Luceafărul, ianuarie-iunie 1982 (Anul 25, nr. 1-26)

1982-01-09 / nr. 1-2

PATRIA PĂCII Şl ZIDIRI Meditaţie în pragul anului nou La început visam că sunt intre voi, era dimineaţă — peste colinele noastre ninsese din abundenţă. Copacii purtau autentice veşminte de miri. Vom avea un an bun, un an fără vint, l-am auzit pe tata şoptind. Sub pojghiţa subţire de gheaţă fintîinile murmurau ca in copilăria noastră colinde. Erau atîţia oameni la porţi adunaţi — aş fi vrut să le spun, aş fi vrut să-i intreb : Cum vă simţiţi ? Ce mai faceţi ? dar m-am sfiit regăsind cuvintele pe măsură. Dinspre munţi sunet de corn învăluia valea noastră incet vinâtori de miresme încă suiau pieptiş amintiri din anul care a fost. Trebuia sâ-i opresc doar o secundă in prag trebuia să mă-ncumet cu ei către-o ardere nouă, pe potriva anului ce se anunţă. Să ajung, iată, am tăiat orice hotar între şi gest. Am renunţat la mici, familiare, îndeletniciri ştiind că doar a fi intre voi râmine cea mai de seamă menire. Am lăsat marele oraş cu freamătul­­ şi tramvaiele pentru a poposi incă o dată în luncă. Era în preajmă un vad, mai era şi o punte — acum cimp cit vezi cu ochii cimp, nesfîrşită perdea de borangic mişcător, sub care respiră seminţele. Cad de oboseală ca un copil după atita alergare. Mai odihneşte-te, zice tata, in vreme ce mama albită şi ea duce un smoc de fin berbecului... Vă privesc, vă aud, vă ascult, e tirziu sau e devreme nu mai ştiu, la cumpăna dintre ani încă ninge şi aerul muzical se aşează peste lucruri. Va trebui să incepem un gind altul care să ne fie ca o lumină, punct de sprijin şi semn. Va trebui să stăruim mai mult împreună şi in mustul zăpezii să ne revedem tineri — şi de ce nu ? — mai înţelepţi. Copiii noştri au datoria să deprindă aceste căi şi aceste porunci, mai aspre uneori, vor tîlcui atitor priviri dinspre părinţi trudit descinzind Dar ninge, auziţi, prieteni, cum ninge, să ridicăm un pahar cu vin roşu in cinstea acestor ninsori şi-n cinstea săniilor care aleargă trase de caii amintirii pe luciul­­ireal al colinei. J ' Dacă veniţi la Moldova măcar un ceas preajma acestor munţi atit de bâtrini şi liniştiţi şi acestor colinde. Vă vom destăinui intîmplâri viitoare şi mai ales înţelesuri fără de care grădinile n-ar da flori in primăvară jinduită acum, la începutul Anului Nou. George Chirilă Pahar cu ghiocei Eu vă urez cu­ aceşti nămeţi de vată Să vă aline zările din pleoape Şi-n calmul lor extaz o stea curată Să se reverse-n voi cu dor din ape. In simburii odăilor tăcute Imbrâţişaţi-vă şi fiţi copii Să fie pace-n cîntec ; pe redute Se veştejească ura, zeul gri ; In lumea ce aspiră-n fiecare Aştearnă Anul Nou doar ghioceii Fraternelor iubiri. Să fie soare şi bucuria care-aduce mieii... închin paharul plin cu prietenie ştiuţii mei prieteni şi acei care veţi fi : Mulţi Ani cu bucurie ! închin cu voi un gind cu ghiocei ! Eugen Evu Parlando rubato — amintiri din război — Era curent in casa noastră Ne trăgea curentul in satul nostru Trăgea curentul in toată ţara Trăgea curentul în toată Europa Era curent pe-ntregul Pămînt Era curent în sistemul solar Toată galaxia noastră stătea in curent Vuia curentul prin sufletele noastre . Gloanţele îşi uitară deschise Ferestrele morţii. Bartis Ferenc In româneşte de Dim. Rachici Iubire şi pace Să poţi cunoaşte Pămintul Lumina lui interioară Forţa Din care răsare griul Inima Şi marele sărut al zilei Să poţi Intra în grijile lui Să poţi Descifra îndemnul de-a merge Prin faptă Prin cuminţenie Prin zămislire şi coapte vieţi Prin duhuri alcătuind măsura Să poţi Să fii Timpul timpului tău Şi Vremea menită ţie Cu omenească privire peste vreme Să poţi Cunoaşte Omul Nu-ţi trebuie moarte Ci mare şi nesfîrşită iubire Ci iubire şi pace. Iluzii false asemenea unei cărtiţe uriaşe ne îngropăm sub pămintul acoperit cu păduri ne clădim un adăpost antiaerian cu pereţi masivi din beton îmbrăcaţi in invelitori de oţel şi suntem ferm convinşi că-n felul acesta n-o să ne atingă razele încărcate cu atomi doar un singur lucru uităm dragi îngeri păzitori intrarea in adăposturile antiaeriene e strict interzisă Nikolaus Berwanger In româneşte de Petre Stoica Pămintul ca un timp omenesc Unii au declanşat războiul alţii l-au suferit din ura şi patima lor ne-am născut noi neştiutorii de război Nu ne-au ţiuit bombe pe la urechi doar muzică folk rtu ne-am acoperit faţa cu motor şi pete de singe doar cu ziare — ? 1. hectare de celuloză ţinind loc de pace Noaptea intr-o părelnică linişte visăm acelaşi coşmar - pămintul ca un trup omenesc al cărui halat alb (albul grav al incertitudinii) e prins doar cu ace Passionaria Stoicescu Darul inimi! Din inima luaţi-mi fiecare Cite-o bătaie tainică de-a ei, Primiţi-o intr-o dulce-mbrăţişare, Ca semn al păcii cu senin temei. Mi-e inima izvor de apă vie Şi miez al unei calde omenii, Crescută-aici, pe plai de Românie, Ce-n pace-şi rostuieşte temelii. Imi este inima aprinsă floare Şi leagăne de vis rodesc în ea, Luaţi cîte-un vis voi, oameni, fiecare, Şi-n el un dor de pace veţi afla. Din inimă-mi luaţi pe-ndestulate Cite o taină, cîte-un vis senin, Că-n ea le ţin ca-ntr-un sipet pe toate Şi păcii şi luminii le închin. Viorel Cozma Vrerea noastră Vrerea noastră e ca Pacea să domnească peste toate Să triumfe pe planetă bunăstarea tuturor ! Vrem popoarele sâ-nalte steaguri mari de libertate Cu emblema năzuinţei şi independenţei lor. Dacă solul Terei astăzi geme de atitea arme Şi in multe părţi de lume moartea seamănă orori Veghea-naltei conştiinţe a popoarelor nu Condamnaţi vor fi la moarte cei de moarte doritori Precum pomii primăvara omenirea sâ-nflorească Facă-se din puşti şi tunuri strune pentru Mina gindului războinic firea s-o prefacâ-n Viaţa să-i închine Păcii continente noi de oameni fără omenie buimăciţi de-navuţire Voi ce credeţi incă-n bombe cu atom nimicitor Mai umblaţi pe la bugete, faceţi dreaptă Şi nu arme pentru moarte din sudori Noi dorim ca naiul ţării şi mai vesel să răsune Peste şesuri, peste dealuri şi ţinutul carpatin Marea noastră, noi vapoare, inspre porturile lumii Să ne ducă Tricolorul sub al Păcii cer senin Vrerea noastră e ca Pacea să domnească peste toate Să triumfe pe planetă bunăstarea tuturor ! Vrem popoarele să-nalţe steaguri mari de libertate Cu emblema năzuinţei şi independenţei lor. Constantin Atomii promisiune rămineţi nu înţelege doarme noi viori, iască flori împărţirea de muncitor. Ţara văzută de tineri scriitori Cetatea ca o crisalidă. Sighişoara vie nu e prizonierul propriei sale copilării? Dar nu oricine, cred, este şi captivul unui singur peisaj, îmbibat de forma şi aromele cimpiei ca un fruct fraged de sucul aerian al întregii livezi, trupul meu trăieşte un deliciu perplex ori de cite ori trebuie să-şi măsoare existenţa cu altă mamă decit cimpia de acasă. Spaţiul natal respirat din­­colo de voinţă s-a macerat în nervi şi în singe şi, la răstimpuri, distilează dorurile și visele noastre în alcoolul gradat al cuvîntului. Poezia. Cimpia, înainte de a fi o geografie, e o supra­punere de infinituri. Pămintul, netezit de vreo zeitate carteziană, trage la el cerul într-o ge­lozie magnetică. De la dreapta la stingă privirea nu are nici cum să urce, nici cum să scoboare: orizontul netulburat este imaginea însăşi a unei vehemente asceze. Un pictor va trăi în cîmpie doar din mila timpului, adică a culorilor ceru­lui şi plantelor, a luminii. Iar poetul îşi va o­­dihni sufletul în imensa colectivitate virginală a ierbii. Am ţinut să refac mental acest tablou natal pentru a vă închipui mai uşor cum arată un om al cimpiei: o verticalitate trufaşă. între el şi cer nu se interpun decit gîndurile sale, dar această mediere e liniştitoare, atita vreme cit gîndurile unui singur om sînt mai inaite decit oricare văzduh. Această trufie înnăscută a mea ca ax gînditor între pămînt şi cer se face bucuros mică atunci cînd trec în Ardeal. Aici văzduhul e un flăcău năzdrăvan care se dă peste cap de şapte ori cale de şapte poşte Şi devine cînd deal, cînd pădure, cînd cetate, vale şi podiş. Aţi observat? Dealurile ardeleneşti au ceva reflexiv în ele, de parcă ar fi spinările multiplicate la număr şi scară ale Gînditorului lui Rodin! Pe un asemenea pămînt, fiinţa mea solară şi vorbăreaţă devine fără de voie atentă şi încurcată în preacuvinte.­ Există un oraş unde Pică Şi aerul are stil: Sighişoara. Cetatea Si­­ghişoarei,­te acel ceas de cumpănă cosmică între toamnă şi iarnă, cînd zidurile de piatră capătă fineţea mătasei şi bunătatea catifelei. De obicei, o cetate e o răsuflare împietrită, ab­solut ponderabilă a istoriei. De data aceasta, în­tr-o amiază de noiembrie generos, cetatea Si­­ghișoarei mi s-a părut ca o crisalidă cu o clipă înaintea zborului. Dacă s-ar fi hotărît pentru plutire, clipa aceasta de vis trăit m-ar fi sur­prins un suflet curat: oamenii care urcau trep­tele de lemn spre turn mi se păreau a fi si­luetele unor crini. în realitate, simţămîntul trăit atunci pe stră­zile de sus ale cetăţii, în turnul medieval, nu-şi găseşte nici acum echivalenţa verbală. Sufletul meu bîjbîie copilăreşte în sfera acelei amintiri ca într-un vis. Există locuri şi clipe care refuză, ani după ani, să se dăruie logosului la prima chemare Voi găsi cîndva cuvîntul cheie cu care voi deschide cetatea acestei stări de suflet care este Sighişoara. Deocamdată, am aflat un oraş. Cîndva am să-l întemeiez cu verbul, am să-i ofer un viitor al meu şi al lui. Voi chema piatra şi va veni, voi ridica arbori, voi tăia străzi in pantă şi le voi propti de orizontul cel mai sigur. Voi popula străzile cu făpturi ome­neşti şi le voi arunca în întîmplări pe măsura inimii lor. într-un colţ al cetăţii veţi putea vedea un bărbat numărînd frunzele căzute ale unui stejar. Dacă voi mai avea puţină forţă după ziua creaţiei, asta voi face: voi număra frunzele roşii ale unui copac din Sighişoara. Şi va fi toamnă. Cei de Ungă Club se armoniza cu sporovăială lor tinerească. Abia după ce au intrat in cantină am aflat cine sunt. O clasă a douăsprezecea de la liceul eco­nomic din Tulcea. Diriginta lor, sosită mai devreme, cu Dacia, împreună cu familia, îi laudă că sunt copii buni, le place să muncească, sunt veseli şi frumoşi. Toţi vor să dea examen de admitere la facul­tate. Cei mai buni din clasă sunt doi, la egali­tate , fetiţa aia de acolo cu părul lung, Cati, care vrea să dea la A.S.E. şi băiatul ăla cu sprincene stufoase, Mitică. — Şi Mitică la ce facultate ar vrea să în­cerce ? — întreb. — Intrebaţi-l dumneavoastră ! — spune diri­ginta cu un zîmbet enigmatic care se răspindeşte rapid şi pe feţele celorlalţi. Mitică tocmai se apropie şi el, aşa că, după ce facem cunoştinţă, chiar il întreb. — Deocamdată n-o să dau la facultate — spune el foarte serios — mă întorc la mine în sat, la contabilitatea C.A.P.-ului. Dintre toţi cei prezenţi (treizeci şi două de fete, cinci băieţi, diriginta şi şoferul autocarului) eu par să fiu singurul care-l crede. Cum adică, îşi spun probabil ceilalţi, el, cel mai bun din clasă la toate materiile să nu încerce şi el la fa­cultate ? Un fel de conspirativitate se naşte între mine şi el din această cauză. Ieşim cu toţii, ne mai plimbăm o vreme pe alei, apoi intrăm in Club să vedem „Dallas. Ewing oil company“. Mie mi se pare o prostie să faci într-o zi 400 de kilome­tri în autocar, din Deltă pină în munţii Vrancei, ca să te închizi apoi într-un club cu podelele mirosind a motorină şi să te uiţi la un serial fisuit. De data asta e rîndul lui Mitică să fie singurul care-mi dă dreptate. Ieşim in faţa Clu­bului, stăm pe iarbă şi privim stelele, care, cum ştiţi, la munte se văd mari cu­ pumnul, nu ca la Bucureşti, cu­ un capac de sticlă de bere. Mai vorbim. Îmi spune că la el în sat C.A.P.-ul merge aşa şi aşa, dar ce e mai grav­­şi atenţia mea creşte brusc, ce-o fi grav pentru băiatul ăsta care pare aşa de împăcat cu sine ?) e că sîmbăia şi du­minica satul pare pustiu. „Nu se mai face horă de mult, a dispărut orice animaţie ! Păi, cind eram eu mic mă luau flăcăii cu ei şi mă du­ceam , ce veselie era, ce cintece, ce jocuri ! Acum se mai string ciţiva pe la bufet, se mai şi bat cînd se îmbată şi atit. Te uiţi citeodată pe uliţă şi nu vezi pe nimeni. Pustiu, parcă-i mort totul. Pămintul ăsta trebuie iubit şi el !“ Sunt desigur surprins într-un mod plăcut de complexitatea gîndirii acestui ţăran tînăr din­­tr-un sat cu „nume de rezonanţă istorică“, cum sunt, de altfel, multe sate din Dobrogea. Mă întreabă apoi dacă am citit „Cel mai iubit dintre păminteni“. Nu ştiu prin ce asociaţie de idei i-a venit să mă întrebe asta, dar îmi place să-l aud pe Mitică rostind în contextul dat nu­mele acestui mare scriitor român care i-a iubit pe ţărani aproape pină în ultima clipă a vieţii sale. Îi reproduc din memorie citeva propoziţii din Marin Preda : „Pun ziarul jos (Le Monde) şi mă frec la ochi. Care va să zică ţăranii vor dispărea, iar agri­cultura va avea un cîştig de randament. Cu alte cuvinte, ţăranii au devenit o piedică in calea randamentului in agricultură ! Colosal !“ Şi tocmai cind mă gîndesc că existenţa lui Mitică şi a altor tineri ţărani îmi dau dreptul la o parafrazare a lui Marin Preda (de ce „Im­posibila întoarcere“ ? Mai bine „Imposibilul dezastru“ !) colegii lui Mitică au terminat de vă­zut serialul şi ies, zgomotoşi, din Club. Nu sunt ei oamenii care să meargă la culcare la ora zece seara într-o atit de frumoasă simbătă de mai, dar nici nu primesc cu bunăvoinţă ideea cuiva de a face un foc sub cerul liber. Găsesc pină la urmă pe cineva care să le lase deschisă o sală a Clubului, aduc un casetofon din auto­car şi dansează. Băieţii sint cinci cu toţii, aşa că mai dansează şi fete cu fete. Desigur că eu nu ştiu ce fel de relaţii sint intre ei, nu ştiu cine pe cine iubeşte in tăcere, cine cu cine işi aruncă ocheade, ce strîngeri secrete de mină au loc sau ce întilniri se stabilesc pe şoptite. Poate că in timp ce eu îi privesc descumpănit se nasc pa­siuni sau sint rănite orgolii, poate pentru unii din ei s°ara aceasta petrecută intr-o sală n-aeri­sită a Clubului va fi o amintire de neşters, dar ceva ca o tristeţe pluteşte în aerul îmbîcsit, şi în muzica englezească pe care o urlă casetofonul. Mitică însuşi e invitat la dans de tovarăşa di­rigintă. Aerul lui mucalit sau volumul conside­rabil şi mişcările nu prea pline de graţie ale dirigintei sau toate la un loc sernesc o furtună spontană de aplauze. A fost, desigur, pentru ei toţi, o excursie plăcută. Mircea Nedelciu­ C: Cum se vede ţara de la Români la ora amiezii călătoream, cu mai mult timp in urmă, Dintr-un tren de noapte, în comparti­mentul de clasa a II-a nu se mai afla decit o familie de bătrini , un moş şi-o babă, m-am gindit eu fără să vreau, prea imi apăreau zugrăviţi ca intr-o poveste de demult, din apele copilăriei. Un timp ne-am drămuit unii pe ceilalţi, din priviri. Apoi bătrînul a început să vorbească — să mi se adreseze, de fapt — firesc, aşezat, fără grabă, dar mai ales apropiat şi tainic, de parca s-ar fi adresat unui prieten vechi ori, în cel mai rău caz, unui vecin de-acolo încotro se îndrepta el acum. Trenul tăia cîm­­piile nopţii cu zgomot mare pe dedesubt, iar moşul aşeza pe deasupra plasă blinda de vorbe, împunsă ici-colea de cite un sughiţ. „Mă po­menesc cei de unde-am plecat“ — trăgea el con­cluzii filozofice — „Ori ăştia, care m-aşteaptă acasă“. Venea din Bărăgan, fusese să-şi vadă o fiică măritată acolo, iar acum se întorcea acasă, în comuna Români din judeţul Neamţ. „V-aţi oprit şi-n Bucureşti !“ — zic eu, gîndindu-mă încă la oraşul din care abia plecasem, la ritmul vieţii sale trepidante, impresionante. Da, văzuse şi Capitala, dar se pare că nu-l impresionase foarte mult. Om al munţilor, se minunase mai mult de întinderile nesfîrşite ale Bărăganului. Şi, m-am întrebat atunci, dacă nu cumva, pentru el. Capitala înseamnă Români ? Ne-am despărţit cu urări de bine şi invitaţia de a-i face o vizită acolo, în Capitala lui, la Români. „întrebaţi de mine, zice, am un fiu profesor, este şi director de şcoală, eu sunt dulgher şi zidar, am făcut multe case. Nu se poate să nu mă găsiţi“ — adaugă şi rosteşte şi-un nume, pe care, mărturisesc, cu părere de rău, după un timp l-am uitat, şi nici nu-l în­semnasem undeva anume. Am reţinut insă invi­taţia bătrînului, şi iată-mă în acest miez de toamnă adîncă în comuna Români, iscodit de o întrebare păstrată incă de la intilnirea din tren : Cum se vede tara de la Români ? Trebuie să spun, mai întîi, că oricîte investi­gaţii am făcut, n-am reuşit să-l descopăr pe bătrinul din tren. „Avem un director, e drept, Neculai Şerban — mi-au spus oamenii — dar tatăl său nu este dulgher, este ţăran ceapist. Avem şi-un zidar, Vasile Cuptor, dar fiul său nu este director şi nici profesor, este învăţător“, împreună cu oamenii am bătut cu gîndul satul de la un capăt la altul, dar n-am izbutit să aflăm identitatea exactă a moşului. Ceea ce n-a împiedicat rostul invitaţiei şi­ al întrebării: Cum se vede ţara de la Români? Cum se vede ţara de la Români — la ora amiezii. Zic ora amiezii, pentru că amiaza este vîrsta ţării , adică acea virstă a plenitudinii şi puterii, a afirmării şi impunerii, a trăipipiei. Dar amiaza este şi momentul în care familia se strînge roată, la masă, tatăl cu copiii lui alături sub privire — si chiar dacă unii dintre copii nu-i sint alături, viata i-a împins spre alte locuri, el tot îi vede, ii simte lingă el. Si tatâl­­bătrinul îşi întreabă fiii ce-au făcut pină la ju­mătatea zilei ; pe fiecare în parte ii întreabă. Cum îşi justifică ei masa aceasta de amiază, cu ce fapte s-au însoţit pină la acest moment de răscruce al muncii, al vieţii lor ? Iar fiii răs­pund , de-aici, de lingă bătrîn ; de-acolo, de unde sint ei acum, în ţară. Sint întrebaţi, la această oră a amiezii, de către bătrînul lor, ti­nerii Gheorghe Aldea şi Dumitru Aldea, şi Con­stantin Cupfor. Iar ei răspund cum de cu zori au urcat pe tractoare, au arat si măruntit pă­­mîntul, au pus orz si grîu sub brazdă, si masă verde pentru animale. Bătrînul dă mulţumit din cap, rupe pîinea în nării esale si cu totii încep să înfulece din blidul fierbinte de pe masă. La masa bătrînului Vasile Cuptor vine ca răs­puns fiul său, Vasile Cuptor, învăţătorul , şi el aduce vorbă despre fapta din cimp, unde el şi elevii lui au dat ajutor la strânsul cartofilor. Acolo, în cimp, s-au aflat şi directorul Neculai Şerban, şi dascălii Mihai Nedelcu, Gheorghe Barbălată, Constantin Borş, cu toţii mulţumin­­du-şi bătrînii părinţi, rămaşi să vegheze la bu­nele rînduieli ale firii. Ion Andrei şi-a chemat şi el copiii la masa de amiază , şi deşi ei n-au putut veni, au răspuns totuşi la apel in inima bătrînului, care de pe unde se află — munci­tori, profesor, student. Şi, desigur, la apele amie­zii răspund şi fiii moşului din tren, chiar dacă nu i-am mai putut afla identitatea precisă — sau poate tocmai de aceea. Pentru că, la această oră, ţara la Români arată ca ţara Ţară , peste tot se pune masa de amiază — şi nicăieri nu se mănîncă pîine nemuncită. „­La ora amiezii. Dar ce se mai vede după aceea ? După aceea, adică după amiază, se vede viitorul. Viitorul ţării. Fiindcă viitorul comunei Români nu poate fi altul decit viitorul României. Viitorul pe care-l vor clădi nepoţii moşului din tren, nepoţii tuturor celor care acum şi-au che­mat fiii, cu răspundere, la masa de amiază. Şi s-ar putea vorbi mult despre viitorul comunei Români, despre viitorul ţării. Despre ce-şi pro­pun oamenii să facă spre binele lor, spre binele ţării. Mă voi păstra însă în limitele unei an­chete inopinate, mai exact spus ale unei sin­gure întrebări — Ce vrei să devii, şi de ce ? — adresată unor şcolăriţe, patru la număr, în dru­mul lor de întoarcere spre acasă. Transcriu cu­­vînt cu cuvint. Mîndrilă Doina : „Eu vreau să mă fac muncitoare, aşa cum am văzut eu în fa­brică la Buhuşi“. Lucia Românescu : „Eu vreau să mă fac asistentă medicală, să am grijă de sănătatea oamenilor“. Aldea Iuliana : „Eu vreau să mă fac educatoare, să-i învăţ pe oameni să iubească pacea şi să spună poezii“. Ouatu Di­­dina : „Eu vreau să mă fac telefonistă, să dau telefoane lumii şi să-i spun cum trăim noi aici, la Români“. Modeste, emoţionante răspunsuri. Dar cit de semnificative. O clipă am avut senzaţia că am in faţă imaginea unei geniale picturi naive. ...Şi totuşi nu-mi­ iese din memorie imaginea acelui tren de noapte, cu bătrînul care se în­torcea acasă, in Capitala lui, la Români. Printr-o coincidenţă, numele acelei comune este numele nostru, al tuturor. El ne reprezintă pe toţi : noi toţi suntem români ; noi toţi suntem­, putem fi, intr-un anume fel, fiii moşului din tren. De aceea, ori de cite ori scriu despre oameni mă gîndesc la Capitala de suflet a moşului aceluia. Pentru că, dintotdeauna, vin românii spre Români şi pleacă de la Români spre români. Ion Andreiţă - Ion Pană : „Copiii păcii" Neculai Constantin : „Constructorii de hidrocentrale" Geta Mermeze : »Pe drumul luminos al nării" Tînăr ţăran în week-end­ ­ au coborît voioşi din autocarul tore albastru, marca Skoda, au străbătut rapid pajiştea de lingă parcare, unde mirosea a mititei şi era coadă la bere, au traversat staţiunea şi şi-au lăsat bagajele la cele două vile de la poala muntelui Răchitaş in care se stabilise că vor fi cazaţi in acea seară de la jumătatea lui mai. Cind au revenit, peste un sfert de oră, in centrul staţiunii, frumuseţea lor părea şi mai proaspătă. Contrasta, adică, cu aspectul general al celorlalte grupuri de turişti care, imediat ce coboriseră din autocarele pline de praf, se înghesuiseră pe aceeaşi pajişte din dreapta restaurantului, întinseseră păturile şi se apucaseră să mănince sub fumul dens al gră­tarului. Fetele, care alcătuiau de fapt majoritatea grupului, fie că erau in blugi, fie că purtau pan­taloni subţiri strinşi pe glezne sau rochiţe uşoare de pînză topită, dădeau impresia că ştiu ultimul cuvint al elegantei atit in îmbrăcăminte cit şi iu mişcări, gesturi, exprimare. Cei ciţiva băieţi pă­reau nişte atleţi ieşiţi la plimbare la cîteva ore după concurs, adică după ce trecuseră pe la du­şuri şi avuseseră timp să și doarmă. Se lăsa seara. Verdele din ce în ce mai închis al poieni-

Next