Luceafărul, ianuarie-iunie 1982 (Anul 25, nr. 1-26)
1982-01-09 / nr. 1-2
9 IANUARIE 1982 Ioan Alexandru s-a afirmat de la începuturile sale lirice ca un poet de forţă şi de viziune, înzestrat cu energii latente, tinzind spre o împlinire cu sens ascensional, apoteotic. Fiinţa poetică, supradimensionată se identifica de sine şi astfel organiza, prin cuvînt, universul haotic. Structura stihinică a poetului căuta o ordonare, opunînd ipostazei ctoniene o ipostază extatică, iluminată. Triumful luminii traducea disciplinarea stihiilor, forma inteligibilă, stabilă, opusă informatului. Spaţiul împlinirii genezei, este satul tradiţionant,spaţiul in care se naşte veşnicia. Sătul lui Ioan Alexandru este metafora existenţei simple, legate de rodire, a unei lumi coerente gravitind intre două spaţii haotice. Odată smulsă zonei ctoniene, această monadă trebuie apărată împotriva stihiilor prin gesturi şi rostiri cu sens magic. Experienţa poetică traversează o etapă de constituire a lumii şi una de menţinere a ei prin sacrificiu şi prin dăruire, prin conservarea fiinţei esenţiale şi prin iubire. Iubirea este celebrarea centrului de echilibru, a tradiţiei şi a vetrei, „drum anevoios către fiinţa Patriei in semnificaţia sa ontologică“. Celebrare desăvîrşită in trilogia Imnelor, cu ultimul cint. Imnele Ţării Româneşti, ultimă etapă a ridicării faptelor in „aura cuvintului“ pentru a nu se cufunda in uitare. Cu această nouă „lucrare“, în sensul ei vechi cărturăresc, experienţa lirică încheie nu numai un drum iniţiatic, ci şi o virstă. Poezia lui Ioan Alexandru, cu ritmul ei magmatic, acordat cu tectonica simţirii, devine din ce în ce mai solemnă, expresia devine din ce in ce mai arhaică, mai eliptică, mai singulară. Poetul a opus de la început Logosul stihiei, dar în acest din urmă volum cultul rostirii face din poezie un act magic, un miracol generator de durată. Cuvintul, ca har şi ca datorie sacră, este forţă binefăcătoare prin care se anihilează râul şi moartea : „Moartea lucrează pentru veşnicie / O clipă-i dată numai să mă ţie / E-ngăduit să vămuiască-n mine / Numai o umbră ce nu-mi aparţine / Făptura mea întreagă va rămîne / Şi ochi şi grai şi ranele din mine / Numai iubire şi seninătate / Să pot cintînd veciile străbate / Prin uşa zăvorîtă-n neputinţă / Să pot pătrunde fără suferinţă / în vis şi-aievea-n cer şi in ţărină / Frîngind din pîine faţa să-mi rămînă“. Logosul trece dincolo de moarte, stăpînind cosmosul, iar această putere procură fiinţei un adevărat extaz al transcenderii, ca formă supremă a vieţuirii. Lectura multor poeme presupune planuri multiple, simbolurile avînd semnificaţii în mai multe sisteme mentale Ioan Alexandru este şi nu este un tradiţionalist, el operînd cu valori generale, mesajul fiind conţinut nu la nivelul figuraţiei tradiţionale, ci la acela al trăirii. Mai mult decit în volumele precedente, se manifestă simţirea sacralizantă, informulări uneori pronunţat sentenţioase, cu timbrul arhaic al unor „învăţături“ : „Dragostea înseamnă renunţare / De sinea ta ceva e mai presus / Şi nu rivneşti iubind cunflăcărare / Decit să-i fii adorator supus“. Substanţa etică din care se hrăneşte poezia imnelor se organizează într-o rostire solemnă şi avertizantă, mereu cu sensul dăruirii şi al duratei : „Fiece clipă trage spre vecie / Precum o ploaie după-un cîmp cosit / Să nu-o smintească nici o silnicie / Abate-o-n vămi cu darul cuvenit“. Suferinţa este asumată ca treaptă a cunoaşterii şi a izbăvirii, ca preţ al iluminării, prin simbolul reluat in mai multe poeme al lui Iov sau al lui loan Valahul. Imnele sunt închinate martirilor, îndeosebi lui Brâncoveanu căruia i se dedică volumul şi numeroase poeme (unul chiar reluat pentru a doua oară în acelaşi sumar). Poetul titanic şi expansiv în prima tinereţe se hieratizează in contact cu un bizantinism tradiţional, sacrificiul fiind celebrat deopotrivă cu asceza ca treaptă a spiritualităţii, ca modalitate de triumf asupra morţii şi rătăcirii. Semnul invocaţiei care serveşte ca iniţială pe coperta cărţii spune mult despre direcţia in care evoluează lirica lui loan Alexandru, a cărei dinamică explozivă de altă dată încremeneşte uneori într-o stilizare solemnă. Imnele Ţării Româneşti este însă în primul rînd o carte de laudă a lucrurilor durabile, a „normelor“ care asigură continuitatea odată cu legătura la spaţiul sacru al genezei. în poemele din acest volum este celebrat tot ce există permanent şi obscur, rădăcina, săminţa, singele, viaţa simplă şi pură, tenace în pofida a tot ce este distrugere. Ioan Alexandru, dăruit cu harul rostirii, trece un cuvint lauda rosturilor fundamentale, a nucleului care păstrează integritatea comunităţii, masa, sanctuarul, casa, ţara : „în Maramureş înălţat-am casă / Lucrînd la versuri licări temei / Pe fagurui de aur de se lasă / Dura-va-n veci fragilitatea ei // Ceva se-nalţă-n lume de la sine / Numai în creştere să te-nserezi / Să te pătrundă stingerea de sine / Prin candelele milei să viezi“. Lumea fragilă suspendată in haos există şi supravieţuieşte prin suferinţa martirilor, prin unitatea simţirii, prin natura ei de entitate Superioară şi inalterabilă, în această laudă a lucrurilor statornice Patria este emblema aureolată de vechime şi de proiecţia în eternitate, spaţiul bucuriei ca echilibru, ca iluminare şi ca împlinire, reprezentat într-o viziune apoteotică : „I-o lacrimă de cuib acest pămint / în care cerurile se răsfaţă / De n-ar fi-aşa de ce se mai ascund / Atîtea stele-n zori de dimineaţă. / / Şi altele mai mări in urma lor / Se-alungă pe pămint cu bucurie / Şi turmele se-nşiruie solar / Pe dealul înclinat spre veşnicie“. Invocaţia patetică aminteşte de verbul exploziv al poemelor dinţii, ale primelor elanuri „I-o transparenţă Patria izvor / Să străvezi in sufletul prin toate / Dacă ţii prin lacrimi de-un popor / Ce-i un neam pentru eternitate ? / / Că vorbesc prea mult de suferinţă / Este semn că ţin de bucurie / Că mă trag pe lacrimi din părinţi / Ce-au jertfit la tine, Românie !“. Viziunea lirică a lui Ioan Alexandru este modelată pe de o parte de sentimentul cosmic, prezent de la început în structura sa artistică, de sentimentul sacralităţii lumii, al succesiunii morţii şi vieţii, al duratei celebrate imnic, şi în fine de sentimentul istoriei mitizate : „Şi-am trecut prin veacuri mai uşor / Şi mai blînzi şi împăcaţi din toate / Şi istoria cind ne-a văzut / Noi eram demult eternitate“. Aceste dimensiuni ale simţirii se conciliază în rostirea poetului-demiurg, dăruit cu harul şi îndatorirea de a cuprinde în gîndirea sa feţele universului, de a conţine in fiinţa sa colectivitatea umană căreia îi aparţine : „Străin să nu rămin de cite sunt / Toate să-şi afle-n mine împăcarea / Şi unde nu-s de-a dreptul prin cuvînt. / Este prezenţa-n altă-nfăţişare (...) în mine laolaltă toate sint / Numai că nu-s deodată la putere / Şi pot să fiu din cind în cind mormînt / Căci totdeauna ţin de înviere / / în patru zări deodată răspîndit / Să nu pot fi cules decit in parte / Şi de cuvint să fiu împrejmuit / Acolo unde sint fără de moarte“. Lungul drum de iniţiere al poetului caută să reconstituie un paradis interior, dobîndit prin suferinţă, înţelegere şi transfigurare, în centrul inalterabil al universului familiar, el singur coerent in frămintarea puterilor cosmice, în nesfirşita geneză, dincolo de Pustia care a fost şi ea una din vămile necesare, în Imnele Ţării Româneşti fervoarea cu care poetul îşi trăieşte extazele este domolită, verbul se învecheşte, ritmurile lirice îşi pierd tumultul, regimul contemplaţiei fiind mai puţin spectaculos, acordat cu o mişcare lentă şi implacabilă : „Acesta este rostul pe pămint / Al rîurilor care tind spre mare / Să lase-n urmă un tărim mai sfînt / De rodnicie şi de sanctuare“. Sultana Craia 1 * „.. . 1 • ' . . f - ■-m 1 LITERARĂ IOAN ALEXANDRU: «Imnele Ţării Româneşti» O OPERĂ ŞTIINŢIFICĂ DE ÎNALT* PRESTIGIU Urmare din pag. 1 producerea, intr-un viitor apropiat, a întregii game de elastomeri de mare capacitate realizaţi în ţările dezvoltate. Sub conducerea tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu au fost elaborate şi alte tehnologii, cum sunt cele pentru poliesteri plastifianţi şi poliesteri pentru spume poliuretanice, în baza cărora a fost realizată o primă instalaţie la Timişoara şi urmează să se realizeze o nouă instalaţie, de capacitate mai mare tot in actualul cincinal. Tovarăşa Elena Ceauşescu a îndrumat cercetările spre soluţii originale, superioare din punct de vedere tehnic si economic, elementele de noutate permiţiind obţinerea unui număr important de brevete în tară şi în străinătate. în acelaşî timp s-a urmărit in permanentă creşte- rea^îibiehţieî cercetării, scurtarea termenelor de cercetare, aplicarea rapidă in industrie, precum șiperfecțlonarea, în continuare, a tehnologiilor aplicate. Preocuparea tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu pentru aspectele de cercetare fundamentală in chimia, macromoleculară este pusă în evidentă începind cu teza de doctorat „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului“ şi in numeroasele articole şi comunicări ştiinţifice publicate în reviste de specialitate sau prezentate la manifestări ştiinţifice din ţară sau din străinătate. Această activitate ştiinţifică s-a impus opiniei internaţionale. Tovarăşa acad. dr. ing. Elena Ceauşescu a fost aleasă membră a numeroase societăţi internaţionale de chimie, de înalt prestigiu şi este profesor onorific la importante institute de învăţămînt superior din străinătate. De curind, i-au fost oferite Diploma de membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere şi membru al Comitetului de Onoare al Academiei, precum şi Insigna de aur a Academiei. Participarea tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu la cercetarea ştiinţifică in domeniul polimerilor a rezultat, de asemenea, dintr-un mare număr de comunicări prezentate la manifestări ştiinţifice de prestigiu, din articole şi cărţi, traduse şi cunoscute în multe ţări ale lumii. Astfel, lucrarea „Cercetări in domeniul sintezei şi caracterizării compuşilor macromoleculari“, apărută in 1974 in Editura Academiei, a fost tradusă în limbile engleză, germană, italiană şi greacă. Lucrarea „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului“ a apărut în anul 1979. Această carte, cuprinzind şi teza de doctorat a tovarăşei Elena Ceauşescu, susţinută în anul 1967, a constituit un eveniment editorial şi s-a bucurat de aprecierea unor savanţi de renume. Tradusă în limba greacă şi apărută la Atena, lucrarea a fost primită cu deosebit interes de lumea ştiinţifică din această ţară. Această lucrare apărută in limba rusă la Moscova, în preajma aniversării zilei de 23 August 1944, a fost apreciată elogios de prestigioşi oameni de ştiinţă sovietici, printre care acad. Dolgoplosk, autorul prefeţei la ediţia rusă. In aceeaşi perioadă a apărut in Bucureşti, in Editura Academiei, o altă lucrare „Noi cercetări în domeniul compuşilor macromoleculari“, care reuneşte o parte dintre lucrările elaborate in anii 1976—1981. Tematica cărţii prezintă cu claritate orientarea cercetărilor spre domenii de vîrf precum şi modul original, modern de abordare şi desfăşurare a cercetărilor. Sub înaltul patronaj al tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu, în anul 1981 s-a desfăşurat la Bucureşti cel de al XVI-lea Congres internaţional de istorie a ştiinţei. Expunerea prezentată de tovarăşa Elena Ceauşescu a adus, o deosebită contribuţie prinbogăţia ideilor şi sugestiilor avansate atît de folositoare activităţii ştiinţifice, pentru colaborarea între toţi oamenii de ştiinţă în folosul progresului şi păcii în lume. Tot pe linia activităţii ştiinţifice, in domeniul chimiei, sub preşedinţia tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu s-au desfăşurat lucrările celui de-al II-lea Congres Naţional de Chimie. Pe lingă cuvintul de deschidere prezentat, care constituie un valoros îndrumar pentru orientarea activităţii de cercetare in chimie, asigurarea şi intensificarea colaborărilor, extinderea unor domenii ştiinţifice moderne şi abordarea tehnologiilor care să asigure progresul viitorului, tovarăşa Elena Ceauşescu a fost prezentă din lucrările Congresului printr-un număr important de comunicări valoroase realizate sub conducerea sa directă şi care arată activitatea intensă cu caracter ştiinţific şi aplicativ desfăşurată în continuare în domeniul chimiei elastomerilor. O activitate ştiinţifică în folosul păcii neputînd fi desfăşurată decit în condiţii de pace, în cadrul acţiunilor determinate de strălucita iniţiativă de pace a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, a fost constituit Comitetul Naţional Român „Oamenii de ştiinţă şi pacea“. Ca preşedinte al Comitetului şi Biroului Executiv al Comitetului a fost aleasă tovarăşa Elena Ceauşescu. Cu ocazia zilei de naştere, din partea tuturor colectivelor unităţilor componente ale Institutului central de chimie, urăm tovarăşei academician Elena Ceauşescu „La mulţi ani“, multă sănătate şi succes deplin in neobosita activitate ştiinţifică şi patriotică pe care o desfăşoară pentru progresul continuu al Republicii Socialiste România. I REVISTA REVISTELOR „Revista Română“ nr. 10-11-12 • Numărul 10—11—12 pe 1981 a.1 „Revistei Române“.— lunar de cultură care apare in limbile franceză, engleză, germană si rusă — este consacrat în cea mai mare parte unui fenomen dintre cele mai controversate ale acestui secol : avangardismul literar şi plastic românesc. Printr-o masivă selecţie de texte (poezie, proză, prozo-poame), revista oferă un eşantion semnificativ de literatură avangardistă românească, sub semnătura celor mai talentaţi şi zeloşi propovăitori ai ei , de la primii ei reprezentanţi — Uniuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, B. Fundoianu Ernest Cosma, Sasa Pană, Ilarie Voronca, Stephan Roll (Gh. Dinu) pina la Virgil Gheorghiu, Tiberiu Iliescu, Constantin Nisipeanu, Geo Bogza, Tascu Gheorghiu, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca Gellu Naum, Paul Păun, D. Trost, Mihnea Gheorghiu și Geo Dumitrescu. Sectorul literar este întregit de câteva studii menite să reliefeze caracteristicile acestei mișcări. Astfel, Eugen Simion comentează „paradoxurile avangardei“. Ion Pop încearcă o „definire a avangardei“. Valentin F. Mihăescu pune suprarealismul în ecuaţia „contextelor şi interpretărilor“, iar Dan Grigorescu — analizind avangarda artistică românească (principalii ei susţinători : pictori, sculptori şi graficieni) — îi distinge „caracterul militant“. Citeva „sugestii pentru un dicţionar al avangardei literare româneşti“ o£ecă Constantin Crişan, iar Constantin Prut schiţează, o serie de „portrete în evantai“, un mic dicţionar al artiştilor avangardişti români (C. Brincuşi, Victor Brauner, Vasile Dobrian, Marcel Iancu, Hans Mattiseni Deutsch, M.H. Maxy, Aurel Mărculescu, Cornelia Mihăilescu, Dimitrie Paciurea, Milita Petraşcu, Alexandru Phoebus, Lascăr Vorel, cu ale căror lucrări, dealtfel, se ilustrează numărul. în fine, Vladimir Udrescu desenează profilul „avanposturilor avangardei“, adică al celor mai reprezentative reviste care au susţinut programele avangardismului autohton („Contimnporanul“, „75 HP“, „Punct“, „Integral“, „Urmuz“, „unu“, Alge“, „Meridian“), iar Artur Silvestri examinează fenomenul din perspectiva prezentului. Această primă secţiune a numărului se continuă cu un capitol dedicat centenarului Eugen Lovinescu, în chip necesar şi firesc, întrucît marele critic a fost un neobosit „promotor al spiritului modern“, cum îşi intitulează studiul său istoricul literar Dumitru Micu. Rubrica permanentă „Dialog-Contacte“ inserează citeva opinii exprimate de unii participanţi la al XVI-lea Congres internaţional de istoria ştiinţei şi la Simpozionul internaţional „Oamenii de ştiinţă şi pacea“, care au avut loc la Bucureşti. Tot aici se publică şi păreri despre al treilea Colocviu româno-englez de istorie, ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Iaşi, un interviu cu esteticianul, istoricul şi criticul de artă Giulio Carlo Argan despre „artă şi societate“ de Smaranda Bratu-Stati şi citeva „precizări privind istoria românilor reflectată în publicaţii de peste hotare“ de Lucia Bârzu. La aceeaşi rubrică. Grigore Constantinescu trece în revistă ediţia a IX-a a Festivalului „George Enescu“, iar Viorel Cosma îşi continuă „Dicţionarul interferenţelor muzicale“. Cronica de carte are un obiectiv „o nouă istorie a originilor“ (comentind „Etnogeneza românilor. Fondul autohton, traco-dacic şi componenta latino-romanică“ de I.I. Russu), rămînind ca „jurnalul de lectură“ să comenteze, in cea mai mare parte, titluri dedicate fenomenului avangardei. Pe după Maiorescu • Intre textele care conţin efecte involuntare, chiar comice, se înscrie şi articolul Competiţie şi valoare publicat de G. Dimisianu în România literară (1 I 1982). Articolul încearcă un răspuns la masa rotundă din Luceafărul, Ierarhiile de valoare şi falsa exigenţă critică, ocolind orice exemplu de falsificare a ierarhiei valorice, în intenţia de a fi doctoral, G. Dimisianu produce în chip instructiv această frumoasă frază : „Autonomia esteticului, ne învaţă G. Dimisianu, nu este un steag pentru naivi, ci este deviza — dacă-mi îngăduie să-i amintesc (lui Mihai Ungheanu, n.n.) — sub care a luptat Maiorescu pentru a-l impune pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici“. De ce s-o fi refugiind G.D. în epoca lui Maiorescu, atunci cind discuţia era ancorată în cea mai strictă actualitate ? A preferat-o Maiorescu pe Rodica Iulian prozatorilor de valoare de azi ? A proclamat Maiorescu pe M. Cărtărescu drept mintuitorul poeziei române ? Este Maiorescu cel care nu vede ce cuprins şi ce adresă are masa rotundă despre Ierarhiile de valoare şi falsa exigenţă critică ? Refugiul lui G. D. după statuia, lui Titu Maiorescu, expresiv, dealtfel, mărturiseşte credinţa primitivă in spaţiile tabu, în Jules Verb? pe care desigur l-a citit şi G.D. şi care poate fi — de ce nu — chiar şi inspiratorul acestui gest, există istoria unui ins urmărit care se salvează intr-un templu care e un spaţiu tabu. Regretăm că masa noastră rotundă produce asemenea reacţii. Pititul pe după statuile sacre nu poate constitui insă un răspuns acolo unde vorbim de chestiuni mai păminteşti cum sunt actele critice apropiate şi pe care G. D. le putea culege cu uşurinţă din revista pe care o ilustrează şi nu din epoca Junimii. Din uite ştim, nu revista România literară (de astăzi precizăm) i-a tipărit pe Emiliescu, Caragiale, Creangă, Slavici ci Convorbirile literare, (precizăm : cea de altă dată, pentru a nu se produce iarăşi confuzii). Situaţia prezintă totuşi un avantaj pentru G.D. Ajuns in teritoriul sacru, va afla desigur mai multe despre Titu Maiorescu decit cele pe care le scrie în articolul Competiţie şi valoare. Va afla, de pildă, că Maiorescu n-a scris pe larg dorit despre Eminescu şi Carabare şi că textele pe care criticul Junimii Ie-a închinat lui Creangă şi lui Slavici ne rămin pentru moment necunoscute. Impunerea acestor doi mari scriitori este opera generaţiilor următoare de critici. N-avem însă ce-i face ! G.D. ne comunică catedratic că Ion Creangă şi Ioan Slavici au fost impuşi de Titu Maiorescu. Dar ce are de a face Maiorescu cu falsa exigenţă in critica literară de astăzi ? Ascuns după statuia lui Titu Matorescu, G.D. nu ne-o spune. Dar de acolo trebuie să iasă, ca Zalmoxis după perioada de remuriune, şi atunci oracolul va vorbi. Aşteptăm. Oare C3 va fi avînd a face Maiorescu cu Rădica Iulian ? G. Panu şi Al. Lambrior „Viaţa militară“ nr. 1171981 Inscriindu-se cu remarcabilă promptitudine in acuta problematică social-politică şi moral-umană la zi, sumarul recent apărutului număr din Viaţa militară se deschide cu articolul editorial semnificativ intitulat „Răspunzind noii iniţiative de pace a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, Apelul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, poporul român se ridică hotărit în apărarea dreptului fundamental al oamenilor şi al naţiunilor — dreptul la pace, la existenţă liberă şi independentă“. „Cuvint de pace“, poem semnat de Adrian Mierluşcă, in stihuri de o solemnă vibraţie, se face purtătorul de cuvint al ostaşului român care, cum inspirat spune poetul, „îndrăgostit de-al ţării orizont“, îşi afirmă idealul nobil al apărării liniştii şi efortului constructiv in care este angajat întregul nostru popor. Aceleaşi arii tematice de nobilă inspiraţie civic-patriotică, umanistă, se înscriu şi poemele semnate de Florentin Popescu („De veghe ţării“), Valeriu Pricină („Eroul visirid“), Nicolae Dan Fruntelată („Dedicaţie“, „Ei n-aveau timp“, „Peisaj“, „Soldatul“, „Bălcescu privind Ardealul“). De altfel, şi de data aceasta, confirmînd o tradiţie bine consolidată, Viaţa militară face loc unui extins evantai de rubrici cu conţinut literar artistic şi cultural „Vitraliu“ (Valentin Silvestru), „România pitorească“ (Toma George Maiorescu), „Scriitori şi cărţi“ (colaborează Mircea Iorgulescu, Aurel Martin Nicolae Ciobanu, Nicolae Mărgeanu şi Eugen Fuicu). De real inters documentar şi, fără îndoială, deosebit de instructive sunt evocările „Mărturii milenare“ de Radu Theodoru, „Vocaţia prieteniei“ de Ioanid Romanescu, „Vlaicu-Vodă — iscusit strateg militar“ de Ion Cupşa şi „Lunii din adincuri“ de Nicolae Minei. In „Jurnalul meu“, Nadia Comăneci a ajuns la a unsprezecea secvenţă, „Primul“ 10 din istoria olimpiadelor“. O conştiinţă exemplară Urmare din pag. 1 lor iradiază ochii şi chipurile celor ce prin bătălii luminoase şi-au lucrat propriile vise, prin înţelegere şi multă iubire de patrie, fără semne de osteneală au căutat să pătrundă minunile ştiinţei şi ale culturii, adăugind fiecărei clipe, fiecărui an, suflet şi energie din belşug, dăruind ani de viaţă înnoirii lucrărilor, înnoirii omului ţării, înnoirii propriei fiinţe. Sămînţă de slovă, ciitînd omul şi munca lui, să fie. Simbure şi abură de poezie să fie, imn înălţat mirificelor explozii de lumi ale spiritului, imn cvitînd bogata conştiinţă a omului. O conştiinţă exemplară avem in iradianta personalitate a tovarăşei Elena Ceauşescu. Pentru cercetările şi studiile de interes şi perspectivă mondială, a fost aleasă membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere şi a forului suprem, Comitetul de Onoare. Primind insigna de aur şi însemnele prestigiosului forum ştiinţific şi cultural european, tovarăşa Elena Ceauşescu a mulţumit călduros Consiliului de conducere al Academiei de Ştiiţe, Arte şi Litere, şi adresindu-se preşedintelui, profesor Raymond Dandel, a menţionat : ...„Consider o îndatorire de conştiinţă pentru toţi oamenii de ştiinţă şi cultură — aşa cum s-a spus la Simpozionul internaţional „Oamenii de ştiinţă şi Pacea“ desfăşurat la Bucureşti, la care aţi luat parte — a face totul pentru asigurarea dreptului suprem al omului la viaţă, la pace“... Cu profundă emoţie sărbătorim înalta conştiinţă comunistă. Sărbătorim dăruirea Ştiinţei, Artei, Literelor, binelui omenirii. Sărbătorim frumuseţea umană a valorii internaţionale. Elena Ceauşescu. La aniversarea naşterii, tradiţionalul La Mulţi Ani ! e urarea noastră, sănătate, noi succese în creaţie, fericire, viaţă lungă, să poarte pe cele mai înalte culmi ale umanităţii creaţia românească, înconjurată de stima şi iubirea întregului popor. ţi'JÎ. y BREVIAR ■ Lectură de „vacanţă«, almanahul de sflrşit de an, ajuns pe masa literatului, e un moment de relaxare nu şi de înţelegere „pasivă« ; rostul acestor antologii, de cele mai multe ori compozite, e de a informa iute, de a educa la nivelul mediu şi de a stirni imaginaţia prin invazia unor fapte reale, documentare, utilizabile de către scriitor. Un „almanah“ repetă, insă, nu integral, universul sociologic al revistei „geneziace“, direcţia ei, materia ei. ■ Nu o dată, „almanahul“ e o „ediţie“ trasă in afara numărului. („Cinema" sau „Magazin“ sunt exemple indiscutabile), cu un aspect mult mai impozant decit simpla „foaie“. Acesta e cazul „Almanahului Scinteia“, apariţie Întotdeauna prestigioasă datorită şi caracterului enciclopedic. Prezentarea grafică, aparent monotonă (coperta, de pildă, schimbă anual doar culorile, nu şi desenul) individualizează in realitate ; la fel şi rubricile „fixe“, care, de această dată, sunt : „Istoria se scrie sub ochii noştri“, „Modernizarea religiei“, „In numele dreptului la viaţă“, „Breviar juridic“. în plus, Almanahul vine cu contribuţii dedicate culturilor arhaice, homeopatiei, ecologiei şi medicinii, limbii române, cooperativizării agriculturii etc. Prin semnăturile lui, (academice, magistrale şi profesioniste) provenite de la savanţi precum Al. Niculescu, S. Marcus, Cristofor Simionescu, Florica Dimitrescu, Plus Brînzeu, publicişti şi scriitori cunoscuţi, precum C. Stănescu, M. Caranfil, Marina Preutu, S. Cioculescu I. Zamfirescu, Iiie Tănăsache, I. Erhan, „Almanahul Scinteia“ aduce şi certitudinea interpretării precise, a solidarităţii punctelor de vedere. ■ întîiul „Almanah Lumea“ (coordonat de Eugeniu Obrea) are vioiciunea tematologică a revistei, colecţionînd evenimente senzaţionale, ştiri de „istorie secretă“. Astfel, întilnim aici o publicistică bogată despre diplomaţia românească, „planeta Gutenberg“ (din eseu despre mass-media), terorism, droguri, cinematograf şi politică, kamikaze, „arme secrete“, activitatea lui N. Titulescu, scandalurile politice occidentale, istoria petrolului ", n dosarul Dallas“ etc. Semnăturile lui Gh. Mihoc, Gr. Popişteanu, Neagu Udroiu, Stelian Ţurlea, Adina Darian, Const. I. Turcu, N. Minei, Dumitru Constantin — savanţi sau publicişti specializaţi în domeniul in care se exprimă — întăresc impresia de seriozitate a unei asemenea întreprinderi, care a pornit cu dreptul. ■ O elegantă tipăritură, devenită tradiţională, este şi „Almanahul literar 1982“, editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, prin osîrdia lui Mircea Micu şi Mihai Cârciog, doi pasionaţi alcătuitori de almanahuri, buni profesionişti, abili cunoscători ai efectelor la lectură. Acest „almanah“ vine acum cu soliditatea unor contribuţii literare excelente, e o antologie de texte semnate, în chip majoritar de autori importanţi, nu însă şi fără culoarea paginilor de umor şi de publicistică „vacanţieră“. „îngrijitorii“ ediţiei au format secţiuni mici şi le-au alternat ; tipăritura nu e, de aceea, monotonă, s-au sforţat să reprezinte „fenomenul“ şi mai puţin individualităţile, ne-au oferit surprize, publicînd debutanţi sau scriitori afirmaţi, cu contribuţii, inedite, aici, îrn alt gen decit acela obişnuit (Iulian Neacşu publică trei poezii de notaţie, sentimentale, dovada unui remarcabil talent liric, Francisc Păcurariu acum , poet în metru folcloric, Ana Blandiana — prozatoare, Gabriela Negreanu — cu proză alegorică, Octavian Simu — prezentat ca poet). Altfel, poezia e reprezentată de grupaje consistente semnate de Gh. Tomozei, Gh Pituț, Mara Nicoară, M. Beniuc, Virgil Teodorescu, G. Alboiu, Gr. Hagiu, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, M. Micu, sau de apariţii precum ale lui Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Florin Mugur, A.I. Zăinescu, Cezar Ivănescu, Al. Andriţoiu, N.D. Fruntelatu, M. Robescu ş.a. Proza cuprinde pe Laurenţiu Friga, Fănuş Neagu, Marius Tupan, Florin Bănescu, Sorin Titel, Dana Dumitriu, Alexei Rudeanu, Ion Băieşu, Vasile Rebreanu, Dan Claudiu Tănăsescu, N. Frinculescu. Publicistica, umoristică sau nu, vine cu producţii ale unor autori de azi ca Mihai Stoian, G. Corbu, Dan Smântânescu, Al. Raicu, D. Cosma» fi drogaţi“. H. Zincă, M. ,-Sântimbrăacu,,, ,A«.,Tedon/ V.Cristea, Cella Serghi. Prin secţiuni dedicate liricii feminine unde remarcăm poeziile Ioanei Crăciunescu şi Luciei Negoiţă, traducerilor din literatura străină şi „tinerilor poeţi“ de unde se detaşează Petru Romoşan, Elena ştefoi, Matei Vişniec, Traian T. Coşovei. Domniţa Petri, „Almanahul literar“ completează imaginea lui de antologie a momentului, rezumativă, ca o secţiune printr-o clipă literară, fiind încă un succes al acestei „întreprinderi“ care nu dă greş în întocmirea unor astfel de interesante culegeri. ■ Nici almanahurile literare propriu-zise nu rămîn mai prejos, dovadă e „Almanahul Convorbiri literare ’82“, orientat către stilul „antologie“, acum profilat pe teme de istorie literară (nu, desigur, în exclusivitate), „îngrijitorii“ au repartizat corect poezia, proza (mai puţină), eseuri, documente ; poate că monotonia unor secţiuni ar fi putut fi evitată. Totuşi, aşa cum este, „Almanahul" ieşean conţine şi contribuţii nu doar citabile ci şi utilizabile cu folos de către cercetător. în istoria literară vin cu studii L. Dumbravă, Gh. Cătană şi C. Cătană, M. Burduja, nu totuşi într-atît de sofisticate. Incit să fie apăsătoare, poeziile cele mai valoroase ni se par a fi cele ale lui Paul Balahur, Mariana Codruţ, V. Constantinescu, Nichita Danilov, Ioanid Romanescu , incisive şi simpatice, eseurile Mihaelei Gafencu (un nume care se afirmă lent dar temeinic, cu un stil auster dar cu intuiţii sigure), ca şi acelea semnate de Adrian Peruciuc, C. Coroiu, G. Ilisei, ca şi proza excelentului Mircea Opriţa, într-o secţiune S.F., alături de Hertha Peretz şi Iosif Naghiu. „Almanahul“ reproduce pagini din seria junimistă a „Convorbirilor", amintiri de T. Al. Munteanu, Gr. Cernea, I. Grigore, interesante atunci cind aduc ştiri noi. El mai conţine publicistică de ordin curent, pagini de umor (parodii), traduceri etc. O menţiune de onoare pentru Gh. Catană, bibliograf eminent, din a cărui activitate almanahul reţine un material cantitativ enorm. Mai multe proze poliţiste (străine şi autohtone) cresc interesul şi par a-i ademeni fără discuţie pe cumpărător. ■ Ilustrat în gustul revistei, „Almanahul Femeia* avînd parcă şi acelaşi corp de literă şi aceeaşi paginaţie interesează literatura nu doar prin prezenţa semnăturilor unor scriitori precum Mircea Florin Şandru, Petre Ghelmez, V. Kernbach, M. Sorescu, Sanda Faur, cit şi prin eleganţa unor note, atingătoare de literatură (reproduceri după N. Iorga, o „fişă" a scriitoarei Ileana Vulpescu etc.). Ideea de a face monografia femeii in sport, istorie, cultură, este remarcabilă, ca şi informaţiile (inedite) despre „bucătăria dacică“, utile viitorului romancier istoric. ■ „Almanahul Magazin“ vine cu deja o bogată tradiţie şi acest profesionism, ştiutor de secretul succesului, se observă de îndată : teme „fierbinţi“, articole pasionante. „Descoperiri de seamă ale arheologiei româneşti“, „file din aventura ştiinţei“ (ocupîndu-se de priorităţile româneşti), portretele de „savanţi români“, noutăţile despre antropogeneză, paradoxuri ecologice, maladiile lui Dostoievski şi Bacovia, „enigmele triunghiului Bermudelor“, „sfîrşitul transatlanticelor“ — sînt numai citeva titluri de interes, dintr-un sumar mult mai bogat. Prin contribuţia unor publicişti precum Gh. Brătescu (un campion al acestui almanah, din care a scris, aproape jumătate), Arcadie Percek, Coman Şova, Lucia Manolescu, ,,Almanahul Magazin“ se dovedeşte o apariţie preţioasă, de adevărată lectură a „loisir“-ului. • Mai pitoresc, avînd în vedere şi domeniu! de unde a ieşit, este „Gong ’80“, almanahul revistei „Teatru“. Nu însă şi mai puţin valoros căci autorii (un colegiu de teatrologi cunoscuţi) au combinat bine ideea de antologie (culegind creaţii originale, strecurate la un loc) şi de publicistică Indiscretă de divertisment, potrivită teatrului, care întreţine aceste simţăminte. Adevăratul eveniment al acestei antologii deghizate e publicarea unor piese inedite (semnate de Al. Sever, Tudor Popescu, D. Solomon, Radu F. Alexandru), si a unor traduceri (Sean O’Casey, Dario Fo, E. Kishon, A. Campanile). Insă pe linsă acestea, un număr de critici (VUra Iosif, Irina Coroiu, M. Ghitulescu, Florica Ichim), cîtiva regizori si actori (V- Moisescu, D. Cernescu, Stela Popescu, Silviu Stănculescu, Alexa Visarion) vin Cu eseuri, memorialistică, foi de jurnal de creaţie din a căror lectură cititorul are o materie de studiu cuprinzătoare la îndemînă , spre a nu mai vorbi de citeva „portrete, interviuri, mărturii“, apre a suscita interesul spectatorului avid şi de cunoaşterea actorului în culise. Un grupaj de versuri, foarte interesante, semnate de actori (unii şi poeţi cu activitate susţinută) aduce , un aer insolit în acest „almanah“ vivace, pitoresc, colorat. Ioana Crăciunescu, Dinu Ianculescu, Tina Ionescu, Ştefan Radolf, Mircea Şeptilici, Angela Chiuaru, Victoria Dobre, Ion Lucian, Radu Dunăreanu, C. Popa. In total, „Gong ’82“ poate fi considerat, fără discuţie, un „almanah-eveniment“. A. S. Există în onorabilele exerciţii de proză ale lui Onu Cazan si anumite performante de umor temperat Printre ele găsim poanta volumului, rostită de soţia unui romancier ezitant : „Eu am vrut să mă mărit cu un bărbat, nu cu un scriitor“./ Voie« Bugarin " CARTEA DE DEBUT EXERCIPI ONORABILE |23GErmHS Debutul editorial al lui «IrmH Cazan (In fata usii, Editura Albatros 1981) se produce pi intr-o culegere ’ b TjSPrafiH de proze scurte. Impeca- i, bile sub raportul scriitue| rii. Citind-o, mi-am amin-H ti, de frapanta frumuse. fBMHn te sterilă a unei cârti de ■ I Bl m Proză apărută in 1989 , w I Ficţiune şi infanterie, de B I Ipfeljj.TgB Costache Olăreanu. Iu tăia uşii are un „calibru“ mai mic, dar este evident că exprimă complicata neputinţă a literaturii manieriste, prozele lui Onu Cazan se dezvoltă In funcţie de un mecanism uşor de dedus. Avînd în vedere.,idee morală, autorul imaginează o „găselniţă“ ilustrativă, pe care o „tratează“ in modurile cit posibil mai ingenioase. Iată citeva exemple. In Bariera, o tînără fată, al cărei tată şi-a părăsit numeroasa familie, trăieşte la un unchi al său,, manifestînd o accentuată lipsă de personalitate. într-o bună zi insă, cind unchiul o prezintă cuiva drept fiică a sa, o metamorfoză bruscă se produce ; fata înflorește, devine strălucitoare, inteligentă, dezinvoltă etc. Dar cind „tatăl risipitor“ se întoarce, fata redevine ştearsă, precum lumina modestă a unei lanterne cu bateria pe terminate. în Salutări de la Clement, un celibatar cu suflet de artist trăieşte un miracol „clasic“ : în garsoniera sa semi-sordidă apare din senin o fată superbă şi docilă, care se comportă ca şi cum i-ar fi demult soţie. Dar cind in beneficiarul miracolului apare un simţămînt de meschină satisfacţie a posesiunii, providenţiala creatură dispare pe dată. Acest mecanism funcţionează şi in Fotoliul, unde o tînără începe să schieze ca o campioană, in urma atenţiei pe care i-o acordă un frumos atlet , după despărţire, însă, se simte, pe negindite, îmbătrinită, visînd la molcome plăceri de om sedentar. Ideea că o suferinţă sau o satisfacţie cu sursă morală poate fi ilustrată printr-o metamorfoză materială mai apare si in alte texte, ca, de pildă. In Travesti, unde o tînără fată simte nevoia să interpreteze un rol masculin, numai pentru că tatăl său își dorise, cindva. Un băiat. Este un procedeu simplist și străveziu, la care autorul n-ar fi trebuit să recurgă atît de des. Regretabil este și faptul că Onu Cazan nu se decide să scrie proză curat fantastică, sugerînd întotdeauna că intimplările narate s-ar putea să fie doar rodul unor halucinaţii. Este o prudentă care aşează în jurul volumului aura modestiei literare. Ei i se adaugă şi inaptitudinea autorului de a imagina dialoguri autentice. în schimb, atunci cind încalcă mecanismele pe care le-am descris, Onu Cazan reuşeşte să depăşească şi limitele exerciţiului. Este cazul povestirii intitulată O pungă cu banane, cel mai reuşit text din volum, unde sondajele pe care personajul principal le face în propria sa memorie au o desfăşurare imprevizibilă, lipsită de orice translucidă finalitate moralistă. Dar, dincolo de toate acestea, cum arătam, de reţinut este strădania fructuoasă a autorului de a obţine o scriitură impecabilă, din care, în citeva ocazii, ies in evidentă sclipiri eseistice, în/ , fy I temeiate pe intuiţii psihologice. Iată un exemplu : „Singurătatea e o maladie ucigătoare şi tragedia constă în faptul că o acceptăm nu numai resemnaţi ci chiar senini, bucuroşi, de parcă am