Luceafărul, ianuarie-iunie 1982 (Anul 25, nr. 1-26)

1982-01-09 / nr. 1-2

9 IANUARIE 1982 I­­­oan Alexandru s-a afirmat de la în­ceputurile sale lirice ca un poet de forţă şi de viziune, înzestrat cu ener­gii latente, tinzind spre o împlinire cu sens ascensional, apoteotic. Fiinţa poetică, supra­dimensionată se identifica d­e sine şi astfel organiza, prin cuvînt, universul haotic. Structura stihinică a poetului căuta o ordonare, opunînd ipostazei ctoniene o ipostază extatică, iluminată. Triumful luminii traducea disciplinarea sti­hiilor, forma inteligibilă, stabilă, opusă informa­tului. Spaţiul împlinirii genezei, este satul tra­­­­diţionant,spaţiul in care se naşte veşnicia. Sătul lui Ioan Alexandru este metafora existenţei simple, legate de rodire, a unei lumi coerente gravitind intre două spaţii haotice. Odată smulsă zonei ctoniene, această monadă trebuie apărată împotriva stihiilor prin gesturi şi rostiri cu sens magic. Experienţa poetică traversează o etapă de constituire a lumii şi una de menţinere a ei prin sacrificiu şi prin dăruire, prin conservarea fiinţei esenţiale şi prin iubire. Iubirea este celebrare­a centrului de echili­bru, a tradiţiei şi a vetrei, „drum anevoios către fiinţa Patriei in semnificaţia sa ontologică“. Ce­lebrare desăvîrşită in trilogia Imnelor, cu ulti­mul cint. Imnele Ţării Româneşti, ultimă etapă a ridicării faptelor in „aura cuvintului“ pentru a nu se cufunda in uitare. Cu această nouă „lucrare“, în sensul ei vechi cărturăresc, experienţa lirică încheie nu numai un drum iniţiatic, ci şi o virstă. Poezia lui Ioan Alexandru, cu ritmul ei magmatic, acordat cu tectonica simţirii, devine din ce în ce mai so­lemnă, expresia devine din ce in ce mai arhaică, mai eliptică, mai singulară. Poetul a opus de la început Logosul stihiei, dar în acest din urmă volum cultul rostirii face din poezie un act magic, un miracol generator de durată. Cuvintul, ca har şi ca datorie sacră, este forţă binefăcătoare prin care se anihilează râul şi moartea : „Moartea lucrează pentru veşnicie / O clipă-i dată numai să mă ţie / E-ngăduit să vămuiască-n mine / Numai o umbră ce nu-mi aparţine / Făptura mea întreagă va rămîne / Şi ochi şi grai şi ranele din mine / Numai iubire şi seninătate / Să pot cintînd veciile străbate / Prin uşa­ zăvorîtă-n neputinţă / Să pot pătrunde fără suferinţă / în vis şi-aievea-n cer şi in ţă­­rină / Frîngind din pîine faţa să-mi rămîn­ă“. Logosul trece dincolo de moarte, stăpînind cos­mosul, iar această putere procură fiinţei un ade­vărat extaz al transcenderii, ca formă supremă a vieţuirii. Lectura multor poeme presupune planuri mul­tiple, simbolurile avînd semnificaţii în mai multe sisteme mentale Ioan Alexandru este şi nu este un tradiţionalist, el operînd cu valori generale, mesajul fiind conţinut nu la nivelul figuraţiei tra­diţionale, ci la acela al trăirii. Mai mult decit în volumele precedente, se manifestă simţirea sacralizantă, informulări uneori pronunţat sen­tenţioase, cu timbrul arhaic al unor „învăţă­turi“ : „Dragostea înseamnă renunţare / De sinea ta ceva e mai presus / Şi nu rivneşti iubind cu­­nflăcărare / Decit să-i fii adorator supus“. Substanţa etică din care se hrăneşte poezia imnelor se organizează într-o rostire solemnă şi avertizantă, mereu cu sensul dăruirii şi al du­ratei : „Fiece clipă trage spre vecie / Precum o ploaie după-un cîmp cosit / Să nu-o smintească nici o silnicie / Abate-o-n vămi cu darul cuve­nit“. Suferinţa este asumată ca treaptă a cunoaşte­rii şi a izbăvirii, ca preţ al iluminării, prin sim­bolul reluat in mai multe poeme al lui Iov sau al lui loan Valahul. Imnele sunt închinate mar­tirilor, îndeosebi lui Brâncoveanu căruia i se de­dică volumul şi numeroase poeme (unul chiar reluat pentru a doua oară în acelaşi sumar). Po­etul titanic şi expansiv în prima tinereţe se hie­­ratizează in contact cu un bizantinism tradiţio­nal, sacrificiul fiind celebrat deopotrivă cu as­ceza ca treaptă a spiritualităţii, ca modalitate de­­ triumf asupra morţii şi rătăcirii. Semnul invoca­ţiei care serveşte ca iniţială pe coperta cărţii spune mult despre direcţia in care evoluează li­rica lui loan Alexandru, a cărei dinamică explo­zivă de altă dată încremeneşte uneori într-o stilizare solemnă. Imnele Ţării Româneşti este însă în primul rînd o carte de laudă a lucrurilor durabile, a „normelor“ care asigură continuitatea odată cu legătura la spaţiul sacru al genezei. în poemele din acest volum este celebrat tot ce există per­manent şi obscur, rădăcina, săminţa, singele, viaţa simplă şi pură, tenace în pofida a tot ce este distrugere. Ioan Alexandru, dăruit cu harul rostirii, trece un cuvint lauda rosturilor fundamentale, a nucleului care păstrează integritatea comunităţii, masa, sanctuarul, casa, ţara : „în Maramureş înălţat-am casă / Lucrînd la versuri licări temei / Pe fagurui de aur de se lasă / Dura-va-n veci fragilitatea ei // Ceva se-nalţă-n lume de la sine / Numai în creştere să te-nserezi / Să te pă­trundă stingerea de sine / Prin candelele milei să viezi“. Lumea fragilă suspendată in haos există şi supravieţuieşte prin suferinţa martirilor, prin unitatea simţirii, prin natura ei de entitate­ Su­perioară şi inalterabilă, în această laudă a lucrurilor statornice Patria este emblema aureo­lată de vechime şi de proiecţia în eternitate, spaţiul bucuriei ca­ echilibru, ca iluminare şi ca împlinire, reprezentat într-o viziune apoteotică : „I-o lacrimă de cuib acest pămint / în care ce­rurile se răsfaţă / De n-ar fi-aşa de ce se mai ascund / Atîtea stele-n zori de dimineaţă. / / Şi altele mai mări in urma lor / Se-alungă pe pă­­mint cu bucurie / Şi turmele se-nşiruie solar / Pe dealul înclinat spre veşnicie“. Invocaţia patetică aminteşte de verbul explo­ziv al poemelor dinţii, ale primelor elanuri „I-o transparenţă Patria izvor / Să străvezi in sufle­tul prin toate / Dacă ţii prin lacrimi de-un po­por / Ce-i un neam pentru eternitate ? / / Că vorbesc prea mult de suferinţă / Este semn că ţin de bucurie / Că mă trag pe lacrimi din pă­rinţi / Ce-au jertfit la tine, Românie !“. Viziunea lirică a lui Ioan Alexandru este mo­delată pe de o parte de sentimentul cosmic, pre­zent de la început în structura sa artistică, de sentimentul sacralităţii lumii, al succesiunii mor­ţii şi vieţii, al duratei celebrate imnic, şi în fine de sentimentul istoriei mitizate : „Şi-am trecut prin veacuri mai uşor / Şi mai blînzi şi împă­caţi d­in toate / Şi istoria cind ne-a văzut / Noi eram demult eternitate“. Aceste dimensiuni ale simţirii se conciliază în rostirea poetului-demiurg, dăruit cu harul şi în­datorirea de a cuprinde în gîndirea sa feţele universului, de a conţine in fiinţa sa colectivi­tatea umană căreia îi aparţine : „Străin să nu rămin de cite sunt / Toate să-şi afle-n mine îm­păcarea / Şi unde nu-s de-a dreptul prin cu­vînt. / Este prezenţa-n altă-nfăţişare (...) în mine laolaltă toate sint / Numai că nu-s deodată la putere / Şi pot să fiu din cind în cind mor­­mînt / Căci totdeauna ţin de înviere / / în patru zări deodată răspîndit / Să nu pot fi cules decit in parte / Şi de cuvint să fiu împrejmuit / Acolo unde sint fără de moarte“. Lungul drum de iniţiere al poetului caută să reconstituie un paradis interior, dobîndit prin suferinţă, înţelegere şi transfigurare, în centrul inalterabil al universului familiar, el singur coerent in frămintarea puterilor cosmice, în nes­­firşita geneză, dincolo de Pustia care a fost şi ea una din vămile necesare, în Imnele Ţării Româ­neşti fervoarea cu care poetul îşi trăieşte exta­zele este domolită, verbul se învecheşte, rit­murile lirice îşi pierd tumultul, regimul contem­plaţiei fiind mai puţin spectaculos, acordat cu o mişcare lentă şi implacabilă : „Acesta este ros­tul pe pămint / Al rîurilor care tind spre mare / Să lase-n urmă un tărim mai sfînt / De rodnicie şi de sanctuare“. Sultana Craia 1 * „.. . 1 • ' . . f - ■-m 1 LITERARĂ IOAN ALEXANDRU: «Imnele Ţării Româneşti» O OPERĂ ŞTIINŢIFICĂ DE ÎNALT* PRESTIGIU Urmare din pag. 1 producerea, intr-un viitor apropiat, a întregii game de elastomeri de mare capacitate realizaţi în ţările dezvoltate. Sub conducerea tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu au fost elaborate şi alte tehnologii, cum sunt cele pentru poliesteri plastifianţi şi poliesteri pentru spume poliuretanice, în baza cărora a fost realizată o primă instalaţie la Ti­mişoara şi urmează să se realizeze o nouă in­stalaţie, de capacitate mai mare tot in actualul cincinal. Tovarăşa Elena Ceauşescu a îndrumat cercetă­rile spre soluţii originale, superioare din punct de vedere tehnic si economic, elementele de noutate permiţiind obţinerea unui număr impor­tant de brevete în tară şi în străinătate. în a­­celaşî timp s-a urmărit in permanentă creşte-­­ rea^îibieh­ţieî cercetării, scurtarea termenelor de cercetare, aplicarea rapidă in industrie, precum și­­perfecțlonarea­, în continuare, a tehnologiilor­ aplicate. Preocuparea tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu pentru aspectele de cercetare funda­mentală in chimia, macromoleculară este pusă în evidentă începind cu teza de doctorat „Poli­­merizarea stereospecifică a izoprenului“ şi in numeroasele articole şi comunicări ştiinţifice pu­blicate în reviste de specialitate sau prezentate la manifestări ştiinţifice din ţară sau din străi­nătate. Această activitate ştiinţifică s-a impus opiniei internaţionale. Tovarăşa acad. dr. ing. Elena Ceauşescu a fost aleasă membră a nu­meroase societăţi internaţionale de chimie, de înalt prestigiu şi este profesor onorific la impor­tante institute de învăţămînt superior din străi­nătate. De curind, i-au fost oferite Diploma de membru titular al Academiei Europene de Şti­inţe, Arte şi Litere şi membru al Comitetului de Onoare al Academiei, precum şi Insigna de aur a Academiei. Participarea tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu la cercetarea ştiinţifică in do­meniul polimerilor a rezultat, de asemenea, din­­tr-un mare număr de comunicări prezentate la manifestări ştiinţifice de prestigiu, din articole şi cărţi, traduse şi cunoscute în multe ţări ale lumii. Astfel, lucrarea „Cercetări in domeniul sintezei şi caracterizării compuşilor macromole­­culari“, apărută in 1974 in Editura Academiei, a fost tradusă în limbile engleză, germană, ita­liană şi greacă. Lucrarea „Polimerizarea stereospecifică a izo­prenului“ a apărut în anul 1979. Această carte, cuprinzind şi teza de doctorat a tovarăşei Elena Ceauşescu, susţinută în anul 1967, a constituit un eveniment editorial şi s-a bucurat de aprecierea unor savanţi de renume. Tradusă în limba greacă şi apărută la Atena, lucrarea a fost pri­mită cu deosebit interes de lumea ştiinţifică din această ţară. Această lucrare apărută in limba rusă la Moscova, în preajma aniversării zilei de 23 August 1944, a fost apreciată elogios de pres­tigioşi oameni de ştiinţă sovietici, printre care acad. Dolgoplosk, autorul prefeţei la ediţia rusă. In aceeaşi perioadă a apărut in Bucureşti, in Editura Academiei, o altă lucrare „Noi cerce­tări în domeniul compuşilor macromoleculari“, care reuneşte o parte dintre lucrările elaborate in anii 1976—1981. Tematica cărţii prezintă cu claritate orientarea cercetărilor spre domenii de vîrf precum şi modul original, modern de abor­dare şi desfăşurare a cercetărilor. Sub înaltul patronaj al tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu, în anul 1981 s-a desfăşurat la Bucureşti cel de al XVI-lea Congres internaţio­nal­ de istorie a ştiinţei. Expunerea prezentată de tovarăşa Elena Ceauşescu a adus, o deosebită contribuţie prin­­bogăţia ideilor şi sugestiilor a­­­vansate atît de folositoare activităţii ştiinţifice, pentru colaborarea între toţi oamenii de ştiinţă în folosul progresului şi păcii în lume. Tot pe linia activităţii ştiinţifice, in domeniul chimiei, sub preşedinţia tovarăşei acad. dr. ing. Elena Ceauşescu s-au desfăşurat lucrările celui de-al II-lea Congres Naţional de Chimie. Pe lingă cuvintul de deschidere prezentat, care con­stituie un valoros îndrumar pentru orientarea activităţii de cercetare in chimie, asigurarea şi intensificarea colaborărilor, extinderea unor do­menii ştiinţifice moderne şi abordarea tehnolo­giilor care să asigure progresul viitorului, to­varăşa Elena Ceauşescu a fost prezentă d­in lu­crările Congresului printr-un număr important de comunicări valoroase realizate sub conduce­rea sa directă şi care arată activitatea intensă cu caracter ştiinţific şi aplicativ desfăşurată în continuare în domeniul chimiei elastomerilor. O activitate ştiinţifică în folosul păcii neputînd fi desfăşurată decit în condiţii de pace, în cadrul acţiunilor determinate de strălucita iniţiativă de pace a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, a fost constituit Comitetul Naţional Român „Oamenii de ştiinţă şi pacea“. Ca preşedinte al Comitetu­lui şi Biroului Executiv al Comitetului a fost aleasă tovarăşa Elena Ceauşescu. Cu ocazia zilei de naştere, din partea tuturor colectivelor uni­tăţilor componente ale Institutului central de chimie, urăm tovarăşei academician Elena Ceauşescu „La mulţi ani“, multă sănătate şi succes deplin in neobosita activitate ştiin­ţifică şi patriotică pe care o desfăşoară pen­tru progresul continuu al Republicii Socialiste România. I­­ REVISTA REVISTELOR „Revista Română“ nr. 10-11-12 • Numărul 10—11—12 pe 1981 a.1 „Revistei Ro­mâne“.— lunar de cultură ca­re apare in limbi­le franceză, engleză, germană si rusă — este consacrat în cea mai mare parte unui fenomen dintre cele mai controversate ale acestui secol : avangardismul literar şi plastic românesc. Prin­tr-o masivă selecţie de texte (poezie, proză, prozo-poame), revista oferă un eşantion semni­ficativ de literatură avangardistă românească, sub semnătura celor mai talentaţi şi zeloşi pro­­povăitori ai ei , de la primii ei reprezentanţi — Un­iuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, B. Fun­­doianu Ernest Cosma, Sasa Pană, Ilarie Voron­­ca, Stephan Roll (Gh. Dinu) pina la Virgil Gheorghiu, Tiberiu Iliescu, Constantin Nisipea­­nu, Geo Bogza, Tascu Gheorghiu, Virgil Teodo­­rescu, Gherasim Luca Gellu Naum, Paul Păun, D. Trost, Mihnea Gheorghiu și Geo Dumitrescu. Sectorul literar este întregit de câteva studii menite să reliefeze caracteristicile acestei miș­cări. Astfel, Eugen Simion comentează „para­doxurile avangardei“. Ion Pop încearcă o „de­finire a avangardei“. Valentin F. Mihăescu pune suprarealismul în ecuaţia „contextelor şi interpretărilor“, iar Dan Grigorescu — analizind avangarda artistică românească (principalii ei susţinători : pictori, sculptori şi graficieni) — îi distinge „caracterul militant“. Citeva „sugestii pentru un dicţionar al avangardei literare ro­mâneşti“ o£ecă Constantin Crişan, iar Constan­tin Prut schiţează, o serie de „portrete în evan­tai“, un mic dicţionar al artiştilor avangardişti români (C. Brincuşi, Victor Brauner, Vasile Dobrian, Marcel Iancu, Hans Mattise­ni Deutsch, M.H. Maxy, Aurel Mărculescu, Cornelia Mihăi­­lescu, Dimitrie Paciurea, Milita Petraşcu, Ale­xandru Phoebus, Lascăr Vorel, cu ale căror lu­crări, dealtfel, se ilustrează numărul. în fine, Vladimir Udrescu desenează profilul „avan­posturilor avangardei“, adică al celor mai reprezentative reviste care au susţinut pro­gramele avangardismului autohton („Contimn­­poranul“,­ „75 H­P“, „Punct“, „Integral“, „Ur­­muz“, „unu“, Alge“, „Meridian“), iar Artur Sil­­vestri examinează fenomenul din perspectiva prezentului. Această primă secţiune a numărului se con­tinuă cu un capitol dedicat centenarului Eugen Lovinescu, în chip necesar şi firesc, întrucît ma­rele critic a fost un neobosit „promotor al spi­ritului modern“, cum îşi intitulează studiul său istoricul literar Dumitru Micu. Rubrica permanentă „Dialog-Contacte“ inse­rează citeva opinii exprimate de unii partici­panţi la al XVI-lea Congres internaţional de is­toria ştiinţei şi la Simpozionul internaţional „Oamenii de ştiinţă şi pacea“, care au avut loc la Bucureşti. Tot aici se publică şi păreri despre al treilea Colocviu româno-englez de istorie, ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Iaşi, un in­terviu cu esteticianul, istoricul şi criticul de artă Giulio Carlo Argan despre „artă şi societate“ de Smaranda Bratu-Stati şi citeva „precizări pri­vind istoria românilor reflectată în publicaţii de peste hotare“ de Lucia Bârzu. La aceeaşi rubri­că. Grigore Constantinescu trece în revistă edi­ţia a IX-a a Festivalului „George Enescu“, iar Viorel Cosma îşi continuă „Dicţionarul interfe­renţelor muzicale“. Cronica de carte are un obiectiv „o nouă isto­rie a originilor“ (comentind „Etnogeneza româ­nilor. Fondul autohton, traco-dacic şi compo­nenta latino-romanică“ de I.I. Russu), rămînind ca „jurnalul de lectură“ să comenteze, in cea mai mare parte, titluri dedicate fenomenului avangardei. Pe după Maiorescu • Intre textele care conţin efecte involuntare, chiar comice, se înscrie şi articolul Competiţie şi valoare publicat de G. Dimisianu în România literară (1 I 1982). Articolul încearcă un răspuns la masa rotundă din Luceafărul, Ierarhiile de valoare şi falsa exigenţă critică, ocolind orice exemplu de falsificare a ierarhiei valorice, în intenţia de a fi doctoral, G. Dimisianu produce în chip instructiv această frumoasă frază : „Au­tonomia esteticului, ne învaţă G. Dimisianu, nu este un steag pentru naivi, ci este deviza — dacă-mi îngăduie să-i amintesc (lui Mihai Un­­gheanu, n.n.) — sub care a luptat Maiorescu pentru a-l impune pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici“. De ce s-o fi refugiind G.D. în epoca lui Maiorescu, atunci cind discuţia era an­corată în cea mai strictă actualitate ? A prefe­rat-o Maiorescu pe Rodica Iulian prozatorilor de valoare de azi ? A proclamat Maiorescu pe M. Cărtărescu drept mintuitorul poeziei române ? Este Maiorescu cel care nu vede ce cuprins şi ce adresă are masa rotundă despre Ierarhiile de va­loare şi falsa exigenţă critică ? Refugiul lui G. D. după statuia, lui Titu Maiorescu, expresiv, dealtfel, mărturiseşte cre­dinţa primitivă in spaţiile tabu, în Jules Verb? pe care desigur l-a citit şi G.D. şi care poate fi — de ce nu — chiar şi inspiratorul acestui gest, există istoria unui ins urmărit care se salvează intr-un templu care e un spaţiu tabu. Regretăm că masa noastră rotundă produce asemenea reac­­ţii. Pititul pe după statuile sacre nu poate con­stitui insă un răspuns acolo unde vorbim de chestiuni mai păminteşti cum sunt actele critice apropiate şi pe care G. D. le putea culege cu uşurinţă din revista pe care o ilustrează şi nu din epoca Junimii. Din uite ştim, nu revista România literară (de astăzi precizăm) i-a tipărit pe Emiliescu, Caragiale, Creangă, Slavici ci Convorbirile literare, (precizăm : cea de altă dată, pentru a nu se produce iarăşi confuzii). Situaţia prezintă totuşi un avantaj pentru G.D. Ajuns in teritoriul sacru, va afla desigur mai multe despre Titu Maiorescu decit cele pe care le scrie în articolul Competiţie şi valoare. Va afla, de pildă, că Maiorescu n-a scris pe larg dorit despre Eminescu şi Carab­are şi că textele pe care criticul Junimii Ie-a închinat lui Creangă şi lui Slavici ne rămin pentru moment necunos­cute. Impunerea acestor doi mari scriitori este opera generaţiilor următoare de critici. N-avem însă ce-i face ! G.D. ne comunică ca­­tedratic că Ion Creangă şi Ioan Slavici au fost impuşi de Titu Maiorescu. Dar ce are de a face Maiorescu cu falsa exigenţă in critica literară de astăzi ? Ascuns după statuia lui Titu Matorescu, G.D. nu ne-o spune. Dar de acolo trebuie să iasă, ca Zalmoxis după perioada de rem­uriune, şi atunci oracolul va vorbi. Aşteptăm. Oare C3 va fi avînd a face Maiorescu cu Rădica Iulian ? G. Panu şi Al. Lambrior „Viaţa militară“ nr. 1171981 Inscriindu-se cu remar­cabilă promptitudine in acuta problematică so­­cial-politică şi moral-u­­mană la zi, sumarul re­cent apărutului număr din Viaţa militară se des­chide cu articolul edito­rial semnificativ intitulat „Răspunzind noii iniţia­tive de pace a preşedin­­telui Nicolae Ceauşescu, Apelul Frontului Demo­craţiei şi Unităţii Socia­liste, poporul român se ridică hotărit în apărarea dreptului fundamental al oamenilor şi al naţiunilor — dreptul la pace, la existenţă liberă şi independentă“. „Cuvint de pace“, poem semnat de Adrian Mierluşcă, in stihuri de o solemnă vibraţie, se face purtătorul de cuvint al ostaşului român care, cum inspirat spune poetul, „îndrăgostit de-al ţării orizont“, îşi afirmă idealul nobil al apărării liniştii şi efortului constructiv in care este angajat între­gul nostru popor. Aceleaşi arii tematice de no­bilă inspiraţie civic-patriotică, umanistă, se în­scriu şi poemele semnate de Florentin Popescu („De veghe ţării“), Valeriu Pricină („Eroul vi­­sirid“), Nicolae Dan Fruntelată („Dedicaţie“, „Ei n-aveau timp“, „Peisaj“, „Soldatul“, „Bălces­­cu privind Ardealul“). De altfel, şi de data aceas­ta, confirmînd o tradiţie bine consolidată, Viaţa militară face loc unui extins evantai de rubrici cu conţinut literar artistic şi cultural „Vitraliu“ (Valentin Silvestru), „România pitorească“ (Tom­a George Maiorescu), „Scriitori şi cărţi“ (colaborează Mircea Iorgulescu, Aurel Martin Nicolae Ciobanu, Nicolae Mărgeanu şi Eugen Fuicu). De real inters documentar şi, fără îndo­ială, deosebit de instructive sunt evocările „Măr­turii milenare“ de Radu Theodoru, „Vocaţia prieteniei“ de Ioanid Romanescu, „Vlaicu-Vodă — iscusit strateg militar“ de Ion Cupşa şi „Lu­nii din adincuri“ de Nicolae Minei. In „Jur­nalul meu“, Nadia Comăneci a ajuns la a uns­prezecea secvenţă, „Primul“ 10 din istoria olim­piadelor“. O conştiinţă exemplară Urmare din pag. 1 lor iradiază ochii şi chipurile celor ce prin bă­tălii luminoase şi-au lucrat propriile vise, prin înţelegere şi multă iubire de patrie, fără semne de osteneală au căutat să pătrundă minunile ştiinţei şi ale culturii, adăugind fiecărei clipe, fiecărui an, suflet şi energie din belşug, dăruind ani de viaţă înnoirii lucrărilor, înnoirii omului ţării, înnoirii propriei fiinţe. Sămînţă de slovă, ciitînd omul şi munca lui, să fie. Simbure şi abură de poezie să fie, imn înălţat mirificelor explozii de lumi ale spiritului, imn cvitînd bo­gata conştiinţă a omului. O conştiinţă exemplară avem in iradianta personalitate a tovarăşei Elena Ceauşescu. Pentru cercetările şi studiile de interes şi perspectivă mondială, a fost aleasă membru ti­tular al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere şi a forului suprem, Comitetul de Onoare. Primind insigna de aur şi însemnele presti­giosului forum ştiinţific şi cultural european, tovarăşa Elena Ceauşescu a mulţumit călduros Consiliului de conducere al Academiei de Ştii­­­­­ţe, Arte şi Litere, şi adresindu-se preşedintelui, profesor Raymond Dandel, a menţionat : ...„Consider o îndatorire de conştiinţă pentru toţi oamenii de ştiinţă şi cultură — aşa cum s-a spus la Simpozionul internaţional „Oamenii de ştiinţă şi Pacea“ desfăşurat la Bucureşti, la care aţi luat parte — a face totul pentru asigurarea dreptului suprem al omului la viaţă, la pace“... Cu profundă emoţie sărbătorim înalta con­ştiinţă comunistă. Sărbătorim dăruirea Ştiinţei, Artei, Literelor, binelui omenirii. Sărbătorim fru­museţea umană a valorii internaţionale. Elena Ceauşescu. La aniversarea naşterii, tradiţionalul La Mulţi Ani ! e urarea noastră, sănătate, noi succese în creaţie, fericire, viaţă lungă, să poarte pe cele mai înalte culmi ale umanităţii creaţia româ­nească, înconjurată de stima şi iubirea între­gului popor. ­ţi'JÎ. y BREVIAR ■ Lectură de „vacanţă«, almanahul de sflrşit de an, ajuns pe masa literatului, e un moment de re­laxare nu şi de înţelegere „pasivă« ; rostul acestor antologii, de cele mai multe ori compozite, e de a informa iute, de a educa la nivelul mediu şi de a stirni imaginaţia prin invazia unor fapte reale, do­cumentare, utilizabile de către scriitor. Un „alma­nah“ repetă, insă, nu integral, universul sociolo­gic al revistei „geneziace“, direcţia ei, materia ei. ■ Nu o dată, „almanahul“ e o „ediţie“ trasă in afara numărului. („Cinema" sau „Magazin“ sunt exemple indiscutabile), cu un aspect mult mai im­pozant decit simpla „foaie“. Acesta e cazul „Alma­nahului Scinteia“, apariţie Întotdeauna prestigioasă datorită şi caracterului enciclopedic. Prezentarea grafică, aparent monotonă (coperta, de pildă, schimbă anual doar culorile, nu şi desenul) indi­vidualizează in realitate ; la fel şi rubricile „fixe“, care, de această dată, sunt : „Istoria se scrie sub ochii noştri“, „Modernizarea religiei“, „In numele dreptului la viaţă“, „Breviar juridic“. în plus, Al­manahul vine cu contribuţii dedicate culturilor ar­haice, homeopatiei, ecologiei şi medicinii, limbii române, cooperativizării agriculturii etc. Prin sem­năturile lui, (academice, magistrale şi profesioniste) provenite de la savanţi precum Al. Niculescu, S. Marcus, Cristofor Simionescu, Florica Dimitrescu, Plus Brînzeu, publicişti şi scriitori cunoscuţi, pre­cum C. Stănescu, M. Caranfil, Marina Preutu, S. Cioculescu I. Zamfirescu, Iiie Tănăsache, I. Erhan, „Almanahul Scinteia“ aduce şi certitudinea inter­pretării precise, a solidarităţii punctelor de vedere. ■ întîiul „Almanah Lumea“ (coordonat de Eu­geni­u Obrea) are vioiciunea tematologică a revistei, colecţionînd evenimente senzaţionale, ştiri de „is­torie secretă“. Astfel, întilnim aici o publicistică bogată despre diplomaţia românească, „planeta Gutenberg“ (din eseu despre mass-media), terorism, droguri, cinematograf şi politică, kamikaze, „arme secrete“, activitatea lui N. Titulescu, scandalurile politice occidentale, istoria petrolului­ ", n­ dosarul Dallas“ etc. Semnăturile lui Gh. Mihoc, Gr. Popiş­­teanu, Neagu Udroiu, Stelian Ţurlea, Adina Darian, Const. I. Turcu, N. Minei, Dumitru Constantin — savanţi sau publicişti specializaţi în domeniul in care se exprimă — întăresc impresia de seriozitate a unei asemenea întreprinderi, care a pornit cu dreptul. ■ O elegantă tipăritură, devenită tradiţională, este şi „Almanahul literar 1982“, editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, prin osîrdia lui Mircea Micu şi Mihai Cârciog, doi pasionaţi alcătuitori de al­manahuri, buni profesionişti, abili cunoscători ai efectelor la lectură. Acest „almanah“ vine acum cu soliditatea unor contribuţii literare excelente, e o antologie de texte semnate, în chip majoritar de autori importanţi, nu însă şi fără culoarea pagini­lor de umor şi de publicistică „vacanţieră“. „îngri­jitorii“ ediţiei au format secţiuni mici şi le-au al­ternat ; tipăritura nu e, de aceea, monotonă, s-au sforţat să reprezinte „fenomenul“ şi mai puţin in­dividualităţile, ne-au oferit surprize, publicînd de­butanţi sau scriitori afirmaţi, cu contribuţii, inedite, aici, îrn alt gen decit acela obişnuit (Iulian Neacşu publică trei poezii de notaţie, sentimentale, dovada unui remarcabil talent liric, Francisc Păcurariu acum , poet în metru folcloric, Ana Blandiana — prozatoare, Gabriela Negreanu — cu proză alego­rică, Octavian­ Sim­u — prezentat ca poet). Altfel, poezia e reprezentată de grupaje consis­tente semnate de Gh. Tomozei, Gh Pituț, Mara Nicoară, M. Beniuc, Virgil Teodorescu, G. Alboiu, Gr. Hagiu, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, M. Micu, sau de apariţii precum ale lui Petre Stoica, Angh­el Dumbrăveanu, Florin Mugur, A.I. Zăinescu, Cezar Ivănescu, Al. Andriţoiu, N.D. Fruntelatu, M. Robescu ş.a. Proza cuprinde pe Laurenţiu Friga, Fănuş Nea­gu, Marius Tupan, Florin Bănescu, Sorin Titel, Dana Dumitriu, Alexei Rudeanu, Ion Băieşu, Vasile Re­­breanu, Dan Claudiu Tănăsescu, N. Frinculescu. Publicistica, umoristică sau nu, vine cu pro­ducţii ale unor autori de azi ca Mihai Stoian, G. Corbu, Dan Smântânescu, Al. Raicu, D. Cosma» fi drogaţi“. H. Zincă, M. ,-Sântimbrăacu,­,, ,A«.,Tedon­/ V.­Cristea, Cella Serghi. Prin secţiuni dedicate liricii feminine unde remarcăm poeziile Ioanei Crăciunescu şi Lu­ciei Negoiţă, traducerilor din literatura străină şi „tinerilor poeţi“ de unde se detaşează Petru Romo­­şan, Elena ştefoi, Matei Vişniec, Traian T. Coşo­­vei. Domniţa Petri, „Almanahul literar“ comple­tează imaginea lui de antologie a momentului, rezumativă, ca o secţiune printr-o clipă literară, fi­ind încă un succes al acestei „întreprinderi“ care nu dă greş în întocmirea unor astfel de interesante culegeri. ■ Nici almanahurile literare propriu-zise nu ră­­mîn mai prejos, dovadă e „Almanahul Convorbiri literare ’82“, orientat către stilul „antologie“, acum profilat pe teme de istorie literară (nu, desigur, în exclusivitate), „îngrijitorii“ au repartizat corect poezia, proza (mai puţină), eseuri, documente ; poate că monotonia unor secţiuni ar fi putut fi evitată. Totuşi, aşa cum este, „Almanahul" ieşean conţine şi contribuţii nu doar citabile ci şi utili­zabile cu folos de către cercetător. în istoria lite­rară vin cu studii L. Dumbravă, Gh. Cătană şi C. Cătană, M. Burduja, nu totuşi într-atît de sofisticate. Incit să fie apăsătoare, poeziile cele mai valoroase ni se par a fi cele ale lui Paul Balahur, Mariana Codruţ, V. Constantinescu, Nichita Danilov, Ioanid Romanescu , incisive şi simpatice, eseurile Miha­­elei Gafencu (un nume care se­­ afirmă lent dar temeinic, cu un stil auster dar cu intuiţii sigure), ca şi acelea semnate de Adrian Peruciuc, C. Coroiu, G. Ilisei, ca şi proza excelentului Mircea Opriţa, într-o secţiune S.F., alături de Hertha Peretz şi Iosif Naghiu. „Almanahul“ reproduce pagini din seria junimistă a „Convorbirilor", amintiri de T. Al. Munteanu, Gr. Cernea, I. Grigore, interesante atunci cind aduc ştiri noi. El mai conţine publicistică de ordin cu­rent, pagini de umor (parodii), traduceri etc. O menţiune de onoare pentru Gh. Catană, bibliograf eminent, din a cărui activitate almanahul reţine un material cantitativ enorm. Mai multe proze po­liţiste (străine şi autohtone) cresc interesul şi par a-i ademeni fără discuţie pe cumpărător. ■ Ilustrat în gustul revistei, „Almanahul Femeia* avînd parcă şi acelaşi corp de literă şi aceeaşi pa­ginaţie interesează literatura nu doar prin prezen­ţa semnăturilor unor scriitori precum Mircea Flo­rin Şandru, Petre Ghelmez, V. Kernbach, M. So­­rescu, Sanda Faur, cit şi prin eleganţa unor note, atingătoare de literatură (reproduceri după N. Iorga, o „fişă" a scriitoarei Ileana Vulpescu etc.). Ideea de a face monografia femeii in sport, istorie, cultură, este remarcabilă, ca şi informaţiile (inedi­te) despre „bucătăria dacică“, utile viitorului ro­mancier istoric. ■ „Almanahul Magazin“ vine cu deja o bogată tradiţie şi acest profesionism, ştiutor de secretul succesului, se observă de îndată : teme „fierbinţi“, articole pasionante. „Descoperiri de seamă ale ar­heologiei româneşti“,­ „file din aventura ştiinţei“ (ocupîndu-se de priorităţile româneşti), portretele de „savanţi români“, noutăţile despre antropogene­­ză, paradoxuri ecologice, maladiile lui Dostoievski şi Bacovia, „enigmele triunghiului Bermudelor“, „sfîrşitul transatlanticelor“ — sînt numai citeva titluri de interes, dintr-un sumar mult­ mai bogat. Prin contribuţia unor publicişti precum Gh. Bră­­tescu (un campion al acestui almanah, din care a scris, aproape jumătate), A­rcadie Percek, Coman Şova, Lucia Manolescu, ,,Almanahul Magazin“ se dovedeşte o apariţie preţioasă, de adevărată lectură a „loisir“-ului. • Mai pitoresc, avînd în vedere şi domeniu! de unde a ieşit, este „Gong ’80“, almanahul revistei „Teatru“. Nu însă şi mai puţin valoros căci­ autorii (un colegiu de teatrologi cunoscuţi) au combinat bine ideea de antologie (culegind creaţii originale, strecurate la un loc) şi de publicistică Indiscretă de divertisment, potrivită teatrului, care întreţine aceste simţăminte. Adevăratul eveniment al acestei antologii deghizate e publicarea unor piese inedite (semnate de Al. Sever, Tudor Popescu, D. Solomon, Radu F. Alexandru), si a unor traduceri (Sean O’Casey, Dario Fo, E. Kishon, A. Campanile). Insă pe linsă acestea, un număr de critici (VUra Iosif, Irina Coroiu, M. Ghitulescu, Florica Ichim), cîtiva regizori si actori (V- Moisescu, D. Cernescu, Stela Popescu, Silviu Stănculescu, Alexa Visarion) vin Cu eseuri, memorialistică, foi de jurnal de creaţie din a căror lectură cititorul are o materie de stu­diu cuprinzătoare la îndemînă , spre a nu mai vorbi de citeva „portrete, interviuri, mărturii“, apre a suscita interesul spectatorului avid şi de cunoaş­terea actorului în culise. Un grupaj de versuri, foarte interesante,­ semnate de actori (unii şi poeţi cu activitate susţinută) aduce , un aer insolit în acest „almanah“ vivace, pitoresc, colorat. Ioana Crăciunescu, Dinu Ianculescu, Tina Ionescu, Ştefan Radolf, Mircea Şeptilici, Angela­ Chiuaru, Victoria Dobre, Ion Lucian, Radu Dunăreanu, C. Popa. In total, „Gong ’82“ poate fi considerat, fără discuţie, un „almanah-eveniment“. A. S. Există în onorabilele exerciţii de proză ale lu­i Onu Cazan si anumite perform­ante de umor temperat Printre ele găsim poanta volumului, rostită de soţia unui romancier ezitant : „Eu am vrut să mă mărit cu un bărbat,­ nu cu un scriitor“./ Voie« Bugarin " CARTEA DE DEBUT EXERCIPI ONORABILE |23GErmHS Debutul editorial al lui «Ir­mH Cazan (In fata usii, Editura Albatros 1981) se produce pi intr-o culegere ’ b TjSPrafiH de proze scurte. Impeca- i, bile sub raportul scriitu­e| rii. Citind-o, mi-am amin-H ti, de frapanta frumuse­. fBMHn te sterilă a unei cârti de ■ I Bl m Proză apărută in 1989 , w I Ficţiune şi infanterie, de B I Ipfeljj.TgB Costache Olăreanu. Iu tăia uşii are un „calibru“ mai mic, dar este evident că exprimă complicata neputinţă a literaturii ma­­nieriste, prozele lui Onu Cazan se dezvoltă In funcţie de un mecanism uşor de dedus. Avînd în ve­­de­re.,i­dee morală, autorul imaginează o „gă­selniţă“ ilustrativă, pe care o „tratează“ in mo­duri­le cit posibil mai ingenioase. Iată citeva exemple. In Bariera, o tînără fată, al cărei tată şi-a părăsit numeroasa familie, trăieşte la un unchi al său,, manifestînd o accentuată lipsă de personalitate. într-o­ bună zi insă, cind unchiul o prezintă cuiva drept fiică a sa, o metamorfoză bruscă se produce ; fata înflorește, devine stră­lucitoare, inteligentă, dezinvoltă etc. Dar cind „tatăl risipitor“ se întoarce, fata redevine ştear­să, precum lumina modestă a unei lanterne cu bateria pe terminate. în Salutări de la Clement, un celibatar cu suflet de artist trăieşte un mi­racol „clasic“ : în garsoniera­ sa semi-sordidă apare din senin o fată superbă şi docilă, care se comportă ca şi cum i-ar fi demult soţie. Dar cind in beneficiarul miracolului apare un simţăm­înt de meschină satisfacţie a posesiunii, providen­ţiala creatură dispare pe dată. Acest mecanism funcţionează şi in Fotoliul, unde o tînără începe să schieze ca o campioană, in urma atenţiei pe care i-o acordă un frumos atlet , după despăr­ţire, însă, se simte,­ pe negindite, îmbătrinită, visînd la molcome plăceri de om sedentar. Ideea că o suferinţă sau o satisfacţie cu sursă morală poate fi ilustrată printr-o metamorfoză mate­rială mai apare si in alte texte, ca, de pildă. In Travesti, unde o tînără fată simte nevoia să interpreteze un rol masculin, numai pentru că tatăl său își dorise, cind­va. Un băiat. Este un procedeu simplist și străveziu, la care autorul n-ar fi­ trebuit să recurgă atît de des. Regreta­bil este și faptul că Onu Cazan nu se decide să scrie proză curat fantastică, sugerînd întot­deauna că intimplările narate s-ar putea să fie doar rodul unor halucinaţii. Este o prudentă care aşează în jurul volumului aura modestiei literare. Ei i se adaugă şi inaptitudinea autoru­lui de a imagina dialoguri autentice. în schimb, atunci cind încalcă mecanismele pe care le-am descris, Onu Cazan reuşeşte să depăşească şi li­mitele exerciţiului. Este cazul povestirii intitu­lată O pungă cu banane, cel mai reuşit text din volum, unde sondajele pe care personajul prin­cipal le face în propria sa memorie au o desfă­şurare imprevizibilă, lipsită de orice translucidă finalitate moralistă. Dar, dincolo de toate acestea, cum arătam, de reţinut este strădania fructuoasă a autorului de a obţine o scriitură impecabilă, din care, în citeva ocazii, ies in evidentă sclipiri eseistice, în­/ , fy I temeiate pe intuiţii psihologice. Iată un exem­plu : „Singurătatea e o maladie ucigătoare şi tragedia constă în faptul că o acceptăm nu numai resemnaţi ci chiar senini, bucuroşi, de parcă am

Next