Luceafărul, iulie-decembrie 1987 (Anul 30, nr. 27-52)

1987-07-04 / nr. 27

VALORI FUNDAMENTALE U­ nul din adevărurile pregnante ale cul­turii române, de la izvoare şi pînă astăzi, este­­ acela în sfera căruia se cuprind înseşi ros­turile ei educative, această permanentă şi mereu vie şi necesară împletire a gindu­­lui creator cu frămîntările, cu aspiraţiile, cu lupta şi munca tuturor celor în limba şi după potriva sufletului cărora s-au rostit toate ma­rile creaţii ce alcătuiesc fondul principal al spiritua­lităţii noastre. Cu gîndul şi faţa către popor au stat li­teratura şi arta, cu gîndul şi forţa către istorie, către viaţă. Resorturi intime au legat cultura materială şi spirituală, călăuzind şi for­­mînd în timp generaţii şi dezvoltind o zestre de spi­rit care se adaugă tuturor celorlalte bogăţii şi frumu­seţi ale ţării. Istoria culturii este, de aceea, în bună mă­sură, istoria devenirii prin oameni a patriei, este isto­ria unei permanente şi la­borioase creşteri de conşti­inţă, este modul prin care s-au moştenit şi se moşte­nesc, intre ele, generaţiile. Şi chipul în care luăm act de noi înşine, dintr-o per­spectivă care înglobează azi şi factorul politic şi pe ace­la economic şi social, gîn­­direa ca­ şi practica, acţiu­nea creatoare. Relaţia cu lumea dar, şi cu noi înşine, de pe o poziţie care nu mai e demult a contemplării idealurilor ci a integrării, a înregimentării intr-o luptă, care înseamnă înfăptuirea­ lor. Deţinem azi prin muncă o vastă realitate a progresu­lui şi civilizaţiei socialiste, o experienţă de prim­ ordin în ceea ce priveşte con­strucţia prezentului şi viito­rului, dar deţinem toate a­­cestea şi pe calea culturii, a literaturii şi artei. Congre­sul al IX-lea al partidului rămîne, evident, unul dintre acele praguri de boltă reve­latoare prin care cultura şi arta s-au redefinit în sen­sul moştenirii valorilor ce­lor mai înaintate şi al des­chiderii spre realitate, spre oameni vii şi concreţi, în­făptuitori, spre izvoare de inspiraţie limpezi, autentice. Revenirea culturii şi artei, a creaţiei, la rosturile şi menirea lor omenească­­ a însemnat­­ şi un act de edu­caţie în plan politic şi social pe care Congresul al IX-lea l-a inaugurat ca în atâ­­tea alte domenii de acti­vitate şi este cert că de atunci lumea culturii şi ar­tei a intrat pe un făgaş nou, revigorator. S-a produs o nouă înţelegere a omului şi a raporturilor sale cu sine, cu societatea, s-a produs o nouă şi superioară înţelege­re a condiţiei culturii şi ar­tei, a manifestării spiritului creator. V­ăzută ca un proces unic de o covârşi­toare amploare şi profunzime, con­strucţia noii societăţi şi dezvoltarea pe mai departe a acesteia, în consens cu cele mai înaintate cuceriri ale cunoaşterii, ale gîndirii şi practicii umane, înglobea­ză, in mod firesc, şi actul revoluţionar al făuririi unei noi conştiinţe. Accesul la cultură, edificarea prin cul­tură şi artă, manifestarea personalităţii umane în ple­nitudinea forţelor, a vocaţi­ei creatore, constituie azi o realitate în temeiul căreia putem vorbi şi de o unitate nouă, superioară, a poporu­lui, a naţiunii. Cultura şi munca, gindirea şi activita­tea Vie, practică, formează azi comportamentul moral­­politic şi social al întregii ţări după cum formează şi condiţia de fond, exempla­ră, a individualităţii crea­toare. Au participat şi participă la formarea şi dezvoltarea unui atare comportament în­văţământul cu Întreaga Sa bază materială şi spirituală, ştiinţa, cultura şi arta, toate avind o forţă de penetraţie tot mai ridicată şi o cuprin­dere identică în insăşi con­cepţia secretarului general al partidului, in­activitatea teoretică şi practică în lu­mina căreia socialismul se realizează cu poporul, pen­tru popor. Democratismul culturii este o parte a de­mocratismului întregii so­cietăţi şi de aici necesitatea de a consacra valori vii, autentice, valori fundamen­tale ale gîndirii şi practicii umane. Patriotismul cultu­rii şi artei, al creaţiei, cu­noaşte astfel motivaţii lim­pezi de conştiinţă şi are în lumea realului, a realităţii in continuă transformare, una dintre acele explicaţii de fond caracteristice pe fili­era căreia acţionează tradi­ţia, spiritul mereu relevant al actului educativ , şi de lar­gă sensibilitate care este asumarea istoriei, angajarea şi răspunderea faţă de va­lorile muncii şi vieţii patri­ei şi poporului tău, dar ac­ţionează deopotrivă şi ra­ţiunea prezentului, perspec­tiva­ pe care o deschide, sen­timentul şi simţul unui vi­itor pe deplin posibil şi în deplină forţă de a se mater­­ializa. Partidul nostru co­munist, sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pleacă de la premisa că ştiinţa şi cultu­ra sunt părţi componente in­disolubile ale procesului de edificare socialistă şi comu­nistă a ţării. Răspîndirea ştiinţei şi culturii în masele largi, ridicarea nivelului de cunoştinţe generale ale în­tregului popor reprezintă o premisă hotăritoare pentru atingerea stadiului superior al societăţii noastre — co­munismul — pentru crearea condiţiilor ca oamenii să poată face să ţişnească din ce în ce mai bogat izvoarele avuţiei materiale şi spiritu­ale ale patriei noastre. Inspirîndu-se de la ase­menea izvoare, şi adăugîn­­du-li-se prin nobila lor me­nire, cultura şi arta îşi îm­­bogăţesc ele visele vocaţia şi se integrează valorilor fundamentale ale epocii noastre. Luceafărul REPERE LITERARE CONTEMPORANE Descoperirea „Balcaniei“ d­ escendent al lui Sadoveanu şi Voicu­­lescu, în direcţia fantasticului mitolo­gic, Fănuş Neagu se dovedeşte unul­­ dintre cei cei mai importanţi proza­tori actuali, care încearcă să configureze o mitografie a spaţiului dunărean (a Dunării de Jos şi a Bălţilor Brăilei). Deşi proza lui Fănuş Neagu se înscrie, în linii mari, în formula unui realism magic, elementele propriu-zise fantas­tice­ nu lipsesc. Dintre povestirile sale, din vo­­lumele de început­:’ Ningea în Bărăgan (1959), Somnul de la amiază (1960) şi Dincolo de ni­sipuri (1962), Fintina reprezintă un text anto­logic, o capodoperă a literaturii române fan­tastice, care prin motivul mitic al „artei fîn­­tînarului“, ne trimite la Istorisirile lui Zaharia Fintînarul din Hanu-Ancuţei al lui Sado­­veanu­. Fantasticul este, aici, de sorginte le­gendară. Arta fîintînarului, atît de utilă pentru comunitate,­­ este asociată, ca şi la Sadoveanu, ca­­şi în concepţia populară, de altfel, cu dra­gostea. Fintînarul este fiinţa căruia i se cuvin,­­ în semn de recompensă, satisfacţiile indicibile ale erosului. Scarlet Cahul este şi povestitorul şi eroul povestirii. Bolnav, pe patul de moarte, Scarlet Cahul , are sentimentul împlinirii pro­priului destin : „Pe două sute de fîntini stă­­ scris numele meu. E tot ce-am făcut mai bun pe lume !“. Darea în folosinţă a unei fîntîni presupune un ritual magic şi în jurul unei astfel de îndeletniciri se ţese o întreagă mitologie. Nostalgicele aduceri-aminte, din vremea tine­reţii, adoptă tonalitatea evocativă a lui Sado­veanu, fintînarul nutrind credinţa că a găsit inima pămintului, că a văzut dansul halucinant al divinităţilor chtonice, păzind undele subte­rane, fiind predestinat pentru dragoste. Erotica lui Fănuş Neagu este profund natu­ristă, senzualistă. Acea „candoare animală“, prin care G. Călinescu definea erosul emines­cian, este mereu frecventă în povestirile lui Fănuş Neagu. Despre „eminescianismul“ prozei lui Fănuş Neagu s-a vorbit mai puţin, acest aspect al operei sale­ rămînînd să fie relevat. Structural romantici, eroii lui Fănuş Neagu sunt nişte „lunateci“. Există multă beţie de lună în proza lui Fănuş Neagu. După Eminescu, Fănuş Neagu este, poate, scriitorul cel mai în­drăgostit de lună, din literatura noastră. Un inventar al comparaţiilor şi metaforelor,­ şo­cante, la care apelează scriitorul, pentru a de­fini astrul nocturn, ar scoate in evidentă per­formanţe, aproape unice, incredibile, în­­mate­rie. Fascinaţia pe­­care o exercită astrul îndră­git de romantici se transformă într-o adevă­rată teroare. Atracţia devine periculoasă. Un personaj Îşi pierde minţile intr-o noapte fru­moasă de primăvară, cu lună plină. Teroarea lunii, resimţită de personajele lui Fănuş Neagu, este exprimată, uneori, in formule Ovidiu Ghidirmic Continuare în pag. a 6-a Anotimpul griului twrfl-' Inimii Ce duci acolo-ascuns, r ! m-au întrebat Crezînd că-s nişte lucruri de furat, la nişte haruri căpătate de pomană. Căutător de zdrenţe şi de vechituri. Avuşi aleanuri pentru toţi Să ai şi pentru mine un leac nu poţi ? Cîţi au bătut la tine, flaminzi şi desculţi Le-ai dat un adăpost, oricît de mulți. Sub semnul lui Orfeu­ ­­rism­ul în accepţiunea sa originară în­seamnă o muzicalizare a lumii prin logos, , o percepere a armoniilor onto­logice, poetul —­­ spunea George Că­­linescu — „este acela care cîntă, care comunică legea acustică­ a universului său“. Poezia lui Nicolae Labiş este, înainte de toate, o astfel de convertire a simţirii in melosul verbului, expri­­mind năzuinţa artistului spre absolut, poetul de la­­ Mălini­­ şi-a transcris existenţa, in cintecul metaforei prin forţa­­limbajului liric. Universul labisian­ stă indubitabil, sub semnul­­lui Orfeu, avind. o permanentă propensiune .spre muzicali­­­­tate, imaginaţia sonoră domină structurile figu­­­rativ­e, autorul e îmbătat...de eufoniile cosmice, , de. fluidul armonic.al­­ naturii : „Şi brazii mei v­uiesc..fără .furtună / Intr-un ameţitor . sonor balaps ./• în vii vibrează ... struguri străvezii / Cristalurile, cintecelor, grele / Şi stropi scăpără­­­­tori de,melodii / Ga­rouă-nasc în ierburile mele“. Tot ce numeşte poetul devine cîntec, peisajul se­­transformă , într-o , imensă­ orgă prin care se aude simfonia firii : „O tragică baladă cinta ,prin ramuri . vîntul, o .Miori­ţă-ntoarsă. în alt chip“. Poetul simte euritmiil.e. naturii- în veşnică metamorfoză,, ascultă. înfiorat, melodiile miste­rioase .ale .vegetalului „foşnetul . adormitor al ierbii“., el. e’.pătruns .de„ miracolul .germinaţiei şi „asc­ultă-n cîmp cum sună’ primăvara / fineţea clinchetelor ei lichide“ făcîrid­­din poezie o lume orfică unde logosul, şi, melosul’ ae’,întrepătrund ’ epifanic. Adolescentul poet­ e, un­­veşnic, îndră­gostit celebrîndu-şi iubirea în­ jerbe de sunete : „Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. 7. Izvoarele s-au luminat şi suflă / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans“. Ero­sul­­labisian e un „eros , cosmogonie“, o îmbrăţi­şare euforică a lumii, de aici şi forţa cathartică a versurilor care transfigurează sonor realitatea dezvăluindu-i armoniile adinei. Indiferent de tema de la care porneşte, biografică sau, socia­lă, lirica poetului se sublimează în cîntec, dis­cursul e însufleţit de o perpetuă muzicalitate care topeşte cuvintele în lava unei simfonii poe­tice. Se simte peste tot fervoarea scufundării în armonia universului („viaţa îşi cîntă lumina ce-a pus-o în noi“) lirismul exultă prin muzica limbii ordinea­ mirifică a lucrurilor şi­ e de văzut aici un cult pentru poezie, autorul „Primelor iubiri“ avînd o încredere desăvârşită în­ forţa taumaturgică a verbului liric. La fel ca Orfeu, cel care cu lira îmblînzea fiarele, Labiş este un „homo cantas“ transfigurîndu-şi fiinţa in me­losul poeziei pentru a apăra speranţa, iubirea şi încrederea convertindu-şi energia afectivă în cîntec ; poetul descoperă in sine armonia lumii oferind-o­ semenilor prin sacrificiul creaţiei, de altfel simbolistica multor , poeme sugerează des­tinul orfic al artistului : „Simt cum distinct în adine­a Stropii de cîntec se string, / Acolo vi­brează o strună /• Şi, sufletul-ntreg îţi răsună / Lumea amorfă ciştigă / Timbru de limpezi cris­tale / Cînd patima-n şopot ori tunet şi-o strigă / Strunele tale“. Mai, toată­ poezia e străbătută de obsesia­­ sublimării­ cuvintului ■ nu, melos „firavul cintăreţ rătăcitor“ — cum­­singur se numeşte are nostalgia lirismului esenţial care acţionează magic asupra sufletului, eternizîndu-l. Ţăran la origine, autorul a păstrat în sensibilitatea sa e­­courile unei tradiţii orfice străvechi , transmise pe calea folclorului oral : „Bătăile versului am prins a deprinde / Nu din cărţi, ci din horă, din danţ / Rimele, din bocete şi colinde, / Din doi­nele seara cintate pe şanţ“. Structura muzicală a liricii sale nu e „confecţionată“ ci vine dintr-o spiritualitate arhaică, poetul spune : „Eu m-am născut acolo pe unde munţii cîntă / Cînd vintul se avintă prin codrii cei merei“ fixînd o geo- Al- Horia . Continuare în pag. a 2-a D­ IN ÎNTÎMPINAREA CELUI DE-AL lll-LEA CONGRES AL EDUCAŢIEI POLITICE Şl CULTURII SOCIALISTE Convergenţa valorilor artea lui Ilie Purcaru — Literatu­ră şi naţiune — reprezintă mai mult decit un volum de interviuri. Este, prin unitatea ei, prin temperatura înaltă a dezbaterii problemelor o carte relie­­find atitudinea scriitorilor, în primul rind, dar şi a oamenilor de cultură din alte domenii (mu­zică, filozofie, cinematografie, arte plastice ş.a.) in probleme esenţiale vizînd literatura şi cultura română. Una din aceste probleme, ce revine aproape în toate intervenţiile, este ceea ce am putea numi valorificarea valorilor. Mai simplu spus : care este atitudinea faţă de va­lori ? Cum se promovează acestea ? Cum se descoperă valorile finind de­ statornicia noas­tră în spaţiul matrice ? Şi, nu in ultimul rind, este vorba aici despre fenomenele nocive, cum ar fi obtuzitatea in receptarea şi tratarea co­respunzătoare a acestor valori, vehiculată de o anumită mentalitate literară, dominată de exclusivisme şi idei preconcepute. Paleta de idei a cărţii este mult mai largă şi acest fapt e firesc . Sunt opinii şi păreri expuse de scriitori de netăgăduită valoare în literatura română contemporană, a căror operă nu poate fi obser­vată la adevărata ei însemnătate printr-o pri­vire critică îngustă, cu evidente efecte defor­matoare asupra întregului literaturii naţionale. Un poet de talia valorică­­ a, lui Ioan Alexan­dru, întrebat asupra noii viziuni poetice din Imne, răspunde : „Am descoperit sufletul po­porului­ român în matca sa româno-bizantină. Mi s-a revelat spaţiul sacru românesc. Am descoperit această sacralitate a poporului român, tradiţiile noastre sfinte, am dat de jertfa lui Constantin Brâncoveanu, am prins la mormîntul lui Ştefan cel­­ Mare, la Putna, şi pe Dealul Furcilor, unde a pătimit Horea, am căutat fintina unde, aruncat, a fost sfinţit Tudor Vladimirescu. Mă socot fericit că trăiesc în acest spaţiu, că avem o istorie atît de mi­nunată, că, graţie acestui spaţiu, nu mă simt complexat de nici o civilizaţie şi de nici o cultură din omenire. Numai să fiu vrednic, numai să fiu, cit de cit, pe măsura înaintaşilor ! Opera mea de Imne­­ încearcă oarecum să celebreze această istorie de imne şi de bucurii ale sufletului românesc, să fie un prinos de recunoştinţă faţă de încrederea înaintaşilor în destinul neamului nostru, faţă de ataşamentul lor la pămîntul patriei, ale cărui mădulare s-au socotit“. Pare dificil de priceput de ce de la Vămile Pustiei încoace opera acestui mare poet contemporan a fost greu „înţeleasă“ de anu­miţi critici ! Legătura cu trecutul, valorizarea literară a unor momente esenţiale ale istoriei, apelul la straturile mai vechi de cultură, prezentarea unor momente din „aventura limbii române“ sunt idei întilnite în răspunsurile lui Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Vasile Rebreanu, ei înşişi autorii unor opere de refe­rinţă in literatura contemporană. Pentru o mai exactă delimitare a valorii (acţiune la care un anumit tip de critică nu se declanşează), Paul Anghel atrage atenţia asupra distincţiei nece­sare între­ „materia artistică“ şi „materia isto­rică“ din amplul său ciclu românesc : „Unii cititori, inclusiv critici, confundă materia ar­tistică a ciclului cu materia istorică,* persona­jele din carte cu persoanele reale, încercind să mă convingă că acestea au intrat de-a drep­tul în roman. Trebuie să-l deziluzionez. Nimic din ce e real, adică atestat documentar, nu intră tel-quel într-o carte, prin simplul fapt că nu se poate. Un roman, dacă e roman, instituie, lucru știut, o altă realitate decit cea documen­tară“. O idee apropiată a legăturii cu istoria,­­pentru o mai reală apreciere a valorii operei, întilnim la Ion Lăncrănjan. . „E necesară, cred, această scoborîre­ în trecut, nu pentru a concura sau a „completa“ istoria, ci pentru a releva faţetele mai puţin cunoscute ale felului nostru de a fi, pentru a îmbogăţi, dacă nu-i prea mult spus, mitologia noastră naţională. Există în direcţia aceasta începuturi şi izbînzi certe, există însă tot atîtea filoane neexplorate, ţinînd toate de ceea ce a fost şi este esenţial şi definitoriu pentru poporul român şi de ve­chimea civilizaţiei noastre, de vechimea şi ori­ginalitatea deosebită a culturii române, de vi­goarea fără seamăn de mare a omului care s-a înfrăţit pentru totdeauna, prin muncă şi prin luptă, şi prin iubire, cu „meleagurile acestea dumnezeieşti“. Trebuie precizat pentru cei ce confundă vigoarea cu primitivismul, complexitatea sufletească fiind sinonimă, după opiniile unor asemenea „teoreticieni“ cu zba­terea măruntă şi mărunţitoare a micului­ bur­­ghez — că omul acesta, străbunul şi părintele nostru, şi fratele nostru de azi, a avut şi are o viaţă sufletească extrem de bogată, a avut o filozofie a lui, cum o atestă întregul său trecut, despre care s-a scris destul de mult, despre Alexandru Ruja Continuare în pag. a 7-a TINĂR In agora Despre Luceafăr ••• I­dentificarea poetului de la Ipoteşti cu 1 Hyperion este familiară fiecăruia din noi, fără a cădea în grandilocvenţa­­comparaţiilor supreme, fără a ne îm­părtăşi din păcatul destăinuirilor. Eminescu este Luceafărul şi nimeni nu se miră de această co­muniune, nici măcar astronomii nu încearcă să protesteze în încercarea altfel motivată a apă­rării adevărului ştiinţific. Eminescu e steaua, Eminescu e corpul ceresc încălzindu-ne nopţile cu lumina sa fabuloasă. In Bucovina Luceafărul se vede mai limpede ca oriunde. E poate me­ritul acelei clarităţi a nopţilor bucovinene sau, mai ales, e meritul acelei limpezimi de cuget pe care o purtăm in noi fiecare atunci cind gîndim la poet. Un popas In Bucovina e uit popas cu precădere al sufletului, deci. O călă­torie in Bucovina echivalează in plan afectiv, desigur, cu o călătorie cosmică. Ea îţi dă sen­timentul puterii şi al măreţiei. Cei ce se îndo­iesc de forţele lor, cei suferinzi de prea puţină iubire­ ar trebui să vină în Bucovina ori de cite ori au prilejul. Meleagul din nord îi va vindeca şi le va intoarce speranţa pierdută. . In Bucovina se ajunge de oriunde, pentru că ea începe din inima fiecărui român. Dar măcar o dată în viaţă fiecare român e dator să ajungă aici ca să înţeleagă de unde i se trage rădăcina sufletului. Căci sufletul său e asemenea unui copac vieţuind intr-un cîntec. Iar temeiul lui se află în vatra geniului naţional. A străbate obci­nile bucovinene nu înseamnă un exerciţiu tu­ristic ci unul spiritual. Vechii greci se duceau la Delii cu speranţa că vor afla adevărul despre viaţa lor supusă voinţei capricioase a zeilor. Nimic, vinovat în această dorinţă a omului de a-şi cunoaşte destinul. Noi mergem in sanctua­rele de iarbă ale Bucovinei ştiindu-ne de la bun început rosturile, întâmplările prin care va curge viaţă noastră din acea clipă mai la vale. Emi­nescu ne-a limpezit intr-atât cugetele incit nu avem nevoie de nici un oracol. El ne-a dat ceva infinit mai preţios decit­ încrederea în propriul destin , ne-a dat încrederea nemărginită in des­tinul naţional. Pe hărţile lumii figurează multe Titus Vîjcu Continuare în pag. a 7-a Un moment de istorie românească e­ xistă,­ în dezvoltarea unei discipline, cărţi ce pot­ fi asemănate , cu nişte­­ răspintii aşezate pe cumpăna dealu­lui, de unde poţi îmbrăţişa cu pri­virea tot drumul pe care ai urcat, poţi aprecia înălţimea la care te afli şi poţi cuprinde o bună parte din perspectiva ce ţi se deschide. O ast­fel de carte­ răspîntie şi totodată o­ carte cu funcţie de bornă ce demarchează net, două etape în cunoştinţele şi imaginea noastră despre una dintre cele mai­­însemnate personalităţi ale istoriei plurimilenare a poporului român este şi volumul Marele Mircea Voievod recent apă­rut la Editura Academiei Republicii Socialiste România în coordonarea lui Ion Pătroiu. Cunoscut pentru cărţile şi contribuţiile sale de istorie modernă şi contemporană (între care La cumpăna a două epoci, 1849—1877, Craiova, 1983, poate fi socotită o contribuţie, esenţială la înţelegerea problemei agrare în perioada constituirii României moderne), conf. univ. dr. Ion Pătroiu realizează performanţa de a con­duce cu deplină competenţă un colectiv de medievişti (istorici, numismaţi, bizantinologi, tureologi, istorici ai artei) din care nu lipsesc nume dintre cele mai ilustre (acad. Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu), alături de tineri cercetători aflaţi în faza afirmării, ca Alexan­dru V. Diţă, precum şi specialişti din alte do­menii. Am zice că întreaga noastră istoriografie, prin numeroase nume consacrate (nu lipseşte specialistul cel mai activ în renovarea istoriei noastre contemporane, conf. univ. dr. Mircea Muşat, autorul unei excepţionale schiţe a de­venirii istorice româneşti, privită din perspec­tiva luptei pentru unitate şi independenţă, cu care se deschide volumul) şi prin unele nume noi a fost convocată aici, intr-un adevărat efort colectiv, pentru a realiza cel mai trainic monument ştiinţific ridicat vreodată in decurs de şase secole, voievodului glorificat de pana genială a lui Eminescu. Rezultatul acestui efort este unic in primul rind, prin amploarea lui , cineva a avut ideea de a calcula semnele tipografice și a demonstrat că la un loc, toate monografiile consacrate marelui voievod de la Bolintineanu la N. Constantinescu depășesc cu numai 10 pagini volumul de fată. Clasicul text al lui Onciul din 1918 echivalează cu 12 pagini, reputata sinteză a lui P. P. Pa­­naitescu încăpînd în­ 192 de pagini ! Dar este unic și prin valoare­ și se­mnificatie deoarece niciodată nu s-a incercat, cu o mai eficientă metodă de coordonare, aplicarea prin­cipiului muncii în echipă (consacrat de mult pe tărîmul ştiinţei şi, tehnicii, de la laboratoarele biologice la uriaşele proiecte de nave cosmice) in domeniul istoriografiei. Tot ce se mai află încă sub semnul discu­ţiei a fost lăsat să se discute. Observăm urme­le­ intervenţiei doar în două cazuri (pentru care avem, anterior, şi forma completă, repu­blicată aici fără schimbare în rest !) în care coordonatorul nu a vrut , să-şi expună colabo­ratorii respectivi la, situaţia jenantă de a se vedea flagrant infirmaţi de evidenţele aduse de ceilalţi colaboratori. E cazul datei de 10 octom­brie 1394 pentru bătălia de la Rovine, infir­mată categoric de toate izvoarele de bază, dar susţinută încă, în virtutea obstinaţiei sau iner­ţiei, de unii, şi de ipoteza lui Minea — în for­ma ei nouă — care plasează campania sulta­nului Baiazid şi vestita bătălie de la Rovine în toamna anului 1395. Cum Alexandru V. Diţă (17 mai 1395, o dată importantă în istoria universală — victoria românească de la Ro­vine) care este, fără îndoială, în momentul de faţă, cel mai bun cunoscător al problemei, a demonstrat categoric şi inaintatea datei de 10 octombrie 1394 şi absurditatea plasării cam­paniei lui Baiazid după campania lui Sigismund (prezentînd-o drept consecinţă a ultimei !) pre­zenţa acestor aserţiuni caduce ar fi fost neîn­doielnic creatoare de nedumerire. Nu acelaşi lucru se intîmplă însă cu ipotezele ce mai comportă discuţii. Ele sunt respectate la fie­care autor, dar cititorul de specialitate poate să-şi facă singur o părere, cîntărind afirma­ţiile aflate, în competiţie . De pildă, ipoteza Elisabetei Zahariadou, care susţinea că expe­diţia lui Mircea la ’ Karînovasî a avut loc în 1392 este respinsă de Dan Zamfirescu prin me­toda reducerii la absurd : cronicile otomane vorbesc de informarea rapidă a lui Baiazid, care se afla in Anatolia, despre această curajoa­să acţiune a lui Mircea. Sultanul, înfuriat, se întoarce în 1394, imediat ce află, şi pregăteşte campania, contra lui Mircea, campanie aminată pentru anul următor. Cum putea face un olă­­car... doi ani de la Dunăre pînă în Anatolia — se întreabă Dan Zamfirescu.­­Mircea cel Mare, factor hotăritor în configurarea politico-istorică Manole Neagoe Continuare In pag. a 7-a )

Next