Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)
1982-07-03 / nr. 27
3 IULIE 1982 nicolaehie a rămas fidel unui program literar de tinereţe, generos şi promiţător, în care experienţa şi viziunea reportericească ocupau un loc important. O parte a prozei care se scria acum peste douăzeci de ani şi de atunci încoace nu se poate înţelege fără referinţa la această şcoală de proză care a fost una din Cele mai interesante experimente literare postbelice. Proza lui Nicolae Ţie, Teodor Mazilu, Radu Cosăşu, Făituş Neagu, Nicolae Velea şi D. R. Popescu chiar îşi are punctul de plecare în şcoala reportericească care miza totul pe descoperirea unor realităţi mai interesante decit ficţiunea romanescă. Ea a creat o deprindere şi o optică. Critica literară s-a ocupat de toţi aceşti autori fără a evidenţia o ascunsă trăsătură comună cel puţin în etapa de început a prozei lor. Personajele care au atras cel mai mult atenţia criticii au fost eroii „suciţi“ din povestirile lui D. R. Popescu, Nicolae Velea şi Fănuş Neagu. Proza lor dădea sentimentul descoperirii unui univers nou prin exhibarea unor locuitori ai satului ori periferiei cu un mod de a gîndi şi a acţiona care surprindea prin soluţiile foarte personale. Aceste personaje „sucite“ erau atit de pitoreşti incit păreau inventate. Mîndria acestei proze era însă de a înfăţişa întîmplări si personaje reale, de a propune ficţiuni cu aparentaneverosimilitătii plecînd de la fantele cele mai verificabile in realitatea imediată. Majoritatea scriitorilor care au mizat pe scotocirea realităţii pentru descoperirea de cazuri, insolite doar în aparenţă, au evoluat în alte direcţii profitînd însă decisiv de optica reportericească a începutului. Tot ce este mai durabil în literatura satirică a lui Teodor Mazilu. în confesiunile lirice si deghizate ale lui Radu Cosaşu. în povestirile lui Nicolae Velea si Fănus Neagu. în nuvelele lui D. R. Popescu are directă legătură cu această etapă de realism programatic si reportericesc a literaturii române postbelice. Dintre toti aceştia cel care a rămas credincios sondajului continuu şi consecvent al realităţii celei mai pedestre este Nicolae Ţie. Prodigios autor de povestiri şi romane, Nicolae Ţie este singurul dintre colegii lui care a ţinut pasul cu realităţile şi a încercat să fie cronicarul discret al tuturor transformărilor petrecute intr-o societate în care mutaţiile rapide si adinei produc efecte surprinzătoare, pline de interes pentru literat. Cărţile lui Nicolae Ţie dau seamă mai mult decit alte serii de scrieri în proză ale literaturii române contemporane de prefacerile neostenite din societatea românească, urmărite cu un ochi atent şi sagace. Lui Nicolae Tic îi datorăm de pildă romanul Navetiştii care fixează literar fizionomia unei categorii sociale noi, specifice momentului. Industrializarea şi urbanizarea postbelică a dus la apariţia muncitorilor,din fabrici, uzine, ateliere care deşi lucrează in oraşe îşi au casele la sat. Procesul modificării înfăţişării unui asemenea sat ca şi ale modificărilor umane lăuntrice, plin de mari surprize, este urmărit de Nicolae Ţie în Navetiştii. In aceeaşi serie de cărţi care ţin să imortalizeze aspecte pe care tăvălugul istoriei le va arunca repede in uitare este si Suplinitorii. „Suplinitorii“ lui Nicolae Tic nu sunt o categorie tot atit de precisă ca „navetiştii“. Ei nu sunt nici atit de uşor de localizat şi nici NICOLAE TIC: „Suplinitorii» atit de uşor de definit. Categoria suplinitorilor este largă si cuprinde pe toti acei care în momentele de cotitură ale dezvoltării economice si politice a tării, tin involuntar si temporar locul celor ce vor veni. O comună devine oraş. Pînă cind va deveni ca atare oraş ea se va bizui pe fostele ei elemente de sprijin, ne foştii ei oameni de nădejde, care vor fi insă fatalmente înlăturaţi, degradaţi, metamorfozaţi. Aceasta este partea cea mai exterioară a cârţii, tema ei cea mai clară. La Cringu, un primar de-al locului intîrzie să urbanizeze si industrializeze oraşul. Este inlocuit cu un activist de partid trimis din altă Parte, un Ionescu, care-şi face un punct de onoare, hotărîtor în viata lui, de a schimba fata liniştitei comune. Dărîmă casele vechi, face blocuri, fundează întreprinderi economice noi, introduce alt ritm si alt stil de lucru în inertul orăşel. Ionescu, căci asa se cheamă noul secretar de partid, are însă de înfruntat numeroase dificultăţi. Conservatorismul firesc al locuitorilor, retractilitatea lor sînt obstacole serioase in calea hotărîrilor si proiectelor lui. El distruge un mod de viaţă şi impune peste noapte altul. Este o revoluţie tăcută, dură, cu efecte dintre cele mai ascuţite. Conducta spartă se va repara, blocurile se vor ridica, întreprinderile vor incepe să funcţioneze, dar oamenii se împotrivesc, fac memorii, acţionează. Încearcă să acomodeze „noul“ la felul lor de viaţă şi nu să se lase stăpîniţi de el. Acest război dintre cei care reprezintă viitorul oraş şi cei care trebuie să devină brusc orăşeni este tema cărţii Suplinitorii. Dar cine sînt aceştia ? Este vorba de oamenii aflaţi în funcţii potrivite priceperii lor şi necesităţilor vechii aşezări, dar care în faţa noilor condiţii sunt obligaţi să cedeze locurile, să primească munci altfel retribuite şi altfel repartizate. Marian Degeaba a fost de pildă şeful bazei de vehicule a comunei, în noul context studiile nu-i mai permit să fie decit şofer de autocamion .Sau basculantă. Sava Petrache Doi a fost şeful aprovizionării orăşelului şi devine, în noile condiţii, un simplu manipulat de marfă, la discreţia foştilor săi subalterni. Cazurile sunt mai numeroase, dar autorul le urmăreşte cu precădere pe acestea două. Marian Degeaba se adaptează mai greu noii situaţii. Sava Petrache Doi, la fel de nemulţumit, vrea insă să muncească oricum şi acceptă noua situaţie. Marian Degeaba şi Sava Petrache Doi sunt „suplinitorii“ de prim plan ai cărţii. Lumea „suplinitorilor“ este un univers ignorat pe care Nicolae Ţie il exploatează şi-l descrie cu neascunsă plăcere. Oamenii sunt in Cringu mai puţin uniformizaţi de condiţii constrîngătoare si-şi permit acte si manifestări care-i individualizează puternic. Sava Petrache Doi are acasă o cameră cu sticle de băuturi străine, whisky cu predilecţie, de care nu se atinge. Ele sunt strînse ani de zile, din călătorii personale peste hotare sau din donaţii stimulate de colecţionar. Sava Petrache Doi care priveşte cu religiozitate la colecţia lui de sticle nu ştie că doctorul Marin intră în camera colecţiei de cite ori poate şi înlocuieşte conţinutul lor cu ceai, folosind liber apoi lichidul sustras. Sava Petrache Doi este un ignorant care crede că gestul achizitiv este totul. El munceşte, dar cu idealuri prozaice si pitoreşti in acelaşi timp. Magdalena, soţia lui, care ştie trei limbi străine, lucrează în grădina de zarzavat cu televizorul mobil după ea, are mania curăţeniei şi pe aceea a anonimelor. Marian Degeaba se consideră un om liber şi din această pricină preferă escapadele de tot felul, mai ales pe cele extraconjugale. El se zbate cel mai mult pentru obţinerea unei noi numiri cit mai aproape de postul vechi. Marele miraj este oraşul Bucureşti, nu prea depărtat de Cringu, şi occidentul de unde vine al lui Sacîz, plecat mai de mult din Comună şi întors cu un Mercedes. Modul, adesea amuzant, în care este văzută şi înţeleasă lumea de acest colt de lume cu orizontul privirii limitat de interese mărunte si cu viziunea deformată de lipsa de informaţie si da inexperienţă este avut in vedere de Nicolae Ţie de-a lungul întregii cărţi, fără a face din asta obiectivul central al romanului. Suplinitorii nu este însă în nici un caz o comedie, în ciuda privirii acide sau ironice. Romanul este mai curiind o dană. Trioul Sava Petrache Doi. Magdalena. Degeaba mai este legat şi de alte fire decit de condiţia lor de „suplinitori“. Magdalena, fiinţă voluntară şi ambiţioasă. —i-a refuzat altă dată pe Degeaba, preferindu-l pe docilul şi muncitorul Petrache Doi. Marian Degeaba mai încearcă şi acum să repare cel puţin trecător ceea ce nu s-a realizat la vreme. Magdalena a atins cel mai înalt punct al evoluţiei pe care şi-a propus-o. Bunăstarea materială, înfăţişarea casei si a familiei, dar zguduirile pe care le produce noul primar in Cringu ii modifică si ei existenta. Ea trece la fabricarea sistematică a anonimelor otrăvind viata tuturor celor vizaţi, se angajează pentru a tine pasul cu noua evoluţie socială din Crîn- Eu, dar este trasă înapoi de căderea, lui Sava Petrache Doi şi de evoluţia fiului. Bătică, altfel şofer de raliu, care acceptă să devină mecanic auto in localitate. „Idealurile“ vechi ale Magdalenei se prăbuşesc. Magdalena intră intr-o criză, începe să-l regrete pe Degeaba. Viaţa ei cu Petrache Doi suferă inovaţii importante. Acesta este exilat într-o clădire anexă, se îndrăgosteşte de o aventurieră locală, Simina Răchită, şi naufragiază amoros după ce-şi refăcuse firma de şef local. Ceva nu rezistă în aceste fiinţe care sfîrşesc trist. Magdalena va fi lovită de un camion. Bănuitul este Marian Degeaba, care a fugit cu direcţia Australia, pentru a-şi păstra intact idealul de libertate. Sava Petrache Doi, după ce a dispărut in căutarea Siminei Răchită, se întoarce spăşit şi neimpresionat de moartea Magdalenei, dar pierderea din pricina absenţei postului abia recăpătat il alienează. Materia cărţii este foarte autentică. Realismul Suplinitorilor impune de la început. El este chiar abuziv. Notaţia prozatorului este exactă şi abundentă. Atitudinea lui oscilează de la umor la privirea rece a analistului, personajele tragi-comice din Suplinitorii sunt insă oameni întregi. N-avem de-a face cu personaje caragialeşti golite de conţinut uman, ci cu personaje rotunde, dense, complexe. Un merit al cărţii este tocmai refuzul de a le condamna prin aşezarea lor sub lupa satiricului. Dar Nicolae Tie nu insistă asupra lor. El este prea interesat de ansamblu, de procesul general, de „monografia“ Suplinitorilor si mai puţin de fiecare caz In parte. Suplinitorii este un roman unanimist, interesant si alert, foarte contemporan si plin de semne de întrebare. M. Ungheanu CRONICA LITERARA O antologie de literatură fantastică, cum este cea alcătuită de Al. George (Masca, Proză fantastică românească, 2 vol., Editura Minerva, 1982) ridică de la început cîteva probleme delicate. Şi nu este vorba doar de controversatele criterii de care se izbeşte orice întreprindere de acest fel (cronologie, profil tematic, periodizare, selecţia autorilor) ci, şi de unele exigenţe imanente domeniului. în primul rînd, ne referim chiar la definiţia şi circumscrierea genului din care derivă apoi şi celelalte aspecte. O înţelegere greşită sau aproximativă a conceptului de fantastic şi a ariei sale tematice ar compromite din start încercarea. In alt plan, antologia ar trebui să infirme ideea lui Tudor Vianu, preluată şi transformată în prejudecata că spiritul solar, echilibrat, clasic al literaturii române nu ar admite ecloziunea neguroasă a fantasticului, lucru, dealtfel, în întregime fals. Cartea lui Al. George răspunde, cu unele şovăieli acestor tigori. Definiţia genului fantastic propusă de critici care, repet, este fundamentală în alcătuirea unei astfel de culegeri, beneficiind de acum, de o literatură de specialitate bogată, cu nume prestigioase (Louis Vax, Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Lovecraft, Borges etc.) fără a fi originală este corectă, sistematizînd opiniile anterioare. Rezumînd, fantasticul ar fi un mod de insolitare a realului, o bruscare a raţiunii şi logicii comune prin intruziune neaşteptată a unui element (forţe) necunoscute într-o lume perfect codificată şi cunoscută. Dăcă această intruziune poate fi explicată pînă la urmă, printr-o cauzalitate aparţinînd ordinii reale (de obicei, motivaţii psihologice — obsesii, visuri, traume sufleteşti exacerbate etc.) avem în faţă o proză de „mister“, dar dacă natura intervenţiei rămîne necunoscută sau se dovedeşte supranaturală, se naşte efectul fantastic. Criticul ezită să spună clar că fantasticul este indeniabil, legat de conceptul de Supranatural şi că din modul cum se rezolvă intersecţia dintre acest plan şi cel real depinde existenţa genului. Din cauza pudorii (sau precauţiei) terminologice nu sunt trasate riguros şi cu exemple ce se impuneau, frontierele dintre fantastic şi speciile limitrofe, enigmaticul şi miraculosul, hibă ce se va reflecta şi in modul de selecţie. Am ajuns astfel la al doilea punct, de fapt la materia propriu-zisă a cărţii. Ne interesează acum, mai puţin conspectul de istorie a genului, făcut de Al. George în Prefaţă cu utile sugestii şi observaţii (schiţa tipologică a fantasticului românesc) dar şi cu bizare obiecţii (la Sărmanul Dionis) şi omisiuni (I. Agârbiceanu, Gib Mihăescu, Mihail Sadoveanu) cu realitatea «MASCA» Antologie de proza fantastică românească palpabilă a textului. Antologia este concepută cronologic incepind cu Mihai Eminescu trecind prin autorii interbelici Mateiu I. Caragiale, Ion Vinea, Ion Minulescu, Pavel Dan, Cezar Betrescu, Al. Philippide, Dinu Nicodim etc.) pînă la „clasici ai contemporaneităţii“ (Victor Papilian, V. Voiculescu, Mircea Eliade, Ştefan Bănulescu, A. E. Baconski etc.) şi scriitori foarte tineri (Dumitru M. Ion, Mihai Ursachi, Monica Pillat) şi relevînd, chiar la o selecţie sumară (amplă pentru o antologie, dar redusă faţă de numărul mare de opere şi autori importanţi rămaşi pe dinafară) complexitatea şi diversitatea fenomenului. Vreau să spun că atit diacronic (evoluţia in timp) cit şi morfologic (structuri, motive, tipuri) fantasticul românesc — şi mă refer strict la imaginea propusă de antologie — îşi dovedeşte vitalitatea şi originalitatea. Dar in ce priveşte alegerea prozelor sint de făcut cîteva observaţii. Autorul nu respectă în întregime profilul cărţii introducînd texte care au o legătură destul de vagă cu subiectul respectiv. Masca lui Al. Macedonski, Intimplarea cu pupinul care făcea aur de Adrian Maniu. Remember de Mateiu I. Cafragile, Hoplă de Emil Botta aparţinînd categoriei misterului psihologizant sau poetic. Altele au un aspect enigmatic-detectivistic cum sunt Luntre şi punte de Ion Vinea, Asasinul de Tudor Anghezi şi îmbrăţişarea mortului de Al. Philippide şi, în sfîrşit, povestirile lui, Victor Eftimiu. Un asasinat politic şi Ov. S. Crohmălniceanu, „ Tratatul de la Neuhof sunt indubitabil ştiinţifico-fantastic (din păcate Al. George, nici în prefaţă nu disociază cele două registre). Cred că mai nimerit şi mai justificat ar fi fost ca Al. George să-şi fi intitulat antologia „Proza românească de imaginar“ sau să fi operat o selecţie mai strictă şi mai adecvată. în schimb, texte deosebite ca Vilra băilor de Ion Agârbiceanu şi Ochi de urs a lui Mihail Sadoveanu nu au fost incluse in volume. Pretextul lungimii şi al cantităţii nu este întemeiat. De asemenea, mi se pare cel puţin enigmatic dacă nu ,,fantastic“ ca in cuprinsul unei antologii de acest fel să fie prezentă Monica Pillat iar D.R. Popescu nu. Nici în cadrul unor scriitori alegerea nu a fost cea mai potrivită, la N- Davidescu fiind preferată o schiţă ironic-ludică, delectabilă în sine, unor bucăţi de pur fior imaginar. Proze autentic fantastice sunt Sărmanul Dionis — Mihai Eminescu, La hanul lui Minioală — I.L. Caragiale, Omul cu inima de aur — Ion Minulescu, Aranca ştima lacurilor — Cezar Petrescu, Copil schimbat — Pavel Dan, Agan — Dinu Nicodim, Wilhelm Temerarul duce de Brabant — Vasily Benes. Lacrima — Victor Papilian. Taina in care s-a pierdut Sonia Condrea — Laurentiu Fulga. Omul care şi-a vindut tristeţea — Oscar Lemnaru Ultimul Berevoi — V. Voiculescu. Dropia — Ştefan Bănulescu. Diavolul la Sfintul Stefan — Dumitru M. Ion. O perdea de glicină — Vladimir Colin. Toate aproape sunt de un excelent nivel literar, dar între ele am să mă opresc în două categorii care dau şi specificitatea fantasticului românesc. Este vorba de textele inspirate din motive şi eresuri populare şi de acelea avînd o proiecţie mitică. Făcind această clasificare nu impun neapărat şi o discriminare estetică, povestiri ca La hanul lui Minjoală, Moara lui Călifar şi Omul care şi-a vindut tristeţea fiind exemplare sub raport valoric, ci numai o abordare morfologică. Din prima serie aş distinge schiţa lui Pavel Dan. Copii schimbat care „scenarizează“ intr-o scriitură originală străvechile credinţe în solomonari şi confruntarea lor cu forţele malefice, diavoleşti. La fel şi Taina nr., care s-a pierdut Sonia Comicca porneşte de la o interpretare personală a unui motiv magic, îngroparea umbrei unui străin la temelia casei, pentru a fidurabilă, pattern pe care-l dezvoltă mai ales în plan etic şi psihologic. Cea de a doua grupă este a textelor ce, am spus, valorifica mitologemele, adăugind o nouă dimensiune genului şi care mi se pare contribuţia cea mai interesantă a fantasticului românesc. Dacă în literatura engleză imaginarul are o coloratură terifiant-gotică, în cea germană filozofic-metafizică, iar nu cea franceză, medieval-demonică sau estet-simbolistă, la noi prin Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu şi Mircea Eliade se deschide plenar spre mit. Dil Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu nu Îmbracă doar nişte principii metafizice în haina imaginilor poetice cum susţine G. Călinescu şi in linia lui, Al. George, ci evocă într-o textură de simboluri, unitatea originară şi mitul adamic. Vasile Voiculescu cu Ultimul Berevoi resuscită imaginea ultimul mag şi Deceneu, moartea lui inscriindu-se în acel mitologem atit de comentat în istoria religiilor şi anume, dispariţia demiurgului şi a sacralităţii. în sfîrşit, Mircea Eliade despre a cărui literatură s-a scris destul de mult şi despre care este superflu a vorbi într-o frază, speculează vn La ţigănci un motiv, dealtfel, caracteristic pentru întreaga sa operă, corespondenţa spaţio-temporală a lumilor şi riturile de trecere. Poate nu ar fi fost lipsit de interes dacă criticul ar fi urmărit mai insistent acest filon atit de original și ar fi inclus spre exemplu, și excelenta, nuvelă a lui Mihail Sadoveanu, Ochi de urs, în orice caz antologia lui Al. George fie că o considerăm din perspectiva mai largă a prozei de imaginar, fie mai strict sub unghiul fantasticului pur, reprezintă o inițiativă editorială demnă de toată lauda, aruncînd o lumină revelatoare asupra unui sector al literaturii române insuficient prospectat și destul de superficial apreciat. Paul Dugneanu «Msen n epătrunse sunt, uneori, căile literaturii ! Că este aşa se poate uşor constata urmărind, în timp, evoluţia unei categorii de prozatori contemporani sau, mai bine spus, ritmul în care le apar cărţile. După debut (urmat, eventual, la scurt timp, de un al doilea volum) se instalează o tăcere Îndelungată, ameninţînd cu uitarea şi atrăgînd după sine ieşirea din zona de interes a comentatorilor de literatură. Şi, apoi, cind totul pare clasat şi etichetat în sertarul memoriei pe care scrie promisiune neonorată, se produce revenirea. Ce să explice oare aceste sincope ? Accident biografic, criză de creaţie, elaborare dificilă, gestaţie prelungită ? Greu de răspuns şi, la urma urmei, puţin important, atîta vreme cit revenirea s-a produs totuşi. Interesantă însă este atitudinea criticii, in momentul în care tăcerea a fost ruptă. Două sînt poziţiile adoptate : generozitate la întoarcerea „fiului risipitor“ sau tăcerea, ca o replică „ofensată“ la tăcerea autorului. Se înţelege, sper, că vorbim de cărţile care merită atenţie şi nu de însăilări cu pretenţii literare. Şi pentru a, nu pluti în generalităţi vom da două exemple, la indemînă, din mai multe posibile. Dumitru Diculescu debutează, promiţător, in 1968, cu volumul Robert Calul pentru ca, abia după Un deceniu, să dea a doua carte, Linda Belinda. Critica „a văzut“ cartea şi reacţia a fost favorabilă. Anatolie Paniş debutează tot In 1968 cu Frumoasa mea Sandyne. Urmează, in 1970, Răpirea din adincuri si — „deceniu obsedant,“ ! — în 1980. Japonezii, eu şi Ihuc Mihuc si Două treimi din viaţă, In afara unor intervenţii izolate, critica s-a menţinut, de această dată, într-o tăcere „înţeleaptă“. Deşi, cum observam în cronica la Două treimi din viaţă, ne aflăm în faţa unui prozator remarcabil, excelînd în evocarea, sub zodie morală, a destinelor fără aparenţă spectaculoasă, cu mijloacele unui stil nesofisticat. O nouă confirmare a celor scrise atunci este recentul său roman. Hoţii de pădure (Editura Cartea Românească, 1982). Cum o arată titlul cărţii, sugestiva ilustraţie de pe copertă, semnată de Florin Pucă şi dedicaţia sentimentală de pe pagina de gardă, acţiunea (căci este un roman cu multă acţiune) se petrece în pădure. Anatolie Panis — din cite ştiu — este el insusi silvicultor. Faptul nu este lipsit de importanţă, deşi, cum ne avertizează autorul, . Biografiile personajelor si întîmplările din acest roman sînt concepute după dulcile legi ale ANATOLIE PANIŞ: «Hoţii de pădure» ficţiunii". Căci detaliul biografic influenţează substanţa romanului în cel puţin două moduri. Pe de o parte, prin prezenţa unor termeni tehnici şi a unor pagini de argumentaţie specializată privind oportunitatea cultivării unei specii de arbori sau a alteia. Lucruri interesante, dar puţin legate de „dulcile legi ale ficţiunii“. Pe de altă parte — şi aici influenţa se arată cu totul benefică — întregul roman comunică sentimentul de eveniment trăit din interior. Viaţa pădurarilor, dură şi frumoasă în acelaşi timp, capătă astfel un plus de verosimilitate artistică. Evident că lucrul acesta este posibil în primul rind datorită talentului de prozator (și nu de silvicultor) al lui Anatolie Paniș, scriitor înzestrat cu un deosebit simț al epicului. Întîmplările din roman, dramatice sau numai pitorești, sunt văzute de regulă cu un ochi care pătrunde dincolo de superficii, în miezul evenimentelor, extrăgînd de aici nu un sens moralizator ci o psihologie implicită. Romanul nu are coerenţa unui „story“, fiind înţesat de evenimente epice interferente sau independente. De aceea, materia cărţii este dificil de rezumat, formula sa trimiţînd la romanul picaresc. Legătura dintre secvenţe se realizează totuşi — dincolo de prezenţa personajelor comune — fie prin spaţiul unic de desfăşurare (pădurea), fie prin unitatea de viziune a personajului narator. De fapt, este vorba de mai multi naratori. în ordinea intrării „in scenă“ ei se numesc Napoleon Stingă, Tudor Banu si Zent. Lor li se adaugă vocea auctorială, care „se aude“ de-a lungul întregului roman. Concomitent cu relatarea unor episoade din propria existentă, naratorii cuprind in raza lor de acţiune evenimente adiacente sau excentrice, epicul devenind astfel arborescent şi, uneori, stufos. Existenţa lui Napoleon Stingă are în ea ceva din umilinţa dramatică a eroilor dostoievskieni. Determinările existenţiale îl însingurează, il conduc spre eşec şi par a-i fi degradat iremediabil. Dar unul din gesturile sale (prietenia cu o căprioară rănită) ni-l arată ca fiind posesorul unei doze de candoare inalienabilă. Tudor Banu (naratorul cu partitura cea mai întinsă) este un selfmade man, chinuit de incertitudini dar răzbătător, suportînd șicanele, mici si mari, ale șefilor administrativi si dramele familiale, rezistind si actionînd cu încăpătînare disperată. Viata îl loveste necruţător, dar autorul tine la eroul său si-i oferă, in finalul romanului, o recompensă, verosimilă în plan existenţial, falsă ca soluţie romanescă. Lăsînd la o parte happy-end-ul lipit. Tudor Banu rămîne un personaj memorabil. Gu Zent, al treilea personaj-narator. Anatolie Faris încearcă o construcţie mai sofisticată. Zent (abreviere la prezent) este un reflexiv tragic, complicat intelectual, dezrădăcinat fără motiv imediat, ci din ideea arbitrariului existenţei. Pe de altă parte, el este, în intenţie, un alter-ego meditativ al întreprinzătorului Tudor Banu. Scriitorul face eforturi să împrumute adincime tragică personajului, dar capacitatea acestuia de reflecţie filozofică se arată superficială. Iată un exemplu pe care-1 cred elocvent in acest sens : „De cîtva timp mă urmăresc niste cuvinte pe care am să ti le spun. Uite-le : — Norocul meu îl bate vîntul ! Acestea sint cuvintele ce mă torturează, nu-mi dau pace si din cauza lor, sau nu numai a lor, am devenit irascibil, doresc o alinare, nimeni nu mi-o poate oferi, sigur că da, n-are cine mi-o oferi. Cugetare de dinaintea Unicei pierzarii. Cred că această alinare nu-mi mai poate veni de la o fiinţă, nu mai am încredere in fiinţe — in general fiinţele sunt răutăcioase, poate greşesc, iartă-mă, mie mi-ar trebui însă un lucru — vreau să înlocuiesc fiinţa cu lucrul (...)“. Zent este un ratat şi, totodată. Un personaj ratat în Hoţii de pădure evoluează sumedenie de personaje de plănui al doilea, surprinse in mişcare, cu un gest sau o secvenţă de viaţă : şefi abuzivi (Gae Suru, Tărămpoc), femei pătimaşe (Ileana, Valeria) sau doamne complicate, cultivindu-şi o aură de mister (Viorica Odagiu), violenţi şi pitoreşti hoţi de pădure (Hăţăilii, Tapiţerii, Milionarul cel bătrîn) etc. Dintre ei se detaşează figura lui Teofil Bufanu. Erotoman şi agresiv, abuziv şi brutal Bufanu este o veritabilă forţă a naturii/pădurii, un vitalist frenetic ce aminteşte de eroii lui Panait Istrati. O halucinantă scenă de nebunie avîndu-l ca protagonist pe Teofil Bufanu este, poate, cel mai bun lucru din roman. Cu Hoţii de pădure proza lui Anatolie Paniş se află pe un drum ascendent. Mai multă rigoare în compoziţie şi simplificarea naraţiunii ar fi dat romanului un plus necesar de fluenţă. Oricum, ne aflăm in faţa unei cărţi si a unui scriitor care merită toată atenţia criticii. Valentin F. Mihăescu CARTEA DE DEBUT înapoi la „noul roman“ în mod surprinzător. după ce au trecut destui ani de cind " noul roTnan francez VKJUKin și-a epuizat resursele MIKOSONO fdTMT!ozitate'- trans' f o i m | ndu - se mtr- un capitol de istorie literară, un autor român i se aliniază, debutînd printr-o carte care ar fi fost mai de înţeles să apară prin 1968. Este vorba despre Victorie minus jWgRRMK unu (Editura Eminescu, 1982) de Vasile Radu, un roman scris cu o îndeminare care atinge virtuozitatea. Ca şi cunoscutele sale prototipuri, Victorie minus unu este, în primul rind, spectacolul unei tehnici, osatura epică fiind lipsită de semnificaţii deosebite. Dar Înainte de a analiza această tehnică, să spunem cîteva cuvinte despre ceea ce se relatează, propriu-zis, în roman. Un tînăr, Teodor Arpinte, este în mod sistematic oprimat de către tatăl său, urmarea fiind apariţia unei nevroze (vecină cu psihoza), care ii va influenţa actele pînă la moarte. La deteriorarea psihicului său contribuie şi modul uşuratic de a se comporta al surorii sale. Dealtfel, suferind o traumă în plus, tînărul află că tiranul nu ii este tată decit socialmente. Spre un previzibil eşec final, personajul este împins şi de către experienţele sale amoroase, nefiresc începute şi bizar continuate. El moare intr-un accident de automobil ; romanul conţine fulgerătoarea sa rememorare, intervenită in momentele de dinaintea accidentului. Teodor Arpinte face în mod vădit parte din familia personajelor pe care „literatura privirii“ a încercat să Ie impună. Să discutăm acum despre tehnică, domeniu în care Vasile Radu dovedește abilitatea unui excelent profesionist al scrisului. Cartea este scrisă cu folosirea persoanei a doua singular. Procedeul a fost întrebuinţat de mult timp, dar despre o impunere evidentă a lui se poate vorbi doar de la apariţia romanului lui Michel Bútor, La Modification (1957, traducere românească, sub titlul Renunţarea, 1967), „Modificarea, de Michel Bútor, spune R-M. Alberts, identifică, prin folosirea neaşteptată a persoanei a doua, cititorul cu eroul romanului“. Despre acelaşi roman aflăm din Retorică generală (lucrare scrisă de un grup de cercetători francezi apărută în traducere românească în 1974): „Bútor descrie cu o minuţie de entomolog, un «e!» care călătoreşte/ tutuindu-l ca şi cind ar dori să se afle împreună intr-o intimitate care să excludă lectorul inoportun. Cel «modificat» va fi cititorul obişnuit. Alte procedee folosite de Vasile Radu. Mai întîi, un mod tenace de a dilata artificios episoadele. O serie de episoade, plate în sine, sunt dramatizate cu o nemaipomenită asiduitate, obţinîndu-se astfel lungirea puţin justificată a textului. La fel, unele analize psihologice. După ce a făcut o constatare, autorul o reia, o umflă, o întinde, uneori tautologic : „Edificiul s-a inălţat treaptă cu treaptă, uneori din cale-afară de anevoios, şi nu de puţine ori te-ai trezit la răspintie, de unde fiecare posibilitate îţi apărea îmbietoare, verosimilă dar nesigură, plină de capcane, ce te-ar fi putut induce în eroare. Uneori te-ai rătăcit în labirintul presupunerilor, dezorientat de puţinătatea celor ştiute, de acutul lor echivoc. Reconstituirea a fost extrem de dificilă, handicapat fiind de o seamă de lucruri neştiute şi care nu aveau o legătură directă cu cele de care te loveai, dar îţi erau absolut indispensabile pentru lămurirea acestora ; şi numai răscolitorul adevăr de care te apropiai te susţinea pînă la capăt într-o asemenea iniţiativă“. Putem spune că este vorba despre un cult al amănuntuluipozitiv în sine, cunoscut fiind faptul că autorii fără talent manifestă o specifică grabă în redactare), dar este greu de ocolit bănuiala că avem in faţă o ingenioasă maşină de lungit povestea. Reuşit este, in primul rind, tonul, prin capacitatea sa de a îl acapara pe cititorul nu tocmai pretenţios. Vasile Radu excelează, apoi, în metafore psihologice, care punctează (ce-i drept, nu tocmai des), textul. Atrăgătoare, sugerând trepidaţia autentică a unui spirit neliniştit, sunt şi descrierile de expresii ale unor feţe umane. Vasile Radu dovedeşte o profesionalitate care trebuie lăudată (mai ales dacă avem în vedere faptul că mulţi dintre prozatorii români ilustraţi in ultimii ani practică stilul expeditiv, jurnalistic). în acelaşi timp, insă, sunt dator să semnalez impresia de „paradis artificial“ pe care mi-a lăsat-o, in ansamblu, Victorie minus unu. Este o carte care îl mişcă pe cititor, dar in felul artificial al unui drog. Voicu Bugariu ! BREVIAR ■ STUDIU INTRODUCTIV. Editura Univers puna la dispoziţia cititorilor săi o nouă carte a ilustrului M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică din al cărei bogat sumar reţinem prezenţa unor studii fundamentale precum : Problema conţinutului, a materialului şi a formei in creaţia literară, Discursul in roman, Formele timpului şi ale cronotopului in roman, Din preistoria discursului romanesc. Versiunea românească a cărţii, aparţinînd lui Nicolae Iliescu, este însoţită de un temeinic studiu introductiv, datorat lui Marian Vasile. Intitulat M. Bahtin — estetician şi filosof, studiul împletește în chip fericit rigoarea informativă cu acuitatea interpretativă. Evitînd atît capcana factologiei superflue cit şi îndeajuns de răspîndita practică a esteticii superficial-paradoxale, Marian Vasile întreprinde o atentă incursiune în miezul gindini estetico-filosofice bahtiene. După o necesară schiţă biografică, astfel, sunt luate in discuţie probleme cheie precum M. Bahtin şi „şcoala formală“. Discursul dialogic, M. Bahtin — filosof, care, în cele din urmă, propun o imagine cu adevărat pregnantă a Întregii problematici abordate în această carte de celebrul ei autor. ■ „REVISTA NOASTRĂ* — OMAGIU LUI MARIN PREDA. Unanim apreciata publicaţie liceală din Focşani, diriguită cu pasiune şi pricepere de profesorul Petrache Dima, ne face surpriza, cu numărul pe lunile aprilie—iunie 1982, de a omagia personalitatea lui Marin Preda pe cuprinsul unui însemnat număr de pagini. In afara marelui număr de fotografii (probabil, unele inedite), notăm intructivul articol Marin Preda, un scriitor exemplar, de Pompiliu Mareea și interpretările de reală prospeţime ale elevelor Maricica Calciu (O impresionantă frescă socială) şi Delia Dăescu (Lumea lui Mortmnete). In prezentarea lui Victor Crăciun se publică, de asemenea, un amplu fragment inedit din scenariul cinematografic Oraşul fără amintiri, după romanul Intrusul. Este un prilej de a reflecta în marginea procesului de „transformare" a textului românesc în text cinematografic, operaţie căreia marele scriitor i s-a dedicat cu aceeaşi lucidă pasiune probată de întreaga sa operă. ■ DE LA SUBLIM LA RIDICOL: „Eugen Simion — sau aspiraţia spre un model moral ce crede în existenţa valorilor" se intitulează tableta-ditiramb străbătută, de la un capăt la celălalt, de „efluviile" unei exultanţe poematico-gongorică sufocantă, semnată de Horia Zilieru in „Convorbiri literare", nr. 5, măr, a.c., p. 7. Cuprinzînd cinci „versete", poema lui Zilieru, pentru a da o mostră, sună după cum urmează : „De ce n-ar exista (intr-un spaţiu ideal) o logodnă «din urmă a inimii» între poet (tinzind să devină o identitate) şi critic — cel care ştie să-l scoată din eroare şi avatar măcar in ceasul al unsprezecelea ?“ etc. O precizare : „reflecția" este inspirată de „rostirea aproape hymnică" a regelui Urukului prin care acesta își exprima iubirea pentru frumoasa Enkidu... Nu este nici o glumă, căci tableta in cauză se deschide chiar cu citirea in extenso a unui fragment din celebrul „hymn" ! ■ PAGINI BUCOVINENE. Lăudabilă strădania condeierilor suceveni de a beneficia de generoasa găzduire a revistei „Convorbiri literare", editind interesantul supliment cultural artistic „Pagini bucovinene". Numărul pe luna mai al publicaţiei face din nou dovada unor potenţe creatoare locale demne de toată atenţia. Sunt prezenţi cu semnificative texte literare Ion Beldeanu, Lucian Valea, Teofil Dumbrăveanu, Constantin ştefuriuc, Marcel Mureşanu, Mihail Iordache, Octavian Lazăr, Valeria Boiculesei, Alexei Rudeanu şi alţii. De indiscutabil interes istorico-literar sunt cele două scrisori inedite primite de Constanţa Marino-Moscu de la G. Ibrăileanu şi, respectiv, E. Lovinescu. Rubrica „Autograf", de data aceasta, găzduieşte pe loan Alexandru cu profund patetica tabletă Intitulată „Fără Bucovina, mi-ar lipsi dimensiunea imnică a neamului". Cronicar