Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)

1982-07-03 / nr. 27

! Un moment d­e istorie literară: Cenaclul «Nicolae Labiş» Dintre sute de catarge... electivul redacţional al revistei Lucea­fărul, din perioada Mihu Dragomir şi apoi Eugen Barbu, îşi făcuse sub im­boldul celor doi scriitori un ideal din contactul permanent şi nemijlocit cu publicul cititor, ideal concretizat în răsunătoare şezători literare, ţinute pe tot cuprinsul ţării, şi în culti­varea cenaclurilor, ca formă de descoperire a ta­lentelor şi de dezbateri libere, profund demo­cratice. Se lega, şi în acest fel, firul cu fru­moase şi semnificative tradiţii ale literaturii ro­mâne care au cultivat statornic aceste două for­me de­­activitate. Aveam in minte cenaclul Junimea, Viaţa nouă, Sburătorul şi altele în jurul cărora s-au afirmat mari momente din evoluţia literaturii noastre, precum şi şezătorile de o atit de mare audienţă organizate de stră­luciţii noştri scriitori din perioada interbelică : Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Ion Minulescu, Aron Cotruş. Ideea de şezătoare literară şi de cenaclu se înscria, in concepţia noastră, intr-o generoasă tradiţie şi ţintea să îmbogăţească, să împrospă­teze peisajul cultural al ţării. De aceea întreaga redacţie îşi concentra forţele in această direcţie, sprijinindu-se pe­­ spiritul organizatoric al unor împătimiţi, dăruiţi cu toată fiinţa lor realizării de contacte cu publicul cititor, cu noile generaţii de scriitori pe care revista ii găzduia, apoi, la rubri­cile : Dintre sute de catarge şi Steaua fără nume. N-aş putea uita contribuţia inimoşilor poeţi Niculae Stoian şi Mihai Negulescu, care cutreie­rau satele şi oraşele ţării, şcolile şi facultăţile, şantierele, fabricile şi uzinele, ghidaţi de sutele de scrisori primite la Poşta redacţiei, cunoscin­­du-le autorii la locul de muncă, stînd de vorbă cu ei, selectindu-i pe cei mai valoroşi pentru a citi in cenaclul revistei. Lucrările cenaclului se desfăşurau în somptuoasa sală de şedinţe a Uni­unii Scriitorilor în casa de pe Calea Victoriei 115. La masa prezidiului se instala cu o dezinvoltură timidă — folosesc antinomia copiind realitatea — prozatorul Eugen Barbu care voind să fie fami­liar şi prietenos brusca de la început sala cu ceva neaşteptat, pregătind-o pentru­ discuţii pole­mice ; lingă el se aşezau Alexandru Oprea — redactor şef adjunct al Luceafărului, subsemna­tul, celălalte redactor şef adjunct, Dinu Săraru — secretarul general de redacţie, Gica Iureş, uneori, Ion Gheorghe, Sânziana Pop, alţi mem­bri ai redacţiei , şi alesul, mai mult sau mai puţin răsfăţat al muzelor, din seara respectivă „Catargul“ pornea pe apele încercării şi ale timpului iar noi ne întrebam în gînd cu ver­surile lui Eminescu : Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cite oare le vor sparge, Vînturile, valurile ? Pe unele le-au frint valurile şi vînturile ; multe, însă, au ajuns pe ţărmurile literaturii, în grădina marilor făgăduinţi ori pe culmile gloriei literare : Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Mihai Negulescu, N. Stoian, Ana Blandiana, Grigore Arbore, Gheorghe Pituţ, Florenţa Albu, Damian Ureche, Ileana Mălăn­­cioiu, Ovidiu Genaru, Sânziana Pop, Dumitru M. Ion, Victoria Raicev, Mihai Giugariu, Alexandra Tîrziu şi mulţi, foarte mulţi alţii al căror nume nu-l pot prinde din goana condeiului. Fireşte, pe lingă literatură de bună calitate, autentică, inovatoare, se citeau şi se spuneau în cenaclu nenumărate „perle“ care nu se înghi­­ţeau uşor, faţă de care se luau răspicate­­ atitu­dini critice în critica orală dar şi în paginile re­vistei la rubrica Agenda cenaclului. Nu se va putea face o istorie literară a actualităţii până cînd cineva, un om răbdător şi serios,­ nu un alergător după glorie culturală la 100 de metri, nu va stărui cu dragoste şi grijă asupra cronici­lor care reflectau viaţa Cenaclului „Nicolae La­biş“. Se va vedea cite idei noi au apărut acolo, care pe urmă au fost preluate de diverşi critici pe la alte reviste prin recenziile, cronicile şi ar­ticolele lor, cu cită pasiune şi răspundere simţul critic a mizat pe anumiţi oameni talentaţi, cu­ respect pentru tineret şi pentru ideile estetice ştiinţifice. Dezbaterile erau demne, furtunoase, de o frumoasă ţinută intelectuală cel mai adesea. Un om s-a distins atunci în cenaclu cum se dis­tinge astăzi în cîmpi întregii noastre literaturi. Aţi ghicit, desigur. E vorba de poetul şi marele animator cultural Adrian Păunescu. Duelurile lui verbale cu Eugen Barbu, cu toţi de la pre­zidiu erau sclipitoare, deschideau o zare şi o atmosferă nouă. Erau şi bondari critici pe acolo, care bîzîiau zgomotos în jurul unor idei estetice idealiste, răsuflate, bondari care s-au metamor­fozat în păsări călătoare şi-au plecat să-şi afirme în alte limbi, pe care le ştiau mai bine, talentul dovedit atit de steril. O, ce figuri găunoase, caraghioase, verbioase, care nu intimidau pe nici un om cu studii serioase, dar epatau uneori gustul mic-burghez şi cultura precară, care le cîntau în strună pentru a părea moderni. Aceştia dădeau, totuşi, şi ei diversitate şi mai mare peisajului uman din sală, pledînd avocăţeşte pe onirism, pe... nici ei nu mai ştiau ce. Cenaclul „Nicolae Labiş“ al revistei Luceafărul a fost­ şi o continuă luptă cu idei învechite, ana­cronice, cu tendinţe­­ aiurite, străine de esenţa spiritualităţii şi a culturii româneşti. A fost o luptă frumoasă, nobilă, luminoasă, hotărîtă în care numai puritatea şi frăgezimea tinereţii se poate angaja. într-o istorie literară serioasă a contemporaneităţii sînt obligatorii citeva pa­gini despre asemenea cenaclu care era, în fond, o instituţie, cu program şi personalitate foarte distinctă, cu o atmosferă culturală şi ideologică din care au ieşit foarte mulţi buni scriitori de astăzi. Ion Dodu Bălan : Desene de GH. V. Ionescu I­storia literaturii române cunoaşte puţine cenacluri literare cu dreptul la celebri-t tate. Cel mai cunoscut este cel al Junimii, prezidat de Titu Maiorescu şi com­pania. A intrat in legenda cenaclul de un fast decorativ şi butaforic al lui Ale­xandru Macedonski. Faimos a devenit prin evlavia participanţilor cenaclul lui E. Lovinescu. Istoria lor nu s-a scris decit într-o oarecare măsură. Cele mai multe contri­buţii privesc cenaclul Junimii, in celelalte cazuri totul e de luat aproape de la zero. Dar au mai fost şi alte cenacluri, mai puţin cunoscute, dar nu lipsite de importanţă pentru literatura română. Un asemenea cenaclu a funcţionat la Revista noua in jurul lui Haşdeu. Altul l-a avut drept prezident pe Ovid Densusianu şi ca foaie literară revista Viaţa nouă. Chiar despre redacţia Vieţii româneşti şi a colaboratorilor ei se poate spune că funcţiona şi ca un cenaclu. Dar cam aici s-ar opri lista vechilor şi prestigioaselor cenacluri literare româneşti. Un cenaclu a patronat şi Mihail Dragomirescu şi de el îşi aducea aminte Zaha­­ria Stâncii. Din noianul de cenacluri postbelice, inflorite in cadrul mişcării culturale de masă s-a distins însă in mod deosebit cenaclul revistei Luceafărul intitulat Cenaclul „Nicolae Labiş". Astăzi titulatura nu ne spune nimic. Dar dacă facem socoteala că Labiş murise doar cu cițiva ani mai înainte, titulatura cenaclului este in sine un act de îndrăz­neală. Aici au­­citit şi au fost lansaţi sau relansaţi scriitori dintre cei mai importanţi ai literaturii române actuale. Fără acest cenaclu es­te greu de închipuit tabloul literaturii ro­mâne actuale. El a avut rostul de a lansa şi fixa o generaţie. N-a putut însă contribui şi la consolidarea ei. O parte din foştii lui membri, ajunşi scriitori consacraţi, unii clasici in viaţă sunt contestaţi înainte de vreme. Ceva din predestinarea lui Nicolae Labiş a trecut şi asupra unora dintre cei născuţi sub semnul acestui cenaclu. Figura lui principală a fost Eugen Barbu. El a prezidat şedinţele, el a girat noile talente, el a vegheat asupra apari­ţiei lor în revistă. A vorbit şi a scris despre ei. A fost părăsit şi contestat ca orice desco­peritor de talente, mai intîi de concurenţă apoi chiar de descoperirile lui. Pe sub arcadele acestui cenaclu a trecut o generaţie de poeţi, de prozatori, de critici. Cenaclul Labiş şi revista Luceafărul au dus la consacrarea lui Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Nicolae Velea Nichita Stănescu, Gheorghe Pituţ, Ion Pop, Grigore Arbore, Grigore Hagiu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, George­ Bălăiţă, Gheorghe Suciu, Adrian Păunescu, Ileana Mălănchoiu, Marius Robescu, etc. Cenaclul „Nicolae Labiş" de pe lingă revista Luceafărul a anilor şaizeci a însemnat un moment de istorie literară. Pentru a-i marca importanţa ti­părim citeva amintiri de la acest cenaclu a cărui amintire mai vuieşte încă în urechile foş­tilor lui participanţi ca marea in cavitatea scoicii. Spectacole şi interpreţi P­ ână in primăvara anului 1968 cenaclul „Nicolae Labiş" a fost poate singurul „atelier“ autentic de creaţie literară din perioada respectivă. Chiar cei aflaţi in rivalitate declarată cu redactorul şef al „Luceafărului“ bintuiau destul de des prin preajma sălii arhipline din clădirea Casei scri­itorilor. Rivalitate este un fel de a spune, căci in afară de regretatul Marin Preda, ale cărui raporturi ultraincordate cu Eugen Barbu erau cunoscute, pe arena literară, în momentul res­pectiv, nu existau practic combatanţi redutabili pentru acidul „patron“. Secondat permanent de secretarul general de redacţie, Dinu Săraru, pe atunci doar cronicar dramatic, „patronul“ se instala comod la masa prezidenţială, împreună cu un mic stat major a cărui compoziţie a variat în timp, in funcţie de schimbările inter­venite în structura redacţiei. Au stat la acea masă Constantin Chiriţă, Niculae Stoian, Al. Oprea, Ion Dodu Bălan, Violeta Zamfirescu, Dragoş Vrînceanu, Aurel Martin, Gheorghe Achiţei, Ion Gheorghe, Sânziana Pop, Mihai Ne­­gulescu etc. Cel mai mult a „rezistat“ în preajma respectivei mese acelaşi Dinu Săraru căruia Eugen Barbu îi aprecia cred mai mult replicile spontane decit incontestabila efi­cienţă organizatorică. „Intrarea“ era uşor re­gizată. „Trupa“ de la „Luceafărul“ venea in grupuri mici din clădirea de pe Bulevardul Ana Ipătescu, agregind pe parcurs sau de la plecare diverşi colaboratori, actori, caricatu­­rişti, regizori, antrenori sportivi. Lume pestriţă, dacă vreţi, dar cu un anume farmec. Uneori apărea un ins costeliv, cu o pălărie pleoştită, potreclit Păsărin, despre care se spunea că evada cu regularitate joia dintr-un anume ■spi­tal pentru a sorbi cuvintele lui Barbu. Acesta îi da uneori cuvintul, amuzat, întrebuinţînd for­mula : „păsărică veselă“. Entuziastul vorbitor nu era chiar in afara temei, deşi ţinuta lui şi ante­cedentul biografic, şoptit printre rînduri, asi­gura anticipat un moment de ilaritate. Dar, în fond, nu doar prezenţa „maestrului“ Păsărin genera momente ceva mai vesele. Lua cuvintul cu energie, aproape regulat, Adrian Păunescu care lichida cu o glumă-două porni­rile sarcastice ale „patronului“, după care se înfrupta masiv din halcile de poezie selectate de secţia de resort pentru consumatorii de o seară. Cînd nu se sătura cu poeţii toca şi prozatorii. Pe unii dintre ei cu simpatie, pe alţii cu ironie. Era ajutat uneori, sau contrazis, de o veselă grupare de suprarealişti post-factum, aspiranţi neautorizaţi la înfăptuirea unei noi ordini literare. „Şeful“ lor, un ins rotofei, cu aerul de copil îmbrăcat ca un om mare, spri­jinea aproape zilnic uşa regretatului preşedinte Zaharia Stancu care gusta uneori impertinen­­ t^4, Wv ( '1 ţele cu stil. Intrat într-o zi în cabinetul aces­tuia, îmbrăcat la şapte ace, cu papion la git şi cu un mic caniche in zgardă, se spune că ar fi rostit ceremonios : „Eu şi clinele meu vă salu­tăm respectuos“. Zaharia Stancu ar fi răspuns : „Cu­ „Trei" a spus Vintilă.­ „Două dragă, eşti tinăr încă“ — a spus Stancu chemîndu-l pe Traian Iancu şi dîndu-i dispoziţie să onoreze cu un împrumut punga junelui lefter a cărui gălăgioasă şi revendicativă prezenţă la cenaclu stîrnea deliciile lui Barbu care vedea în el cred un personaj crepuscular, un fel de Pirgu redivivus. Motiv pentru care, se lăsa tapat în privat sau în public de junele contestatar, ajuns la ora actuală un cuminte funcţionar literar, dar pe alte meridiane. Spectacolul devenea cit se poate de amuzant in momentul cînd Barbu înceta să se mai înţepe cu Păunescu şi amindoi îşi îndreptau tirul către un combatant care nu respecta regulile jocului. Toată sala era in ho­hote. Dar treptat calmul revenea și se trecea la obiect. E drept că nu toată lumea suporta stilul acesta pipărat. Nicolae Breban, aflat prin anii ’65—70 in „ascensiune“ literară a părăsit odată încăpe­rea extrem de supărat. Cenaclul „Labiș“ nu era oricum un loc unde să vii cu siguranţa unei recunoaşteri depline sau a exaltării talentului. Era un laborator de încercare unde uneori pro­dusele erau refuzate, alteori categorisite drept necorespunzătoare, alteori taxate drept perfec­tibile. Dar in acest loc nu a lipsit­­ niciodată bunăvoinţa faţă de o înfăptuire literară ce conţinea germenii talentului. Dacă s-ar face astăzi o listă a premiilor acordate in acei ani de „Luceafărul“ s-ar putea vedea clar ce anume literatură a ieşit din cenaclul revistei. Majori­tatea numelor de­­ tineri debutanţi de atunci, sunt, la ora actuală, nume de prestigiu in poe­zie, critică, proză, chiar şi in dramaturgie. Este adevărat că pe Ungă necesitatea de a fi un banc de probă pentru colaboratorii revistei, in special debutanţi, cenaclul „Labiş“ răspundea gustului lui Eugen Barbă pentru spectacol. Şedinţele erau uneori ceva intre teatru şi meci de fotbal. Poezia şi proza pluteau pe ape foarte agitate şi bobul se alegea de neghină greu. Nu era uşor să pui frină criticilor veleitari sau celor veniţi să facă partizanat. „Desumflarea“ prin ironie era atunci irealizabilă şi „comba­tanţii“ trebuiau chemaţi la ordine cu fluierul arbitrului. Pină la urmă se găsea o soluţie capabilă să împace şi capra şi varza. Oricum, in următoarea săptămînă, cu unii in minus şi cu alţii în plus, spectacolul se relua de la capăt, imprevizibil ca şi viaţa. El continua apoi la mesele de la parter, in jurul unui pahar de vin încă bun și al unei fripturi servită cu amabili­tate de doamna Candrea, care intuia talentul după manifestările lui exterioare, acordîndu-i credit săptămînal, lunar sau anual, pină cind acesta se întrema in asemenea măsură incit putea deveni chiar distant. Grigore Arbore­l 4 Un reper contemporan nainte de a fi devenit laborator de lucru, rampă de lansare şi for de con­sacrare al revistei „Luceafărul“, Ce­naclul „Nicolae Labiş“ a aparţinut organizaţiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor, fondatoarea sa prin anii 1959—1960. Prima şedinţă de lucru mi-o amintesc în orice caz bine : s-a ţinut, într-o dimineaţă de iarnă, poate chiar într-una de duminecă, în camera din dreapta intrării în Casa Scriitorilor. Pri­mul scriitor tinăr care a citit a fost Fănuş Neagu, iar povestirea care n-a stîrnit spiri­tul critic de mai tîrziu a fost nu alta decit cea de debut editorial : „Ningea în Bărăgan“ (Olelie). Cit a funcţionat sub această egidă, şedinţele sale n-au avut o periodicitate regu­lată, ele alternînd cu deplasările pe teren, în grup, al căror program se compunea din şe­zători­­ literare şi documentări colective în vederea realizării unor pagini speciale în re­vistele literare. O asemenea pagină cu titlul „Iarna la ţară“, dacă-mi amintesc bine, a apărut în „Luceafărul“ fiind rezultatul unei deplasări în raionul Urziceni din regiunea Bucureşti de atunci. Tot din iniţiativa organi­zaţiei U.T.C. şi a cenaclului „Nicolae Labiş“ un număr însemnat dintre scriitorii tineri au fost solicitaţi să sprijine pe perioada de 6 luni sau chiar un an ziarele de partid regionale, periodic ei fiind invitaţi în cenaclu să împăr­tăşească din experienţa lor. Printre cei ce s-au deplasat atunci în regiuni s-au numărat Ni­colae Velea, Grigore Hagiu, Mihai Negulescu, Rusalin Mureşanu şi alţii. Practic, cenaclul „Nicolae Labiş“, în iposta­za glorioasă în care s-a impus în viaţa noas­tră literară, şi-a reînceput activitatea sub e­­gida „Luceafărului“ abia la 8 ianuarie 1963. La această, primă şedinţă de lucru Eugen Bar­bu, redactorul şef al noii serii a revistei în­cepute în primăvara anului 1962, saluta şi prezenţa lui Geo Bogza. Au citit George Bălă­iţă proza „Un om şi lucrurile sale“ şi Ion Gheorghe poemul „Fructele zeiţei“. Discuţii foarte vii, printre animatorii lor numărîndu­­se, ca de fiecare dată după aceea, tînărul poet Adrian Păunescu. O prezenţă generală la 80 de inşi la şedinţa respectivă, care la peste nu­mai două-trei şedinţe avea să se ridice la peste 150 de inşi, făcînd neîncăpătoare sala mare de festivităţi de la etajul I al Casei Sclji­­n­ocilor, v. ...... „ . . * 1 ExtrllG£itiile acestei afluenţe sînt mai multe, începînd cu faptul că „Luceafărul“ acelor ani era o revistă vie, dinamică, de ţinută şi ca­litate literară superioară ; apoi cenaclul con­stituia o formă extrem de liberă, democrati­că, de exprimare a opiniei literare, şi parti­ciparea la şedinţele lui necunoscînd nici o restricţie. Programul şedinţelor oferea de fi­ecare dată lecturi dintre cele mai fascinante, îndeosebi în domeniul poeziei (Să notăm în­tr-o paranteză că în acel an de reînceput al activităţii, printre poeţii care au citit piese lirice de valoare, durabie, prezente apoi în volumele şi selecţiile lor, s-au numărat în continuare Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Constanţa Buzea, Ovidiu Ge­naru, Ion Pop, acesta din urmă citind chiar un ciclu cu care a debutat în „Luceafărul“ etc.). O lectură de succes la cenaclul „Labiş“ era în epocă egală cu o consacrare, şi aceasta pentru că dezbaterii îi erau supuse scrieri în general reuşite, de muncă, de o mare prospeţi­me a ideilor, metaforelor, sensibilităţii, cu toate că nici un autor nu s-a ales numai cu un succes de aplauze, fără o discuţie amplă, care mergea pină la despicarea firului în patru. Trebuie să-i recunoaştem lui Eugen Barbu calitatea de a fi fost un excelent animator, secondat practic de întreaga redacţie şi în­deosebi de I.D. Bălan, Violeta Zamfirescu, Al. Oprea, Dragoş Vrînceanu, Gica Iureş (de alt­fel redacţia era obligată să fie prezentă în întregime la aceste şedinţe). Fiindcă a venit vorba de excelentul poet, critic şi om de cul­tură Dragoş Vrînceanu, ar merita amintite contribuţiile substanţiale ale sale în aprofun­darea exegezelor poetice, două dintre criteriile sale fiind lipsa de „centrare“ a poeziilor („Nu e bine centrată, dom’ Stoian) şi „de crupa“ („N-are crupă“, adică substanţă, expresie liri­că viguroasă). Cenaclul era în acelaşi timp o şcoală, o exersare a bunului gust, şi chiar dacă printre participanţi se numărau destui fără veleităţi literare, aceştia veneau în dorinţa de a se ini­ţia în fenomenul literar. Dacă meritele cena­clului „Nicolae Labiş“ aşadar, recunoscute sau nu în mod unanim, sunt pe deplin evalu­abile în privinţa pleiadei de scriitori, înde­osebi poeţi, la afirmarea cărora a contribuit, puţină lume are în vedere ceea ce s-a realizat în formarea gustului literar al epocii, în re­ceptarea şi înţelegerea aprofundată a literatu­rii promovate în această perioadă de aur a culturii noastre. Cenaclul „Nicolae Labiş“ s-a îngemănat astfel, în cadrul unui sistem unic în viaţa noastră literară din toate timpurile, cu acele modalităţi promovate încă de la fondarea „Lu­ceafărului“ de Mihu Dragomir în privinţa descoperirii şi susţinerii tinerelor talente, res­pectiv pagina de „Poşta redacţiei“ şi spicuirea de versuri reuşite intitulată „Dintre sute de catarge“ şi rubrica de debut exigent şi sem­nificativ ,,,Steaua fără nume“. E un sistem de pedagogie literară care şi-a dovedit valabili­tatea şi viabilitatea, cenaclul „Nicolae Labiş“, conferindu-i un dinamism şi o efervescenţa de excepţie. Niculae Stoian Ion iuga POEME DE PACE Cămaşa vieţii Nişte mîini nevăzute taie ramurile grădinii — oarbe-s uneltele tăietorilor — taie merii seceră iarba creangă după creangă cad fără viaţă intr-o piramidă de flăcări pe-o creangă albă la uscat albă cămaşa de mireasă albă cămaşa de mire mîini nevăzute taie creanga şi nunta nuntaşii cad în piramida de flăcări prin grădina de odinioară din aer alb cămaşa vieţii mai flutură Sala albastră Intr-o sală albastră bărbatul visează acea femeie transparent de frumoasă în păr cu o floare de cîmp într-o sală de operaţie bărbatul negru de boală înalţă inconştient mîinile inălţind un cort alb deasupra sa pentru femeia ucisă pe stradă pentru capul ei înroşind o floare de cimp cu mîini obosite îi infioară sinii şi inima ei între coastele lui pe ace electronice cintâ disperarea străzii într-o sală de operaţie un bărbat s-a deschis către lume Reporter Undeva în lume am văzut bogăţia de la masa regelui şi n-am recunoscut bucatele nici fructele din exotice porţelanuri î-am privit chipul de fripturi Wellington stropit cu struguri din nisipuri vulcanice intîlnitu-i-am ochii de pisică nocturnă şi l-am ars in văzul meu sperând orbirea aproapelui l-am văzut plimbîndu-se pe o mare transferată în propria-i grădină în veşminte străine într-un yacht străin nimic din aburul pâmintului său nu-l mai invăluie ca o umbră prin armata lui de servitori scrie reţete pentru odihna păsărilor şi meniul pentru viţeii cei graşi supuşii căutau prin pieţe pline după tejghele un rege Salt Pe tabla pluşată cu piele de om caii nu mai respiră pe nici un pătrat caii nu mai respiră tunurile roşii şi albe fac salturi peste capsule de oţel eu am învăţat 64 de pătrate un covor fermecat la virsta aceea nici unul din ele nu mai are culoare pionii in capsule de oţel lovesc nebunii albi in scheletul rachetei după tunurile din Navarone a venit pietatea să mă întrebe să ne înţeleagă ce-i cu reginele noastre şi cui stau la pindă o, reginele noastre care folosesc pudră-trotil cit de modeste par pe lingă nebunii generali Plutind deasupra Pablo Picasso și-a uitat ochii în Guernica pe-un os de cal pe o aripă frintâ l-am intilnit plutind într-o lotcă albă un porumbel își încurcase ghearele in pletele lui alături vîslea Whitman zurbagiu și Poe cu o colină de struguri pe spate prin ape mai limpezi Nietzsche cu demonul de mină încotro vîslesc oare unde-i fereastra prin care-i văd ii aud îmi vorbesc cum vîsleşte în alb veşmînt Eminescu stind în picioare ca o luminare aprinsă Per aspera ad astra­­ sună o voce de copil plutind deasupra apei fără să o atingă nici un val in urma vislaşilor nici o tulburare chiar la căderea lui Bacovia pe pernă de nuferi pe ţărmuri crengile ţării indoite de rod împrăştie aur viu peste chipul Poeziei în vreme ce o uşă uscată in ruginite balamale aud deschizindu-se în pumnale ciudate singură nevinovată o ușă omenească stricată 3 IULIE 1982 Afiș de Alexandru Bălan

Next