luceafărul, ianuarie-iunie 1981 (Anul 24, nr. 1-26)

1981-01-03 / nr. 1

3 IANUARIE 1981 ! miron scorobete Amurg La porţile-amurgului greierii cer ţarinii mume o fărîmă de cer. Piraiele curg cum ar curge pâmintul. Greierii treieră lumina­ţi vintul. Se cheltuie-n noapte de cri şi de cri­­ făpturi de noapte cu glasuri de zi. Alpi 13 mai 1977 Ziua ce sub un gorun De soare, de un riu trecind prin vară, de păsări, ziua ce sub un gorun opri de toate pare a-ţi mai aminti. Un duh al zilelor ce vor sfîrşi curind intirzie albastru peste luncă. Sus­­­ţipete pe care blind tăcerea viitoare le alungă. Din coastele pămintului irump reflexele acelui verde scump şi decadent, mai stins ţi mai puţin ţi coborît in el ca un declin. Şi ziua ce sub un gorun opri tirziu, prin soare, prinseră se urni. Steme­­, codrii mei, fără de preţ stindarde pe care toamnele cu gloanţe reci le-aşteaptă-nnegurate de departe la vechi strimtori, pe negrele poteci, desfăţuraţi-vâ In vintul verii ca înaintea grelei bătălii­­ cu vulturii, cu cerbii ţi cu jderii arab­d in voi ca nişte steme vii ! Romanţă lubindante, am mai bătut un drum de toamnă, de depresii ţi de fum. Şi la sosire, mai fără de ţipe, fui ca pâmintul plin de plai străine ţi ca o bottă-n care-n loc de stele ar arde golul cintecelor mele. De parcă O, ce tăcere in clopote, ce nemişcare in vint ! Frunzele gata să cadă nu se desprind spre pămint Şi nici tu nu mai vii unde luna a uitat să răsară de parcă de-acum totdeauna ar fi o puternică vară... Nopţile cu lună Nopţile cu lună, cite mai sint, hai să le pierdem înalt - să trecem prin acelaşi cuvint de pe-un tărim pe celălalt. Pamintul doarme-n senin, apa prin limpede creşte ţi bolta coboară in noi mai sinceră decit o deznădejde E-atita liniţte-n spaţiul trecător, oprit de-amîndoi, că toamna incepe să ne-ndrăgească ţi larg se urneşte spre noi. Noaptea brazilor In noaptea luminată ţi de veghe, sub clinchetele străvezii ţi reci, vin brazii-n sat ca-ntr-o poveste veche cu steie-n cetini ţi argint pe crengi. Vin brazii să ne-aducă veste bună că mai sunt munţi ţi că zăpezi mai sunt, că-i pace ţi că suntem împreună ţi că-i frumos pe-acest pămînt cărunt E noaptea cind la fiece fereastră vin brazii să ne-aducă leroind intr-un ungher de linişte albastră făptura nouă­ a unui vechi colind. RETROSPECTIVE LITERARE DEZBATERILE «LUCEAFĂRULUI» Romanul românesc A. MASIVITATEA ROMANULUI CONTEMPORAN NICOLAE CIOBĂNIŢ : Judecind după produc­ţia editorială a anului ’80, cred că se justifică, fără îndoială, tentativa noastră de a evalua, in ansamblu, fenomenul epic al anului în cauză. Mă refer nu numai la numărul de volume apă­rute, ci şi la o seamă de elemente ce ţin de dina­mica generală a evoluţiei acestui gen. Se poate vorbi, mai intii, de prezenţa realmente masivă a unor prozatori de reală importanţă cu noi şi semnificative apariţii în librării. Se poate vorbi şi de faptul că, in majoritatea cazurilor, aceste opere şi aceşti autori propun imaginea unor eforturi foarte susţinute vizînd diversificarea şi maturizarea prozei româneşti, aspiraţia ei de a-şi consolida şi nuanţa o serie de caracteristici menite să-i definească personalitatea de ansam­blu. Trebuie deci să circumscriem producţiei de romane, şi, eventual, de cărţi de nuvele ale anului ’30, peisajul mai larg al prozei româneşti din ultimii 10 ani. Este vorba, in majoritatea cazurilor, de autori care tind să-şi reafirme şi să-şi aprofundeze „obsesii“ tematice, enunţate in cărţile anterioare. Pe de altă parte, se pune problema în ce măsură aceste aspiraţii benefi­ciază de elemente originale convingătoare. Care este coeficientul de surpriză al cărţilor aparţi­­nînd acestor autori deja consacraţi? Nu cumva ceea ce altădată ni se părea a fi simptomul ex­cepţiei, acum, in contextul anului ’80, capătă doar statutul unor situaţii previzibile? Să discu­tăm apoi despre eventualele apariţii de noi ro­mancieri capabili să ne surprindă sau despre apariţia unor cărţi aparţinînd unor autori de proză pe care nu-i mai credeam capabili de surprize şi care, cine ştie, ne obligă a nu-i mai trata cu indiferenţă. în sfirşit, dacă cumva, una din notele caracteristice romanului anului ’80 nu este şi aceea care arată că cel puţin cîţiva autori, eliberaţi de obsesia.........obsedantului deceniu" s-au hotărît a se angaja pe alte piste, obţinînd rezultate remarcabile , romanul fantastic-alego­­ric, romanul istoric sau romanul consacrat unor problematici situate intr-un context mai apro­piat de zilele noastre, hotărît să dea dovada unui anumit grad de intimitate existenţială, chiar dacă forma romanescă adoptată poate părea mai puţin gravă — recentul roman al lui Dumitru Dinulescu, să zicem. PAUL DUGNEANU : Sau Gabriel GafiţaT. N. CIOBANU : Care este, aşadar... in esenţă, poziţia prozatorului tinăr (între 25—35 ani) vizavi de tematica „obsedantului deceniu“ şi de autorii care îmbrăţişează această arie tematică? Apoi, problema existenţei sau nonexistenţei în peisa­jul epic contemporan a cărţii de proză scurtă. Au apărut cîteva cărţi de nuvele şi schiţe care merită, cred, să fie luate in considerare. Vreau să lansez chiar o mică provocare arătînd că mi-a plăcut mai mult recenta carte de nuvele a Gabrielei Adameşteanu decit romanul ei. Ceea ce arată că un autor trebuie să-şi cunoască foarte exact mijloacele. Dat fiind antecedentele ei, o serie de autori uită că intr-o măsură decisivă excepţionala tradiţie a prozei româneşti se leagă de performantele nuvelei, schiţei şi povestirii, în fine, chestiunea debuturilor in proză... VALENTIN F. MIHAESCU : Aş desprinde, pentru început, două „parcele“ din cîmpul de dezbatere propus de Nicolae Ciobanu. Mă opresc mai intii asupra celor doi factori (de decizie?) care intervin asupra cărţii, după ce ea a ieşit de sub tipar şi s-­a aşezat (uneori pentru timp îndelungat) in rafturile librăriilor , critica si publicul. Despre critică nu riscăm acum alte afirmaţii decit aceea că există critici şi critici, adică mai critici şi mai puţin critici. Unul din rosturile lor ar fi — credem — şi­­ încă acela de intermediere între operă şi cititor. Despre public (publicuri) se ştie că impune un anume prag al accesibilităţii. Vorbesc aici de accesibilitate iar nu de facilitate şi nu absolutizez criteriul. Con­sider doar că d­in relaţia posibilă operă-critic­­cititor, criteriul accesibilităţii nu trebuie să lip­sească din instrumentele criticului si nu poate fi ignorat de autorul operei. O altă problemă pe care ne propunem s-o luăm in discuţie este cea a prozei inspirată — aşa-zicînd — din „obsedantul deceniu“. Continui să cred că obsedantul deceniu este deja o temă a romanului românesc, o temă conținînd tipare greu de spart, cu personaje „tipice“ puse în împrejurări „tipice“, cu încercări naive și uneori hazlii de „umanizare“ a eroilor. Ceea ce rămîne notabil în romanele anului ’80 este tentativa (reuşită) de părăsire a acestor căi bătute, în primul rînd prin nuanţarea atitudinii scriitoru­lui (a atitudinii şi nu a poziţiei ideologice) faţă de epoca în discuţie. Observind în treacăt obsesia cantităţii in Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda. Pumnul şi palma de Dumitru Popescu, Biblioteca din Alexandria de Petre Sălcudeanu să subliniem, la nivel auctorial, o anume detaşare, lipsa incrîncenării, luciditatea analizei. Ceea ce nu exclude, desigur, patetismul personajelor, subiectivismul lor marcat, deci personalitatea acestora. N. CIOBANU : Deci, se pune problema dacă aceste romane care îşi apropie tema „obsedantu­lui deceniu“ dau impresia puternică, resimţită foarte concret, că sunt emanaţia unui proces de asumare profundă a realităţii originare şi dacă, in acelaşi timp, ele propun o meditaţie existen­ţială profundă, în sensul camusian al cuvîntului, asupra temei respective. Acesta ar fi punctul de separaţie intre ceea ce reprezintă evaluarea au­tentică a temei respective şi fenomenul de epi­­gonism, datorat presiunii, tiraniei modelelor. SULTANA CRAIA : In legătură cu procesul de asumare despre care vorbea Nicolae Ciobanu, mi se pare că acesta explică masivitatea roma­nului anului '80, incluzînd in discuţie si Fiul secetei, apărut anul trecut, dar circumscris ace­leiaşi problematici dominante. Rareori romanele de prim-plan au mai puţin de 500 de pagini. Prozatorul este asaltat de această problematică, deopotrivă complexă şi vastă, abia acum abor­dată dintr-o perspectivă mai detaşată, aceea la care se referea Valentin F. Mihăescu. Asis­tăm acum la o ofensivă a realismului născută intr-un climat favorabil reevaluă­rilor, un realism deplin, așa cum nu s-a întîmplat intr-un context dogmatic, in care rea­lismul era impus ca unică modalitate artistică acceptabilă și în care majoritatea romanelor erau construite două formule din care nu lipsea nimic în afară de autenticitate. Timp de an­on de două decenii, apoi, literatura română a traversat experienţe de tot felul, onirice, insolite, diverse modalităţi antiromâneşti, căutări în direcţia ro­manului mitic, funambulesc etc. S-a încercat pulverizarea epicului, hipertrofia viziunii cari­caturale, groteşti, simbolice. Unele încercări s-au împlinit, altele au eşuat în inconsistenţă, unele au alunecat un exces , dar se dovedeşte acum că nici una dintre aceste căutări nu a fost inutilă. Imanenţa realismului ca dimensiune a oricărei literaturi se afirmă în acest context în care el reprezintă o permanentă alături si dincolo de modele literare, de experimente sau snobisme. Romanul realist a existat In tot acest răstimp prin creaţii in felul lor singulare, dar Iradiante şi legate între ele în pofida diferenţierilor fireşti. Realismul a asimilat sugestii şi noi teritorii da­torate încercărilor despre care vorbeam şi şi-a diversificat la rindul său modalităţile expresive, aşa cum se observă şi în cărţile acestui an, an prin excelenţă al romanului. Dacă masivitatea mi se pare un aspect defi­nitor, nu mai puţin frapantă mi se pare atitudi­nea anticalofilă. Asaltat de problematică, proza­torul se desfăşoară în special in direcţia inves­tigaţiei sociale şi psihologice, atras de „caz“ şi de tipologie, de biografie şi de experienţa exis­tenţială a personajelor, incercînd să cuprindă o cit mai mare diversitate şi manifestîndu-se din această cauză deseori neselectiv. Faptul de viaţă este obiectivul imediat, transfigurarea artistică răminînd intr-un plan secundar. Ceea ce con­­tează pentru romancier sînt în primul rind adevărurile puse în discuţie, de unde şi natura profund dilematică a acestei literaturi. DIVERSITATEA TEMATICĂ ŞI DE FORMULĂ N. CIOBANU : Chiar şi in acest an poziţia prozei de structură imaginară nu este de negli­jat , cu dubla ei deschidere : narativ-alegorică, de o parte, sau, de altă parte, introspectiv-ana­­litica, reflexiv-dilematică, situaţie cind epicul de tip obsesional se sublimează in stări de con­ştiinţă abisal-traumatizante. Au apărut, astfel, cîteva cărţi deosebit de interesante care reven­dică o situare mai specială tocmai din acest punct de vedere. Ultimul roman al lui Laurenţiu Fulga, Salvaţi sufletele noastre, este un roman eminamente imaginar, în cea de a doua accepţie înainte definită. Omul coborît din turn de Platon Pardău ilustrează întiia direcţie cu excelente rezultate. Romanul lui D. Dinulescu, Galaxia burlacilor, este un ingenios amestec de elemente reportericeşti proiectate în spaţii epice şi des­­criptice prin definiţie bizare, grotesc poetice. Nuvelele Gabriele­ Adameşteanu, adesea, fac jocul între pojghiţa realistă, a faptelor ; eroii insă trăiesc aventura onirică si se definesc in plan moral la acest mod. S. CRAIA : Pentru că s-a amintit romanul lui Laurenţiu Fulga, cred că ar trebui adusă în discuţie încă o caracteristică definitorie în mare măsură a romanului anului '80, şi anume frecvenţa problematicii intelectualului. Chiar în romane în care iniţial personajele nu aparţin prin formaţie unei structuri intelectuale, ele se „intelectualizează“ prin accesul la putere, aşadar prin asumarea unor opţiuni şi prin nevoia de a le justifica (Pumnul şi Palma, Biblioteca din Alexandria, Sita lui Mamona). Intelectualismul personajului este adecvat ten­siunii interogative care domină demersul epic în romanele recente, puse în discuţie, caracterul lor dilematic şi meditativ. Nu întîmplător succesiu­nea de „cazuri“ biografice din Biblioteca din Alexandria i se relevă scriitorului Petre Curta, pentru că acesta are prestigiul unei conştiinţe inzestrate pentru sinteză şi pentru selecţie, pen­tru sensul mai profund al experienţei umane. Micu şi Petrini, Cernea şi Ştefan Manu (Umbrele nopţii de M. Diaconescu) reprezintă tot atitea ipostaze ale conştiinţei intelectuale confruntata dramatic cu lumea şi cu vremea pe de o parte, dar şi cu propriile contradicţii ale unor struc­turi interioare de multe ori scindate, şi aceasta este adevărata sursă a tragismului lor. Mi se pare, pe de altă parte, sesizabilă for­marea unei tematici interesante, preocupată de condiţia literaturii ca literatură, de jocul dintre real şi imaginar, de raporturile nu o dată labile şi echivoce dintre ficţiune şi realitate. Dintre romanele din acest an mă glndesc la Zile de nisip al lui Bujor Nedelcovici şi la Sărbători marţiale al lui Ioan Dan Nicolescu. Temă pre­zentă. In alţi ani, la Ion Coja­­n Carnaval la Constanţa. Este un curent subteran care abia se formează, interesant prin consecinţele posibile şi prin teritoriul deschis meditaţiei. P. DUGNEANU : Aş reveni la ideea că in ul­timul timp se observă o modificare a unghiului sub care este privită tematica „obsedantului de­ceniu“. In general, s-au impus două modele, nu numai narative dar, aş spune, şi ideologice, în romanele ce au abordat această perioadă : mode­lul D. R. Popescu care prin F şi Vînătoarea regală a impus parabola şi fantasticul, şi de aici o întreagă serie de epigoni care firesc, au asimilat si multiplicat procedeele enice, cu deo­sebire „tehnicile“ senzaţionalului şi insolitului (nu procedeul in sine este de vină, ci felul abuziv în care a fost utilizat). Am asistat astfel, la un treptat proces de formalizare şi codificare a mijloacelor narative, dublat de o mişcare in­versă, deloc fericită, de desemantizare a conţi­­nuturilor. Ilustrativ este cazul lui Ioan Dan Ni­colescu, prozator de reală înzestrare, dar care a evoluat pe această orbită. Un alt model care a generat şi el imitatori este romanul lui Augustin Buzura. Feţele tăcerii, prin ceea ce s-ar putea numi „reabilitarea anchetatorului“, (acti­vistul de partid din perioada ’50) investirea lui cu o psihologie mai substanţială, cu un ca­racter şi un comportament mai puţin simplist. Gesturile şi actele sale au căpătat o justificare mai nuanţată, în funcţie de cadrul social­­politic al epocii, fără ca prin aceasta să se scuze erorile propriu-zise. Cu alte cuvinte, per­sonajul a fost, pur şi simplu, umanizat. In schimb, victima, familia Măgurenilor, este înfăţişată destul de convenţional şi schematic. Defect care la prozatorii mediocri s-a accentuat, ajungin­­du-se la următoarea situaţie paradoxală : în centrul atenţiei pătrunde tot mai mult ancheta­torul sau acuzatorul, întîmplările şi scenele fiind croite parcă, pentru a-i motiva şi justifica com­portarea. O tipologie derivată este aceea a acti­vistului de partid, confruntat desigur, cu dificile probleme umane şi evenimenţiale pe care insă le rezolvă mai totdeauna, convenabil, în­­dreptînd şi reparînd chiar si ceea ce în mod obiectiv era imposibil : marile traume si injus­tiţii nu numai sociale ci şi morale. Dar iată, că Si acest nou clişeu Începe să fie părăsit, si asistăm, în ultimul timp, la o mai echilibrată si veridică distribuire a rolurilor si acţiunilor (este clar că orice roman presupune o strategie şi o retorică bine puse la punct, pînă in cele mai mici amănunte), în romanul lui Petre Anghel (Sita lui Ma­mona), pentru a da numai un exemplu, tradi­ţionala Împărţire victimă-călău este estompată, personajele puţind să interpreteze „partituri“ opuse uneori caracterului lor, dar cerute in mod normal, de derularea evenimentelor. Mai mult decit atît, un personaj cu o psihologie si o structură, aşa-zicînd negative, joacă un rol po­zitiv. Este vorba de Oprică Roşea, un Vautrin al Bucureştilor anilor ’60, fost falsificator de bani, si in continuare, ocupîndu-se cu afaceri dubioase, dar care salvează dintr-un mare pericol (răzbunarea unui maior) pe un fost colaborator al său, Victor lonescu, ajuns primar comunist. Insa marea cotitura, 51 Dacă vreţi replica la modelul narativ alegorico-fantastic, o constituie monumentul epic al lui Maian Grecia, cei mai iUDit umnire pămînteni. Dacă in F şi V nuitoarea regala evenimentele se desfăşurau intr-un spaţiu încins, propice atmosferei şi tensiunii imagina­rului, satul Patirlageie si împrejurimile, un Maconac local. Marin Preda aescrise extraordi­nar perspectiva şi demonstrează că acele reali­­tati care apareau si in romanete mai sus-amin­­tite nu sunt condiţionate de un anumit loc, ci sunt proprii pentru un sistem şi pentru o în­treaga societate. Este, de asemenea, remarcabilă, cauzalitatea complexă ce motivează faptele, precum şi înscrierea destinelor umane intr-un amplu peisaj istoric şi politic. Desigur, textul are o structura polifonică, dar eu m-am oprit doar la unul din etajele sale de semnificaţii, cel care ne interesează in cazul discuţiei noastre. V. F. MIHĂESCU: Chiar in ceea ce Paul Dugneanu numea „modelul D. R. Popescu“ (pen­tru nevoile discuţiei putem accepta oricîte astfel de definiţii de lucru) mi-aş permite să observ „epigonisme“. împăratul norilor şi Ploile de dincolo de vreme sînt romane care nu se mai ridică la valoarea lui F sau a Vînătorii regale. Mecanismul (căci există un mecanism in între­gul ciclu) care împinge epicul la nesfîrşit înainte, funcţionează aici în gol, regizorul îşi lasă actorii să bată cîmpii fie şi cu graţie, substanţa roma­nescă se diluează, sensurile se subţiază. N. CIOBANU : Chiar D. R. Popescu se pare că este conştient de acest lucru, pentru că, în recent apărutul său roman el apare mai circum­spect cu viziunea mitic-parabolică, făcind recurs, mai decis, la datele direct realiste, docu­mentare ale istoriei. Cred că acest nou roman va provoca serioase discuţii şi un interes real atît pentru ceea ce reprezintă el in efortul scriitorului de reconsiderare a propriilor mij­loace, cit şi pentru tentativa sa de a se înscrie în dialog cu romanul actual din perspectiva unei primeniri a viziunii şi a modului de a se apropia de datele istoriei. Este un roman politic care se structurează din­ „cărţile pe faţă“, ca să zic aşa. A. SILVESTRI­s Deşi observaţiile anteri­oare sunt in general corecte şi nu sunt obli­gatorii rectificări însemnate, totuşi e momentul să precizez ca „proza unui an“ calendaristic este o noţiune arbitrară esteticeşte si numai in chip întimplator cu sens in istoria literara. Practic, din moment ce apariţia editorială este nu o dată in corelaţie cu o mulţime de factori fără contingenţă cu literatura, se înţelege de ce cro­­nologiceşte apar simultan producţiuni concepute în ani feluriţi, cu diferenţe de ordin stilistic şi chiar de mentalitate. „Diversitatea“ rezultată dintr-un astfel de examen mecanic ar fi, aşa­dar, înşelătoare, dacă n-am observa că 1980 e totuşi punctul deocamdată cel mai inait pina unde a evoluat un proces estetic este uşor de urmărit. P. DUGNEANU : Ai dreptate, stadiul ’80 constituie, de fapt, saltul calitativ, după un in­teresant proces de evoluţie a romanului româ­nesc contemporan de-a lungul unui deceniu, timp în care şi-a conturat fizionomia proprie. A. SILVESTRI ! Este mai intil acea aşezare a straturilor conştiinţei literare , proprie epoci­lor posterioare cutărei etape de insurgenţe în regim formal. Cine contemplă ultimii cincispre­zece ani de proză românească nu poate elimina cam cinci-şase ani de „experimentalism“ cu expresii felurite („onirism“, „frouveau roman“, proză fantastică, producţii gidiene ori de­ inspi­raţie sud-americană) cu originea in literatura naţională ori de sursă internaţională. Acest fe­nomen, esteticeşte explicabil şi care nu trebuie combătut fără discriminări (căci este­ privit in abstract, pozitiv), a stimulat enorm proza care l-a urmat şi în conjugare cu un examen raţio­nal şi adine, în ordinea conţinutistică a dat practic toate datele imaginabile pentru o sin­teză temeinică şi cuprinzătoare. O astfel de sin­teză (unde intră analiza politică şi sociologică, tehnici de tot soiul) este pe cale de a se pro­duce în mod organizat şi intuii care au îmbră­ţişat-o par a fi fost prozatorii din generaţia matură, secondaţi de ciţiva dintre cei care, tineri acum zece ani, experimentau la noi printre pri­mii. „Momentul 1980“ aduce neîndoios un spor i calitate şi, mai ales, în „cantitativul... de cali­tate“, avînd aşadar de înregistrat cu mult mai multe romane esteticeşte valoroase decit cu citiva ani înainte. Acest an continuă cu pro­ducţii noi şi mai numeroase un fenomen global, cu începutul prin 1970. „Romanele anului“ par a fi­ din acest unghi. Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda, Fluviile de Paul Anghel. Vocile nop­ţii de Augustin Buzura, văzînd în acestea prototipuri care, în fond, reprezintă predispoziţii în afara discuţiei ale prozei de a­zi : meditaţia po­litică şi morală pe tema puterii şi a istoriei, pro­­za-document cu notă istorică, în fine, romanul de strictă actualitate. Lingă acestea, fără a intra într-o clasă separată căci iese din categorisirea istorică (fiind o variaţie sporitanee si barocă) ar fi proza fantastică şi de imavcaţie, precum la Platon Pardău (Omul coborît din turn), Ioan Dan Nicolescu (Sărbători marţiale) etc. Romanele „tipice“, ca să zic aşa, (dar şi altele) sunt opere solide, şi, cantitativ, voluminoase, făcind parte în general dintr-un ci­rin (este cazul lui Paul Anghel, chiar al lui Marin Dreda), spre a nu mai vorbi de Viaţa şi opera lui Tiron B., Iepurele şchiop (I) al lui D.R. Popescu), înfăţişarea de soliditate „cantitativă“ (ori de „ciclu“) este izbitoare şi la alţii, precum Platon Pardău, Petre Sălcudeanu, Paul Georgescu (Vara baroc) ca să nu citez decit prozatorii de mina intii. In fine, prozatorul român a cîş­­tigat, pesemne, şi în „cantitativul monumental“, S. CRAIA . Iar alti scriitori au continuat ex­perimentele mai vechi, care între timp s-au integrat, devenind la rindul lor „tradiţie“ şi au scris literatură bună fără a deveni epigoni. La unii însă, aceia care se cramponează de modele şi modelele anilor ’65—’70, fără să aibă PAUL DUGNEANU : „Stadiul *80 con­­stituie de fapt sal­tul calitativ" acoperire problematică, se instalează o oarecare paradoxală desuetudine. A. SILVESTRI . Proza românească de azi este diversă : avem „realişti obiectivi“ şi „fantezişti“, „tehnicieni“ şi „conduitişti“, (acestea — formal) „deliberaţionişti“ (punind in balanţă puterea, eroarea, adevărul, forţa şi justiţia imanentă“ „istorişti documentari“, „contemporanişti“ „iio­­nişti“ (aceştia — sub raport conţinutistic). To­tuşi , observ aci un procent însemnat de „docu­mentar“, cu forme chiar şi de mistica documen­tului, ceea ce însemnează că romancierul voieşte a da aşa-zisei „accesibilităţi” înfăţişarea unei „atractibilităţi“. Chiar dacă închipuie verosimil şi fabulează in cadrele realităţii cunoscute (pre­cum ar fi la Augustin Buzura), totuşi aerul de „mărturie pe viu“ e, in romanul actualităţii, izbitor căci romancierul ar voi, se vede treaba, să fie un secretar instantaneu de cazuri sociale. „Documentarul“ e, sub raportul concepţiei, singele romanesc in Fluviile de Paul Anghel. „Document“ (uneori în cod şi cu o cheie pe care iniţiaţii o ştiu) este Şi „Cel mai iubit dintre pămînteni“ şi nu exagerez văzînd in „Omul coborît din turn“ o parabolă cu înfăţişare de document apocrif. „Realul documentar“, cu sau fără convenţia verificării brute cu faptele, este uşor de reperat in roman (Filozof de închiriat de C. Turturică, Două treimi de viaţă de Anatolie Paniş, Galaxia burlacilor de D. Di­nulescu, Ficţiune şi infanterie de Cos­tach­e Olăreanu), cit şi în nuvelistică (Meseria de nuvelist de Radu Cosaşu, Hams Mih­uc, ca şi japonezii de Anatolie Paniş). Ce se deduce de aci ? Că ideea de literatură NICOLAE CIOBANU : „Care este poziţia prozatorului tinăr vizavi de tematica obsedantului de­ceniu , sub aspectul ei de verosimil şi abstract a căpă­tat, sub raportul conştiinţei estetice, contrafortul „autenticităţii“ şi al „documentului“. Un roman care studiază cazuri abstracte şi, cum se zice, „general umane“ nu pare a fi simpatic proza­torului român, care voieşte, probabil, nu numai să scrie bine ci, mai mult, să spună adevărul, însă „cu dovezi“. N. CIOBANU : Nu putem şi nici nu e cazul a stabili exact cantitatea de document propriu­­zis in aceste romane. Ele dau mai degrabă sen­zaţia de document sui-generis al Istoriei ; este ceea ce lipsea altădată tocmai romanelor de această natură. P. DUGNEANU : Cred că folosim acum, puţin abuziv, noţiunea de document, deoarece, sintag­ma de român-documentar, are deja, o accepţie specială, bine circumscrisă semantic. S. CRAIA : Un roman-document In acest sens este mai curînd o carte ca Toamna pătimirii noastre. V. F. MIHĂESCU : Modelul realist Invocat aici a atras după sine, prin extensie, aşezarea in prim-planul operei a adevărului istoric despre epocă. Dar dacă aceste cărţi au drept miză doar acest adevăr, oare nu pot fi ele înlocuite al un tratat de istorie bine scris? P. DUGNEANU : Acesta ar concura romanul documentar şi nu pe cel realist, pentru că rea­lismul îşi propune mai mult decit simpla repro­ducere a adevărului istoric. N. CIOBANU : Senzaţia de realism auten­tic pe care o produc aceste romane are şi ea o explicaţie, o cauză. La mijloc nu este o in­­venţie pură a autorului. Trebuie să recunoaştem că atît critica cit şi publicul depistează, „mi­roase“ imediat pagina de proză intr-adevăr realistă (vezi cazul Rebreanu) de cea pseudo­­realistă. Comparînd romanul 1987 al lui Cezar Petrescu cu Răscoala lui Rebreanu vedem ime­diat cum stă cazul. Ficţiunea nu este exclusiv un produs al imaginaţiei autorului. Nu se poate vorbi despre o istoricitate intrinsecă a imagi­nilor de viaţă intr-un roman, atîta timp cit pe cititor acest roman nu ii determină chiar să se gîndească la „duplicatul“ lui din arhivele Isto­riei. De multe ori, de pildă, romanele lui Tolstoi, Rebreanu, Sadoveanu, și, mai recent, Marin Preda, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, mi-au trezit interesul îndemnin­­du-mă să citesc unele cărţi de Istorie şi de do­cumente foarte serioase. S. CRAIA : Aspectul „documentar” provine din aceea că accentul cade­ în construcţia enirii. de biografie, iar dialogul — care ocupă un spaţiu întins în aceste romane — reia fantele din per­spective opuse (sau convergente), convertindu-se in interogaţie asupra adevărului şi a erorii. Apar, ca in tragedia greacă, îndreptăţirile egale ale personajelor opuse de destin la roluri de victimă şi de „inchizitor“. Opoziţii care se des­făşoară între personaje cu personalităţi foarte puternice, imprimind dramatismul acut al con­fruntării. V. F. MIHĂESCU : Dar romanul Salvaţi su­fletele noastre de Laurentiu Fulga este si el o cavalcadă de interogaţii. Or, modelul realist nu este nici pe departe cel de la care se re­vendică opera lui Laurentiu Fulga. VALENTIN F. MIHĂESCU : „Notabilă în proza anului *8Q este tentativa (reușită) de părăsire a căi­lor bătute” ROLUL MODELULUI ŞI AL IMAGINAŢIEI COMBINATORII N. CIOBANU : In funcţie de faptul că un roman sau altul nu convinge prin realismul său de esenţă, putem să formulăm judecăţi de va­loare estetică. De pildă, în Cel mai iubit dintre pămînteni, cit şi în Pumnul şi palma, altfel, romane excepţionale, sunt uşor detectabile anumite părţi în care necesitatea unui epic bine susţinut, adine implantat in subtera­nele realităţii originare suferă. In aceste situaţii, autorii apelează la mici artificii ca elemente nu numai de legătură ci, hai să zicem, dacă nu de umplutură, în tot cazul, de substituire , ca „în­locuitori“ ai materialului de bază. Totul ţine de imaginaţia combinatorie, de laborator, a autori­lor şi din această cauză apar am­irtite goluri care se resimt numaidecît in planul autentici­tăţii realiste. De pildă, personajul principal al lui Preda, Petrini, de multe ori apare necon­vingător, ca personaj realist, fiindcă biografia lui este deficitară din acest punct de vedere de porţiuni importante. Statutul de „supravoce” a istoriei, pe care autorul i-1 conferă lui Petrini nu este în întregime onorat pentru că Petrini nu dispune, peste tot, de materia unei biografii realiste in sensul estetic al cuvîntului. Atributul lui de „arbitru“ in contextul moral-filozofic ge­neral al epocii şi al problematicii ei social­­politice nu este rezolvat din unghi narativ la înălţimea aşteptărilor. Cele două personaje prin­cipale din Pumnul şi palma, la rindul lor, for­mulează citeodată judecăţi de principiu asupra

Next