Luceafărul, iulie-decembrie 1985 (Anul 28, nr. 27-52)

1985-07-06 / nr. 27

LA TIMPUL PREZENT a veam să intru într-o seră de flori şi mă durea că trebuie să intru într-o seră de flori. Sera se afla în afara unui oraş şi mă rugasem îndelung de un taximetrist să mă ajute să ajung la destinaţie pe un timp în care ceaţa baricadase toate drumurile. în taxi enx cald, se auzea melodia din Lacul lebedelor, şi dimineaţa aceea avea să înceapă deopotrivă cu un paradox şi cu un dezechilibru. ...înăuntru, în birou, o vază simplă dar armonios construită, cu flori în culori pastel plăcute ochiului. Puteai să rămîi fericit lingă ele, puteai să rămîi tînăr sau obosit de senzaţii sau doar îmbătat de jocul mirific al culorilor. Timpul luneca lingă fereşti asemenea ceţei, simţeam doar ca starea mea de spirit nu ritmează deloc cu buchetul acela de flori aşezat într-o dezordine frumoasă. Mi-era teamă că nu voi primi aprobarea să intru în seră şi nicidecum că aş putea lua drumul de la început traversînd acelaşi drum plin de ceaţă. Acum, după cîţiva ani, ţin minte că îmi puneam întrebarea : oare ceea ce se întîmplase în seră, cu cîteva ore abia înainte de venirea mea, nu putea fi doar un simulacru de moarte ? E adevărat că florile ţîşneau în sus, cu bulbii desfăcuţi, într-o încercare de a înflori, şi chiar înflorind dintre ele, ca nişte picături închegate de singe, ca nişte bulgări albi rupţi dintr-o avalanşă. Nu-i adevărat, îmi spuneam, în curînd, seva acestor garoafe va trece din nou prin miile de plante îmbrăcate pînă la brîu într-o sălbatică ninsoare care trecuse prin pereţii de sticlă ai serei, nimicindu-i, călcîndu-i in picioare. Nu-i adevărat, miroase a pămint de flori, cu siguranţă că totul nu-i decit o farsă pusă la cale pentru mine. E adevărat că miile de garoafe ținteau în sus, dar ele nu erau decit imaginea stranie a mii de garoafe îngheţate cînd natura se dezlânţuise haotic şi nimeni n-a mai putut s-o ţină în frîu. Era senzaţia ciudată dintr-un cimitir de elefanţi deşi niciodată n-am intrat într-un cimitir de elefanţi. Nu cumva, ele, garoafele, imită moartea? mă întrebam iarăşi apsurd, refuzind din toată fiinţa mea să cred in acea mare de flori îngheţate, care o imitau, la urma urmei, atît de perfect, incit se lăsau pradă ei. Acum ştiam de ce am vrut cu tot dinadinsul să vin aici, ştiam de ce am înfruntat şi spaima de a le vedea murind în picioare, şi tristeţea de a nu le putea veni eu, şi nimeni lingă mine, un ajutor. Imagine cu nimic mai prejos decit a unei planete în urma unui holocaust provocat de un pilot oarecare (care va fi lipsit de „şansa“ amară de a i se lua interviuri asemenea celui care a lansat bomba deasupra Hiroşimei), şi pe care nici o bază din lume nu l-a putut ţine în frîu. Areta Şandru este un lucru îndeobşte cunoscut, fapt de istorie de acum, moment şi stare a realităţii, dimensiune a însuşi spiritului creator , la originile tuturorînfăptuirilor care alcătuiesc spaţiul şi durata acestei epoci stă ca eveniment crucial Congresul al IX-lea al partidului. De el se leagă în plan economic şi social toate altitudinile atinse, după cum tot pe filiera lui şi tot în ordinea deschiderilor pe care le-a consacrat se înscriu şi cotele noi de relief uman pe care le-a dobîndit condiţia noastră inseparabilă de aceea a dezvoltării ţării şi a propensiunii ei pe noi trepte de progres şi civilizaţie. Este totul asemenea unui demers unic şi esenţial, cuprinzind şi geografie şi istorie şi forţă umană, materială şi spirituală, şi încordare de efort şi putere de angajare, şi hotărire şi voinţă, dintr-un scop care nu-şi epuizează niciodată impulsurile şi care face liant de durată cu timpul tuturor generaţiilor. Realitatea extrem de complexă şi dinamică este de fapt o istorie care se scrie neîncetat şi poartă pecetea unui timp care ar putea fi numit cel al unui permanent şi cuprinzător prezent in care evenimentul de acum douăzeci de ani face arc de boltă cu lumea tuturor împlinirilor şi nădejdilor noastre. Saltul produs în toate domeniile de activitate este efectul şi măsura în ordine politică şi morală a unei ridicări de o extraordinară forţă care s-a produs în domeniul posibilului dar şi al cerinţelor care duceau spre aceasta, al viziunii care programa, s-ar putea spune, un nou univers economic şi social, o nouă conduită în muncă şi gîndire, o imagine nouă a ţării ca şi a libertăţii şi independenţei in tot angrenajul şi cu toate înţelegerile şi răspunderile pe care acestea le implicau. Este asemenea unui far evenimentul de acum douăzeci de ani — Congresul al IX-lea al partidului — şi, în lumina lui, ţara s-a putut vedea ca întreg, revigorind din toate rădăcinile şi articulaţiile sale. Istoria la timpul prezent însemna şi refacerea legăturilor cu trecutul şi valorile cele mai înaintate ale acestuia, însemna şi lansarea unei durabile punţi, a unei cit mai durabile şi mai cuprinzătoare perspective şi deci comuniunea cu viitorul. S-ar putea vorbi chiar de modelarea acestui viitor şi este cert că prin tot ce s-a realizat pînă acum avem o vie reprezentare a acestuia şi mai ales o temeinică şi vie scară a certitudinilor. Nu altfel şi nu departe de asemenea orizonturi, şi chiar în inima lor, trăiesc şi cultura şi arta. Către un asemenea ţel şi cu asemenea funcţii modelatoare şi prin prisma unei asemenea misiuni umaniste au venit şi vin îndemnurile şi orientările secretarului general al partidului, aprecierile sale care fac corp comun cu întreaga fundamentare teoretică şi practică a edificării noii societăţi. Abordînd realitatea, istoria şi lupta poporului ca supremă şi cea mai limpede şi mai viguroasă sursă de inspiraţie şi făcind din actul creaţiei un argument al patriotismului, al credinţei faţă de patrie şi popor, cultura şi arta au atins în această epocă o efervescenţă de spirit ce situează actul creator la înălţimea unei răspunderi morale şi artistice deosebite. De aici şi sentimentul unei permanente datorii şi al permanentei deveniri. Gîndind şi scriind la timpul prezent, creatorul de artă atinge înălţimile tuturor timpurilor ţării, şi este parte de luptă a ei. Istoria îl înglobează din perspectivă , prin operă, prin viaţa pe care a exprimat-o şi căreia i-a dat sens înalt, generos. Situarea în actualitate era, emblematic, îndemnul rostit acum douăzeci de ani şi el constituie axa mereu vie şi trează a întregului fenomen cultural românesc iar suflul permanent viu şi proaspăt alideilor care s-au auzit atunci şi care pe parcurs au dobîndit confirmări neîncetate a avut şi are ca efect şi această înţelegere superioară a viitorului, umanizarea continuă a acestuia şi de aici interesul larg, al întregii societăţi, faţă de actul de creaţie, nu departe de o astfel de înţelegere şi sub girul unei astfel de motivaţii se află însuşi sentimentul păcii şi responsabilitatea care emană de la timpul prezent. Creaţia şi pacea fac una dintre cele mai fericite simbiozeale epocii contemporane şi, în acest Sens, viitorul atinge proporţiile unei grandioase construcţii, el consacra la dimensiuni creatoare noi munca şi viaţa. Este de înţeles de aceea că vocaţia umanistă a culturii se răsfrînge şi asupra acestui larg front al luptei pentru pace şi dezarmare după cum de înţeles este şi gradul înalt de participare a culturii şi artei la aşezarea lumii într-o nouă condiţie a sa, mai bună şi mai dreaptă. Vibrantele apeluri şi chemări inspirate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu alcătuiesc un adevărat cod de comportare a poporului nostru în materie de umanism, şi umanitate. O tradiţie susţinută pe deplin şi confirmată strălucit şi pe planul culturii şi artei reverberează acum în datele complexe ale lumii contemporane şi primeşte consensul larg al tuturor celor ce alcătuiesc azi fiinţa patriei şi a poporului. Realitatea noastră materială şi spirituală este într-un anume fel un larg şi neistovit marş al afirmării şi respectării ideilor păcii, realitatea noastră materială şi spirituală este dovada cea mai grăitoare a tot ceea ce înseamnă viaţă liberă şi demnă, făurirea unei societăţi ca şi a oamenilor ei în libertate şi independenţă. Condiţia păcii ca şi conştiinţa acesteia primesc în aceste zile noi dovezi şi fac legătură durabilă cu viitorul, cu acea operă intensă şi consecventă de continuă şi amplă umanizare a lui. Pacea la timpul prezent înseamnă în acest sens şi istoria concretă, viitoare. Cultura şi arta îşi au în această luptă propria lor contribuţie şi propriul lor spaţiu de referinţă — acela care nu poate fi decit al oamenilor, al muncii şi vieţii lor, al gîndurilor şi speranţelor lor multiplicate la scara întregii umanităţi. Luceafărul Elegie pentru pace şi flori a TÍNÁRIN AGORA în pagina a 3-a : REPORTAJUL CONTEMPORAN DOCUMENT ȘI SINTEZĂ • Semnează : • Nicolae Georgescu • Constantin M. Popa • Alexandru Ruja Vasile Macoviciuc VICTOR HUGO, POET MODERN hélas ! Victor Hugo ! In prima, noastră tinereţe, cînd eram îndrăgostiţi de marii simbolişti, cînd îî citeam pe Proust, şi cînd juram pe opiniile literare ale lui Gide, la un moment dat am rămas înmărmuriţi , întrebat care ar fi, după părerea sa, cel mai mare poet francez, ultramodernul André Gide, cel puţin pentru noi atunci, a răspuns — e drept, cu regret, dar totuşi, fără nici o ezitare : „Vai ! Victor Hugo !“ Aproape să ne pierdem încrederea în ghidul nostru literar din acea vreme. Cum ? Hugo, care în cadrul amintirilor noastre şcolare, ne lăsase impresia puternică a unei vorbe de Edgar Papa zităţi arătoase şi a unei banalităţi obositoare, să fie — chiar cu părere de rău — cel mai mare poet francez ? el, şi nu unul din idolii noştri simbolişti ? Este adevărat că atitudinea noastră faţă de Hugo nu se arăta nici atunci a fi integral negativă. Cu ani înainte, rămăseserăm impresionaţi de o parte din proza sa. Nimeni, pînă în acea vreme, nu ne prezentase o gamă atît de vastă şi de complexă a durerii umane. Trăiserăm şi, noi,, cu Hugo, „ulti- , mele zile" ale,, Unui condamnat“ şi ne cufundaserăm împreună cu el în toate deznădejdile Mizerabililor. Ştiam că acest roman, citit cu pasiune de Dostoievski, îşi lăsase amprenta de neşters în ai săi Umiliţi şi obidiţi. Aceasta în ceea ce priveşte o parte din proză. Dar poezia ? Să nu auzim de aşa ceva. Iată, însă, că două cărţi epocale, apărute recent, ne-au convins cu prisosinţă de dreptatea opţiunii Continuare în pag. a 6-a Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România tu*., i hreanâ | "KWktS [ . | ||TIR'Gi.i MURES I Maramureşul P tolatul la Budapesta cu o lucrare pînă astăzi importantă în istorie. .. Vechile episcopii ale Maramureşului. Ajuns profesor de rang universitar va publica în Arhiva Someşană , documente de valoare naţională asupra trecutului nostru românesc, iar d in anii premergători Unirii"publică o carte de Poezii populare din Maramureş' , despre care Nicolae Iorga a scris pagini tulburătoare, ce se citesc şi astăzi cu mult folos sufletesc. Alexandru Ciplea, marele cărturar, era şi un, însufleţitor, vorbi-, tor. .Nu, rareori1, îi a-' minteşte şi■, citează pe un Carlyle, pe care îl frecventează şi Onisifor Ghibu sau Ioan Lupaş, istoricul, în această perioadă istorică a trecutului nostru. Prin Alexandru şi- Ioan Alexandru Continuare, în pag. a 7-a uţini mari cărturari a putut da, vai, străvechiul şi atît de zbuciumatul nostru Maramureş! Dar unii dintre ei, cu înzestrări deosebite şi sacrificii imense, au izbîndit să se ridice la acea înălţime a spiritului de unde să poată vorbi cu iubire şi înţelepciune poporului din care au plecat, întru a-l edifica moral direcţionîndu-i conştiinţa, trezindu-l la simţirea naţională, pregătindu-l pentru jertfă in spiritul logosului întrupat in istorie. In vara aceasta se împlinesc o sută de ani de la naşterea unuia dintre înflăcăraţii cărturari patrioţi maramureşeni, istoric şi scriitor, Alexandru Ciplea. O sesiune ştiinţifică la Cluj-Napoca în frunte cu acad. Ștefan Pascu l-a sărbătorit zilele acestea. Născut în satul Biserica Albă de lingă Sigfiet își vă lua loc Continuare în pag. a 5-a. DOUĂ DECENII DE LA CONGRESUL AL IX-LEA AL P.C.R. Adevărul vieţii, adevărul literaturii Cei mai mulţi dintre marii scriitori ai lumii au participat, direct sau indirect, la viaţa politică a ţării lor, prin scrieri inspirate din istoria prezentă sau trecută a popoarelor lor şi care, chiar atunci cînd nu erau în chip manifest angajate, îi angajau efectiv în ansamblul evenimentelor respective, ca martori ai istoriei. Istoria căreia îi sîntem, azi, martori, este o realitate fascinantă, este o lume dinamică, aşezată sub semnul revoluţiei permanente, căreia nu i te poţi nici sustrage, nici refuza. Realismul este astăzi un bun cîştigat pentru literatura noastră. El a devenit o necesitatecategorică, cerută de imperativele politice, sociale şi economice ale timpului nostru, impus de cerinţe obiective şi nu de opţiuni subiective, efectuate „la cerere“. Realismul este viaţa patriei noastre socialiste orientată astfel, către adevăr şi eficienţă, prin marea deschidere a congresului al IX-lea al Partidului. Realismul întregii noastre culturi este, o urmare directă şi previzibilă a politicii partidului nostru din clipa în care marele om de stat şi marele om politic care este tovarăşul Nicolae ■ Ceauşescu, a venit la conducerea sa. Dacă în primiiani ai socialismului, literatura confunda Uneori realitatea cu utopia, epoca Ceauşescu marchează în istoria contemporană a României momentul adevărului rostit cu răspundere, momentul cînd ţara a păşit ferm pe drumul perfecţionării, pe drumul veritabilei democratizări. In acest Context, imboldul de a ne cunoaşte epoca, de a ne cunoaşte pe noi înşine, de a cîştiga o perspec- Viorel Varga Continuare în pag. a 2-a 1965 -1985 REDESCOPERIREA VALORILOR Cercul haşdeim ijlocul acestui deceniu le aparţine, din JEGE , punctul de vedere al valorificării spiritului critic din cultura noastră, lui Eminescu şi lui Haşdeu. Monumentala ediţie întemeiată de Perpessicius pune, actualmente, premizele unei noi receptări a poetului naţional ;reluarea operei lui B. P. Hasdeu sparge acea ,,conspiraţie a tăcerii“ (A. Sarcedoţeanu) ţesută de secolul nostru în jurul celui trrai adinc -spirit enciclopedic al românilor. Mai des reeditat — nedescrieţind, totuşi, prin aceasta, frunţile Încruntate ale lingviştilor — „Etymologicum magnum Romaniae“ venea în întîmpinarea preocupărilor de tracologie din ultimile două decenii şi jumătate; „Cuvinte den bătrîni“, reeditată recent de către G. Mihăilă (este o ediţie centenară ; prima oară fusese publicată în 1877 iar reluările fragmentare de după aceea, pentru uzul elevilor, puneau accent mai mult pe partea literară decit pe cea ştiinţifică a lucrării) — a constituit o adevărată revelaţie. „Istoria critică a românilor“, prima mare sinteză hasdeiană (apărută, mai întîi, în „Columna lui Traian“, apoi în fascicole, reluate de către autor în mai multe versiuni între anii 1872—■ 1875), încheie acest piom elan editorial centenar punînd problema reluării sistematice a întregii opere a lui B. P. Haşdeu. O integrală Haşdeu este, desigur, destul de greu de realizat reclamând specialişti în mai multe domenii şi, mai ales, un simţ ascuţit din partea publicului pentru istoria ştiinţelor. Opinia comună despre Haşdeu este că omul şi-a desfăşurat osînda scrisului ca pe un covor uriaş, „enciclopedismul“ lui fiind o chestiune de lărgime, de extindere imposibil de cuprins cu ochiul liber. Este şi nu este aşa. Dimensiunea dominantă a operei sale este adîncimea savantul este preocupat de problemele fundamentale ale istoriei şi limbii române asupra cărora revine,, din orice zonă l-ar purta cercetarea, în volute tot mai strînse, înconjurîndu-le precum Spirala Columnei lui Traian strînge miezul fierbinte al devenirii noastre. Aşa se întîmplă că în orice fragment al operei se oglindeşte întregul . Hatefleu--insistă’ obsedant în străpungerea unei spirale înalte în spiritualitatea românească, amplificîndu-se, completîndu-se, înşurubîndu-se tot mai strîns în miezul documentelor, fixînd tot mai solid manşeta teoriei. Să fie un , spirit al secolului — de vreme ce şi Eminescu, de pildă, revine constant la temele centrale risipind atîtă energie în aşa-zisele „postume“ pentru a împinge deasupra, în pagina tipărită, numai strălucirea lucrului definitiv ? Operă cardinană are, din acest punct de vedere, aspectul celei eminesciene — cu deosebirea că savantul şi-a publicat cu înverşunare „variantele“ şi „versiunile“ — nu din spirit de revizuire, desigur, ci din necesitatea de a adinei1-tunelul documentelor, de a adăuga noişi noi dovezi unei ipoteze * oride a o remodela după amprenta altor urme ale trecutului ieşite pe parcurs la iveală. Şi, mai ales, din dorinţa de a integra temelor fundamentale noile documente : din orice parte a „covorului“ haşdeian, din colţul cel mai îndepărtat, urcă o linie spirală spre centrul preocupărilor sale. De un spirit al secolului nu poate fi, totuşi, vorba — din moment ce cu greu vom mai găsi bărbaţi care să se alăture, în acest elan al întoarcerilor, lui Eminescu şi Haşdeu. Trebuie să căutăm mult în urmă, la un, Bălcescu, Şipcai sau Can,temir, pentru a găsi personalităţi congenere, cu operă întinsă şi centrată pe teme puţine dar mari, fundamentale. Este o coloană vertebrală a culturii române în care pentru prima dată se înscriu doi contemporani : Eminescu ţine ..partea ei sensibilă, fluidă, cu un capăt în prezent şi celălalt în zona ideilor pure . Haşdeu întăreşte structura ei osoasă, legînd sigur trecutul, „Puntea lui Traian“, de acelaşi prezent. Eminescu îşi exercită criticismul faţă de conaţionali — Haşdeu (în studiile ştiinţifice), faţă de extranei care,precum Rosier, răstălmăcesc istoria inventînd altă origine a românilor decit cea exactă. In posteritate, pînă spre zilele noastre, Eminescu a fost mai mult ignorat în problemele de critică socială — Hasdeu a fost evitat sistematic deși, una eîte una, ideile lui încep să prindă corp, să se verifice neașteptat de: Nicolae Georgescu ........... Continuare în pag. a 7-a ISv, • în paginile 4—5 , • întîlnirile «Luceafărului» • Ţara Făgăraşului : Un loc unde griul creşte pe piatră şi oamenii trăiesc în viitor • Reportaje de • Sânziana Pop • Constantin Stan • Ion Marin • Poezii de : • Marcela Mariana Milcu • Gavril Matei Albastru • Petru Solonaru • Maria Ştefanea CA OLTUL O rază de lumină prin umbre strâbătînd Cum la izvor e Oltul un fir trecut prin stîncă Aşa ne-a fost PARTIDUL întîi şi-ntîi, un gînd , Născut dintr-o durere amarnic de adincă. Orinduiri nedrepte săpînd la temelii Urnind apoi din cale mormanele de piatră El deveni ca Oltul cînd intră pe cîmpii Simbolul măreţiei din scumpa noastră vatră. Avînd izvoare, forţa din veşnicii Carpaţi Noian de zăcăminte din suflete robite, Ni-i astăzi ca o Mare de înţelepţi bărbaţi Tribuni ai libertăţii cu braţe oţelite. Aşa ne-a fost Partidul un vis de Olt, un gînd, O rază ce vesteşte prin inimi primăvara. Iar astăzi vieţii noastre, cum n-am avut nicicînd, Ni-i drag cirmaci puternic şi mare cit ni-i ţara. Constantin Atomii CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA (XVIII) PÎINEA ŢÂRII început cel mai de seamă eveniment al ciclului agrar- : secerişul. Toate speranţele de peste an, toată încărcătura de gîrduri bune şi de comori ,adunate în seminţe, sub horboda zăpezilor, acum se adeveresc şi ies la iveală în măreţia lor. La acest crug de iulie o inepuizabilă zestre de tradiţii şi obiceiuri sfinţeşte satele patriei. Mai mult agrichltoli decit păstori, întrucît au fost sedentari şi nu şi-au părăsit vatra, bunii şi străbunii noştri ne-au lăsat peste veacuri şi milenii însemnele heraldice ale iubirii lor pentru pămînt, ale bucuriei primare cu care celebrau intrarea secerei în lan. Dpagaica, sinonimă în multe zone cu sînzienele, simboliza o fiinţă mitologică ce apăra recoltele de grindină şi de mană. Era vremea cînd, conform tradiţiilor imortalizate de folclor, femeile şi bărbaţii se încingeau cu cicoare verde ca să le meargă bine peste vară, era vremea cînd se ungea cineva dimineaţa, cu unt, pentru a avea fuiorul moale ca mătasea, era vremea cînd cei bolnavi se tăvăleau dimineaţa în flori şi rouă pentru a se tămădui, iar soarele juca la răsărit, conform unor ritmuri cosmice pricepute numai de geniul poporului. După ritualuri daco-romane care se mai perpetuează şi astăzi, prin unele sate, porţile, gardurile şi coama caselor sunt împodobite cu flori de sînziene galbene,, culoare care semnifică aurul cerealelor din lan. Intr-o procesiune imemorială, care atestă sacralitatea și gra-Corneliu Vadim Tudor Continuare în pag. a 6-a a ! PREZENŢA TINARULUI SCRIITOR Realul ca viziune poetică O direcţie a liricii tineresuperioară ironiei şi textualităţii este pătrunderea în realul esenţial printr-o gramatică „descoperitoare“. Ev,fţind ■ includerea tautologică în sine, această poezie dilată expresiv realul sporind vizibilitatea ontică, „poietica“ devine, în acest caz, iluminare, act de cunoaştere prin transfigurare, metaforică. Dacă ăn ştiinţele modernei analiză-3s-au deplasat, pinspre materie spre energie şi cîmpuri fizice, artisticul (în speţă lirica) a suferit o metamorfozăsimilară. Poezia, în momentul actual, surprinde energiile difuze ale realului, procesele subliminale, materialitatea „de frontieră“; în consecinţă, sentimentele clasice au fost abolite în favoarea unei sensibilităţi „de frontieră“. Este un fenomen interesant care semnifică sincronizarea, limbajului liric cu vizionarismul epistemologic modern, simbologia poetică devenind o reflec- Alexandru Horia