Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)

1982-07-03 / nr. 27

3 IULIE 1982 n­icolae­hie a rămas fidel unui program literar de tinereţe, generos şi promi­ţător, în care experienţa şi viziunea reportericească ocupau un loc impor­tant. O parte a prozei care se scria acum peste douăzeci de ani şi de atunci încoace nu se poate înţelege fără referinţa la această şcoală de proză care a fost una din Cele mai intere­sante experimente literare postbelice. Proza lui Nicolae Ţie, Teodor Mazilu, Radu Cosăşu, Fă­­ituş Neagu, Nicolae Velea şi D. R. Popescu chiar îşi are punctul de plecare în şcoala re­portericească care miza totul pe descoperirea unor realităţi mai interesante decit ficţiunea romanescă. Ea a creat o deprindere şi o opti­că. Critica literară s-a ocupat de toţi aceşti autori fără a evidenţia o ascunsă trăsătură co­mună cel puţin în etapa de început a prozei lor. Personajele care au atras cel mai mult aten­ţia criticii au fost eroii „suciţi“ din povestirile lui D. R. Popescu, Nicolae Velea şi Fănuş Nea­gu. Proza lor dădea sentimentul descoperirii unui univers nou prin exhibarea unor locuitori ai satului ori periferiei cu un mod de a gîndi şi a acţiona care surprindea prin soluţiile foar­te personale. Aceste personaje „sucite“ erau atit de pitoreşti incit păreau inventate. Mîndria acestei proze era însă de a înfăţişa întîmplări si personaje reale, de a propune ficţiuni cu aparenta­­neverosimilitătii plecînd de la fantele cele mai verificabile in realitatea imediată. Majoritatea scriitorilor care au mizat pe sco­tocirea realităţii pentru descoperirea de cazuri, insolite doar în aparenţă, au evoluat în alte direcţii profitînd însă decisiv de optica repor­tericească a începutului. Tot ce este mai du­rabil în literatura satirică a lui Teodor Mazilu. în confesiunile lirice si deghizate ale lui Radu Cosaşu. în povestirile lui Nicolae Velea si Fă­nus Neagu. în nuvelele lui D. R. Popescu are directă legătură cu această etapă de realism programatic si reportericesc a literaturii româ­ne postbelice. Dintre toti aceştia cel care a ră­mas credincios sondajului continuu şi consec­vent al realităţii celei mai pedestre este Nicolae Ţie. Prodigios autor de povestiri şi romane, Nico­lae Ţie este singurul dintre colegii lui care a ţinut pasul cu realităţile şi a încercat să fie cronicarul discret al tuturor transformărilor petrecute intr-o societate în care mutaţiile ra­pide si adinei produc efecte surprinzătoare, pline de interes pentru literat. Cărţile lui Ni­colae Ţie dau seamă mai mult decit alte serii de scrieri în proză ale literaturii române con­temporane de prefacerile neostenite din socie­tatea românească, urmărite cu un ochi atent şi sagace. Lui Nicolae Tic îi datorăm de pildă romanul Navetiştii care fixează literar fiziono­mia unei categorii sociale noi, specifice mo­mentului. Industrializarea şi urbanizarea post­belică a dus la apariţia muncitorilor,din fabrici, uzine, ateliere care deşi lucrează in oraşe îşi au casele la sat. Procesul modificării înfăţişării unui asemenea sat ca şi ale modificărilor uma­ne lăuntrice, plin de mari surprize, este urmă­rit de Nicolae Ţie în Navetiştii. In aceeaşi se­rie de cărţi care ţin să imortalizeze aspecte pe care tăvălugul istoriei le va arunca repede in uitare este si Suplinitorii. „Suplinitorii“ lui Nicolae Tic nu sunt o ca­tegorie tot atit de precisă ca „navetiştii“. Ei nu sunt nici atit de uşor de localizat şi nici NICOLAE TIC: „Suplinitorii» atit de uşor de definit. Categoria suplinitorilor este largă si cuprinde pe toti acei care în mo­mentele de cotitură ale dezvoltării economice si politice a tării, tin involuntar si temporar locul celor ce vor veni. O comună devine oraş. Pînă cind va deveni ca atare oraş ea se va bizui pe fostele ei elemente de sprijin, ne foştii ei oameni de nădejde, care vor fi insă fatal­mente înlăturaţi, degradaţi, metamorfozaţi. A­­ceasta este partea cea mai exterioară a cârţii, tema ei cea mai clară. La Cringu, un primar de-al locului intîrzie să urbanizeze si industrializeze oraşul. Este in­­locuit cu un activist de partid trimis din altă Parte, un Ionescu, care-şi face un punct de onoare, hotărîtor în viata lui, de a schimba fata liniştitei comune. Dărîmă casele vechi, face blocuri, fundează întreprinderi economice noi, introduce alt ritm si alt stil de lucru în inertul orăşel. Ionescu, căci asa se cheamă noul secre­tar de partid, are însă de înfruntat numeroase dificultăţi. Conservatorismul firesc al locuitori­lor, retractilitatea lor sînt obstacole serioase in calea hotărîrilor si proiectelor lui. El distruge un mod de viaţă şi impune peste noapte altul. Este o revoluţie tăcută, dură, cu efecte dintre cele mai ascuţite. Conducta spartă se va repa­ra, blocurile se vor ridica, întreprinderile vor incepe să funcţioneze, dar oamenii se împotri­vesc, fac memorii, acţionează. Încearcă să aco­modeze „noul“ la felul lor de viaţă şi nu să se lase stăpîniţi de el. Acest război dintre cei care reprezintă viitorul oraş şi cei care trebuie să devină brusc orăşeni este tema cărţii Supli­nitorii. Dar cine sînt aceştia ? Este vorba de oamenii aflaţi în funcţii potrivite priceperii lor şi necesităţilor vechii aşezări, dar care în faţa noilor condiţii sunt obligaţi să cedeze locurile, să primească munci altfel retribuite şi altfel repartizate. Marian Degeaba a fost de pildă şeful bazei de vehicule a comunei, în noul context studiile nu-i mai permit să fie decit şofer de autocamion .S­au basculantă. Sava Pe­trache Doi a fost şeful aprovizionării orăşelului şi devine, în noile condiţii, un simplu manipu­lat de marfă, la discreţia foştilor săi subal­terni. Cazurile sunt mai numeroase, dar autorul le urmăreşte cu precădere pe acestea două. Marian Degeaba se adaptează mai greu noii situaţii. Sava Petrache Doi, la fel de nemulţu­mit, vrea insă să muncească oricum şi acceptă noua situaţie. Marian Degeaba şi Sava Petrache Doi sunt „suplinitorii“ de prim plan ai cărţii. Lumea „suplinitorilor“ este un univers igno­rat pe care Nicolae Ţie il exploatează şi-l descrie cu neascunsă plăcere. Oamenii sunt in Cringu mai puţin uniformizaţi de condiţii con­­strîngătoare si-şi permit acte si manifestări care-i individualizează puternic. Sava Petrache Doi are acasă o cameră cu sticle de băuturi străine, whisky cu predilecţie, de care nu se atinge. Ele sunt strînse ani de zile, din călătorii personale peste hotare sau din donaţii stimu­late de colecţionar. Sava Petrache Doi care pri­veşte cu religiozitate la colecţia lui de sticle nu ştie că doctorul Marin intră în camera co­lecţiei de cite ori poate şi înlocuieşte conţinu­tul lor cu ceai, folosind liber apoi lichidul sus­tras. Sava Petrache Doi este un ignorant care crede că gestul achizitiv este totul. El mun­ceşte, dar cu idealuri prozaice si pitoreşti in acelaşi timp. Magdalena, soţia lui, care ştie trei limbi străine, lucrează în grădina de zarzavat cu televizorul mobil după ea, are mania cură­ţeniei şi pe aceea a anonimelor. Marian De­geaba se consideră un om liber şi din această pricină preferă escapadele de tot felul, mai ales pe cele extraconjugale. El se zbate cel mai mult pentru obţinerea unei noi numiri cit mai aproape de postul vechi. Marele miraj este oraşul Bucureşti, nu prea depărtat de Cringu, şi occidentul de unde vine al lui Sacîz, plecat mai de mult din Comună şi întors cu un Mer­cedes. Modul, adesea amuzant, în care este vă­zută şi înţeleasă lumea de acest colt de lume cu orizontul privirii limitat de interese mărun­te si cu viziunea deformată de lipsa de infor­maţie si da inexperienţă este avut in vedere de Nicolae Ţie de-a lungul întregii cărţi, fără a face din asta obiectivul central al romanului. Suplinitorii nu este însă în nici un caz o co­medie, în ciuda privirii acide sau ironice. Ro­manul este mai curiind o d­ană. Trioul Sava Petrache Doi. Magdalena. Degeaba mai este legat şi de alte fire decit de condiţia lor de „suplinitori“. Magdalena, fiinţă voluntară şi ambiţioasă. —­i-a refuzat altă dată pe Degeaba, preferindu-l pe docilul şi muncitorul Petrache Doi. Marian Degeaba mai încearcă şi acum să repare cel puţin trecător ceea ce nu s-a reali­zat la vreme. Magdalena a atins cel mai înalt punct al evoluţiei pe care şi-a propus-o. Bună­starea materială, înfăţişarea casei si a familiei, dar zguduirile pe care le produce noul primar in Cringu ii modifică si ei existenta. Ea trece la fabricarea sistematică a anonimelor otrăvind viata tuturor celor vizaţi, se angajează pentru a tine pasul cu noua evoluţie socială din Crîn- Eu, dar este trasă înapoi de căderea, lui Sava Petrache Doi şi de evoluţia fiului. Bătică, alt­fel şofer de raliu, care acceptă să devină me­canic auto in localitate. „Idealurile“ vechi ale Magdalenei se prăbuşesc. Magdalena intră in­tr-o criză, începe să-l regrete pe Degeaba. Viaţa ei cu Petrache Doi suferă inovaţii importante. Acesta este exilat într-o clădire anexă, se îndrăgosteşte de o aventurieră loca­lă, Simina Răchită, şi naufragiază amoros după ce-şi refăcuse firma de şef local. Ceva nu re­zistă în aceste fiinţe care sfîrşesc trist. Magda­lena va fi lovită de un camion. Bănuitul este Marian Degeaba, care a fugit cu direcţia Aus­tralia, pentru a-şi păstra intact idealul de li­bertate. Sava Petrache Doi, după ce a dispărut in căutarea Siminei Răchită, se întoarce spăşit şi neimpresionat de moartea Magdalenei, dar pierderea din pricina absenţei postului abia recăpătat il alienează. Materia cărţii este foarte autentică. Realismul Suplinitorilor impune de la început. El este chiar abuziv. Notaţia pro­zatorului este exactă şi abundentă. Atitudinea lui oscilează de la umor la privirea rece a ana­listului, personajele tragi-comice din Suplini­torii sunt insă oameni întregi. N-avem de-a face cu personaje caragialeşti golite de conţinut uman, ci cu personaje rotunde, dense, complexe. Un merit al cărţii este tocmai refuzul de a le condamna prin aşezarea lor sub lupa satiri­cului. Dar Nicolae Tie nu insistă asupra lor. El este prea interesat de ansamblu, de proce­sul general, de „monografia“ Suplinitorilor si mai puţin de fiecare caz In parte. Suplinitorii este un roman unanimist, interesant si alert, foarte contemporan si plin de semne de între­bare. M. Ungheanu CRONICA LITERARA O antologie de literatură fantastică, cum este cea alcătuită de Al. George (Masca, Proză fantastică românească, 2 vol., Editura Minerva, 1982) ridică de la început cîteva probleme delicate. Şi nu este vorba doar de controversatele criterii de care se izbeşte orice întreprindere de acest fel (crono­logie, profil tematic, periodizare, selecţia auto­rilor) ci, şi de unele exigenţe imanente dome­niului. în primul rînd, ne referim chiar la defi­niţia şi circumscrierea genului din care derivă apoi şi celelalte aspecte. O înţelegere greşită sau aproximativă a conceptului de fantastic şi a ariei sale tematice ar compromite din start încercarea. In alt plan, antologia ar trebui să infirme ideea lui Tudor Vianu, preluată şi trans­formată în prejudecata că spiritul solar, echili­brat, clasic al literaturii române nu ar admite ecloziunea neguroasă a fantasticului, lucru, de­altfel, în întregime fals. Cartea lui Al. George răspunde, cu unele şovăieli acestor tigori. Definiţia genului fantastic propusă de critic­­i care, repet, este fundamentală în alcătuirea unei astfel de culegeri, beneficiind de acum, de­ o literatură de specialitate bogată, cu nume prestigioase (Louis Vax, Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Lovecraft, Borges etc.) fără a fi ori­ginală este corectă, sistematizînd opiniile ante­rioare. Rezumînd, fantasticul ar fi un mod de insolitare a realului, o bruscare a raţiunii şi lo­gicii comune prin intruziune neaşteptată a unui element (forţe) necunoscute într-o lume perfect codificată şi cunoscută. Dăcă această intruziune poate fi explicată pînă la urmă, printr-o cauza­litate aparţinînd ordinii reale (de obicei, mo­tivaţii psihologice — obsesii, visuri, traume su­fleteşti exacerbate etc.) avem în faţă o proză de „mister“, dar dacă natura intervenţiei rămîne necunoscută sau se dovedeşte supranaturală, se naşte efectul fantastic. Criticul ezită să spună clar că fantasticul este indeniabil, legat de con­ceptul de Supranatural şi că din modul cum se rezolvă intersecţia dintre acest plan şi cel real depinde existenţa genului. Din cauza pudorii (sau precauţiei) terminologice nu sunt trasate riguros şi cu exemple ce se impuneau, frontie­rele dintre fantastic şi speciile limitrofe, enig­maticul şi miraculosul, hibă ce se va reflecta şi in modul de selecţie. Am ajuns astfel la al doilea punct, de fapt la materia propriu-zisă a cărţii. Ne interesează acum, mai puţin conspectul de istorie a genu­lui, făcut de Al. George în Prefaţă cu utile su­gestii şi observaţii (schiţa tipologică a fantas­ticului românesc) dar şi cu bizare obiecţii (la Sărmanul Dionis) şi omisiuni (I. Agârbiceanu, Gib Mihăescu, Mihail Sadoveanu) cu­ realitatea «MASCA» Antologie de proza fantastică românească palpabilă a textului. Antologia este concepută cronologic incepind cu Mihai Eminescu trecind prin autorii interbelici Mateiu I. Caragiale, Ion Vinea, Ion Minulescu, Pavel Dan, Cezar B­etres­­cu, Al. Philippide, Dinu Nicodim etc.) pînă la „clasici ai contemporaneităţii“ (Victor Papilian, V. Voiculescu, Mircea Eliade, Ştefan Bănulescu, A. E. Baconski etc.) şi scriitori foarte tineri (Dumitru M. Ion, Mihai Ursachi, Monica Pillat) şi relevînd, chiar la o selecţie sumară (amplă pentru o antologie, dar redusă faţă de numărul mare de opere şi autori importanţi rămaşi pe dinafară) complexitatea şi diversitatea fenome­nului. Vreau să spun că atit diacronic (evoluţia in timp) cit şi morfologic (structuri, motive, ti­puri) fantasticul românesc — şi mă refer strict la imaginea propusă de antologie — îşi dovedeş­te vitalitatea şi originalitatea. Dar in ce priveşte alegerea prozelor sint de făcut cîteva observaţii. Autorul nu respectă în întregime profilul cărţii introducînd texte care au o legătură destul de vagă cu subiectul respectiv. Masca lui Al. Mace­­donski, Intimplarea cu pupinul care făcea aur de Adrian Maniu. Remember de Mateiu I. Ca­­fragile, Hop­lă de Emil Botta aparţinînd catego­riei misterului psihologizant sau poetic. Altele au un aspect enigmatic-detectivistic cum sunt Luntre şi punte de Ion Vinea, Asasinul de Tu­dor Anghezi şi îmbrăţişarea mortului de Al. Philippide şi, în sfîrşit, povestirile lui, Victor Eftimiu. Un asasinat politic şi Ov. S. Crohmăl­niceanu, „ Tratatul de la Neuhof sunt indubita­bil ştiinţifico-fantastic (din păcate Al. George, nici în prefaţă nu disociază cele două registre). Cred că mai nimerit şi mai justificat ar fi fost ca Al. George să-şi fi intitulat antologia „Proza românească de imaginar“ sau să fi operat o se­lecţie mai strictă şi mai adecvată. în schimb, texte deosebite ca Vilra băilor de Ion Agârbiceanu şi Ochi de urs a lui Mihail Sadoveanu nu au fost incluse in volume. Pretextul lungimii şi al can­tităţii nu este întemeiat. De asemenea, mi se pare cel puţin enigmatic dacă nu ,,fantastic“ ca in cuprinsul unei antologii de acest fel să fie prezentă Monica Pillat iar D.R. Popescu nu. Nici în cadrul unor scriitori alegerea nu a fost cea mai potrivită, la N- Davidescu fiind preferată o schiţă ironic-ludică, delectabilă în sine, unor bucăţi de pur fior imaginar. Proze autentic fan­tastice sunt Sărmanul Dionis — Mihai Eminescu, La hanul lui Mini­oală — I.L. Caragiale, Omul cu inima de aur — Ion Minulescu, Aranca ştima lacurilor — Cezar Petrescu, Copil schimbat — Pavel Dan, Agan — Dinu Nicodim, Wilhelm Temerarul duce de Brabant — Vasily Benes. Lacrima — Victor Papilian. Taina in care s-a pierdut Sonia Condrea — Laurentiu Fulga. Omul care şi-a vindut tristeţea — Oscar Lemnaru Ultimul Berevoi — V. Voiculescu. Dropia — Ştefan Bănulescu. Diavolul la Sfintul Stefan — Dumitru M. Ion. O perdea de glicină — Vladi­mir Colin. Toate aproape sunt de un excelent nivel literar, dar între ele am să mă opresc în două categorii care dau şi specificitatea fan­­tasticului românesc. Este vorba de textele inspi­rate din motive şi eresuri populare şi de acelea avînd o proiecţie mitică. Făcind această clasifi­care nu impun neapărat şi o discriminare este­tică, povestiri ca La hanul lui Minjoală, Moara lui Călifar şi Omul care şi-a vindut tristeţea fiind exemplare sub raport valoric, ci numai o abordare morfologică. Din prima serie aş dis­tinge schiţa lui Pavel Dan. Copii schimbat care „scenarizează“ intr-o­ scriitură originală străve­chile credinţe în solomonari şi confruntarea lor cu forţele malefice, diavoleşti. La fel şi Taina nr., care s-a­ pierdut Sonia Comicca porneşte de la o interpretare personală a unui motiv magic, îngroparea umbrei unui străin la temelia casei, pentru a fi­­durabilă, pattern pe care-l dezvoltă mai ales în plan etic şi psihologic. Cea de a doua grupă este a textelor ce, am spus, valori­fica­­ mitologemele, adăugind o nouă dimensiune genului şi care mi se pare contribuţia cea mai interesantă a fantasticului românesc. Dacă în li­teratura engleză imaginarul are o coloratură te­­rifiant-gotică, în­ cea germană filozofic-metafi­­zică, iar nu cea franceză, medieval-demonică sau estet-simbolistă, la noi prin Mihai Eminescu, Va­sile Voiculescu şi Mircea Eliade se deschide ple­nar spre mit. Dil Sărmanul Dionis, Mihai Emi­nescu nu Îmbracă doar nişte principii metafizice în haina imaginilor poetice cum susţine G. Căli­­nescu şi in linia lui, Al. George, ci evocă într-o textură de simboluri, unitatea originară şi mitul adamic. Vasile Voiculescu cu Ultimul Berevoi resuscită imaginea ultimul mag şi Deceneu, moartea lui inscriindu-se în acel mitologem atit de comentat în istoria religiilor şi anume, dis­pariţia demiurgului şi a sacralităţii. în sfîrşit, Mircea Eliade despre a cărui litera­tură s-a scris destul de mult şi despre care este superflu a vorbi într-o frază, speculează vn La ţigănci un motiv, dealtfel, caracteristic pentru întreaga sa operă, corespondenţa spaţio-tempo­­rală a lumilor şi riturile de trecere. Poate nu ar fi fost lipsit de interes dacă criticul ar fi urmă­rit mai insistent acest filon atit de original și ar fi inclus spre exemplu, și excelenta, nuvelă a lui Mihail Sadoveanu, Ochi de urs, în orice caz antologia lui Al. George fie că o considerăm din perspectiva mai largă a prozei de imaginar, fie mai strict sub unghiul fantasticului pur, re­prezintă o inițiativă editorială demnă de toată lauda, aruncînd o lumină revelatoare asupra unui sector al literaturii române insuficient prospectat și destul de superficial apreciat. Paul Dugneanu «Msen n­ epătrunse sunt, uneori, căile literaturii ! Că este aşa se poate uşor constata ur­mărind, în timp, evoluţia unei categorii de prozatori contemporani sau, mai bine spus, ritmul în care le apar cărţile. După debut (urmat, eventual, la scurt timp, de un al doilea volum) se instalează o tăcere Îndelungată, ameninţînd cu uitarea şi atrăgînd după sine ieşirea din zona de interes a comentatorilor de literatură. Şi, apoi, cind totul pare clasat şi etichetat în ser­tarul memoriei pe care scrie promisiune neono­rată, se produce revenirea. Ce să explice oare aceste sincope ? Accident biografic, criză de creaţie, elaborare dificilă, gestaţie prelungită ? Greu de răspuns şi, la urma urmei, puţin im­portant, atîta vreme cit revenirea s-a produs totuşi. Interesantă însă este atitudinea criticii, in momentul în care tăcerea a fost ruptă. Două sînt poziţiile adoptate : generozitate la întoar­cerea „fiului risipitor“ sau tăcerea, ca o re­plică „ofensată“ la tăcerea autorului. Se înţe­lege, sper, că vorbim de cărţile care merită a­­tenţie şi nu de însăilări cu pretenţii literare. Şi pentru a, nu pluti în generalităţi vom da două exemple, la indemînă, din mai multe po­sibile. Dumitru Diculescu debutează, promiţă­tor, in 1968, cu volumul Robert Calul pentru ca, abia după Un deceniu, să dea a doua car­te, Linda Belinda. Critica „a văzut“ cartea şi reacţia a fost favorabilă. Anatolie Paniş de­butează tot In 1968 cu Frumoasa mea Sandyne. Urmează, in 1970, Răpirea din adincuri si — „deceniu obsedant,“ ! — în 1980. Japonezii, eu şi Ihuc Mihuc si Două treimi din viaţă, In afara unor intervenţii izolate, critica s-a men­ţinut­, de această dată, într-o tăcere „înţeleap­tă“. Deşi, cum observam în cronica la Două treimi din viaţă, ne aflăm în faţa unui pro­zator remarcabil, excelînd în evocarea, sub zo­die morală, a destinelor fără aparenţă spec­taculoasă, cu mijloacele unui stil nesofisticat. O nouă confirmare a celor scrise atunci este recentul său roman. Hoţii de pădure (Editura Cartea Românească, 1982). Cum o arată titlul cărţii, sugestiva ilustraţie de pe copertă, sem­nată de Florin Pucă şi dedicaţia sentimentală de pe pagina de gardă, acţiunea (căci este un roman cu multă acţiune) se petrece în pă­dure. Anatolie Panis — din cite ştiu — este el insusi silvicultor. Faptul nu este lipsit de importanţă, deşi, cum ne avertizează autorul, . Biografiile personajelor si întîmplările­ din a­­cest roman sînt concepute după dulcile legi ale ANATOLIE PANIŞ: «Hoţii de pădure» ficţiunii". Căci detaliul biografic influenţează substanţa romanului în cel puţin două moduri. Pe de o parte, prin prezenţa unor termeni teh­nici şi a unor pagini de argumentaţie spe­cializată privind oportunitatea cultivării unei specii de arbori sau a alteia. Lucruri intere­sante, dar puţin legate de „dulcile legi ale fic­ţiunii“. Pe de altă parte — şi aici influenţa se arată cu totul benefică — întregul roman co­munică sentimentul de eveniment trăit din in­terior. Viaţa pădurarilor, dură şi frumoasă în acelaşi timp, capătă astfel un plus de verosi­militate artistică. Evident că lucrul acesta este posibil în primul rind datorită talentului de prozator (și nu de silvicultor) al lui Anatolie Paniș, scriitor înzestrat cu un deosebit simț al epicului. Întîmplările din roman, dramatice sau numai pitorești, sunt văzute de regulă cu un ochi care pătrunde dincolo de superficii, în miezul evenimentelor, extrăgînd de aici nu un sens moralizator ci o psihologie implicită. Romanul nu are coerenţa unui „story“, fiind înţesat de evenimente epice interferente sau independente. De aceea, materia cărţii este di­ficil de rezumat, formula sa trimiţînd la ro­manul picaresc. Legătura dintre secvenţe se realizează totuşi — dincolo de prezenţa perso­najelor comune — fie prin spaţiul unic de desfăşurare (pădurea), fie prin unitatea de vi­ziune a personajului narator. De fapt, este vor­ba de mai multi naratori. în ordinea intrării „in scenă“ ei se numesc Napoleon Stingă, Tu­dor Banu si Zent. Lor li se adaugă vocea auc­­torială, care „se aude“ de-a lungul întregului roman. Concomitent cu relatarea unor episoa­de din propria existentă, naratorii cuprind in raza lor de acţiune evenimente adiacente sau excentrice, epicul devenind astfel arborescent şi, uneori, stufos. Existenţa lui Napoleon Stin­gă are în ea ceva din umilinţa dramatică a e­­roilor dostoievskieni. Determinările existenţia­le îl însingurează, il conduc spre eşec şi par a-i fi degradat iremediabil. Dar unul din ges­turile sale (prietenia cu o căprioară rănită) ni-l arată ca fiind posesorul unei doze de can­doare inalienabilă. Tudor Banu (naratorul cu partitura cea mai întinsă) este un selfmade man, chinuit de incertitudini dar răzbătător, suportînd șicanele, mici si mari, ale șefilor administrativi si dra­mele familiale, rezistind si actionînd cu încă­­pătînare disperată. Viata îl loveste necruţător, dar autorul tine la eroul său si-i oferă, in fi­nalul romanului, o recompensă, verosimilă în plan existenţial, falsă ca soluţie romanescă. Lă­­sînd la o parte happy-end-ul lipit. Tudor Banu rămîne un­ personaj memorabil. Gu Zent, al treilea personaj-narator. Anato­­lie Faris încearcă o construcţie mai sofistica­tă. Zent (abreviere la prezent) este un refle­xiv tragic, complicat intelectual, dezrădăcinat fără motiv imediat, ci din ideea arbitrariului existenţei. Pe de altă parte, el este, în inten­ţie, un alter-ego meditativ al întreprinzătoru­lui Tudor Banu. Scriitorul face eforturi să îm­prumute adincime tragică personajului, dar ca­pacitatea acestuia de reflecţie filozofică se a­­rată superficială. Iată un exemplu pe care-1 cred elocvent in acest sens : „De cîtva timp mă urmăresc niste cuvinte pe care am să ti le spun. Uite-le : — Norocul meu îl bate vîn­­tul ! Acestea sint cuvintele ce mă torturează, nu-mi dau pace si din cauza lor, sau nu nu­mai a lor, am devenit irascibil, doresc o ali­nare, nimeni nu mi-o poate oferi, sigur că da, n-are cine mi-o oferi. Cugetare de dinaintea Unicei pierzarii. Cred că această alinare nu-mi mai poate veni de la o fiinţă, nu mai am în­credere in fiinţe — in general fiinţele sunt rău­tăcioase, poate greşesc, iartă-mă, mie mi-ar tre­bui însă un lucru — vreau să înlocuiesc fiinţa cu lucrul (...)“. Zent este un ratat şi, totodată. Un personaj ratat­ în Hoţii de pădure evoluează sumedenie de personaje de plănui al doilea, surprinse in miş­care, cu un gest sau o secvenţă de viaţă : şefi abuzivi (Gae Suru, Tărămpoc), femei pătimaşe (Ileana, Valeria) sau doamne complicate, culti­­vindu-şi o aură de mister (Viorica Odagiu), vio­lenţi şi pitoreşti hoţi de pădure (Hăţăilii, Ta­piţerii, Milionarul cel bătrîn) etc. Dintre ei se detaşează figura lui Teofil Bufanu. Erotoman şi agresiv, abuziv şi brutal Bufanu este o ve­ritabilă forţă a naturii/pădurii, un vitalist fre­netic ce aminteşte de eroii lui Panait Istrati. O halucinantă scenă de nebunie avîndu-l ca protagonist pe Teofil Bufanu este, poate, cel mai bun lucru din roman. Cu Hoţii de pădure proza lui Anatolie Paniş se află pe un drum ascendent. Mai multă ri­goare în compoziţie şi simplificarea naraţiunii ar fi dat romanului un plus necesar de fluen­ţă. Oricum, ne aflăm in faţa unei cărţi si a unui scriitor care merită toată atenţia criticii. Valentin F. Mihăescu CARTEA DE DEBUT înapoi la „noul roman“ în mod surprinză­tor. după ce au tre­cut destui ani de cind " noul roTnan francez VKJUKin­ și-a epuizat resursele MIKOSONO fdTMT!ozitate'- trans­' f o i m | nd­u - se mtr- u­n capitol de istorie lite­rară, un autor român i se aliniază, debu­­tînd printr-o carte care ar fi fost mai de înţeles să apară prin 1968. Este vorba des­pre Victorie minus jWgRRMK unu (Editura Emi­nescu, 1982) de Va­sile Radu, un roman scris cu o îndeminare care atinge virtuozitatea. Ca şi cunoscutele sale pro­totipuri, Victorie minus unu este, în primul rind, spectacolul unei tehnici, osatura epică fiind lipsită de semnificaţii deosebite. Dar Înainte de a analiza această tehnică, să spu­nem cîteva cuvinte despre ceea ce se rela­tează, propriu-zis, în roman. Un tînăr, Teodor Arpinte, este în mod sistematic oprimat de către tatăl său, urmarea fiind apariţia unei nevroze (vecină cu psihoza), care ii va influenţa actele pînă la moarte. La deteriorarea psihicu­lui său contribuie şi modul uşuratic de a se comporta al surorii sale. Dealtfel, suferind o traumă în plus, tînărul află că tiranul nu ii este tată decit socialmente. Spre un previzibil eşec final, personajul este împins şi de către experienţele sale amoroase, nefiresc începute şi bizar continuate. El moare intr-un accident de automobil ; romanul conţine fulgerătoarea sa rememorare, intervenită in momentele de dinaintea accidentului. Teodor Arpinte face în mod vădit parte din familia personajelor pe care „literatura privirii“ a încercat să Ie im­pună. Să discutăm acum despre tehnică, domeniu în care Vasile Radu dovedește abilitatea unui ex­celent profesionist al scrisului. Cartea este scrisă cu folosirea persoanei a doua singular. Procedeul a fost întrebuinţat de mult timp, dar despre o impunere evidentă a lui se poate vorbi doar de la apariţia romanului lui Michel Bútor, La Modification (1957, traducere românească, sub titlul Renunţarea, 1967), „Modificarea, de Michel Bútor, spune R-M. Alberts, identifică, prin folosirea neaşteptată a persoanei a doua, cititorul cu eroul romanului“. Despre acelaşi roman aflăm din Retorică generală (lucrare scrisă de un grup de cercetători francezi apă­rută în traducere românească în 1974): „Bútor descrie cu o minuţie de entomolog, un «e!» care călătoreşte/ tutuindu-l ca şi cind ar dori să se­­ afle împreună intr-o intimitate care să excludă lectorul inoportun. Cel «modificat» va fi citi­torul obişnuit. Alte procedee folosite de Vasile Radu. Mai întîi, un mod tenace de a dilata artificios epi­soadele. O serie de episoade, plate în sine, sunt dramatizate cu o nemaipomenită asiduitate, ob­­ţinîndu-se astfel lungirea puţin justificată a textului. La fel, unele analize psihologice. După ce a făcut o constatare, autorul o reia, o umflă, o întinde, uneori tautologic : „Edificiul s-a inălţat treaptă cu treaptă, uneori din cale-afară de anevoios, şi nu de puţine ori te-ai trezit la răspintie, de unde fiecare posibilitate îţi apărea îmbietoare, verosimilă dar nesigură, plină de capcane, ce te-ar fi putut induce în eroare. Uneori te-ai rătăcit în labirintul presu­punerilor, dezorientat de puţinătatea celor ştiu­te, de acutul lor echivoc. Reconstituirea a fost extrem de dificilă, handicapat fiind de o seamă de lucruri neştiute şi care nu aveau o legătură directă cu cele de care te loveai, dar îţi erau absolut indispensabile pentru lămurirea aces­tora ; şi numai răscolitorul adevăr de care te apropiai te susţinea pînă la capăt într-o ase­menea iniţiativă“. Putem spune că este vorba despre un cult al amănuntului­­pozitiv în sine, cunoscut fiind faptul că autorii fără talent ma­nifestă o specifică grabă în redactare), dar este greu de ocolit bănuiala că avem in faţă o inge­nioasă maşină de lungit povestea. Reuşit este, in primul rind, tonul, prin capaci­tatea sa de a îl acapara pe cititorul nu tocmai pretenţios. Vasile Radu excelează, apoi, în me­tafore psihologice, care punctează (ce-i drept, nu tocmai des), textul. Atrăgătoare, sugerând trepidaţia autentică a unui spirit neliniştit, sunt şi descrierile de expresii ale unor feţe umane. Vasile Radu dovedeşte o profesionali­tate care trebuie lăudată (mai ales dacă avem în vedere faptul că mulţi dintre prozatorii români ilustraţi in ultimii ani practică stilul expeditiv, jurna­listic). în acelaşi timp, insă, sunt dator să sem­nalez impresia de „paradis artificial“ pe care mi-a lăsat-o, in ansamblu, Victorie minus unu. Este o carte care îl mişcă pe cititor, dar in felul artificial al unui drog. Voicu Bugariu ! BREVIAR ■ STUDIU INTRODUCTIV. Editura Univers puna la dispoziţia cititorilor săi o nouă carte a ilus­trului M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică din al cărei bogat sumar reţinem prezenţa unor studii fundamentale precum : Problema conţinutu­lui, a materialului şi a formei in creaţia literară, Discursul in roman, Formele timpului şi ale cro­­notopului in roman, Din preistoria discursului ro­manesc. Versiunea românească a cărţii, aparţinînd lui Nicolae Iliescu, este însoţită de un temeinic studiu introductiv, datorat lui Marian Vasile. Inti­tulat M. Bahtin — estetician şi filosof, studiul împletește în chip fericit rigoarea informativă cu acuitatea interpretativă. Evitînd atît capcana fac­tologiei superflue cit şi îndeajuns de răspîndita practică a esteticii superficial-paradoxale, Marian Vasile întreprinde o atentă incursiune în miezul gindini estetico-filosofice bahtiene. După o nece­sară schiţă biografică, astfel, sunt luate in discuţie probleme cheie precum M. Bahtin şi „şcoala formală“. Discursul dialogic, M. Bahtin — filosof, care, în cele din urmă, propun o imagine cu ade­vărat pregnantă a Întregii problematici abordate în această carte de celebrul ei autor. ■ „REVISTA NOASTRĂ* — OMAGIU LUI MARIN PREDA. Unanim apreciata publicaţie liceală din Focşani, diriguită cu pasiune şi pricepere de pro­fesorul Petrache Dima, ne face surpriza, cu numă­rul pe lunile aprilie—iunie 1982, de a omagia per­sonalitatea lui Marin Preda pe cuprinsul unui în­semnat număr de pagini. In afara marelui număr de fotografii (probabil, unele inedite), notăm in­­tructivul articol Marin Preda, un scriitor exemplar, de Pompiliu Mareea și interpretările de reală pros­peţime ale elevelor Maricica Calciu (O impresio­nantă frescă socială) şi Delia Dăescu (Lumea lui Mortmnete). In prezentarea lui Victor Crăciun se publică, de asemenea, un amplu fragment inedit din scenariul cinematografic Oraşul fără amintiri, după romanul Intrusul. Este un prilej de a reflec­ta în marginea procesului de „transformare" a tex­tului românesc în text cinematografic, operaţie că­reia marele scriitor i s-a dedicat cu aceeaşi lucidă pasiune probată de întreaga sa operă. ■ DE LA SUBLIM LA RIDICOL: „Eugen Simion — sau aspiraţia spre un model moral ce crede în existenţa valorilor" se intitulează tableta-ditiramb străbătută, de la un capăt la celălalt, de „efluviile" unei exultanţe poematico-gongorică sufocantă, sem­nată de Horia Zilieru in „Convorbiri literare", nr. 5, măr, a.c., p. 7. Cuprinzînd cinci „versete", poema lui Zilieru, pentru a da o mostră, sună după cum urmează : „De ce n-ar exista (intr-un spaţiu ideal) o logodnă «din urmă a inimii» între poet (tinzind să devină o identitate) şi critic — cel care ştie să-l scoată din eroare şi avatar măcar in ceasul al unsprezecelea ?“ etc. O precizare : „reflecția" este inspirată de „rostirea aproape hymnică" a regelui Urukului prin care acesta își exprima iubirea pen­tru frumoasa Enkidu... Nu este nici o glumă, căci tableta in cauză se deschide chiar cu citirea in extenso a unui fragment din celebrul „hymn" ! ■ PAGINI BUCOVINENE. Lăudabilă strădania condeierilor suceveni de a beneficia de generoasa găzduire a revistei „Convorbiri literare", editind interesantul supliment cultural artistic „Pagini bu­­covinene". Numărul pe luna mai al publicaţiei face din nou dovada unor potenţe creatoare locale dem­ne de toată atenţia. Sunt prezenţi cu semnificative texte literare Ion Beldeanu, Lucian Valea, Teofil Dumbrăveanu, Constantin ştefuriuc, Marcel Mu­­reşanu, Mihail Iordache, Octavian Lazăr, Valeria Boiculesei, Alexei Rudeanu şi alţii. De indiscutabil interes istorico-literar sunt cele două scrisori ine­dite primite de Constanţa Marino-Moscu de la G. Ibrăileanu şi, respectiv, E. Lovinescu. Rubrica „Autograf", de data aceasta, găzduieşte pe loan Alexandru cu profund patetica tabletă Intitulată „Fără Bucovina, mi-ar lipsi dimensiunea imnică a neamului". Cronicar

Next